Căutare Salt

 Creare cont
 Autentificare
Unelte personale



Photograph your local culture, help Wikipedia and win!

Cuprins
 ascunde

Început

Descrierea teoriei

Toggle Descrierea teoriei subsection

Poziția și derivatele sale

Viteza vectorială și scalară

Accelerație

Sistem de referință
 o

Conceptul de forță și a doua lege a lui Newton

Lucrul Mecanic și Energia

Dincolo de legile lui Newton

Istorie

Note

Referințe

Legături externe

Mecanică clasică
107 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
  Istoric
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Diagrama mișcării orbitale a unui satelit în jurul Pământului, care prezintă vectori perpendiculari cu viteza și
accelerația (forță).

Mecanica clasică descrie mișcarea obiectelor macroscopice, de la proiectile la părți

de mașinării și obiecte astronomice precum nave spațiale, planete, stele și galaxii.
Dacă starea actuală a unui obiect este cunoscută, este posibil să prezicem prin legile
mecanicii clasice cum se va mișca în viitor (determinism) și cum s-a mișcat în trecut
(reversibilitate).
Cea mai timpurie dezvoltare a mecanicii clasice este adesea denumită mecanică
newtoniană. Este formată din conceptele fizice folosite și metodele matematice
inventate de Isaac Newton, Gottfried Wilhelm Leibniz și alții în secolul al XVII-lea pentru
a descrie mișcarea corpurilor sub influența unui sistem de forțe.
Ulterior, au fost dezvoltate metode mai abstracte, ceea ce a dus la reformularea
mecanicii clasice cunoscute sub numele de mecanica lagrangiană și mecanica
hamiltoniană. Aceste progrese, realizate cu precădere în secolele al XVIII-lea și al
XIX-lea, se extind substanțial dincolo de activitatea lui Newton, în special prin
utilizarea lor de mecanica analitică. Acestea sunt utilizate, cu unele modificări, în
toate domeniile fizicii moderne.
Mecanica clasică oferă rezultate extrem de precise atunci când sunt studiate obiecte
mari care nu sunt extrem de masive și viteze care nu se apropie de viteza luminii.
Atunci când obiectele examinate au aproximativ dimensiunea unui diametru de atom,
devine necesară introducerea celuilalt subdomeniu major al mecanicii: mecanica
cuantică. Pentru a descrie viteze care nu sunt mici în raport cu viteza luminii, este
nevoie de relativitatea restrânsă. În cazul în care obiectele devin extrem de masive, se
aplică relativitatea generală. Totuși, o serie de surse moderne includ mecanica
relativistă în fizica clasică, care în opinia lor reprezintă mecanica clasică în forma ei
cea mai dezvoltată și precisă.[note 1]

Descrierea teoriei[modificare | modificare sursă]

Analiza mișcării proiectilelor este o parte a mecanicii clasice.

Următorul text introduce conceptele de bază ale mecanicii clasice. Pentru simplitate,
modelează adesea obiectele din lumea reală sub formă de particule punctiforme
(obiecte cu dimensiuni neglijabile). Mișcarea unei particule punctiforme este
caracterizată de un număr mic de parametri: poziție, masă și forțele aplicate
acesteia. Fiecare dintre acești parametri este discutat pe rând.
În realitate, genul de obiecte pe care le poate descrie mecanica clasică au
întotdeauna o mărime diferită de zero. (Fizica particulelor foarte mici, cum ar
fi electronul, este descrisă mai precis de mecanica cuantică). Obiectele cu mărimea
non-zero au un comportament mai complicat decât particulele punctiforme ipotetice,
din cauza gradelor suplimentare de libertate. Rezultatele particulelor punctiforme pot fi
utilizate pentru a studia astfel de obiecte tratându-le ca obiecte compuse, făcute
dintr-un număr mare de particule punctiforme cu acțiune colectivă. Centrul de masă
al unui obiect compus se comportă ca o particulă punctiformă.
Mecanica clasică folosește noțiuni de bun-simț despre modul în care materia și
forțele există și interacționează. Presupune că materia și energia au atribute definite
și cunoscute, precum amplasarea în spațiu și viteza. Mecanica non-relativistă
presupune, de asemenea, că forțele acționează instantaneu.
Poziția și derivatele sale[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cinematică.
Poziția unei particule punctiforme este definită în raport cu un sistem de coordonate
centrat pe un punct de referință fix arbitrar în spațiu numit originea O. Un sistem
simplu de coordonate poate descrie poziția unei particule P cu un vector notat de o
săgeată etichetată r care arată sensul de la originea O până la punctul P. În general,
particula punctiformă nu trebuie să fie staționată în raport cu O. În cazurile în
care P se deplasează în raport cu O, r este definit ca funcție a timpului t. În
relativitatea pre-Einstein (cunoscută sub numele de relativitate galileeană), timpul
este considerat un lucru absolut, adică intervalul de timp între oricare pereche de
evenimente, este același pentru toți observatorii. [1] Pe lângă faptul că se bazează pe
timpul absolut, mecanica clasică presupune geometria euclidiană pentru structura
spațiului.[2]
Viteza vectorială și scalară[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Viteză și Viteză liniară.
Cantitățile cinemice ale unei particule clasice: masa m, poziția r, viteza v, accelerația a.

Viteza sau rata de schimbare a poziției în timp, este definită ca derivată a poziției în

raport cu timpul:
În mecanica clasică, vitezele sunt direct aditive și substractive. De exemplu, dacă
o mașină se deplasează spre est cu 60 km/h și depășește o altă mașină care
călătorește în aceeași direcție cu 50 km/h, mașina mai lentă percepe mașina mai
rapidă ca deplasându-se spre est cu 60-50 = 10 km/h. Din perspectiva mașinii
mai rapide, mașina mai lentă se deplasează cu 10 km/h spre vest, adesea notată
ca -10 km/h, unde semnul implică direcție opusă. Vitezele sunt direct aditive sub
formă de cantități vectoriale; ele trebuie tratate folosind analiza vectorială.
Accelerație[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Accelerație.
Accelerația sau rata de schimbare a vitezei, este derivata vitezei în raport cu
timpul (a doua derivată a poziției în raport cu timpul):
Accelerația reprezintă schimbarea vitezei în timp. Viteza poate fi modificată fie
în mărime, fie în direcție, sau în ambele. Ocazional, o scădere a mărimii
vitezei "v" este denumită decelerație, dar, în general, orice schimbare a
vitezei în timp, inclusiv decelerația, este denumită pur și simplu accelerație.
Sistem de referință[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sistem de referință inerțial.

Parte a seriei de articole despre

Mecanică clasică

Principiul al II-lea al mecanicii

 Istorie
 
 Cronologie

Ramuri[arată]

Concepte[arată]

Formulări[arată]

Subiecte de bază[arată]

Rotație[arată]
 Oameni de știință[arată]

Categorii[arată]

 v
 d
 m

În timp ce poziția, viteza și accelerația unei particule pot fi descrise cu privire la

orice observator în orice stare de mișcare, mecanica clasică presupune
existența unei familii speciale de sisteme de referință în care legile mecanice ale
naturii iau o formă relativ simplă. Aceste sisteme speciale de referință se
numesc sisteme inerțiale. Un sistem inerțial este un sistem de referință
idealizat în cadrul căruia un obiect nu are nici o forță externă care acționează
asupra lui. Deoarece nu există nici o forță externă care acționează asupra sa,
obiectul are o viteză constantă; adică este în repaus sau se deplasează
uniform în linie dreaptă.
Un concept cheie al sistemului inerțial este metoda de identificare a acestora.
Pentru scopuri practice, sistemele de referință care nu accelerează în raport
cu stelele îndepărtate (un punct extrem de îndepărtat) sunt considerate bune
aproximații la sisteme inerțiale. Sistemele de referință non-inerțiale
accelerează în raport cu un sistem inerțial existent. Ele constituie baza
relativității lui Einstein. Datorită mișcării relative, particulele din cadrul
sistemului non-inerțial par să se miște în moduri care nu sunt explicate de
forțele din câmpurile existente în sistemul de referință. Prin urmare, se pare
că există alte forțe care intră în ecuațiile mișcării numai ca urmare a
accelerării relative. Aceste forțe sunt denumite forțe aparente, forțe de inerție
sau pseudo-forțe.
Conceptul de forță și a doua lege a lui
Newton[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Forță și Legile lui Newton.
O forță în fizică este orice acțiune care determină schimbarea vitezei unui
obiect. O forță provine din interiorul unui câmp, cum ar fi un câmp electrostatic
(cauzat de sarcini electrice statice), câmp electromagnetic (cauzat de sarcini
în mișcare) sau câmp gravitațional (cauzat de masă), printre altele.
Newton a fost primul care a exprimat matematic relația dintre forță și impuls.
Unii fizicieni interpretează a doua lege a mișcării a lui Newton ca o definiție a
forței și a masei, în timp ce alții o consideră un postulat fundamental, o lege a
naturii.[3] Fiecare interpretare are aceleași consecințe matematice, cunoscută
istoric ca „A doua lege a lui Newton”:
unde  se numește impuls și este un concept important al mecanicii
clasice.
Principiul al II-lea al dinamicii se enunță în felul urmator: Forța este
derivata de ordinul întâi al impulsului în raport cu timpul.
Forța netă asupra unei particule este astfel egală cu viteza de schimbare
a impulsului particulei cu timpul. Deoarece definiția accelerației este a =
dv/dt, a doua lege poate fi scrisă sub forma simplificată și mai familiară:
Atâta timp cât este cunoscută forța care acționează asupra unei
particule, a doua lege a lui Newton este suficientă pentru a descrie
mișcarea unei particule. Odată ce relațiile independente pentru fiecare
forță care acționează asupra unei particule sunt disponibile, ele pot fi
înlocuite în a doua lege a lui Newton pentru a obține o ecuație
diferențială obișnuită, care se numește ecuația mișcării.
Ca exemplu, presupunem că frecarea este singura forță care
acționează asupra particulei și că poate fi modelată ca funcție a vitezei
particulei, de exemplu:
unde λ este o constantă pozitivă, semnul negativ afirmă că forța
este opusă sensului vitezei. Atunci ecuația mișcării este
Acest lucru poate fi integrat pentru a obține
unde v0 este viteza inițială. Aceasta înseamnă că viteza
acestei particule scade exponențial la zero pe măsură ce
timpul progresează. În acest caz, un punct de vedere
echivalent este faptul că energia cinetică a particulei este
absorbită prin frecare (ceea ce o transformă în energie
termică în conformitate cu conservarea energiei), iar
particula încetinește. Această expresie poate fi
suplimentată pentru a obține poziția r a particulei în funcție
de timp.
Lucrul Mecanic și Energia[modificare | modificare
sursă]
Dacă o forță constantă F este aplicată asupra unei particule
pe o distanță r atunci lucrul mecanic efectuat de acea forță
este egal cu produsul scalar dintre forță si distanța
parcursă.
L = F  r
Într-un mod mai general, dacă forța variază ca o funcție de
poziție, de la r1 la r2 de-a lungul unei curbe C, putem scrie
astfel
 F(r) dr
Dacă lucrul mecanic efectuat este același indiferent de
drumul parcurs, atunci forța este conservativă. De exemplu
forța de frecare este o forță neconservativă iar forța de
greutate este conservativă.
Energia cinetică a unei particule de masă m și viteză v este
dată de relația
Ec =  m  v 2
Lucrul mecanic total efectuat asupra unui corp este egal cu
variația energiei cinetice a acestuia, altfel spus L = Ec =
Ecf  Eci
Forțele conservative pot fi exprimate de asemenea ca
gradientul unei funcții scalare denumită energie potențială.
F = Ep
Variația energiei potențiale este egală în modul cu variația
energiei cinetice dar de semn opus.
Ep = Ec  E = 0 (Variația energiei totale)
Relația anterioară este cunoscută drept Conservarea
Energiei. De aici rezultă că variația energiei totale este
constantă în timp.
 E = Ec + Ep
Dincolo de legile lui Newton[modificare | modificare
sursă]
Mecanica clasică descrie, de asemenea, mișcările mai
complexe ale obiectelor non-punctiforme extinse. Legile lui
Euler oferă extinderi la legile lui Newton în acest domeniu.
Conceptul de moment cinetic se bazează pe același calcul
folosit pentru a descrie mișcarea unidimensională. Ecuația
lui Tsiolkovski extinde noțiunea de rata de schimbare a
impulsului unui obiect, astfel încât să includă efectele unui
obiect care „pierde masa”.
Există două formulări alternative importante ale mecanicii
clasice: mecanica lagrangiană și mecanica hamiltoniană.
Acestea și alte formulări moderne, ocolesc de obicei
conceptul de „forță”, referindu-se în schimb la alte mărimi
fizice, cum ar fi energia, viteza și impulsul, pentru
descrierea sistemelor mecanice în coordonate generalizate.
Expresiile date mai sus pentru impuls și energie cinetică
sunt valabile numai atunci când nu există o contribuție
electromagnetică semnificativă. În electromagnetism, cea
de-a doua lege a lui Newton pentru cabluri purtătoare de
curent nu mai este valabilă, cu excepția cazului în care se
include contribuția câmpului electromagnetic la impulsul
sistemului așa cum este exprimat de vectorul
Poynting împărțit la c2, unde c este viteza luminii în spațiul
liber.

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria mecanicii clasice.
Studiul mișcării corpurilor este unul antic, făcând mecanica
clasică una dintre cele mai vechi și mai mari materii
în știință, inginerie și tehnologie.
Unii filosofi greci din antichitate, printre care Aristotel,
fondatorul fizicii aristotelice, au fost primii care au menținut
ideea că „totul se întâmplă pentru un motiv” și că principiile
teoretice pot ajuta la înțelegerea naturii. Ulterior, teoria
matematică și experimentul controlat au devenit factori
decisivi în formarea științei moderne, iar aplicarea lor
timpurie a devenit cunoscută sub numele de mecanică
clasică.
Prima explicație cauzală publicată a mișcărilor planetelor a
fost Astronomia nova a lui Johannes Kepler, publicată în
1609. El a concluzionat, pe baza observațiilor lui Tycho
Brahe asupra orbitei lui Marte, că orbitele planetei
sunt eliptice. Această rupere de gândirea antică se petrece
în timp ce Galileo propune legi matematice abstracte pentru
mișcarea obiectelor. Este posibil (sau nu) să fi făcut
faimosul experiment de a arunca două bile de tun de
greutăți diferite din turnul Pisa, arătând că ambele au lovit
pământul în același timp. Realitatea acelui experiment
special este contestată, însă el a efectuat experimente prin
rularea bilelor pe un plan înclinat. Teoria sa despre
mișcarea accelerată a fost derivată din rezultatele unor
astfel de experimente și formează o piatră de temelie a
mecanicii clasice.

Sir Isaac Newton (1643–1727), o figură influentă în istoria fizicii și ale

cărui trei legi ale mișcării stau la baza mecanicii clasice.

Newton și-a întemeiat principiile filosofiei naturale pe

trei legi ale mișcării: legea inerției, a doua sa lege a
accelerației și legea acțiunii și reacțiunii. Atât a doua, cât și
a treia lege a lui Newton au primit tratamentul științific și
matematic adecvat în Philosophiæ Naturalis Principia
Mathematica. Legile se disting de încercările anterioare de a
explica fenomene similare, încercări care au fost fie
incomplete, incorecte, fie au propus o expresie
matematică inexactă. Newton a enunțat, de asemenea,
principiile conservării impulsului și a momentului cinetic. În
mecanică, Newton a fost, de asemenea, primul care a
furnizat prima formulare științifică și matematică corectă
a gravitației în Legea atracției universale. Combinația dintre
legile de mișcare și gravitație ale lui Newton oferă
descrierea cea mai completă și cea mai exactă a mecanicii
clasice. El a demonstrat că aceste legi se aplică atât
obiectelor cotidiene, cât și obiectelor cerești. În special, el a
obținut o explicație teoretică a legilor lui Kepler de mișcare a
planetelor.

Cea mai mare contribuție a lui Hamilton este probabil reformularea

mecanicii newtoniene, numită astăzi mecanică hamiltoniană.

Newton și majoritatea contemporanilor săi, cu excepția

notabilă a lui Huygens, au presupus că mecanica clasică va
fi în măsură să explice toate fenomenele, inclusiv lumina,
sub forma opticii geometrice. Chiar când a descoperit așa-
numitele inele ale lui Newton (un fenomen de interferență a
undelor), el și-a menținut propria teorie corpusculară a
luminii.
După Newton, mecanica clasică a devenit un domeniu
principal de studiu atât în matematică, cât și în fizică.
Câteva re-formulări au permis progresiv găsirea de soluții la
un număr mare de probleme. Prima re-formulare notabilă a
fost în 1788 de Joseph Louis Lagrange. Mecanica lagrangiană
a fost, la rândul ei, re-formulată în 1833 de William Rowan
Hamilton.
La sfârșitul secolului al XIX-lea au fost descoperite unele
dificultăți care nu puteau fi soluționate decât de o fizică mai
modernă. Unele dintre aceste dificultăți au fost legate de
compatibilitatea cu teoria electromagnetică și
celebrul experiment Michelson – Morley. Rezolvarea acestor
probleme a dus la teoria restrânsă a relativității, adesea
considerată parte a mecanicii clasice.
Un al doilea set de dificultăți au fost legate
de termodinamică. Când este combinată cu termodinamica
mecanica clasică duce la paradoxul Gibbs al mecanicii
statistice clasice, în care entropia nu este o cantitate bine
definită. Radiația corpului negru nu a fost explicată fără
introducerea cuantei. Pe măsură ce experimentele au atins
nivelul atomic, mecanica clasică nu a reușit să explice, nici
măcar aproximativ, lucruri de bază precum nivelul de
energie și dimensiunile atomilor și efectul fotoelectric. Efortul
de soluționare a acestor probleme a dus la
dezvoltarea mecanicii cuantice.
De la sfârșitul secolului XX, mecanica clasică în fizică nu a
mai fost o teorie independentă. În schimb, mecanica clasică
este considerată acum o teorie aproximativă a mecanicii
cuantice mai generale. Accentul a trecut la înțelegerea
forțelor fundamentale ale naturii ca în Modelul Standard și
extensiile sale mai moderne într-o teorie a întregului.
[4]
 Mecanica clasică este o teorie utilă pentru studiul mișcării
particulelor mecanice non-cuantice, cu energie redusă în
câmpuri gravitaționale slabe. De asemenea, a fost extinsă
în domeniul complex, unde mecanica clasică complexă
prezintă comportamente foarte similare cu mecanica
cuantică.[5]

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Noțiunea de „clasic” poate fi oarecum confuză,
deoarece acest termen se referă de obicei la
epoca antichității clasice din istoria europeană. În timp ce
multe descoperiri din matematica din acea perioadă sunt
aplicabile astăzi și de mare folos, o mare parte din știința
care a apărut de atunci a fost înlocuită de modele mai
precise. Acest lucru nu afectează în niciun fel știința din
acea vreme, deoarece cea mai mare parte a fizicii
moderne este construită direct pe aceste dezvoltări.
Apariția mecanicii clasice a fost o etapă decisivă în
dezvoltarea științei, în sensul modern al termenului. Mai
presus de toate, se caracterizează printr-o insistență ca
mai multă rigoare să fie folosită pentru a descrie
comportamentul corpurilor. O bază atât de exigentă este
disponibilă numai prin tratament matematic și bazarea
pe experiment, mai degrabă decât prin speculație.
Mecanica clasică a stabilit o modalitate de a prezice
comportamentul obiectelor într-o manieră cantitativă și
modalități de a testa aceste predicții printr-o [[măsurare]
atent concepută. Efortul de cooperare globală emergentă
a oferit o examinare și testare sporită atât a teoriei, cât și
a experimentului. Acesta rămâne un factor cheie în
stabilirea certitudinii cunoștințelor și în aducerea acesteia
în serviciul societății. Istoria arată cât de mult depind
sănătatea și bogăția unei societăți de cultivarea acestei
abordări investigative și critice.

Referințe[modificare | modificare sursă]
1. ^ Knudsen, Jens M.; Hjorth, Poul (2012).  Elements of
Newtonian Mechanics (ed. illustrated). Springer Science &
Business Media. p.  30. ISBN 978-3-642-97599-8. Extract of
page 30
2. ^ MIT physics 8.01 lecture notes (page 12) Arhivat în 9 iulie
2013, la Biblioteca Congresului (PDF)
3. ^ Thornton, Stephen T.; Marion, Jerry B.
(2004). Classical dynamics of particles and systems (ed.
 5.). Belmont, CA: Brooks/Cole. p.  50. ISBN 978-0-534-
40896-1.
4. ^ Page 2-10 of the Feynman Lectures on Physics says
"For already in classical mechanics there was
indeterminability from a practical point of view." The past
tense here implies that classical physics is no longer
fundamental.
5. ^ Complex Elliptic Pendulum, Carl M. Bender, Daniel W.
Hook, Karta Kooner in Asymptotics in Dynamics, Geometry
and PDEs; Generalized Borel Summation vol. I