UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA.

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DE DREPT PRIVAT. AN ACADEMIC 2020/2021
Disciplina Drept civil. Persoanele

Săptămâna 2 – Cursul 2

CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

A. Capacitatea de folosință a persoanei fizice în reglementarea anterioară Codului

civil român – Legea nr. 287/ 2009 republicată în temeiul art. 218 din L. nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare1

Definiţie şi terminologie

Potrivit art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, după cum am văzut deja, „capacitatea de
folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, iar o interpretare sistematică a
dispoziţiilor legale ne determină să reţinem în definiţia capacităţii de folosinţă aptitudinea
de a avea drepturi şi obligaţii civile, iar nu drepturi subiective şi obligaţii în general (art. 5
cuprins în capitolul I al actului normativ, este precedat de dispoziţiile art. 1 şi 2 care
recunosc – expresis verbis – drepturile civile).
Din definiţiile întâlnite în doctrina noastră vom reţine pe acea potrivit căreia
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile a omului
care constă în aptitudinea acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile2. În esenţă,
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice exprimă calitatea omului de a fi subiect de
drept civil, adică participant la raporturile juridice civile.
În doctrină a fost criticată alegerea expresiei „capacitate de folosinţă” pentru a
desemna capacitatea „de a avea drepturi şi obligaţii”, considerându-se că termenul
„folosinţă” semnifică dreptul de a folosi un bun şi trimite la ideea de a-l utiliza,
întrebuinţa sau de a profita de acesta. S-a criticat, de asemenea, practica utilizării
alternative a altor expresii cu aceeaşi semnificaţie, precum expresia „personalitate
juridică”, considerându-se că această inconsecvenţă terminologică este de natură a crea
incertitudine în ce priveşte semnificaţia acestui concept. Pornind de la ideea că această
capacitate este un element intrinsec, o condiţie sine qua non a calităţii de subiect de drept,
se consideră că expresia „capacitate subiectivală” este cea mai adecvată pentru a-i reda
semnificaţia şi specificitatea, aptă să exprime conţinutul conceptului pe care îl

1
În această secțiune trimiterile la dispozițiile legale privesc reglementarea anterioară intrării în vigoare a
Codului civil român actual. Legea nr. 71/ 2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr 287/2009 privind
Codul civil, cap. III, secțiunea I cuprinde dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții I Despre
persoane a Codului civil.
2
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, op. cit., 1982, p. 51; Idem, Drept civil român. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2001, p. 306; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, 2002, p. 356; I. Dogaru,
Drept civil român, 2000, p. 380; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 69; Ion Dogaru, Sevastian
Cercel, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București, 2007, cap. II.

1
nominalizează3. Trebuie însă să admitem însă că în legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă s-a
impus expresia „capacitate de folosinţă”, aşa încât folosirea unei alte noţiuni are de învins
o „tradiţie” diferită, cu argumente greu de înlăturat.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice era reglementată, anterior Codului civil
român din 2011, sub diferitele sale aspecte, în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, care constituia legea cadru în materie, dar şi în alte izvoare
ale dreptului civil, precum: Constituţia, Codul civil, Codul familiei, Decretul nr. 32/1954
pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice
şi persoanele juridice (B. Of. nr. 32 din 31 ianuarie 1954), Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004).

Caractere juridice

Parte a capacităţii juridice a persoanei fizice, capacitatea de folosinţă va avea

trăsăturile acesteia, aşa încât se admite că întruneşte următoarele caractere juridice:
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, egalitatea şi universalitatea

Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin „legalitatea” capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice înţelegem acea însuşire a acestei capacităţi de a fi
reglementată numai prin lege, sub toate aspectele sale: instituire, început, conţinut,
încetare. Capacitatea de folosinţă ţine exclusiv de domeniul legii, este creaţia legii, iar nu
de domeniul voinţei individuale4, cu menţiunea că dispoziţiile legale din materia
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt de ordine publică.
Instituirea sau recunoaşterea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
realizată, de lege lata, prin dispoziţii legale, precum: art. 4 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954 („Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”), care, interpretat în
sensul care interesează aici, exprimă tocmai ideea recunoaşterii capacităţii de folosinţă
persoanelor fizice; art. 5 alin. (1) din decret („Persoana fizică are capacitatea de folosinţă
şi, în afara cazurilor prevăzute de lege, capacitatea de exerciţiu”); art. 15 alin. (1) din
Constituţie: („Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie
şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”).
Începutul şi încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt reglementate
în art. 7 din Decretul nr. 31/1954 („Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei
şi încetează la moartea acesteia”), art. 16-20 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 36-43 din
Decretul nr. 32/1954 (care reglementează declararea judecătorească a dispariţiei şi a
morţii), ce vor fi analizate în cele ce urmează. În fine, pentru a surprinde ideea
reglementării legale a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice vom trece la
următorul caracter al acesteia.

Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin „generalitatea”

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice înţelegem însuşirea acestei capacităţi de a fi
aptitudinea „generală a omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile”.

3
M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. II, 1984, p. 46-47.
4
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 52; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, 2002,
p. 356; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 381.

2
 Cu privire la acest caracter, în doctrină s-a subliniat că „fiecare om este
deopotrivă susceptibil de oricare drept privat; sau, cu alte cuvinte, fiecare om posedă
deplinătatea capacităţii”5. S-a subliniat, de asemenea, că „în ultimă analiză, capacitatea de
folosinţă prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o
persoană fizică. Ea nu se confundă cu aceste drepturi, ci exprimă numai aptitudinea
generală, abstractă, de a le dobândi”6.
Este important să reţinem aici că legea civilă nu poate şi nici nu trebuie să
cuprindă un inventar al drepturilor şi obligaţiilor civile ale persoanelor fizice, ci oferă
posibilitatea ca persoana să dobândească orice drept, intervenind însă acolo unde anumite
raţiuni determină interzicerea unui drept. Practic, după cum vom vedea, conţinutul
generos al capacităţii de folosinţă este dat de ideea că persoana fizică este liberă să
dobândească toate drepturile şi să-şi asume toate obligaţiile civile pe care legea nu i le
interzice expres. În dreptul civil, conţinutul capacităţii de folosinţă poate fi exprimat prin
ideea că „persoanei fizice îi este permis tot ce nu este interzis”, aşa încât domeniul
libertăţii este aici foarte larg.
Acest caracter rezultă din definiţia legală a capacităţii de folosinţă cuprinsă de art.
5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii”, care trimite la toate drepturile şi obligaţiile civile, de vreme ce nu
menţionează expres unele sau altele.

Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. În dreptul civil regula este

că drepturile subiective pot fi transmise liber (prin încheierea unor acte civile; Codul civil
reglementează, exempli gratia, cesiunea de creanţă în art. 1391-1398 şi 1402-1404), iar
bunurile pot forma obiectul unui act de înstrăinare (dreptul de proprietate asupra bunului
cuprinde şi prerogativa dispoziţiei juridice – ius abutendi), aşa încât alienabilitatea
constituie regula, iar inalienabilitatea constituie excepţia. Dar capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice nu este un drept subiectiv, ci aptitudinea, vocaţia juridică, de avea toate
drepturile şi, cu atât mai puţin, nu este un lucru (res).
Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este expres consacrată
în art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Nimeni nu poate renunţa, nici în tot,
nici în parte, la capacitatea de folosinţă...”
În stadiul actual al civilizaţiei, capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială şi
inerentă a fiinţei umane, aşa încât este exclus să constituie obiect al unor acte juridice de
renunţare din partea subiectului de drept căruia ea îi aparţine. În doctrină s-a subliniat că
actele juridice prin care un subiect de drept renunţă parţial sau total, temporar sau
definitiv, la capacitatea sa de folosinţă vor fi lovite de nulitate absolută, dar nu trebuie să
confundăm „renunţarea la un anume drept subiectiv civil concret sau înstrăinarea unui
astfel de drept, operaţii pe deplin posibile, cu renunţarea la însăşi aptitudinea generală de
a dobândi acel drept sau de a-şi asuma o obligaţie, această din urmă renunţare fiind de
natură a aduce atingere însăşi calităţii de subiect de drept, fiind deci interzisă de lege” 7.
5
C. Negrea, Dreptul civil, vol. I, fasc. I, Tipografia Bernat, Cluj, 1920, p. 138-140.
6
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 14; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 49; M.N. Costin, Marile
instituţii ale dreptului civil român, vol. II, 1984, p. 70.
7
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 30, care arată că ,,este posibil, de exemplu, ca o persoană să renunţe la o
anumită moştenire ce s-a deschis şi la care este chemată – această renunţare având ca obiect un anumit
drept subiectiv, determinat. Nu este însă posibil ca, prin act unilateral sau prin convenţie, o anumită
persoană să-şi restrângă capacitatea de folosinţă, renunţând la aptitudinea de a dobândi în general calitatea

3
Spre exemplu, creditorul poate renunţa la dreptul său de creanţă (lăsând să treacă
termenul de prescripţie, spre exemplu) ori reclamantul dintr-un proces civil poate renunţa
la judecată (art. 246 C.proc.civ.) sau chiar la dreptul pretins (art. 247 C.proc.civ.), dar
niciunul nu poate renunţa la acea parte din capacitatea sa de folosinţă în virtutea căreia
poate dobândi în viitor drepturi de creanţă ori calitatea de reclamant.
Legea civilă interzice renunţarea parţială la capacitatea de folosinţă şi, a fortiori,
renunţarea totală care ar echivala cu o adevărată moarte civilă a unei fiinţe umane,
protejând astfel subiectul de drept împotriva propriilor tentaţii de moment şi înlăturând o
posibilă sursă a sclaviei moderne. Dacă titularul capacităţii de folosinţă nu poate renunţa
singur la aceasta, a fortiori o altă persoană nu poate dispune în locul său de capacitatea de
folosinţă.

Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin intangibilitatea

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice înţelegem caracteristica acesteia de a nu i se
putea aduce limitări, îngrădiri decât în mod excepţional şi numai prin texte exprese de
lege. Consacrând acest caracter, art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 dispune
imperativ că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege” (s.n.).
Vom observa, mai întâi, că în concepţia actuală, regula în această materie o
constituie capacitatea de folosinţă neîngrădită („deplină”, nelimitată prin norme juridice),
iar limitarea, „îngrădirea” capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constituie excepţia,
care poate exista numai „în cazurile” prevăzute expres de lege. Pe de altă parte, atunci
când legea prevede o anumită limitare a capacităţii de folosinţă, trebuie să stabilească şi
„condiţiile” în care aceasta poate opera.
În doctrină s-a subliniat că legea menţionează corect „îngrădirea” capacităţii de
folosinţă şi nu se referă la „lipsirea” de această capacitate (aşa cum admite în cazul
capacităţii de exerciţiu) pentru că este de neconceput ca o fiinţă umană să fie lipsită de
capacitatea de folosinţă. Reglementând numai posibilitatea de îngrădire a capacităţii de
folosinţă, legea exclude implicit, dar categoric, posibilitatea lipsirii persoanei fizice de
întreaga capacitate de folosinţă8. Dacă inalienabilitatea protejează capacitatea de folosinţă
chiar împotriva titularului ei şi îi asigură „generalitatea”, intangibilitatea îi asigură
protecţie chiar faţă de lege, garantându-i existenţa şi un minim de conţinut.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat şi
în art. 16 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (ratificat
de România prin Decretul nr. 212/1974), potrivit căruia „orice om are dreptul de a i se
recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică”. În plus, art. 53 din Constituţie (care face
parte din capitolul al II-lea, intitulat „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, al titlului al
II-lea, „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”) prevede condiţiile în care
poate opera restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi9. Sunt astfel

de moştenitor, adică abdicarea de la o fracţiune din calitatea sa de subiect de drept”.

8
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 53-54; C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 30-31; I. Dogaru,
Drept civil român, 2000, p. 10; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. II, p. 72; E.
Lupan, Drept civil. Persoana fizică, p. 30-31. Importanţa intangibilităţii capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice este subliniată şi de pedepsirea ,,abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi”- art. 297 C.pen.
9
Articolul 53 alin. (1) din Constituţie prevede: ,,Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi
restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii,

4
impuse limitele intervenţiei legii pentru a îngrădi capacitatea de folosinţă, pentru că, deşi
garanţia constituţională se referă explicit la exercitarea drepturilor, ea garantează implicit,
dar neîndoielnic, şi caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă, pentru că nu ar putea fi
garantat exerciţiul drepturilor fără a garanta în prealabil existenţa, recunoaşterea acestora.
Îngrădirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice poate interveni cu respectarea unui
raport rezonabil între mijlocul ales de legiuitor şi gravitatea efectelor sale asupra situaţiei
persoanei10.

Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. După cum se ştie, egalitatea în

drepturi este un principiu fundamental al dreptului modern şi, deci, al dreptului civil.
În dreptul constituţional egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul potrivit
căruia cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal,
de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa
politică, economică şi socială, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal
de autorităţile publice şi de ceilalţi cetăţeni [art. 16 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (2) din
Constituţie]11.
Pe planul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice acest principiu, reglementat în
dreptul intern şi în dreptul internaţional, se exprimă tocmai în „egalitatea” acesteia.
Decretul nr. 31/1954 consacră acest caracter al capacităţii persoanei în art. 4 alin. (2) şi
dispune că „sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au
nicio înrâurire asupra capacităţii”. Termenul „înrâurire” folosit de lege este sugestiv şi
exprimă clar ideea că acele caracteristici personale asupra cărora individul nu are un
control sau are un control slab şi care nu reflectă meritele sau capacităţile sale nu pot
influenţa aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.
„Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” proclamă
primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pentru a dispune în art. 7 că
„toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o protecţie egală a
legii”. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului consacră şi el
„egalitatea” şi prevede expres că „toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără
discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privinţă, legea trebuie
să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi
eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie

a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale,
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”;
iar alin. (2) dispune: ,,Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicabilă în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii” (s.n.). Pentru caracterul de
excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, a se vedea I. Muraru, S. Tănăsescu,
Drept constituţional şi instituţii politice, 2003, p. 174-175.
10
Pentru principiul proporţionalităţii, a se vedea S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, E.D.P., Bucureşti,
2006, p. 43-49. Pentru principiul proporţionalităţii ca o condiţie a ingerinţelor în drepturile garantate de art.
8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 686-695.
11
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit, p. 163-164; D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Sitech, Craiova, 2006, p. 649-670.

5
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată
pe orice împrejurare”12.
De o importanţă aparte sunt dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a
drepturilor omului: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta
convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Din normele menţionate se observă că egalitatea este privită mai ales ca
„nediscriminare”, considerându-se că principiul nediscriminării este o formă modernă şi
perfecţionată a principiului egalităţii, iar enumerarea criteriilor ce nu pot constitui baza
vreunei discriminări este exemplificativă, iar nu limitativă. Practic, „nicio împrejurare”
nu poate justifica ideea că persoane aflate în aceeaşi situaţie vor avea o capacitate de
folosinţă diferită, dar nu este exclus a se distinge între persoane aflate în situaţii diferite.

Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Acest caracter al capacităţii

de folosinţă a persoanei fizice constă în însuşirea acesteia de a fi recunoscută tuturor
oamenilor. Aşadar, universalitatea fixează titularii capacităţii de folosinţă şi afirmă ideea
că toţi oamenii au această capacitate. Asemenea egalităţii, acest caracter al capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice este consacrat nu doar în dreptul intern, dar şi în dreptul
internaţional.
Decretul nr. 31/1954 dispune, în acest sens în art. 4 alin. (1), „capacitatea civilă
este recunoscută tuturor persoanelor”, iar în art. 6 alin. (1) prevede, după cum am mai
văzut, că „nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă”.
Caracterul universal al capacităţii de folosinţă este impus de art. 6 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului astfel: „Fiecare are dreptul să i se recunoască
personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla”, şi în termeni asemănători în Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 16: „Orice om are dreptul de a i
se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică”.
Universalitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că toţi oameni au această
capacitate indiferent de timpul şi locul unde se află. Potrivit art. 15 alin. (1) din
Constituţie (cu denumirea marginală „universalitatea”), „cetăţenii beneficiază de
drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile
prevăzute de acestea”.

Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă

12
Articolul 3 impune egalitatea între bărbaţi şi femei astfel: „Statele părţi la prezentul pact se angajează să
asigure dreptul egal al bărbaţilor şi al femeilor, de a se bucura de toate drepturile civile şi politice enunţate
în prezentul pact”. Convenţia cu privire la drepturile copilului, prevede la rândul ei în art. 2 pct. 1: ,,Statele
părţi se angajează să respecte drepturile care sunt enunţate în prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor
copiilor care ţin de jurisdicţia lor, indiferent de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau altă opinie a
copilului sau a părinţilor sau reprezentanţilor lor legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de
situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie”.

6
Capacitatea se dobândeşte odată cu naşterea. Stabilind această regulă art. 7 alin. (1)
din Decretul nr. 31/1954 dispune: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea
persoanei...”
Prin urmare, ca regulă, data naşterii este data începutului capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice sau „omul este subiect de drept din momentul naşterii”, regulă absolut
firească ce va fi întâlnită în toate legislaţiile şi în toate timpurile (în dreptul roman, în
dreptul vechi românesc, în sistemul Codul civil român etc.).
În teoria izvoarelor drepturilor subiective civile naşterea este un eveniment
juridic, adică o împrejurare care se produce independent de voinţa omului (aici, nou
născutului) şi de care legea civilă leagă naşterea unor drepturi (aici, aptitudinea generală
de a dobândi drepturi şi obligaţii). Pentru a fi „eveniment juridic” faptul naşterii
(parturitio) este condiţionat, cum este şi firesc, de împrejurarea ca cel născut să fie viu;
pare un truism, dar legătura dintre viaţa „juridică” şi viaţa „biologică” este indisolubilă.
În doctrină13 s-a susţinut constant, şi pe bună dreptate, că legea română nu impune
condiţia viabilităţii: pentru a dobândi capacitatea de folosinţă copilul trebuie să se nască
viu, nu şi viabil.
Mai întâi, cu privire la naştere, încă din dreptul roman se arăta că omul se
consideră născut atunci când este separat de mamă (natum accipe et si exsecto ventre
editus sit – L. 12, in medio, Dig., De liberis et posthumis, 28.2), pentru că înainte de
naştere copilul nu are o existenţă proprie şi face parte din corpul mamei (partus antequam
edatur, mulieris portio est, vel viscerum – L. 1§1, in medio, Dig., De inspiciendo ventre,
25.4), aşa încât nu poate fi considerat om (partus nondum editus, homo non recte fuisse
dicitur- L. 9 §1, in fine, Dig., Ad legem Falcidiam, 35.2). Pe de altă parte, pentru ca nou-
născutul să fie „persoană fizică”, să dobândească personalitate juridică, trebuie să se
nască viu (vivus). În dreptul roman se sublinia că „acei născuţi morţi nu se consideră nici
născuţi, nici procreaţi, pentru că nu au putut niciodată să aibă titlul de copii” (qui mortui
nascuntur, neque procreati videntur, qui nunquam liberi appellari potuerunt – L. 129,
Dig., De verborum significatione, 50.16; qui nascitur mortus, neque nasci videtur, neque
filius dicitur). În acelaşi sens, C. Calimach dispunea că „pruncul ce se naşte mort în cât se
atinge de cele pentru dânsul păstrate drituri, în nădejdea de a se naşte viu, se socoteşte ca
şi cum n-ar fi fost zămislit” (art. 34 in fine), iar, în prezent, art. 654 alin. (3) C.civ. 1864
(din capitolul intitulat „Despre calităţile cerute pentru a succede) dispune: „Copilul
născut mort este considerat că nu există”.
Vom reţine că timpul (scurt) cât a trăit copilul este indiferent pentru dobândirea
capacităţii de folosinţă, aşa încât are capacitate chiar dacă „a murit de îndată ce s-a
născut” (licet illico postquam in terram cecidit, vel in manibus obstetricis decessit).
Pentru a fi considerat născut viu, copilul trebuie, la limită, să fi respirat cel puţin o dată,
ceea ce se poate dovedi prin prezenţa aerului în plămâni, prin proba numită a docimaziei.
În dreptul vechi roman, jurisconsulţii considerau ca o condiţie a vieţii ca nou-născutul să
fi ţipat (voce emissa) sau, cum întâlnim mai târziu în dreptul vechi românesc, „să

13
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom. I, Tipografia ,,România
Nouă”, Bucureşti, 1926, p. 391-396; Idem, Principiile dreptului civil cuprinzând doctrina şi jurisprudenţa
până la zi, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co, Bucureşti, 1926, p. 135-137, nr. 158-164; N. Titulescu,
Drept civil, 2004, p. 128-130; Tr. Ionaşcu ş.a., Persoana fizică în dreptul R.P.R, 1963, p. 40-41; Gh. Beleiu,
Drept civil. Persoanele, 1982, p. 59; Idem, Drept civil român, 2001, p. 313; E. Chelaru, Drept civil.
Persoanele, 2003, p. 72.

7
slobozească glas în ceasul ce se va naşte”(A. Donici, art. 1 § 37)14, dar Iustinian a respins
această opinie, considerând că nu este exclus ca el „să fie mut” (quod et si mutus fuerat).
Este interesant de amintit că art. 35 din Codul Calimach dispunea: „când există îndoială,
de s-a născut pruncul viu sau mort, se socoteşte după iuridica presumţie, că s-a născut
viu, şi cel ce se împotriveşte este datoriu să dovedească împotrivirea sa”, instituind o
prezumţie legală în sensul că faptul naşterii implică pe cel de a fi trăit (in dubio partus
natus praesumitur vivus, quia nemo praesumitur nasci mortuus).
Cu privire la condiţia viabilităţii care ar pretinde copilului să fie capabil să
trăiască (vitae habilis), vom reţine, mai întâi, că nu este impusă în sistemul nostru de
drept. Aşadar, copilul care se naşte viu nu are nevoie, pentru a dobândi capacitate de
folosinţă, să fie şi viabil.
În dreptul roman nu dobândeau capacitate cei născuţi „contra formei naturale”
(non sunt liberi, qui contra formam humani generis converso more procreatur, vel si
mulier monstrosum aliquid, aut prodigiosum enixa sit), pentru că se cerea nu numai ca
postumul să se nască viu, dar şi „să nu aibă forma unui monstru” (hoc tantummodo
requirendo, si vivus ad orbem totus processit, ad nullum declinans monstrum vel
prodigium). Controversată sau nu în dreptul roman, condiţia viabilităţii este înlăturată
astăzi în multe sisteme de drept, care pentru a-i acorda personalitate juridică copilului
consideră necesar şi suficient ca el să se nască viu15. Respingerea acestei condiţii a fost
subliniată constant în doctrina noastră, unde s-a arătat, pe bună dreptate, că o simplă
comparaţie a art. 288 (în prezent abrogat), art. 654 şi art. 808 din Codul civil român de la
1864, cu textele corespunzătoare din Codul civil francez, respectiv, art. 314, art. 725
(„Pour succéder, il faut nécessairement exister à l'instant de l'ouverture de la succession.
Ainsi, sont incapables de succéder: 1. Celui qui n' est pas encore conçu; 2. L' enfant qui n'
est pas né viable”) şi art. 906 („Pour être capable de recevoir entre vifs, il suffit d'être
conçu au moment de la donation. Pour être capable de recevoir par testament, il suffit
d'être conçu à l' époque du décès du testateur. Néanmoins la donation ou le testament
n'auront leur effet qu'autant que l'enfant sera né viable”), demonstrează că legiuitorul
român a înlăturat sistematic viabilitatea despre care vorbesc textele franceze.
Există un interes practic deosebit pentru alegerea unuia sau altuia dintre cele două
sisteme privind condiţiile dobândirii capacităţii de folosinţă: trebuie să fie copilul şi viabil
sau este suficient să fie viu? Soluţia din dreptul românesc înlătură riscurile controversei
medicale a viabilităţii şi simplifică dobândirea personalităţii. În consecinţă, va fi
considerat „persoană”, copilul născut prematur, dar şi cel născut cu malformaţii grave,
despre care ştiinţa medicală ar susţine că nu poate trăi (nu este viabil). În astfel de situaţii
limită „o singură respiraţie” face diferenţa între dobândirea sau nu a capacităţii civile16.

14
A se vedea Manualul juridic al lui A. Donici, ediţie critică, Bucureşti, 1959.
15
Pentru problema viabilităţii în dreptul roman D. Alexandresco, Principiile dreptului civil cuprinzând
doctrina şi jurisprudenţa până la zi, vol. I, 1926, p. 137; Idem, nota 22, C.J. nr. 2/1900, p. 14. În sensul că
legislaţia germană, elveţiană, italiană, înscrie cerinţa viabilităţii, I. Deleanu, S. Deleanu, Adagii şi locuţiuni
latine în dreptul românesc, I, A-N, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 139.
16
În dreptul nostru, Legea actelor de stare civilă din 11 iulie 1913 dispunea în art. 71 că nu se va face nicio
menţiune în actele de naştere despre diformităţile fizice ale copilului. Altădată, canoanele bisericii catolice
nu permiteau botezarea unui monstru. Pentru acordarea personalităţii, codul civil spaniol impune două
condiţii: copilul să nu aibă cap de monstru şi să trăiască separat de mama lui 24 de ore; a se vedea N.
Titulescu, Drept civil, 2004, p. 129-130, care arată că, în dreptul civil, ,,o respiraţie a copilului înseamnă
prosperitatea mamei”, iar în dreptul penal, ,,întemniţarea mamei”. În dreptul penal, pruncuciderea este

8
În sistemul francez, unde copilul trebuie să se nască viu şi viabil, este aplicabilă o
prezumţie simplă potrivit căreia „orice copil născut viu este şi viabil”, chiar dacă moare
la scurt timp după naştere. Viabilitatea este o capacitate naturală de a trăi, aşa încât
primului semn de viaţă al nou-născutului i se alătură o prezumţie de viabilitate. Este o
prezumţie relativă, care poate fi răsturnată de toţi cei interesaţi să dovedească contrariul,
aşa cum se întâmplă în situaţia copiilor născuţi prematur ori cu malformaţii. Practic,
neviabilitatea este legată de malformaţiile congenitale sau de anomalii care fac moartea
inevitabilă şi iminentă, copilul fiind considerat neviabil în situaţia în care, deşi născut viu,
este lipsit de un organ vital, aşa încât este sigur destinat morţii17. Pentru a fi considerat
viabil un copil trebuie să aibă toate organele vitale, care să fie suficient de dezvoltate
pentru a-i conferi capacitatea naturală de a trăi, chestiune asupra căreia se pronunţă
medicii specialişti. Practica medicală consideră că este neviabil un copil care la naştere
are o greutate mai mică de 500 de grame, prezintă anomalii ale sistemului nervos central,
hidrocefalie, anomalii grave ale compartimentelor inimii. Dificultăţile sistemului care
impune condiţia viabilităţii apar acolo unde realitatea demonstrează că astfel de bariere
pot fi depăşite (spre exemplu, copii cu o greutate mult sub cea considerată necesară
pentru a fi viabili trăiesc şi se dezvoltă normal).

Înregistrarea naşterii. Pentru că data naşterii este momentul iniţial al capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice, vom înţelege interesul apărut pentru stabilirea acestei date. În
dreptul modern, dovedirea acestei date se face, de regulă, cu actul de stare civilă, care
este „certificatul de naştere” eliberat în condiţiile legii, care are o rubrică intitulată, cum
altfel?, „data naşterii”, unde se consemnează anul, luna şi ziua naşterii copilului.
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă18 reglementează amănunţit
procedura întocmirii actului de naştere (în capitolul al II-lea – „Întocmirea actelor de
stare civilă”, prima secţiune – „Întocmirea actului de naştere”, art. 17-26). Legea impune
obligaţia de a face declaraţia de naştere, mai întâi, părinţilor, după care au această
îndatorire: medicul şi personalul medical din unitatea în care a avut loc naşterea, dar şi
rudele sau vecinii care au aflat despre naşterea copilului. Declararea naşterii se face în
termen de 15 zile (de la data naşterii) pentru copilul născut viu şi în termen de 3 zile
pentru copilul născut mort, iar în cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrul
termenului de 15 zile, declararea naşterii se face în 24 de ore de la data decesului.

pedepsită de art. 177 C.pen.: „uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama
aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”. Se
consideră că dreptul la viaţă al copilului există din momentul în care, procesul naşterii luând sfârşit, copilul
este expulzat, indiferent că a fost sau nu tăiat cordonul ombilical. În înţelesul legii penale, odată expulzat,
copilul are calitatea de nou-născut, un scurt interval de timp, fără însă ca acest interval de timp să fie fix sau
dinainte stabilit. Oricum, este evident că atunci când copilul s-a născut mort, nu există pruncucidere; pentru
infracţiunea de pruncucidere, H. Diaconescu, Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 92-102; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997, p.
97-101.
17
G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 5 e édition, Montchrestien Paris, 1991 , p.
161-162, nr. 464; F. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes. La famille. Les inacapacités, Ed.
Dalloz, Paris, 1996, p. 19-20, nr. 21-22.
18
M. Of. nr. 282 din 11 noiembrie 1996; a fost modificată, ultima dată, prin Legea nr. 117/2006. Pentru
procedura întocmirii actului de naştere în dreptul francez, Ph. Bihr, Droit civil général, 13e édition, Dalloz,
Paris, 2000, p. 63-65.

9
 Când declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea termenului de 15 zile, dar
în termen de un an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea
primarului. Dacă a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului
de naştere se face în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile, care va conţine toate datele
necesare întocmirii actului19. Acţiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază are
domiciliul persoana interesată, iar participarea procurorului este obligatorie. Pentru
soluţionarea cauzei, instanţa solicită poliţiei verificări pentru stabilirea identităţii, precum
şi avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se
cere a fi întocmit. Pentru soluţionarea înregistrării tardive a naşterii, stabilirea datei
naşterii poate deveni dificilă. Expertiza medico-legală poate stabili data aproximativă (an,
lună), fiind foarte greu, dacă nu imposibil, să precizeze, cu exactitate, şi ziua naşterii.
Pentru a rezolva acest aspect există trei sisteme: sistemul primei zile a lunii respective;
sistemul intermediar (ziua de mijloc a lunii) şi sistemul ultimei zile a lunii, considerându-
se că cel mai raţional este ultimul sistem20.

Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur. Prin excepţie de la
regula potrivit căreia capacitatea de folosinţă se dobândeşte de la naştere şi printr-o
ficţiune juridică, se atribuie o capacitate de folosinţă anticipată: copilul conceput „se
consideră ca născut” când este în interesul său, pentru ca prin faptul unei naşteri tardive
să nu fie lipsit de drepturile ce i s-ar fi cuvenit dacă s-ar fi născut mai devreme21.
În dreptul roman, în vechiul drept românesc (art. 34 C. Calimach) şi în toate
legislaţiile întâlnim principiul formulat sub următoarea maximă: infans conceptus pro
nato habetur, qoutiens de eius commodis agitur (copilul conceput se consideră ca născut
de câte ori este vorba de interesele lui)22.
Această excepţie era reglementată, mai întâi, de art. 7 alin. (2) din Decretul nr.
31/1954 care dispune: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă

19
Jud. Craiova, sentinţa civilă nr. 2601/16.02.2005 (nepublicată), care arată că acţiunea în înregistrarea
tardivă a naşterii poate fi promovată de orice persoană interesată.
20
L. Mihai, Notă la sentinţa civilă nr. 1298 din 26 martie 1979 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, R.R.D.
nr. 4/1981, p. 95-97; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 56-57; E. Lupan, Drept civil. Persoana
fizică, p. 35-36. Codul civil reglementa înregistrarea naşterii în art. 41-47 (abrogate) şi impunea ca
declaraţia de naştere să se facă în 3 zile de la naştere; copilul se înfăţişa ofiţerului de stare civilă; era
reglementată situaţia copilului găsit, dar şi a copilului născut pe un vas român călătorind pe mare; a se
vedea D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tomul I, Ed. Tipografiei
Ziarului „Curierul Judiciar”, Bucureşti, 1906, p. 415-430.
21
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil, 1926, p. 134-135, nr. 157; I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 411-418, după care personalitatea juridică a copilului conceput nu este o
ficţiune, acesta fiind o persoană juridică actuală, titulară de drepturi şi, limitat, de obligaţii corespunzătoare
acestora.
22
Qui in utero est, perinde ac si in rebus humanis esset custoditur, quotiens de commodis ipsius partus
quaeritur, quanquam alii, antequam nascatur nequaquam prosit – cel care se află in utero este apărat în
egală măsură, ca şi cum ar fi în rândul fiinţelor umane, ori de câte ori este vorba de interesele lui, cu toate
că el nu poate fi folositor nimănui înainte de a se naşte (L. 7, De his qui sunt in utero, Dig., De statu
hominum, a se vedea Iustiniani Digesta. Liber primus, traducere de T. Sâmbrian, 2003, p. 102). Conceptus
quodammodo in rerum natura esse existimatur – copilul conceput se consideră întrucâtva ca născut (L. 7,
Dig., De suis et legitimis heredibus, 38.16); In compluribus causis, postumi pro jam natis habentur (sub
mai multe raporturi, postumii se consideră ca născuţi (Inst., De Tutelis, I, 13, §4, ab initio).

10
numai dacă el se naşte viu” (s.n.). Pe de altă parte, art. 654 C.civ. 1864 dispune: „Pentru
a succede, trebuie neapărat ca persoana care succede să existe în momentul deschiderii
succesiunii. Copilul conceput se consideră că există. Copilul născut mort este considerat
că nu există” (s.n.). În ceea ce priveşte corelaţia dintre cele două texte legale, în doctrina
noastră s-a subliniat că art. 654 C. civ. 1864 aplică în domeniul special al succesiunilor
regula generală instituită de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 după care, în mod
excepţional, calitatea de subiect de drept se dobândeşte chiar anterior naşterii, de la
concepţiune, dacă sunt întrunite anumite condiţii23. Tot astfel trebuie interpretate şi
dispoziţiile art. 808 C. civ.1864: „Este capabil a primi donaţie între vii oricine este
conceput în momentul donaţiunii. Este capabil a primi prin testament oricine este
conceput la epoca morţii testatorului”24.

Condiţiile excepţiei. Pentru aplicarea excepţiei infans conceptus pro nato habetur,
qoutiens de eius commodis agitur, cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale, este
necesar să fie întrunite două condiţii:
a) să fie vorba de dobândirea de drepturi de către copilul conceput, iar nu de
obligaţii;
b) copilul să se nască viu (iar nu şi viabil).
Legea prevede expres că sunt recunoscute de la concepţiune „drepturile
copilului”, aşa încât excepţia se aplică dacă este vorba de drepturi în favoarea copilului,
iar nu obligaţii în sarcina acestuia. În dreptul roman, copilul care urma să se nască era
considerat născut, existent atunci când „este vorba de drepturile lui, pentru că dacă este
vorba de drepturile altuia”, el va fi considerat că există atunci când va fi în realitate
născut (Quod dicimus eum qui nasci speratur, pro superstite esse, tunc verum est, cum de
ipsius iure quaeritur. Aliis autem non prodest, nisi natus – L. 231, Dig., De verborum
significatione, 50.16). De asemenea, în Codul Calimach se prevede despre copilul
conceput că este prin ficţiune presupus existent numai în privinţa intereselor sale, nu însă
şi în privinţa terţilor (art. 34 „se socotesc ca nişte născuţi când se atinge pricina de dânşi,
iar nu de a treia persoană”).
Dobândirea capacităţii de folosinţă anticipate cuprinde numai aptitudinea de a
avea drepturi, iar nu şi obligaţii, pentru că este o măsură legislativă în favoarea copilului
conceput, care nu se poate întoarce împotriva acestuia. În doctrină s-a analizat dacă
această condiţie este îndeplinită în situaţia în care copilul conceput este chemat să
culeagă o moştenire, ştiut fiind faptul că moştenirea este o universalitate juridică, adică o
„totalitate de drepturi şi obligaţii” (la decesul unei persoane fizice, patrimoniul ei,
intransmisibil în timpul vieţii, se transmite moştenitorilor, legali sau testamentari, iar

23
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 51-52; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 57-58; Fr. Deak,
Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 49-50, nr. 26.
24
Intelligendus est mortis tempore fuisse, qui in utero relictus est – dacă un copil este in utero în momentul
morţii tatălui său, el trebuie considerat ca fiind viu (L. 153, Dig., De verborum significatione, 50.16); a se
vedea V. Pătulea, Coordonatele situaţiei juridice specifice donaţiei făcute copiilor doar concepuţi, dar încă
nenăscuţi, Dreptul nr. 1/2003, p. 63-68; este interesant de observat că potrivit art. 837 C.civ., revocarea
donaţiei pentru naşterea unui copil al donatorului intervine „şi când copilul donatorului sau al donatricei ar
fi fost conceput în timpul donaţiunii”. În această situaţie copilul conceput nu este asimilat celui născut, ci,
dimpotrivă, se consideră că nu există, pentru că aceasta este şi în interesul lui. Dacă s-ar considera că
există, donaţia nu ar mai fi revocată odată cu naşterea sa, iar bunul donat nu s-ar mai întoarce în
patrimoniul donatorului (unde poate profita şi copilului, eventual prin moştenire).

11
transmisiunea priveşte, în egală măsură, activul şi pasivul succesoral). Copilul conceput
va primi întreaga sau o fracţiune din această universalitate, adică atât activ, cât şi pasiv.
S-a subliniat, pe bună dreptate, că această împrejurare nu contrazice regula după care un
copil conceput este recunoscut subiect de drept numai pentru dobândirea de drepturi, nu
şi pentru asumarea de obligaţii. Mai întâi pentru că, dobândind o succesiune, copilul
conceput dobândeşte un drept asupra unei universalităţi, iar, în al doilea rând, şi mai ales,
el va răspunde întotdeauna pentru pasivul succesoral în limitele activului moştenirii25. În
acest sens, art. 19 din Decretul nr. 32/1954 prevede că „acceptarea moştenirii cuvenită
unui minor, indiferent de vârstă sau unei persoane pusă sub interdicţie, va fi socotită
întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar” (s.n.). Or, efectul esenţial al
beneficiului de inventar este acela că succesorul (copilul conceput) va plăti „datoriile
succesiunii numai până în concurenţa valorii bunurilor ce el a primit (art. 713 pct. 1
C.civ. 1864), aşa încât este înlăturat riscul unei moştenirii al cărei pasiv ar fi mai mare
decât activul; copilul conceput răspunde numai intra vires hereditatis, iar nu ultra vires
hereditatis.
Cea de a doua condiţie – copilul să se nască viu – a fost analizată deja, pentru că
de ea depinde dobândirea capacităţii de folosinţă în general, iar nu doar (ci, cu atât mai
mult) dobândirea capacităţii de folosinţă anticipată. Este de observat că această cerinţă
legală funcţionează ca o condiţie rezolutorie, în sensul că este recunoscută de lege
capacitatea de folosinţă anticipată sub condiţia ca cel conceput să se nască viu, iar, în caz
contrar, capacitatea este desfiinţată retroactiv. Pentru acest motiv capacitatea de folosinţă
anticipată poate fi calificată ca o capacitate „condiţionată” sau „sub condiţie”.
În doctrină s-a subliniat că existenţa acestei condiţii – copilul să se nască viu – a
cărei îndeplinire nu poate fi cunoscută la data concepţiei, face preferabilă teoria conform
căreia regula infans conceptus nu se referă la acordarea unei capacităţi de folosinţă
copilului conceput, o capacitate „anticipată”, ci la recunoaşterea retroactivă, chiar din
momentul concepţiei, a acestei capacităţi în privinţa copilului născut viu. Se susţine că
această teorie explică mai bine recunoaşterea dreptului femeii de a decide în privinţa
întreruperii cursului sarcinii în primele săptămâni de la concepţie, ceea ce ar fi dificil de
argumentat juridic, dacă recunoaştem copilului conceput capacitate de folosinţă, adică
statutul de subiect de drept26.

Data concepţiei. Timpul legal al concepţiunii copilului. Am reţinut că momentul de la

care sunt recunoscute drepturile copilului este momentul concepţiunii. Dar dacă data
naşterii este uşor de probat, în stadiul actual al dezvoltării ştiinţei medicale nu se poate
determina, cu exactitate, data concepţiei copilului (întrucât nu se poate determina, cu
precizie absolută, durata sarcinii), chiar dacă gradul de aproximare devine mereu mai
apropiat de realitate. În acest cadru, legiuitorul, pornind de la faptul cert al naşterii, care
poate fi constatat direct şi poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, ţinând seama de
momentul naşterii şi de durata sarcinii, a instituit prezumţia legală potrivit căreia „timpul
25
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 58-59; C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 53-54; G. Boroi,
Drept civil. Partea generală. Persoanele, 2002, p. 354; E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, 1999, p. 38-
40; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, p. 84-85.
26
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 72; pentru această susţinere în doctrina franceză, a se vedea
Ph. Bihr, Droit civil général, 2000, p. 55, după care, data naşterii determină, în general, dobândirea
personalităţii, dar ,,éventuellement, la personnalité remonte à la date de la conception. Cette rétroactivité ne
joue que s’il est l'intérêt de l'enfant et à condition que celui-ci naisse vivant et viable” (s.n.).

12
cuprins între a trei suta şi a o suta opt zecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul
legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi” (art. 61 C.fam.).
Mai întâi, vom reţine că legiuitorul s-a văzut nevoit, pentru înlăturarea
incertitudinii, să stabilească o prezumţie cu privire la perioada concepţiei, de vreme ce
naşterea unui copil poate fi „prematură”, „la termen” sau „peste termen”. În stabilirea
prezumţiei timpului legal al concepţiei copilului, legiuitorul a ţinut seama de două limite,
extreme: durata celei mai lungi sarcini şi durata celei mai scurte sarcini şi, adăugând o
anumită marjă de siguranţă, a considerat că, pentru ca un copil care s-a născut viu, cea
mai lungă sarcină poate fi de 300 de zile, iar cea mai scurtă de 180 de zile. În consecinţă,
un copil născut la o anumită dată a putut fi conceput, cel mai devreme, la 180 de zile
înainte de naşterea sa, şi cel mai târziu, la 300 de zile înainte de naştere.
Între aceste două limite se află intervalul de 121 de zile care este tocmai timpul
legal al conceperii copilului, cu menţiunea că, teoretic, copilul născut viu poate să invoce
oricare din zilele acestui interval, ca fiind zi a concepţiei sale, aşa încât are capacitate să
dobândească orice donaţie încheiată în favoarea sa în această perioadă27 şi primească
orice moştenire deschisă în această perioadă, la care este chemat prin testament sau
potrivit legii (art. 654 C.civ. 1864 şi art. 808 C.civ. 1864). Intervalul este de 121 de zile,
iar nu de 120 de zile, pentru că „se socoteşte de la zi la zi”, aşa încât, dies a quo (a 300-a
zi dinaintea naşterii) non computatur in termino, iar dies ad quem (a 180-a dinaintea
naşterii) computatur in termino.
Din interpretarea art. 61 C. fam. se observă că legea instituie două prezumţii:
a) prezumţia celei mai lungi gestaţii (300 de zile) şi cele mai scurte gestaţii (180
de zile);
b) prezumţia că era posibilă conceperea copilului în oricare dintre zilele
intervalului cuprins între a 300-a zi şi a 180-a zi dinaintea naşterii.
După cum ştim, prezumţiile legale se clasifică în funcţie de forţa lor doveditoare,
în prezumţii relative (care conferă credibilitate faptului pretins până la proba contrară,
având putere doveditoare iuris tantum) şi prezumţii absolute (nu pot fi răsturnate prin
contraprobă, fiind crezute iuris et de iure). În acest cadru, se pune problema prezumţiilor
prevăzute de art. 61 C.fam. şi este important să vedem dacă sunt relative sau absolute28.
În doctrină şi jurisprudenţă există unanimitate asupra calificării primei prezumţii
ca fiind absolută (iuris et de iure). În consecinţă este inadmisibilă proba care ar tinde să
dovedească o sarcină mai lungă de 300 de zile ori mai scurtă de 180 de zile, deoarece s-ar
ajunge ca, prin hotărâre judecătorească, să se modifice legea, ceea ce este nepermis29.

27
Se acceptă că o „persoană” neconcepută poate fi gratificată numai indirect, de exemplu, prin liberalităţi
cu sarcini, făcute unui terţ capabil; important este ca persoana viitoare (neconcepută) să existe la data
executării sarcinii (spre exemplu, este valabilă donaţia făcută în favoarea copilului care se va naşte din
căsătoria pe care o va încheia nepoata celui care donează); a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil.
Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 127, nr. 10. Pe de altă parte, donaţia cu
sarcini, chiar dacă presupune obligaţii pentru donatar, nu este exclusă de plano în cazul capacităţii
anticipate, pentru că nimic nu se opune, spre exemplu, unei sarcini în favoarea donatarului însuşi (în
schimbul bunului donat, copilul trebuie să facă, la timpul potrivit, anumite studii).
28
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 314; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 384; E. Lupan, Drept
civil. Persoana fizică, 1999, p. 43; M.N. Costin, op. cit, 1984, p. 87-89; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat
de dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. Al Beck, Bucureşti, 2002, p. 329; I. Dogaru, S. Cercel, Elemente de
dreptul familiei, Ed. Themis, Craiova, 2001, p. 85; A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul
familiei, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 185-188.
29
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 13/1991, Dreptul nr. 1/1992, p. 111. Cu privire la considerarea prezumţiei

13
 Cu privire la cea de-a doua prezumţie, chiar dacă într-o anumită perioadă a existat
în doctrină o controversă, s-a impus opinia potrivit căreia această prezumţie este relativă
(iuris tantum). În consecinţă, este admisibilă proba care tinde să stabilească, neîndoielnic,
că era posibilă concepţiunea copilului numai într-o anumită parte a intervalului de 121 de
zile, aşa încât cealaltă parte a acestuia trebuie exclusă30.

Consideraţii istorice şi vocaţia textului art. 61 C.fam. Reglementarea unei perioade a

concepţiei copilului este mult mai veche, iar efectele sale juridice cunoscute înainte de
adoptare a Codului familiei (Legea nr. 4/1954), care prevede expres timpul legal al
concepţiei.
În dreptul roman, pentru a fi înlăturate îndoielile asupra paternităţii copilului
(turbatio sanguinis) născut după încetarea căsătoriei prin moartea soţului era prevăzută
obligaţia văduvei de a păstra un termen de viduitate sau de doliu (tempus lugendi) de zece
luni de la decesul soţului, interval în care nu avea voie să se căsătorească (sub sancţiunea
infamiei). Treptat, termenul a fost extins la 1 an, iar interdicţia recăsătoririi a fost impusă
şi după desfacerea căsătoriei prin divorţ (divortium/ divertuntur)31. Această interdicţie va
fi întâlnită şi în vechiul drept românesc32 şi în Codul civil român: „văduva şi femeea a
cărei căsătorie a fost declarată nulă, nu poate trece în a doua căsătorie decât după 10 luni
de la desfacerea prin moarte sau anularea căsătoriei precedente, afară dacă a născut în
acest interval” (art. 210); „femeea despărţită nu va putea trece la altă căsătorie decât după

că cea mai scurtă sarcină este de 180 de zile ca fiind o prezumţie absolută, trebuie să amintim cazul
îndelung mediatizat al unei fetiţe americane născută prematur, la doar 22 de săptămâni. Amilia (cuvânt care
înseamnă „luptătoare”) avea la naştere – octombrie 2006 – lungimea unui stilou şi o greutate de 284 g, iar
medicii nu-i dădeau şanse de supravieţuire (în general, se consideră că un copil cu greutate sub 400 de
grame la naştere nu poate supravieţui). Potrivit Universităţii Iowa, care deţine situaţia copiilor din lume
născuţi prematur, a stabilit recordul mondial de naştere prematură. La sfârşitul lunii februarie 2007, fetiţa
cântărea 2 kg şi urma să fie externată, chiar dacă era monitorizată medical (HotNews.ro, accesat la
7.03.2007). În aceste condiţii, prezumţia în discuţie nu mai poate fi considerată irefragabilă, de vreme ce
argumentele medicinii actuale pot demonstra contrariul. În sensul că performanţele ingineriei genetice –
transferul de embrioni, fecundarea externă a ovulului uman etc. – pun sub semnul întrebării caracterul
absolut al prezumţiei de gestaţie, I. Deleanu, S. Deleanu, op. cit., p. 139.
30
M. Mayo, Despre posibilitatea determinării prin probe ştiinţifice a datei concepţiei probabile a copilului,
R.R.D. nr. 7/1978, p. 17-20 (care menţionează caracteristicile morfo-fiziologice ale copilului, greutate,
lungime, circumferinţa craniului etc.); Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 912 din 27 octombrie 1976,
R.R.D. nr. 2/1978, p. 37-39, cu notă de P. Anca, Sc. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Ed.
ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 201; I. Filipescu, Dreptul familiei, E.D.P., Bucureşti, 1965, p. 160; R.
Petrescu, Acţiunile privind statutul civil al persoanei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 103-104; Gh.
Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 61-62.
31
G. Danielopolu, Explicaţiunea Instituţiilor lui Iustinian, 1899, p. 214-215, care arată şi procedura
complicată ce trebuia urmată atunci când femeia declara, după divorţ sau după decesul soţului, că este
însărcinată (senatusconsultus Placian; Ulpian, L. 1, paragrafele 10-15, D., De inspiciendo ventre
custodiendoque partu, XXV, 4). T. Sâmbrian, Receptarea în dreptul român a normelor de drept roman
referitoare la condiţiile de fond ale căsătoriei, Revista de ştiinţe juridice nr. 3/2006, p. 14-15.
32
„Muerii căreia îi va muri bărbatul aceaia nu e volnică să ia alt bărbat până nu trece jalea 1 an” (Pravila
aleasă, cap. 281-282; Îndreptarea legii, gl. 261, zac. 1). „Pentru doao vini se-au întărit a fi anul de jeale
unul, că să nu să mărite muiarea într-însul, însă una, ca să nu se tâmple muiarea grea, iară a doa căce iaste
datoare pentru cinstea bărbatului ei, să jelească” (Îndreptarea legii, gl. 261, zac. 2). Codul Calimach
impunea anul de doliu, pentru considerente morale, şi bărbatului: „Femeia bărbatului celui vrednic de jelire
este datoare să păzească anul jelirii, pentru neamestecarea seminţei şi pentru cinstea mortului ei bărbat.
Aşijderea se cuvine ca şi bărbatul să păzească anul jelirii pentru cinstea femeii sale” (art. 144).

14
zece luni de la despărţirea ei, sau dacă a făcut cerere de părăsire a domiciliului conjugal,
după zece luni de la data hotărârii care a admis această cerere, afară dacă femeea a născut
în acest interval” (art. 278)33.
În Digestele lui Iustinian există regula potrivit căreia „trebuie admis, datorită
autorităţii învăţatului Hypocrate, că un copil se naşte perfect la şapte luni, şi de acea
trebuie admis că este un copil legitim cel care s-a născut la şapte luni dintr-o căsătorie
legitimă” (semtimo mense nasci perfectum partum iam receptum est propter autoritatem
doctisimi viri Hippocratis: et ideo credendum est eum, qui ex iustis nuptiis septimo mense
natus est, iustum filium esse, L. 12, De septi menstri partu, Dig., De statu hominum). Pe
de altă parte, Ulpian exclude de la moştenirea bărbatului pe copilul născut post decem
mens (L. 3, §11, Dig., De suis et legitimis heredibus, 28.16), iar Aulus-Gelius ne spune că
aceasta este conform celor 12 Table34.
Pe de altă parte, Codul Calimach prevede în art. 181 (cu denumirea marginală
„Iuridica prezumţie pentru naşterea din legiuita însoţire”): „iuridica prezumţie se luptă
spre apărarea legiuitei naşteri a copiilor, carii se nasc la sfârşitul lunii a şaselea sau a
zecea, socotindu-se din ziua zămislirii; slăbeşte însă când s-au născut copilul sau mai
înainte de împlinirea a şase luni întregi, socotindu-se din ziua cununiei sau din ziua
întoarcerii bărbatului din străinătate ori după împlinirea lunii a zecea, socotindu-se de la
dezlegarea însoţirei prin moarte sau prin carte de despărţenie, ori prin alte chipuri”;
pentru a explica: nota (13) „cea mai scurtă vreme de la zămislire până la naştere sunt
şase luni întregi, adică una sută optzeci sau una sută opzeci şi două zile (precum se
cuprinde în Vasilicale) după cercarea celor ispitiţi vechi şi noi bărbaţi, iar cea mai
îndelungată vreme este zece luni întregi, adică trei sute zile, pentru că lunile în întregi s-
au numărat de cătră cei mai noi câte treizeci de zile, precum se numără şi de cătră eleni”.
În fine, Codul civil român 1864 prevede în art. 286: „Bărbatul este tatăl copilului
conceput (zămislit) în timpul căsătoriei. Bărbatul însă va putea să nu recunoască de al său
pe copil, dacă dovedeşte că în cursul timpului cuprins între a treisutelea zi şi între aceia a
una sută opt-zeci mai 'nainte de nascerea copilului, a fost în imposibilitate fizică de a
coabita cu soţia sa, fie din cauză de depărtare, fie din orice alt accident”35.
Reglementarea timpului legal al concepţiei este cuprinsă, ca şi în dispoziţiile
anterioare ale Codului civil, în materia paternităţii (art. 61 C.fam. face parte din secţiunea
a II-a – „Filiaţia faţă de tată”; art. 53-61 din capitolul al II-lea – „Filiaţia”, din titlul II –
„Rudenia). În acest cadru s-a pus problema dacă acest text se aplică numai în materia
stabilirii paternităţii ori se aplică şi în alte materii, cum este şi cea a determinării
momentului iniţial al capacităţii de folosinţă anticipate. Doctrina şi jurisprudenţa susţin
constant că art. 61 C.fam. are valoarea unui text general aplicabil în toate situaţiile în
care este necesar a se dovedi momentul concepţiei unui copil. Se consideră, pe bună
dreptate, că aceleaşi argumente care au determinat instituirea prezumţiei timpului legal al
concepţiei (imposibilitatea stabilirii unei date anume când a avut loc concepţiunea) impun
utilizarea acestei prezumţii nu doar în materia paternităţii, dar şi în justa interpretare şi

33
Pentru analiza art. 210 şi art. 278 C.civ.rom., modificate prin Legea din 1906, a se vedea, D.
Alexandresco, op. cit, tom I, 1906, p. 800-807.
34
D. Alexandresco, op. cit., tom II, 1907, p. 212-214, care arată că termenul gestaţiei trebuie calculat pe
zile, socotindu-se ziua de 24 ore, cu începere de la ora 12 noaptea, potrivit art. 1888 C.civ.
35
În continuare, art. 287-291 C.civ., din capitolul „Despre filiaţiunea copiilor legitimi născuţi sau concepuţi
în căsătorie”, reglementau condiţiile şi termenele acţiunii în tăgada paternităţii.

15
aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Soluţia se impune printr-o
interpretare sistematică a dispoziţiilor legale, pentru că legiuitorul a instituit regula că
drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie şi a înţeles să trimită la dispoziţiile
legale care precizează modul în care se stabileşte când a avut loc aceasta36.
Dar dacă vocaţia generală a prezumţiei instituite de art. 61 C.fam. în sistemul
juridic este mai presus de orice dubiu, trebuie să observăm că performanţele ştiinţei
medicale şi ingineriei genetice înlătură aplicabilitatea sa practică în din ce în ce mai multe
situaţii. Astfel, în cazul fecundării in vitro şi inseminării artificiale (denumite generic
procreare asistată medical) poate fi stabilit momentul concepţiei, aşa încât prezumţia unei
perioadei de concepţie este înlocuită cu dovada datei concepţiei, iar calculele, complicate
sau nu, propuse de lege sunt depăşite de probele ştiinţifice37. În plus, prezumţia legală în
discuţie tinde să fie inutilă şi în cazul concepţiei fireşti, naturale, în situaţiile în care se
ridică doar o problemă de paternitate a copilului, de vreme ce testele ADN pot stabili
direct şi precis filiaţia acestuia.

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Noţiuni introductive

Capacitatea de folosinţă încetează odată cu moartea. Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin.

(1) din Decretul nr. 31/1954, „capacitatea de folosinţă începe de la naştere şi încetează o
dată cu moartea acesteia”. Este de la sine înţeles că odată cu moartea persoanei încetează
şi calitatea acesteia de subiect de drept civil, adică ia sfârşit capacitatea de folosinţă, de
vreme ce calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate supravieţui suportului
său uman38. Aptitudinea de a fi subiect de drept, capacitatea de folosinţă pentru dreptul
civil, presupune o fiinţă umană existentă, concepută sau născută, în viaţă, care constituie
tocmai suportul uman al capacităţii39.
În consecinţă, a şti data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
înseamnă a stabili data morţii (decesului) acesteia. Care este ori cum se stabileşte această
dată? Legea civilă, pornind de la situaţiile ivite în practică, reglementează modul de
stabilire a datei morţii pentru două ipoteze posibile. Prima ipoteză este aceea în care
moartea omului se constată în mod direct, prin examinarea cadavrului uman, ceea ce
constituie ipoteza „morţii fizic constatată”40. A doua ipoteză este aceea în care

36
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 70; C.
Stătescu, Drept civil, 1970, p. 58; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 60-61
37
Pentru unele aspecte privind reproducerea umană asistată medical, a se vedea, Curtea Constituţională,
Decizia nr. 418/2005 asupra sesizării de neconstituţionalitate a Legii privind sănătatea reproducerii şi
reproducerea umană asistată medical (M. Of. nr. 664 din 26 iulie 2005); Curtea a declarat numeroase
dispoziţii din lege ca fiind neconstituţionale; pentru discuţiile privind adoptarea unei reglementări privind
reproducerea umană asistată medical, www.crj.ro.
38
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 59; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 85-86; I. Dogaru,
Drept civil român, 2000, p. 384-385; Fr. Terré, D. Fenouillet, Droit civil, 1996, p. 28-29
39
C.S.J., decizia civilă nr. 1056/18.03.2003, B.J.C.D. 2003, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 557 –
Cauzele nu pot fi judecate în contradictoriu cu persoane fizice decedate, deoarece acestea au pierdut
capacitatea de folosinţa, deci nu mai sunt părţi în proces.
40
Moartea este definită ca un proces determinat de dispariţia completă a aportului, transportului sau
utilizării oxigenului la nivel celular, a se vedea I.L. Groza, V. Astărăstoae, Introducere în medicina legală
pentru jurişti, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 25.

16
examinarea cadavrului nu este posibilă (pentru că nu poate fi găsit), deşi moartea
persoanei este certă ori aproape certă, ceea ce constituie ipoteza „morţii judecătoreşte
declarată”.
Vom reţine de la început că, în ambele ipoteze, sfârşitul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice coincide cu data morţii, pentru că în această materie nu există astăzi nici
o excepţie (cum am văzut în materia începutului acestei capacităţi; moartea civilă nu este
admisă în legislaţia noastră, iar în legislaţia franceză a fost abolită prin Legea din mai
1854), ceea ce diferă este însă modul diferit de stabilire a acestei date, după cum vom
vedea. Observăm că, dacă în prima ipoteză moartea este constatată fizic (iar dreptul îi
ataşează anumite efecte juridice), în a doua ipoteză este moartea este declarată juridic
(pentru că se presupune, după o anumită procedură, că moartea celui în cauză este reală).

Stabilirea datei morţii în ipoteza morţii fizic constatate. Moartea fizic constatată
constituie ipoteza obişnuită de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Data
morţii este data trecută în actul de deces (act de stare civilă) la rubrica anume prevăzută
(„data decesului”), iar dovada acesteia se face cu ajutorul certificatului de deces, eliberat
după întocmirea şi în conformitate cu actul de deces. Completarea acestei rubrici se face
de către ofiţerul de stare, civilă potrivit legii41.
Întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de evidenţa
persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială s-a produs decesul, pe baza
certificatului medical constatator al decesului şi declaraţiei făcute de către membrii
familiei decedatului, iar, în lipsa acestora, de către colocatari, vecini, administratorul
imobilului, medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul.
Legea prevede termene scurte pentru declararea decesului unei persoane şi ia
măsuri pentru verificarea suspiciunilor ce ar putea să apară. Astfel, declararea decesului
se face, de regulă, în termen de 3 zile de la data încetării din viaţă a persoanei (termenul
cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul, cât şi ziua în care se face declaraţia). Prin
excepţie, în situaţia în care decesul se datorează unei sinucideri sau unor cauze violente,
precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea se face în 48 de ore din momentul
decesului sau al găsirii cadavrului, iar pentru întocmirea actului de deces este necesară şi
dovada eliberată de poliţie sau de parchet, din care să rezulte că una din aceste autorităţi a
fost sesizată despre deces. În situaţia în care, din orice motiv, decesul nu a fost declarat în
termen (3 zile sau 48 de ore), pentru întocmirea actului de deces este necesară aprobarea
Parchetului.
Certificatul medical constatator al decesului, în care se consemnează şi data
morţii42, se întocmeşte şi se semnează de către medicul care a făcut constatarea. În
situaţia în care decesul s-a produs pe o navă/aeronavă şi nu există medic la bord,
constatarea decesului se va face în primul port/aeroport de escală. Dacă durata călătoriei
navei până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se

41
Articolele 34-41 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
42
Pentru etapele morţii, a se vedea I. L. Groza, V. Astărăstoae, op. cit., p. 26, care arată că moartea este un
proces biologic care se desfăşoară în timp, parcurgând etape distincte. Prima etapă este moartea clinică şi
durează aproximativ 5 minute, în care individual este mort, dar în unele condiţii mai poate fi readus la viaţă
prin mijloace de reanimare specifice, în funcţie de cauza morţii, deoarece în acest interval scurt nu a fost
depăşită rezistenţa la anoxie a cortexului cerebral, aşa încât în celulele nervoase nu s-au instalat modificări
ireversibile. A doua etapă se numeşte moarte reală sau biologică, caracterizată prin ireversibilitate, în care
distrucţiile celulare sunt grave şi incompatibile cu viaţa.

17
face de către comandant, împreuna cu consiliul de bord, şi se consemnează în jurnalul de
bord. Pentru înregistrarea unui cadavru neidentificat este necesar şi procesul-verbal
întocmit de medic, care va cuprinde vârsta, sexul, locul unde a fost găsit cadavrul, data şi
cauza decesului.
Data decesului consemnată în certificatul medical constatator va fi trecută de
ofiţerul de stare civilă, la rubrica „data decesului” din actul de deces pe care îl
întocmeşte. Rezultă, din cele menţionate, că stabilirea datei morţii, în ipoteza morţii fizic
constatate, nu ridică probleme deosebite.

Stabilirea datei morţii în ipoteza morţii judecătoreşte declarată. Trebuie precizat ab

initio, că şi în această ipoteză se întocmeşte un „act de deces” al persoanei, dar pentru a fi
completată rubrica „data morţii”, de vreme ce, prin ipoteză, o constatare medicală directă
nu este posibilă, este nevoie de o „constatare judecătorească”, care impune o procedură
judiciară complexă, ce se concretizează într-o „hotărâre judecătorească declarativă de
moarte”43.
Pentru a se ajunge la o asemenea hotărâre este necesar să se cunoască
circumstanţele şi motivele care determină pronunţarea acesteia. Este cazul persoanelor
dispărute de la domiciliul lor cu privire la care există o totală incertitudine. În doctrină se
subliniază, pe bună dreptate, că se impune clarificarea situaţiei acestor persoane din
interese care nu privesc numai pe succesorii prezumtivi, pe soţul şi pe descendenţii celui
dispărut, dar şi starea patrimonială a celui dispărut şi a persoanelor cu care acesta se află
în raporturi juridice. Înlăturarea acestei incertitudini se realizează prin declararea
judecătorească a morţii persoanei dispărute, care atrage încetarea capacităţii de folosinţă a
persoanei, întemeiată pe o puternică prezumţie de moarte44.
Dacă în ipoteza morţii fizic constatate, data morţii este preluată de ofiţerul de
stare civilă din certificatul medical constatator al decesului, în această ipoteză ea este
preluată din hotărârea judecătorească declarativă de moarte. Aşadar, sarcina stabilirii
datei morţii revine aici judecătorului. Chiar dacă există dispoziţii exprese pentru
„stabilirea” datei morţii, iar legea dispune că „cel dispărut este socotit că a murit la data
stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii”, trebuie să reţinem că suntem pe domeniul
„morţii prezumate”, cu toate consecinţele care decurg de aici şi care vor fi analizate în
cele ce urmează45.

Declararea judecătorească a morţii

Noţiuni introductive. Expresia „declararea judecătorească a morţii” este folosită în două

sensuri. Mai întâi, expresia desemnează instituţia juridică având această denumire şi

43
Articolul 41 din Legea nr. 119/1996 prevede că întocmirea actului de deces, în baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive declarative de moarte, se face din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după
caz, la serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor de la: a) locul de naştere al celui declarat
mort; b) domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naştere a fost întocmit la autorităţile locale
din străinătate; c) domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morţii, în situaţia în care
locul naşterii şi domiciliul decedatului nu sunt cunoscute.
44
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 59-61; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 87; E. Lupan, Drept
civil. Persoana fizică, 1999, p. 62; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil roman, vol. II, 1984, p.
134-135; Idem, Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 186.
45
Pentru prezumţiile juridice I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 80 şi urm.

18
cuprinde ansamblul normelor juridice din acest domeniu. Pe de altă parte, expresia
desemnează mijlocul juridic de stabilire a încetării capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice, când nu este posibilă constatarea morţii fizice, direct.
În prezent, declararea judecătorească a morţii este reglementată atât prin norme
de drept substanţial ori material: art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954, cât şi prin norme de
drept procesual: art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954, după cum vom vedea în cele ce
urmează.
Existenţa acestei instituţii juridice se întemeiază pe necesitatea, social-juridică, a
rezolvării problemelor pe care le ridică incertitudinea existenţei în viaţă a unei persoane.
Se poate considera că există mai multe persoane interesate, dar există şi un interes al
statului, pentru ieşirea din această incertitudine (care nu înseamnă risipirea acesteia, ci,
mai degrabă, înlocuirea unei incertitudini mai mari, cu alta, mai mică46). Mai întâi, pot
avea interes în soluţionarea acestei situaţii: soţul rămas (din punct de vedere al soartei
căsătoriei şi al administrării bunurilor comune); copii minori (din punct de vedere al
realizării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti faţă de ei şi al drepturilor succesorale). Pe
de altă parte, pot avea interes: prezumtivii moştenitori; creditorii şi debitorii dispărutului
(în legătură cu raporturile juridice în care se află); autorităţile şi persoanele juridice unde
dispărutul îşi desfăşura o anumită activitate profesională; statul (din punct de vedere al
politicii demografice ori al politicii sanitare). Toate acestea constituie raţiunea de a fi,
justificarea instituţiei declarării judecătoreşti a morţii.
În fine, este important să reţinem ab initio, că există două feluri de situaţii în care
intervine declararea judecătorească a morţii, aşa cum rezultă din interpretarea
dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 31/1954:
– declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătoreasă a
dispariţiei, care constituie situaţia-regulă;
– declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătoreasă a
dispariţiei, care constituie situaţia-excepţie;

Consideraţii istorice privind absenţa. Situaţia persoanei fizice care „lipseşte de la

domiciliul său” nu este nouă, aşa încât reglementări cu privire la aceasta vom întâlni în
legislaţiile tuturor timpurilor. Dreptul roman se ocupă de situaţia absenţilor căzuţi
prizonieri de război, pe care îi consideră morţi (fictio legis Corneliae)47.
În vechiul drept românesc, Codul Calimach vorbeşte de cei „aflaţi în străinătate”
[art. 33 lit. f) îi enumeră printre cei care „se apără de cătră lege mai cu din adinsul”] sau
„înstrăinaţi” şi înlocuieşte absenţa printr-o prezumţie şi declaraţie de moarte. Astfel, art.
36 prevede că „fiind îndoială de trăieşte cel înstrăinat sau ba, are loc iuridica prezumţie
pentru moartea lui, numai în următoarele întâmplări: a) dacă din vremea naşterii lui au
trecut optzeci de ani şi locul petrecerii lui nu se ştie în curgere de zece ani; b) dacă fără
cercetarea anilor, ce vor fi trecuţi din vremea naşterii, nu se ştie locul petrecerii lui, în
curgere de treizeci de ani; c) dacă s-au rănit de moarte în război, ori de s-au aflat în vreo
corabie şi s-au primejduit, ori într-o altă primejdie de moarte şi de atunce până la trei ani

46
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 88; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 386.
47
Lex Corenelia prevedea, printr-o ficţiune, că cetăţeanul mort în prizonierat este socotit decedat în
momentul căderii în prizonierat; absentem accipere debemus eum, qui non est eo loco in quo petitur (se
consideră absent cel care nu se găseşte în locul unde prezenţa sa este cerută), L. 199, ab initio, Dig., De
verborum significatione, 50.16.

19
nu se ştie de trăieşte sau nu”. În toate aceste situaţii exista posibilitatea să se pretindă „ca
prin stăpânire să se publicarisească moartea aceluia şi să se orânduiască curator asupra
averii lui”. Se arată expres că „ziua, în care publicaţia morţii celui înstrăinat au dobândit
legiuită putere, se socoteşte ca acea firească a morţii sale; însă această publicaţie nu
opreşte a dovedi, cum că înstrăinatul a murit mai înainte, ori pe urmă de acea zi a
publicarisirii, sau că el încă trăeşte”.
Codul civil reglementa situaţia absenţilor în Cartea I („Despre persoane”), titlul
IV, intitulat „Despre absenţi adică cei care lipsesc de la locul lor”, care avea patru
capitole, după cum urmează: I, art. 98-100, „Despre absenţa prezumată”; II, art. 101-105,
„Despre declaraţiunea absenţei”, III, art. 106-123, „Despre efectele absenţei în privinţa
averii ce absentele poseda în ziua dispariţiei sale”; IV, art. 124-126, „Despre privegherea
copiilor minori ai tatălui care a dispărut”. Codul distingea, în materia absenţei, între trei
perioade: 1) perioada absenţei presupuse; 2) perioada absenţei declarate sau propriu-zise;
3) perioada trimiterii în posesie definitivă. Potrivit acestei reglementări, prezumţia
absenţei (absenţa prezumată) începe odată cu dispariţia persoanei sau cu încetarea ştirilor
despre ea, şi ţine până la declararea absenţei, adică 5 ani dacă nu a lăsat „procură pentru
administrarea averii sale” sau 11 ani dacă a lăsat o astfel de procură generală (art. 101 şi
art. 105)48. După împlinirea acestor termene, în urma cercetărilor procurorului, la cererea
persoanelor interesate, persoana dispărută era declarată absentă. În virtutea hotărârii
judecătoreşti definitive prin care s-a declarat absenţa, moştenitorii absentului aveau
posibilitatea să ceară „punerea lor în posesie provizorie pe averea pe care absentul o avea
în ziua dispariţiei”, cu obligaţia de „a da cauţiune despre buna lor administrare”. Posesia
provizorie era considerată ca „un depozit”, aşa încât moştenitorii interesaţi erau detentori
precari („administratori contabili”) ai bunurilor absentului, fiind prevăzută obligaţia de a
restitui absentului care se întoarce o parte din veniturile (fructele) averii folosite (parte
care se reducea – de la 1/5 la 1/10 – după 15 ani de la dispariţie). În situaţia în care
absenţa se prelungea 30 de ani din momentul punerii în posesie provizorie sau dacă se
împlineau 100 de ani de la naşterea absentului, cei interesaţi puteau cere instanţei
împărţirea averii absentului şi punerea în posesie definitivă (art. 114). În fine, trimiterea
în posesie definitivă încetează prin reîntoarcerea absentului sau prin dovedirea morţii
acestuia.
Este interesant de amintit că, în sistemul Codului civil, absenţa, prezumată sau
declarată, oricât de îndelungată ar fi (chiar dacă a trecut termenul de 100 de ani de la
naşterea absentului) nu constituia o cauză legală de încetare a căsătoriei, aşa încât soţul
celui dispărut nu putea încheia o nouă căsătorie (decât după un eventual divorţ)49. Soluţia
se explică prin aceea că sistemul absenţei este centrat pe ideea că oricât de mult ar dura
absenţa, ea nu dă niciodată certitudinea decesului, aşa încât absentul era considerat „nici
mort, nici viu”. Este motivul pentru care acest sistem a fost criticat şi, după unele
modificări şi completări intervenite la sfârşitul celor două conflagraţii mondiale, prin care
s-au luat, în principal, măsuri pentru persoanele chemate sub arme şi averea lor 50, a fost
48
Pentru dezvoltări C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, AL. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I,
Ed. All, Restitutio, 1996, p. 152-162; D. Alexandresco, op. cit., tom I, 1906, p. 488-532; I. Dogaru, coord.,
Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 483- 529.
49
Articolul 143 C. Calimach: „Însoţirea se dezleagă cu nepăgubire: ...3. dacă se va robi sau prin alt chip va
lipsi unul dintre însoţiţi şi nu se va auzi, de trăieşte sau nu, până la împlinirea de cinci ani”.
50
A se vedea: Legea privitoare la constatarea morţii prezumate a celor dispăruţi în timpul războiului,
precum şi la reglarea situaţiei juridice a patrimoniilor şi a urmaşilor lor (B. Of. nr. 204 din 12 decembrie

20
înlocuit cu sistemul declarării judecătoreşti a morţii, introdus în anul 1954 (în aceste sens,
art. 49 din Decretul nr. 32/1954 prevede expres că „se abrogă dispoziţiile art. 6-133 din
Codul civil, în măsura în care nu au fost abrogate anterior”).

Declararea judecătorească a dispariţiei. Analiza instituţiei declarării judecătoreşti a

dispariţiei presupune observarea, în principal, a condiţiilor în care aceasta poate interveni,
procedura de urmat şi efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei.

A. Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei persoanei fizice.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, „cel care lipseşte de la domiciliul său
poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a
trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă”.
În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, doctrina şi jurisprudenţa
apreciază constant că singura condiţie de fond impusă pentru a se putea trece la
declararea judecătorească a dispariţiei este ca de la data ultimelor ştiri din care rezulta că
persoana este în viaţă să fi trecut un an. Fiecare element al acestei condiţii necesită însă
unele precizări.
Mai întâi, este important să observăm că nu orice lipsă de la domiciliu a persoanei
justifică, prin ea însăşi, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei. Este necesar să
fie vorba despre o lipsă calificată sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o
durată minimă de 1 an, şi, pe de altă parte, ea trebuie să atragă presupunerea că persoana
nu ar mai fi în viaţă, că există incertitudine sub acest aspect 51, pentru că ştirile primite
sunt alarmante (ele singure sau coroborate cu alte informaţii). Este uşor să admitem că nu
se pune problema declarării dispariţiei persoanei care lipseşte pentru că, exempli gratia,
execută o pedeapsă privativă de libertate ori este plecată în străinătate. În plus, noţiunea
de domiciliu va primi aici un sens larg, fiind vorba de lipsa, nejustificată şi de neexplicat,
de la orice loc în care persoana ar trebui să se afle în mod obişnuit (reşedinţă sau orice
locuinţă, oricare ar fi aceasta). În esenţă, ceea ce caracterizează aici absenţa persoanei
este tocmai incertitudinea asupra existenţei acesteia, sensul expresiei „cel care lipseşte”
fiind acela pe care îl întâlnim încă din dreptul roman: qui ita absit, ut ignoretur ubi sit, et
an sit (care lipseşte în aşa mod, încât nu se ştie unde se găseşte şi dacă mai există)52.

1923); Legea nr. 173 din 4 martie 1941 pentru declararea morţii prezumate a celor dispăruţi, care a abrogat
implicit art. 98-123 din C.civ.; Legea nr. 293/1944 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 173/1941
(B. Of. nr. 121 din 26 mai 1944); Legea nr. 598/1946 pentru declararea morţii unei categorii de dispăruţi,
(B. Of. nr. 178 din 3 august 1946); Legea nr. 50/1948 pentru reglementarea succesiunilor celor decedaţi în
împrejurări excepţionale (B. Of. nr. 49 din 28 februarie 1948). Decretul nr. 339/ 1948 privitor la declararea
morţii prezumate a celor dispăruţi cu ocazia războiului, în afara zonei interioare (B. Of. nr. 273 din 23
noiembrie 1948), care a abrogat expres art. 98-123 C.civ.
51
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 63; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 89; Idem, Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, 2001, p. 329; M. N. Costin, Marile instituţii
ale dreptului civil roman, vol. II, 1984, p. 136; Idem, Dicţionar de drept procesual civil, 1983, p. 186; I.
Reghini, Ş. Diaconescu, Introducere în dreptul civil, vol. I, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2004, p. 147-148; E.
Lupan, Drept civil. Persoana fizică, 1999, p. 64; D. Alexandresco, op. cit, tom I, 1906, p. 488, care arată că
absenţi, în înţelesul juridic al cuvântului, sunt cei dispăruţi, a căror existenţă este necertă, neştiindu-se dacă
trăiesc sau sunt morţi.
52
L. 10, ab initio, Dig., De ritu nuptiarum, 23.2; a se vedea D. Alexandresco, Principiile dreptului civil,
vol. I, 1926, p. 194-195, nr. 247-248.

21
 Pe de altă parte, vom reţine că termenul de 1 an se calculează de la „data
ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă”. Nu este vorba neapărat de
informaţii care vin direct de la persoana a cărei dispariţie se discută, pentru că ştirile pot
avea orice sursă, important este să fie „îngrijorătoare” cu privire la viaţa persoanei.
Judecătorul este chemat să aprecieze suveran dacă ştirile primite sunt suficient de grave
pentru a fi invocate, credibile, în materia declarării dispariţiei unei persoane.
Cum se stabileşte data ultimelor ştiri? În situaţia în care există probe (înscrisuri,
martori) din care rezultă, cu certitudine, care este „ziua ultimelor ştiri”, pe baza lor va fi
stabilită această dată. Dar dacă nu există probe, legiuitorul a prevăzut modul de
determinare a datei în discuţie, considerând că va fi „ sfârşitul lunii ultimelor ştiri”, iar în
cazul în care nu se poate stabili nici luna, „sfârşitul anului calendaristic” al ultimelor ştiri
[art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954].
În consecinţă, termenul de un an se calculează, după caz, de la: 1) „data stabilită
prin probele administrate în cauză” ca fiind data ultimelor ştiri din care rezultă că
persoana era în viaţă; 2) „ultima zi a lunii” sau 3) „ziua de 31 decembrie” a anului în care
se plasează ultimele ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă. Termenul se socoteşte
împlinit în ziua corespunzătoare zilei de început din anul următor anului dispariţiei (spre
exemplu, în situaţia celui considerat dispărut la 31 decembrie 2006, termenul se va
împlini la 31 decembrie 2007)53.
În fine, este important să reţinem că această condiţie – să fi trecut cel puţin un an
de la data ultimelor ştiri – trebuie îndeplinită nu doar pentru pronunţarea hotărârii
judecătoreşti declarative de dispariţie, dar şi pentru introducerea acţiunii, aşa încât o
acţiune introdusă înainte de împlinirea anului în discuţie va fi respinsă ca prematură. Se
observă că legea prevede un termen după care se va introduce acţiunea, iar nu un termen
în care se va introduce acţiunea, aşa încât declararea dispariţiei poate fi declanşată
oricând, acţiunea nefiind supusă prescripţiei extinctive.

B. Procedura declarării dispariţiei. Procedura declarării dispariţiei persoanei

fizice presupune parcurgerea mai multor etape: 1) formularea cererii de declarare a
dispariţiei; 2) faza prealabilă judecăţii; 3) faza judecăţii propriu-zise; 4) faza ulterioară
judecăţii sau etapa publicităţii speciale.
Procedura se declanşează prin formularea unei „cereri de declarare a dispariţiei”
care va fi introdusă „la instanţa judecătorească în circumscripţia căreia această persoană
şi-a avut ultimul domiciliu” (art. 36 din Decretul nr. 32/1954). Oricine are interes poate
introduce o astfel de cerere: soţul, copiii, moştenitorii, creditorii ori debitorii persoanei
dispărute, dar şi procurorul54. Jurisprudenţa a statuat că în situaţia în care persoana a avut
un domiciliu în străinătate, acţiunea va fi introdusă la instanţa ultimului domiciliul din
ţară (înainte de a se stabili în străinătate)55.
După învestirea instanţei, faza prealabilă judecăţii este consacrată adunării de
informaţii cu privire la persoana dispărută şi luării unor măsuri de publicitatea a cazului şi

53
În sistemul Codului civil, punctul de plecare al termenelor de 4 sau 10 ani era data dispariţiei sau data
primirii celor din urmă ştiri de la cel în cauză, potrivit art. 107 C.civ. (în prezent abrogat).
54
Articolul 45 alin. (1) din C.proc.civ. prevede: ,,Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte
ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor” (s.n.).
55
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1947/1975, R.R.D. nr. 3/1976, p. 62.

22
de conservare a bunurilor acesteia. În aceste sens, art. 37 din Decretul 32/1954 prevede că
„primind cererea, preşedintele instanţei dispune ca”, prin organele primăriei şi prin
organele poliţiei, „să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei
dispariţie se cere a fi declarată” şi, totodată, să se afişeze cererea la ultimul domiciliu al
acesteia şi la primărie, cu invitaţia ca orice persoană care ar putea da informaţii pentru
soluţionarea cererii să le comunice instanţei. De asemenea, va putea sesiza autoritatea
tutelară, de la domiciliul celui a cărui dispariţie se cere a fi declarată, pentru a numi, dacă
e cazul, un curator56.
După trecerea a cel puţin 45 de zile de la afişarea cererii de declarare a dispariţiei,
se va fixa termen de judecată, cu citarea părţilor, iar persoana a cărei dispariţie se cere a fi
declarată se citează la ultimul domiciliu, în situaţia în care a avut un mandatar general, va
fi citat şi acesta.
Faza judecăţii propriu-zise se desfăşoară potrivit regulilor procedurii civile
obişnuite, cu participarea celor interesaţi şi administrarea probelor necesare57. Persoana
care a introdus acţiunea va trebui să dovedească lipsa de la domiciliu (dispariţia în fapt) a
celui ce urmează a fi declarat dispărut şi data ultimelor ştiri din care rezultă că acesta era
în viaţă. Lipsa de la domiciliu este, de multe ori, o stare de fapt notorie (cel puţin la
nivelul comunităţii din care face parte dispărutul), care se poate dovedi cu orice mijloc de
probă (vor fi utilizate şi informaţiile culese în faza prealabilă judecăţii). Participarea la
judecată şi ascultarea concluziilor procurorului sunt obligatorii [art. 38 alin. (2) din
Decretul nr. 32/1954], de vreme ce dispariţia unei persoane fizice depăşeşte interesele
părţilor din proces şi priveşte deopotrivă interesele societăţii. Hotărârea judecătorească
este supusă căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.
În fine, faza ulterioară judecăţii este o fază de publicitate care urmăreşte să atragă
atenţia asupra procedurii pornite şi al cărei scop final este declararea judecătorească a
morţii. Astfel, potrivit art. 39 din Decretul nr. 32/1954, „prin îngrijirea instanţei,
hotărârea de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă, se va afişa timp de 30 de zile la uşa
instanţei de fond şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut”. De asemenea, poate
fi comunicată autorităţii tutelare pentru a numi un curator [potrivit art. 16 alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954].

C. Efectele declarării judecătoreşti a dispariţiei. Efectele declarării judecătoreşti

a dispariţiei unei persoane sunt dominate de prezumţia că persoana respectivă „este în
viaţă”. În acest sens, art. 19 din Decretul nr. 31/1954 prevede că „cel dispărut este socotit
a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rămasă
definitivă”. În consecinţă, în capacitatea de folosinţă a persoanei dispărute nu intervine
nicio modificare.
Hotărârea judecătorească de declararea a dispariţiei, care a rămas irevocabilă, are
ca un singur efect: constată îndeplinirea unei condiţii de fond, necesară declarării
judecătoreşti a morţii, în ipoteza art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 pentru
56
Potrivit art. 102 C.civ. 1864, tribunalul ordona ,,a se face o cercetare în fiinţa procurorului în ocolul
domiciliului şi al reşedinţei” (s.n.). Ancheta privind persoana dispărută este foarte importantă, aşa încât ar
trebui supravegheată de procuror, cu atât mai mult cu cât acesta trebuie să participe la judecată.
57
A se vedea, pentru procedura contencioasă: G. Boroi, Codul de procedură civilă. Comentat şi adnotat,
vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 115 şi urm.; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv.
Teste grilă, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 199 şi urm.

23
declararea judecătorească. În consecinţă, natura juridică a declarării dispariţiei este aceea
de condiţie de fond, necesară şi prealabilă declarării judecătoreşti a morţii în „situaţia-
regulă”58.
Pe de altă parte, dispariţia este o realitate care poate impune luarea unor măsuri
legale atunci când reclamă interesele copiilor minori ai dispărutului ori interesele lui
patrimoniale. Esenţial este că, nici instituirea tutelei minorului dispărutului, şi nici
instituirea curatelei dispărutului ori „declaratului dispărut” nu reprezintă un efect specific
al hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei59.
O ultimă problemă care s-a ridicat în doctrină priveşte soarta hotărârii
judecătoreşti de declarare a dispariţiei, în ipoteza în care persoana respectivă reapare.
Vom sublinia ab ovo că este o situaţie neîntâlnită în practică, care prezintă, aşadar, un
interes redus. Într-o opinie, pornind de la împrejurarea că declararea dispariţiei nu are
niciun efect asupra capacităţii de folosinţă a persoanei şi nu aduce nicio schimbare în
starea civilă a persoanei, se consideră că anularea acestei hotărâri nu este necesară şi nici
utilă, o acţiune în acest sens fiind chiar „lipsită de interes”60. Într-o altă opinie, se
consideră, pe bună dreptate, că trebuie să se recunoască oricărei persoane interesate şi, în
primul rând, celui declarat dispărut, posibilitatea să obţină anularea hotărârii judecătoreşti
de declarare a dispariţiei, atunci când cel în cauză revine ori se primesc ştiri din care
rezultă indubitabil că trăieşte61. S-a susţinut că de lege ferenda ar trebui să se prevadă
expres, în cazul apariţiei celui declarat dispărut, că hotărârea judecătorească de declarare
a dispariţiei este lipsită de orice efect62.

Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei.

Reglementarea acestei ipoteze este prevăzută în art. 16 din Decretul nr. 31/1954, astfel:
„Cel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească,
dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani.
Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase
luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia”.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ,
trei condiţii pentru declararea judecătorească a morţii în „situaţia-regulă”, şi anume:
1) să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă irevocabilă, care a fost
afişată potrivit art. 39 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954;
2) să fi trecut cel puţin patru ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
persoana era în viaţă. Acest termen se calculează ca şi termenul de 1 an (necesar pentru

58
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 91-92; Idem, Drept civil român, 2001, p. 331; C. Stătescu,
Drept civil, 1970, p. 66-68; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 388; G. Boroi, Drept civil. Partea
generală. Persoanele, 2002, p. 363; Şt. Rauschi, Gh. Popa, Ştefania Rauschi, Drept civil. Teoria generală.
Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Junimea, Iaşi, 2000, p. 201.
59
Aşa cum rezultă din interpretarea gramaticală şi sistematică a dispoziţiilor legale în materie, în special,
art. 37 alin. (3) şi art. 39 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954, art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, art. 40-
42 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
60
P. Anca, Persoana fizică în dreptul RPR, Bucureşti, Ed. Academiei, 1963, p. 67-68; C. Stătescu, Drept
civil, 1970, p. 68-69; E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, 1999, p. 71.
61
Tr.R. Ionaşcu, Drept civil pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Partea a II-a, Persoanele, Bucureşti, 1959,
p. 37; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. II, 1984, p. 140-142; O. Ungureanu, C.
Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 78-79
62
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 92, nota 129; E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, p. 72; I.
Reghini, Ş. Diaconescu, Introducere în dreptul civil, 2004, p. 153.

24
declararea dispariţiei) şi începe de la data stabilită deja prin hotărârea declarativă de
dispariţie ca fiind data ultimelor ştiri (cele două termene au ca moment iniţial aceeaşi
dată, aşa încât nu se adună);
3) să fi trecut cel puţin 6 luni de la data afişărilor şi publicării extrasului de pe
hotărârea prin care s-a declarat dispariţia. Am observat deja că în această materie
legiuitorul a impus, pe bună dreptate, măsuri speciale de publicitate pentru a diminua cât
mai mult riscurile pe care o astfel de procedură le implică. La prima vedere, pare însă
inutilă impunerea unui termen distinct care începe să curgă de la data publicării hotărârii
declarative de dispariţie, pentru că, s-ar putea susţine simplu, cele 6 luni în discuţie au
trecut (chiar de mai multe ori), de vreme ce între declararea dispariţiei şi declararea
morţii există o perioadă de 3 ani. În realitate, acest termen este foarte important pentru a
delimita în timp cele două proceduri distincte. În practică, este foarte posibil ca procedura
declarării dispariţiei să fie pornită după ce a trecut mai mult de 4 ani de la data ultimelor
ştiri despre cel care lipseşte. În această ipoteză, declararea dispariţiei poate fi urmată
imediat de procedura declarării morţii. Or, procedura declarării dispariţiei este instituită
tocmai ca o măsură de prudenţă, prealabilă declarării morţii, menită să-i avertizeze pe cei
interesaţi, mai ales pe cel în cauză, de efectele juridice puternice care vor urma. Termenul
de 6 luni, împreună cu măsurile de publicitate impuse, departe de a fi inutil sau exagerat,
oferă garanţia că procedura pornită poate fi cunoscută şi cei interesaţi pot să intervină
înainte de a se trece la declararea judecătorească a morţii, care are efecte juridice
importante (unele efecte patrimoniale fiind ireversibile)63.

Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei. Reglementarea acestei

ipoteze este prevăzută în art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, astfel: „Cel dispărut în
cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o
altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi
declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an
de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia”.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ,
două condiţii pentru a se putea declara moartea persoanei dispărute, în această ipoteză64.
Mai întâi, persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională, „care
îndreptăţeşte a se presupune decesul”. Textul legal prevede expres situaţii, precum: fapte
de război, accident de cale ferată, naufragiu, şi trimite la orice „altă împrejurare
asemănătoare”. În consecinţă, instanţa va verifica in concreto, analizând împrejurările în
care persoana a dispărut, dacă este sau nu vorba de o „împrejurare excepţională” (pot fi
considerate astfel: catastrofele naturale, accidentul aviatic, incendiul puternic, revoluţia

63
În sistemul Codului civil găsim o soluţie asemănătoare; astfel, mai întâi, art. 104 prevedea că ,,îndată ce
se va da o hotărâre, fie premergătoare, fie definitivă, procurorul va trimite copia acesteia Ministerului
Justiţiei pentru a se publica în Monitorul Oficial”, iar art. 105 dispunea: ,,Hotărârea de declarare a absenţei
nu se va da decât un an după hotărârea care a ordonat cercetarea” (s.n.). Publicarea în Monitorul Oficial a
hotărârii de declarare a morţii este o măsură necesară dacă avem în vedere efectele juridice pe care le
produce.
64
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 332-333; Idem, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 94, unde
consideră că este necesară o singură condiţie: ,,de la data împrejurării excepţionale să fi trecut un an de
zile”; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 85; S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, Drept civil. Persoana
fizică, Craiova, Ed. Universitaria, 2003, p. 39-40; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 389.

25
etc.)65. Pe de altă parte, de la data împrejurării dispariţiei persoanei să fi trecut cel puţin
un an.
Pentru că sunt chestiuni de fapt, împrejurarea excepţională şi data ei, pot fi
dovedite cu orice mijloc de probă. În situaţia în care nu s-ar putea dovedi ziua în care s-a
produs împrejurarea în care a avut loc dispariţia, art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954
prevede că termenul de un an „se va socoti de la sfârşitul lunii în care această împrejurare
s-a produs, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului
calendaristic”. Termenul este considerat împlinit în ziua corespunzătoare zilei de început
din anul următor celui în care a avut loc împrejurarea.
Pe de altă parte, pare curios că, într-o procedură atât de riguroasă ca cea a
declarării morţii, legea prevede cu atât de largă aproximaţie stabilirea datei de început a
termenelor prevăzute (la sfârşitul lunii/la sfârşitul anului). Se observă, mai întâi, că
soluţiile adoptate sunt întotdeauna în sensul „prelungirii/creşterii” termenului în discuţie
(„în favoarea” celui dispărut), tocmai pentru a fi respectată prudenţa pe care această
procedură o impune, cu riscul unei prelungiri „exagerate” a termenelor 66. În plus, această
procedură se declanşează, în practică, după o perioadă mai mare de timp (decât termenele
minime legale), aşa încât chiar se poate întâmpla ca posibilitatea de probă a datei în care
s-a produs împrejurarea în discuţie să fie realmente redusă.

Jurisprudenţa privind corelaţia dintre alin. (2) şi (3) ale art. 16 din Decretul nr.
31/1954. Am analizat deja cele două ipoteze prevăzute în alineate distincte ale art. 16 şi
am menţionat că doctrina consideră constant că „declararea judecătorească a morţii
precedată de declararea dispariţiei” reprezintă regula [art. 16 alin. (2)], iar „declararea
judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei” reprezintă excepţia [art. 16
alin. (3)]. Amintim aici opinia potrivit căreia, caracterul excepţional al prevederilor art.
16 alin. (3) impune „o foarte strictă aplicare a lor, cu luarea în considerare a faptului că
regula o constituie declararea judecătorească a morţii după dreptul comun, care implică,
în mod necesar, prealabila declarare a dispariţiei”67. Jurisprudenţa a impus în acelaşi fel
distincţia între „situaţia de drept comun” reglementată de art. 16 alin. (2) şi situaţia de
excepţie reglementată de art. 16 alin. (3). Reamintim că în ambele situaţii suntem pe
domeniul excepţional al „morţii prezumate”, legea instituind o procedură judiciară prin
care se stabileşte, cu „puterea” unei prezumţii, faptul morţii unei persoane dispărute şi
momentul când aceasta a survenit.
Într-o cauză, la 24 septembrie 1968 reclamanta a solicitat instanţei să declare
moartea prezumată a fostului soţ, mort în al doilea război mondial, în anul 1944, la Oituz.

65
Codul Calimach, avea dispoziţii asemănătoare în art. 36: „fiind îndoială de trăieşte cel înstrăinat sau ba,
are loc iuridica prezumţie pentru moartea lui, ... dacă s-au rănit de moarte în război, ori de s-au aflat în
vreo corabie şi s-au primejduit, ori într-o altă primejdie de moarte şi de atunce până la trei ani nu se ştie de
trăieşte sau nu”.
66
În doctrină se susţine de lege ferenda reducerea termenelor din această materie; a se vedea: Gh. Beleiu,
Drept civil român, 2001, p. 333, nota 1; Idem, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 94,
67
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 71; în acelaşi sens, Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 92-95;
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, 2002, p. 362; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003,
p. 84-86; M.N. Costin, op. cit., vol. 2, p. 146-147; Şt. Rauschi, Gh. Popa, Ştefania Rauschi, Drept civil,
2000, p. 202-203; în sensul că o astfel de calificare, în regulă şi excepţie, nu este nici necesară şi nici utilă,
de vreme ce legea nu determină expres şi limitativ situaţiile excepţionale, I. Reghini, Ş. Diaconescu,
Introducere în dreptul civil, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2004, p. 145.

26
Instanţa a respins acţiunea cu motivaţia că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 16
din Decretul nr. 31/1954, deoarece din cercetările efectuate decesul celui în cauză rezultă
cu certitudine, martorii oculari relatând că acesta a murit în luna septembrie 1944 la Oituz
şi a fost transportat în satul Gotelnic în luna ianuarie 1945, unde a fost înhumat,
omiţându-se la acea dată să se facă înregistrarea decesului. Recursul extraordinar declarat
a fost admis, fiind considerat întemeiat. Din cuprinsul textului legal rezultă că ori de câte
ori este vorba despre o persoană dispărută în cursul unor fapte de război şi dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile de înregistrare a decesului, procedura legală de urmat este aceea
prevăzută în art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954. În speţă, nefăcându-se constatarea
decesului şi nefiind înregistrat decesul, instanţa greşit a respins acţiunea68.
Într-o altă cauză, s-a subliniat că în afara unor „situaţii de excepţie care
îndreptăţesc a se presupune decesul, în toate celelalte cazuri, persoana respectivă nu poate
fi declarată moartă mai înainte de a se fi stabilit, prin hotărâre judecătorească, dispariţia
ei”. S-a reţinut că prima instanţă a greşit procedând la declararea judecătorească a morţii
persoanei dispărute, fără ca în prealabil să se fi declarat judecătoreşte dispariţia acesteia şi
fără ca în speţă, să se fi făcut proba că acea persoană a dispărut în împrejurări
excepţionale care să îndreptăţească presupunerea decesului, cum ar fi, de pildă,
„participarea ei în cadrul unităţii militare în care a fost încorporată în timpul războiului la
o acţiune operativă de front”69.
În fine, s-a decis că situaţia în care o persoană (marinar), aflându-se în stare de
ebrietate, s-a aruncat, la 1 ianuarie 1987, de pe navă în Dunăre, în timp ce nava era
ancorată în portul Galaţi şi s-a înecat, eforturile de salvare ale echipajului fiind zadarnice,
fără a se găsi cadavrul, ci doar hainele şi buletinul de identitate, nu se încadrează în
prevederile de excepţie ale art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 (aşa încât, mai întâi
va fi declarat dispărut)70.

Procedura declarării judecătoreşti a morţii. Indiferent că declararea morţii este sau nu

precedată de declararea dispariţiei persoanei în cauză, fiind vorba de ipoteza-regulă ori de
situaţia-excepţie, există câteva probleme comune, precum: procedura declarării morţii,
stabilirea datei morţii, efectele hotărârii declarative de moarte, anularea unei asemenea
hotărâri. Aceste aspecte vor fi analizate în continuare.

68
Trib. Suprem, decizia secţiei civile nr. 1163/1969, C.D. 1969, p. 73-74; în acelaşi sens, idem, decizia nr.
107/1976, R.R.D. nr. 8/1976, unde se arată că prin „împrejurarea asemănătoare care îndreptăţeşte a se
presupune decesul” urmează a se înţelege orice fapt care este de natură să conducă în mod cert la concluzia
decesului acelei persoane.
69
Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 406/1961, C.D. 1961, p. 180, prin care a fost casată ca nelegală
sentinţa civilă nr. 305/1960 a Tribunalului Cluj. S-a decis că situaţia vizată de art. 16 alin. (3) este aceea în
care „nu există un certificat constatator al morţii, deoarece dacă există un astfel de certificat oficial
înregistrarea decesului se poate face direct la delegatul de stare civilă”; a se vedea Trib. Suprem, decizia
civilă nr. 759/1970, menţionată de I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 84, nr. 8.
70
Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr. 555/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 126. Faţă de această soluţie, s-a
arătat, pe bună dreptate, că împrejurările concrete ale cauzei demonstrează că erau îndeplinite condiţiile
impuse de art. 16 alin. (3), aşa încât trebuia declarată moartea persoanei, iar nu dispariţia sa. Soluţia se
impune dacă avem în vedere că art. 16 alin. (3) nu conţine o enumerare limitativă, ci enunţiativă (fapte de
război, accident de cale ferată, naufragiu sau „altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se
presupune decesul”); a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 333.

27
 Cu privire la procedura declarării judecătoreşti a morţii, art. 40 din Decretul nr.
32/1954 dispune: „pentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma
potrivit dispoziţiilor art. 36-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod
corespunzător”. Aşadar, procedura de declarare a dispariţiei, analizată mai sus, este
aplicabilă şi declarării morţii.
În plus, potrivit art. 41 din Decretul nr. 32/1954 „hotărârea de declarare a morţii,
rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în
registrul actelor de stare civilă”.

Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte şi rectificarea ei. Am

subliniat de la început că expresia „declararea judecătorească a morţii” are şi semnificaţia
de mijloc juridic de stabilire a încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, când nu
este posibilă constatarea morţii fizice, direct. În cele din urmă, întreaga procedură a
declarării judecătoreşti a morţii se desfăşoară în scopul de a se ajunge, în final, la
stabilirea datei morţii. Aşadar, data morţii (an, lună, zi) este un element obligatoriu pe
care hotărârea judecătorească trebuie să-l cuprindă71.
Regulile de stabilire a datei morţii sunt prevăzute în art. 18 din Decretul nr.
31/1954: (2) „Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările”. (3) „În lipsă
de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se
poate cere declararea judecătorească a morţii” (s.n.).
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că instanţa trebuie să ţină seama
de două posibile situaţii:
a) când există probe suficiente din care rezultă, ca probabilă, o anumită zi, ca dată
a morţii, ziua respectivă va fi considerată „data morţii”.
b) în situaţia în care din probele administrate nu rezultă o asemenea zi, va fi
considerată „data morţii”: 1) ultima zi a termenului de 4 ani [calculat potrivit art. 17 alin.
(1) din Decretul nr. 31/1954] în cazul declarării morţii precedată de declararea dispariţiei;
2) ultima zi a termenului de un an [calculat potrivit art. 17 alin. (2) din Decretul nr.
31/1954] dacă declararea morţii n-a fost precedată de declararea dispariţiei72.
Doctrina arată, pe bună dreptate, că „data morţii” astfel stabilită, nu trebuie
confundată cu nici una din datele următoare: 1) „data ultimelor ştiri” [art. 16 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954]; „data împrejurării care îndreptăţeşte a se presupune decesul” [art.
16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954]; 3) „data pronunţării” hotărârii declarative de
moarte; 4) data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte.
Rectificarea datei morţii este reglementată de art. 18. alin. final din Decretul nr.
31/1954 astfel: „Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit

71
Tribunalul Suprem, decizia civilă nr. 106/1970, în CD 1970, p. 71, care se pronunţă categoric în sensul că
“instanţa este obligată să stabilească data la care a murit cel dispărut”. I. Dogaru, coord., Idei producătoare
de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 550.
72
Codul Calimach avea următoarele dispoziţii cu privire la data morţii: “Dacă cineva, după acele în §36
arătate trebuincioase privigheri, va cere de la stăpânire publicaţie pentru moartea celui înstrăinat, datoare
este Comisia mai întâi a orândui curator şi a-i da termin de un an prin înscris publicarisire, adăogînd că,
neînfăţoşîndu-se în curgerea aceştii vremi sau neînfăţişînd prin vreun chip la Comisie că el trăieşte, atunce
ea îl va publicarisi ca pe unul trecut din viaţă” (art. 367); “Ziua, în care publicaţia morţii celui înstrăinat
au dobândit legiuită putere, se socoteşte ca acea firească a morţii sale; însă această publicaţie nu opreşte a
se dovedi, cum că înstrăinatul a murit mai înainte, ori pe urmă de acea zi a publicarisirii, sau că el încă
trăeşte”(art. 368) (s.n.).

28
dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”. Acţiunea în
rectificare a datei morţii poate fi introdusă de orice persoană interesată şi este, ca şi
acţiunea în anulare a hotărârii declarative de moarte, imprescriptibilă73. Din interpretarea
sistematică a dispoziţiilor art. 18 [în special alineatele (2), (3) şi (4)] rezultă că dovada
unor împrejurări din care să reiasă că data iniţial stabilită nu este cea reală, este inexactă,
existând mai multe motive pentru a crede că este mai apropiată de adevăr o altă dată,
poate determina rectificarea „datei morţii”74. Chiar dacă legea prevede cu o anumită
fermitate condiţia „dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”, ea trebuie interpretată cu
rezerva specifică instituţiei „morţii prezumate”, fiind greu de susţinut că o dată sau alta a
morţii este „adevărată”.
Legea prevede expres că dispoziţiile care reglementează „anularea hotărârii
declarative de moarte sunt aplicabile prin asemănare şi în caz de rectificare a datei
morţii”, aşa încât acţiunea în rectificare are aici aceeaşi natură juridică şi, în principiu,
aceleaşi efecte juridice ca acţiunea în anulare prevăzută de art. 20 din Decretul nr.
31/1954. Deosebirea rezultată din împrejurarea că anularea hotărârii înlătură, după cum
vom vedea, total efectele acesteia, pe când rectificarea datei înlătură sau modifică numai
efectele care sunt strict legate de această dată: efectele patrimoniale şi nepatrimoniale ale
hotărârii declarative de moarte se vor produce de la data morţii, astfel cum a fost
rectificată.
S-a subliniat corect că rectificarea datei morţii nu poate fi confundată cu: 1)
procedura îndreptării greşelilor materiale strecurate într-o hotărâre, reglementată de art.
281 C.proc. civ. (care nu afectează cu nimic soluţia de fond, aşa încât efectele de drept
substanţial ale hotărârii nu sunt modificate); 2) „revizuirea”, care este o cale
extraordinară de atac reglementată de art. 322-328 C.proc.civ.; 3) „rectificarea actului de
stare civilă” reglementată de art. 57-58 din Legea nr. 119/1996.

Efectele hotărârii declarative de moarte. Hotărârea declarativă de moarte produce

aceleaşi efecte juridice, în principiu, ca şi moartea fizic constatată, materializate în
„încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice”. Dispoziţiile art. 18 alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954 prevăd că „de îndată ce hotărârea de moarte a rămas definitivă
(irevocabilă – n.n.), cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca
fiind aceea a morţii”.
Legea instituie o prezumţie legală relativă (dovada contrară este permisă, orice
mijloc de probă putând fi utilizat) privitoare la moartea persoanei („cel dispărut este

73
A se vedea C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 91-95. Am văzut că rectificarea datei morţii era admisă de
Codul Calimach, în teza finală a art. 368: „această publicaţie nu opreşte a se dovedi, cum că înstrăinatul a
murit mai înainte, ori pe urmă de acea zi a publicarisirii”
74
Legea nr. 50/1948 pentru reglementarea succesiunilor celor decedaţi în împrejurări excepţionale,
prevedea în art. 1 că succesiunile locuitorilor din Ardealul de Nord, decedaţi după 21 iunie 1941, în timpul
deportării, al evacuării în masă din localităţile unde-şi aveau domiciliul, în timpul cât se aflau în
detaşamente exterioare de muncă obligatorie sau în alte împrejurări asemănătoare, „şi fără ca data decesului
să fie stabilită cu acte de stare civilă, întocmite de autoritatea competentă, la data şi la locul decesului, se
vor deschide şi se vor regula potrivit dispoziţiilor codului civil român”. Potrivit art. 2 se consideră că
decesul persoanelor respective „a avut loc la data de 9 mai 1945”. Jurisprudenţa a arătat că data încheierii
războiului – 9 mai 1945 – prezumată de legea specială ca „dată a morţii” celor în cauză, nu poate fi supusă
rectificării prevăzute de Decretul nr. 31/1954, pentru că Legea nr. 50/1948 constituie o lege specială care
derogă de la dreptul comun al declarării judecătoreşti a morţii impus de decret: specialia generalibus
derogant, generalia specialibus non derogant.

29
socotit că a murit”) care are un conţinut complex: 1) afirmă că persoana dispărută a
încetat din viaţă; 2) afirmă că decesul s-a produs la data stabilită prin hotărâre; 3) afirmă
că până la această dată dispărutul a fost în viaţă.
Hotărârea declarativă de moarte are, din punctul de vedere al clasificării generale
a hotărârilor judecătoreşti, un caracter constitutiv, însă ea produce efecte nu numai pentru
viitor (ex nunc), de la data rămânerii irevocabile, aşa cum, de regulă, produc efecte
hotărârile constitutive, dar şi pentru trecut (ex tunc). Persoana dispărută este socotită că a
murit de la data stabilită în hotărâre ca fiind data morţii, care, prin ipoteză, este anterioară
datei pronunţării hotărârii şi rămânerii ei irevocabile75.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se produce, ca urmare a
hotărârii declarative de moarte, nu numai în dreptul civil, ci şi în alte ramuri de drept76. În
dreptul civil, de data morţii sunt legate efecte importante, precum: deschiderea
succesiunii ori stingerea drepturilor viagere (care, prin ipoteză, există numai pe durata
vieţii titularului: dreptul de uzufruct, dreptul la o rentă viageră etc.). Data morţii este
foarte importantă pentru dreptul succesoral, pentru că în funcţie de ea se determină:
capacitatea succesorală a moştenitorilor, momentul până la care retroactivează efectele
împărţelii moştenirii, legea care stabileşte cercul moştenitorilor este legea aplicabilă în
momentul deschiderii succesiunii etc. Însă, chiar dacă succesiunea se deschide pe „data
morţii”, astfel cum este stabilită prin hotărâre, prescripţia dreptului de opţiune
succesorală (art. 700 C.civ.) începe să curgă doar de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii declarative de moarte. Dacă termenul de 6 luni prevăzut pentru acceptarea
moştenirii ar fi calculat începând cu „data morţii”, ar exista riscul ca dreptul de a accepta
moştenirea să se prescrie înainte de a fi putut să fie exercitat, ceea ce ar fi absurd77.

Anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte. Reglementând problema

anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, art. 20 din Decretul nr. 31/1954
prevede: (1) „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând anularea
hotărârii prin care s-a declarat moartea”. (2) „Cel care a fost declarat mort poate cere,
după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate
acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă se face
dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”.
În doctrină s-a arătat, pe bună dreptate, că hotărârea declarativă de moarte
urmează a fi anulată ori de câte ori există deplină certitudine cu privire la existenţa
persoanei respective, fie în sensul că există certitudine că persoana este în viaţă, fie în
sensul că moartea acelei persoane a fost constatată în mod direct 78. Chiar dacă potrivit

75
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 74-75; A. Ionaşcu, Notă L.P. nr. 12/1958, p. 17; P. Anca, Persoana
fizică în dreptul RPR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 75; Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 335; G. Boroi,
op. cit., 2002, p. 364; I. Dogaru, coord. Idei producătoare de efecte juridice, p. 552.
76
În dreptul familiei: căsătoria încetează la data morţii stabilită prin hotărâre; în materia filiaţiei, este
înlăturată prezumţia de paternitate prevăzută de art. 53 C.fam. (Trib. Cehul Silvaniei, sentinţa civilă nr. 116
din 27 februarie 1967, R.R.D. nr. 4/1968, p. 152).
77
Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 807/1959, C.D. 1959, Ed. Ştiinţifică, 1960, p. 195; M. Eliescu,
Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 110-111; I.
Dogaru, coord., Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 314.
78
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 78-79; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 100; A. Ionaşcu,
Anularea hotărârii de declarare a morţii unei persoane a cărei moarte reală a fost constatată anterior prin act
de deces, L.P. nr. 11/1960, p. 53.

30
literei textului legal anularea hotărârii se poate face numai dacă „cel declarat mort este în
viaţă”, pentru identitate de raţiune anularea se impune şi atunci când, ulterior declarării
judecătoreşti a morţii, se va descoperi că decesul persoanei în cauză a fost constatat în
mod direct şi a fost înregistrat, ca atare, în registrul de stare civilă.
Aspectele procedurale ale anulării hotărârii declarative de moarte sunt
reglementate de art. 42 din Decretul nr. 32/1954 astfel: (1) „Cererea de anulare a hotărârii
care declară moartea unei persoane, în cazul prevăzut de art. 20 din Decretul privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, se face la instanţa care a pronunţat hotărârea”. (2)
„Judecata se face de urgenţă cu citirea persoanelor care au fost părţi la procedura
declarativă de moarte şi ascultând concluziile procurorului”. (3) „În cazul în care se
dovedeşte că cel declarat mort trăieşte, instanţa va anula hotărârea, dispunând să se
comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a se face cuvenita rectificare în
registrul actelor de stare civilă”.
Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare, care poate fi
formulată „de către orice persoană interesată” şi, bineînţeles, de către „cel declarat mort”;
prezenţa sa în viaţă este mai puternică decât prezumţia stabilită prin hotărârea declarativă
de moarte. Este uşor să înţelegem de ce o astfel de procedură „se face de urgenţă”(„starea
de drept” trebuie imediat „adusă” la realitate, prudenţa impusă în procedura iniţială de
declarare a morţii este înlocuită acum cu urgenţa procedurii anulării), iar acţiunea în
anulare are un caracter imprescriptibil („se poate cere oricând”)79.
Efectul hotărârii de anulare se produce atât în dreptul civil, cât şi în celelalte
ramuri de drept, iar aspectul esenţial este acela că încetarea capacităţii de folosinţă este
înlăturată, considerându-se că persoana nu a fost niciodată declarată moartă printr-o
hotărâre judecătorească.
Aspectul patrimonial, cel mai important, pe planul dreptului civil, este
reglementat de alineatul al doilea al art. 20 din Decretul nr. 31/1954 şi constă în
posibilitatea persoanei în cauză de a cere înapoierea bunurilor sale, cu menţiunea că
dobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă nu este obligat să le înapoieze. În
doctrină s-a arătat, pe bună dreptate, că aceste dispoziţii legale reglementează două
categorii de raporturi: 1) raporturile dintre cel reapărut şi moştenitorii prezumtivi, care au
primit bunurile succesiunii; 2) raporturile dintre cel reapărut şi subdobânditorul bunurilor
sale (persoana care a dobândit bunuri din moştenire de la succesorii prezumtivi)80.
Raportul juridic dintre reapărut şi moştenitorul prezumtiv este un raport de tipul
proprietar-posesor, aşa încât este supus regulilor generale aplicabile acestui raport.
Succesiunea celui declarat mort se deschide la data stabilită prin hotărârea ca fiind „data
morţii”, iar anularea hotărârii înlătură definitiv titlul de moştenitor al persoanelor care au

79
Codul civil reglementa încetarea trimiterii în posesie provizorie a bunurilor absentului (art. 116: ,,Dacă
absentele revine, sau dacă se dovedeşte existenţa lui în timpul punerii în posesiune provizorie, efectele
hotărârii prin care s-a declarat absenţa vor înceta, însă fără prejudiciul, dacă ca fi trebuinţă, a măsurilor
conservatorii prescrise... pentru administrarea averii”) şi încetarea trimiterii în posesie definitivă a
bunurilor absentului (art. 117: „Dacă absentul se iveşte, sau dacă existenţa lui este dovedită, chiar şi după
punerea în stăpânire definitivă, el îşi va primi averea în starea în care s-ar găsi, precum şi preţul lucrurilor
înstrăinate din ea, sau cele cumpărate cu preţul averii vândute, fără a putea urmări acea avere, dacă va fi
trecut la o a treia persoană”); a se vedea, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului
civil român, 1906, tom I, p. 509-517.
80
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 87-91; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 101-103; M.N.
Costin, op. cit., vol. II, p. 156-158; Şt. Rauschi, Gh. Popa, Ştefania Rauschi, Drept civil, 2000, p. 205-206.

31
beneficiat de moştenire. Întinderea obligaţiei de restituire pe care o are moştenitorul
aparent faţă de cel reapărut este diferită, după cum a fost de bună sau de rea credinţă (nu
cunoştea sau, dimpotrivă, cunoştea faptul că cel declarat mort este în viaţă). Moştenitorul
prezumtiv de bună-credinţă (bona fides praesumitur) are următoarele obligaţii: 1) să
restituie bunurile în natură, ori de câte ori aceasta este posibil; 2) să restituie preţul primit,
atunci când a înstrăinat bunurile cu titlu oneros. Potrivit art. 485 C.civ., el păstrează, în
proprietate, fructele bunurilor pe care le restituie.
Moştenitorul prezumtiv de rea-credinţă (cel reapărut are obligaţia să probeze
reaua-credinţă: spre exemplu, i-a trimis o scrisoare pe care moştenitorul a ascuns-o) are
următoarele obligaţii: 1) să restituie bunurile în natură, ori de câte ori aceasta este posibil;
2) dacă a înstrăinat bunurile, cu titlu oneros şi către un dobânditor de bună-credinţă,
trebuie să restituie, la alegerea proprietarului reapărut, fie preţul încasat, fie valoarea
bunurilor din momentul restituirii (dacă aceasta este mai mare); 3) să restituie fructele
produse de bunuri (naturale, industriale şi civile), pe cele culese efectiv, dar şi pe cele pe
care a neglijat să le culeagă sau echivalentul lor.
Efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte prezintă unele
particularităţi în legătură cu soarta juridică a înstrăinărilor consimţite de moştenitorii
prezumtivi în beneficiul terţilor. Potrivit regulilor de drept comun, ori de câte ori se
desfiinţează titlul pe baza căruia au fost stăpânite bunurile de către moştenitorul
prezumtiv, se desfiinţează şi actele juridice încheiate cu terţele persoane (resoluto iure
dantis resolvitur ius accipientis)81. În consecinţă, terţul subdobânditor ar trebui să
restituie bunurile în natură (şi ar avea o acţiune împotriva moştenitorului prezumtiv prin
care pretinde sumele plătite). Articolul 20 alin. (2) (teza a două) consacră însă o excepţie
de la acest principiu, dacă sunt întrunite, cumulativ, două condiţii: 1) actul să fie cu titlu
oneros; 2) subdobânditorul să fie de bună-credinţă (buna lui credinţă se prezumă, până la
proba contrară)82; actul încheiat de moştenitorul aparent cu terţul subdobânditor rămâne
valabil, nedesfiinţându-se, aşa încât terţul nu are obligaţia să restituie bunul proprietarului
reapărut. Trebuie să reţinem însă că excepţia este de strictă interpretare (exceptio est
strictissimae interpretationis), aşa încât au obligaţia de restituire a bunurilor: 1) terţul
dobânditor cu titlu gratuit, indiferent că a fost de bună sau de rea-credinţă; soluţia se
justifică prin aceea că, pe când proprietarul reapărut se luptă pentru a evita o pagubă
(certat de damno vitando), terţul dobânditor urmăreşte să păstreze un câştig gratuit
(certat de lucro captando), între ei urmând a fi preferat cel care urmăreşte să evite o
pierdere; 2) terţul dobânditor cu titlu oneros care a fost de rea-credinţă, în sensul că ştia
(pe orice cale), la momentul încheierii actului, că cel declarat dispărut era în viaţă
(dovada poate fi făcută cu orice mijloc de probă).

81
Pentru principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, A Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria
generală a dreptului civil, TUB, 1980, p. 399-403; I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, 2007,
p. 198-201, nr. 285-286.
82
Codul Calimach prevedea în art. 369: „Dacă acest feliu de dovadă a luat săvârşirea sa (dovada că
dispărutul a murit mai înainte ori după ziua publicării morţii sale, ori că el încă trăieşte, potrivit art. 368 –
p.n.), trebue să se socotească stăpânitoriu cu bună-credinţă acela ce au luat întru a sa stăpânire averea
celui înstrăinat în puterea publicaţiei morţii lui” (s.n.); art. 370: „Aşadar, din ziua publicaţiei morţii cuiva,
se cuvine moştenitorilor lui dritul moştenirei, subrînduiţilor dritul subrînduirii, sinmoştenitorilor dritul
adăugirii cătră partea lor; şi din acea zi se socoteşte curmat numai cel personalinic drit a celui înstrăinat.
Pentru aceasta dar pînă atunce se vor folosi moştenitorii cu întrebuinţarea rodurilor care se cuvin lui”.

32
Situaţia comorienţilor

Preliminarii. Problema încetării capacităţii de folosinţă prezintă anumite particularităţi în

situaţia persoanelor fizice care au murit sau au dispărut în aceeaşi împrejurare sau în mai
multe împrejurări extraordinare, fără a exista posibilitatea să se stabilească dacă una a
supravieţuit alteia.
În dreptul roman, în cazul comorienţilor (commorientes, simul periunt) se
prezuma că persoanele considerate mai puternice după sex şi vârstă au supravieţuit, aşa
încât, în materia succesiunilor, fiind considerate în viaţă la data deschiderii succesiunii,
aveau posibilitatea să moştenească. În alte situaţii, când între comorienţi nu exista
rudenie, se considera că ei au murit în acelaşi moment. În dreptul vechi românesc, Codul
Calimach prevedea în art. 37: „Îndoială fiind, care ar fi murit mai înainte din două sau
mai multe persoane ce s-au săvârşit tot întru o vreme, atunce acel ce zice că au murit mai
înainte una sau alta din feţele acele, se îndatoreşte a dovedi zisa sa; iar, neputînd-o
dovedi, se socoteşte că ar fi murit toate feţele tot odată; drept aceia, întru o asemine
întâmplare, nu are loc trecirea driturilor de la o persoană la alta”83. Doctrina noastră mai
veche a criticat prezumţia instituită de Codul Calimach, considerând-o arbitrară, de
vreme ce din faptul că nu se poate stabili cine a murit mai întâi, nu rezultă că toţi au murit
în acelaşi moment. Mai mult, se susţine că este inutilă pentru că dacă averea unuia dintre
comuritori nu trece la celălalt, aceasta nu este pentru că ei sunt presupuşi a fi murit
simultan, ci pentru că nu se poate stabili cine a murit mai întâi84.
Codul civil român nu a preluat dispoziţiile codului francez cuprinse în art. 720-
722 care stabilesc anumite prezumţii întemeiate pe puterea vârstei şi a sexului, aşa încât
în această concepţie, părţile aveau posibilitatea să dovedească, prin orice mijloc de probă,
supravieţuirea unuia dintre comuritori; dacă nu se dovedea cine a murit întâi, averea nu se
transmitea de la unul la altul. În sistemul francez, dacă mai multe persoane, cu vocaţie
succesorală reciprocă, mor în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili care a decedat
prima, prezumţia de supravieţuire este determinată de circumstanţele de fapt, iar în lipsa
lor, de aspecte privind vârsta şi sexul. Astfel, dacă toţi cei implicaţi aveau mai puţin de
15 ani, va fi prezumat că a supravieţuit cel mai în vârstă, dacă toţi aveau peste 60 de ani,
va fi prezumat că a supravieţuit cel mai tânăr, iar dacă unii aveau mai puţin de 15 ani, iar
alţii peste 60 de ani, primii vor fi prezumaţi că au supravieţuit. În situaţia în care mai
multe persoane au murit împreună, având 15 ani împliniţi, dar mai puţin de 60 de ani,
bărbatul este prezumat că a supravieţuit atunci când au aceeaşi vârstă sau când diferenţa

83
,,(7) Spre pildă: dacă un părinte, avînd numai un fiu sprevrăstnic sau numai o fiică sprevrăsnică, va muri
împreună cu el sau cu ea, aflându-se într-aceiaşi primejdie şi neputîndu-se şti care din doi au murit mai
înainte, se socoteşte că amîndoi s-au săvîrşit în aceiaşi minută. Drept aceia întîmplîndu-se pricină de
judecată între rudeniile bărbatului şi între femeia lui, mama fiiului sau fiicii, zicînd ea, că au murit mai
înainte bărbatul ei şi că averea a trecut la fiiul sau la fiica sa, de la care trece la ea, ca la o moştenitoare
legiuită, se îndatoreşte a dovedi zisele ei şi dovedindu-le, singură va moşteni după legi toată averea, adică şi
a bărbatului şi a fiiului sau fiicei”.
84
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman, tom III, partea II, Atelierele
grafice SOCEC, Bucureşti, 1912, p. 50-51; autorul menţionează un caz celebru din dreptul vechi francez, în
care, când fiica celebrului jurisconsult Dumoulin, omorâtă în casă de hoţi, în noaptea de 19 februarie 1572,
s-a considerat că a murit înaintea celor doi copii ai săi, în vârstă de 8 ani şi, respectiv, 18 luni, pentru că
aceşti copii fiind inofensivi, asasinii au avut interes să o ucidă mai întâi pe mamă.

33
nu depăşeşte 1 an; dacă au acelaşi sex, cel mai tânăr este prezumat că a supravieţuit celui
mai în vârstă85.

Soluţia dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 31/1954. În prezent, în sistemul nostru,
situaţia comorienţilor este reglementată de dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 31/1954
astfel: „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se
poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
Această soluţie este importantă, îndeosebi, în materie succesorală, deoarece, art. 654 alin.
(1) C. civ. prevede că „pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe
în momentul deschiderii succesiunii” (s.n.)
În doctrină se arată că prin comorienţi trebuie să înţelegem: (1) două sau mai
multe persoane decedate în aceeaşi împrejurare şi (2) în astfel de condiţii încât nu se
poate stabili dacă una a supravieţuit alteia. La aceste condiţii prevăzute de lege, unii
autori mai adaugă încă una, şi anume, ca între persoanele în cauză să existe vocaţie
succesorală reciprocă pentru că numai într-o astfel de situaţie interesează a se stabili cu
precizie momentul morţii fiecăruia (considerându-se că dacă nu există o astfel de relaţie,
problema comorienţilor nu se pune)86.
În general, dovada momentului morţii se poate face prin orice mijloc de probă
(fiind vorba de un fapt juridic, eveniment juridic), însă există anumite împrejurări în care
o asemenea dovadă este imposibilă, aşa cum este, prin ipoteză, situaţia comorienţilor. Iată
situaţia în care două persoane între care există vocaţie succesorală reciprocă decedează
într-un accident, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia. Moartea ambelor
persoane este constatată în mod direct, dar nu se ştie când a intervenit exact, iar
supravieţuirea este importantă pentru că, dacă ea ar fi durat cât de puţin, era suficientă
pentru a determina ca supravieţuitorul să capete calitatea de moştenitor al celui
predecedat, cu toate drepturile, la rândul lor transmisibile, pe care această calitate le
implică. În acelaşi mod, când două persoane au dispărut în aceeaşi împrejurare, fără a se
putea constata direct moartea lor, în procedura declarării judecătoreşti a morţii, instanţa
este în imposibilitate să precizeze, când va stabili data morţii, care dintre cele două
persoane a decedat mai întâi.
Tocmai pentru a înlătura disputele care pot să intervină în asemenea situaţii, legea
intervine şi rezolvă problema necunoscută în discuţie – momentul morţii – prin instituirea

85
Articolul 721 C.civ. francez prevede: (1) ,,Si ceux qui ont péri ensemble avaient moins de quinze ans, le
plus âgé sera présumé avoir survécu”. (2) ,,S'il étaient tous au-dessus de soixante ans, le moins âgé sera
présumé avoir survécu”. (3) ,,Si les uns avaient mois de quinze ans et les autre plus de soixante, les
premiers seront présumés avoir survécu”; de asemenea, art. 722 C.civ. fr. dispune: (1) ,,Si ceux qui ont péri
ensemble avaient quinze ans accomplis et moins de soixante, le mâle est toujours présumé avoir survécu,
lorsqu'il y a égalité d'âge, ou si la différence qui existe n'excède pas une année”. (2) ,,S'il étaient de même
sexe, la présomption de survie, qui donne ouverture à la succession dans l'ordre de la nature, doit être
admise : ainsi le plus jeune est présumé avoir survécu au plus âgé”. Jurisprudenţa franceză a reţinut că
prezumţiile legale nu privesc situaţia morţii unei persoane sub 15 ani şi alteia cu vârsta între 15-60 ani, aşa
încât trebuie consideraţi decedaţi în acelaşi timp şi devoluţiunea lor succesorală efectuată prin eliminarea
drepturilor succesorale reciproce, TGI Rouchefort-sur-Mer, 7 mars 1990, în Code civile 100 e édition,
Dalloz, 2001, p. 627.
86
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 95-97; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 103-104; Idem,
Drept civil român, 2001, p. 337-338; M.N. Costin, op. cit., 1984, vol. 2, p. 158-159; I. Dogaru, Drept civil
român, 2000, p. 392-393; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 366; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed.
Actami, Bucureşti, 1999, p. 52-56, nr. 29-30.

34
unei prezumţii relative de identitate a momentului morţii, aşa încât persoanele în cauză
„sunt socotite că au murit deodată”. În acest fel, pe planul deschiderii succesiunii şi al
capacităţii de a succede, problema fiecăreia din persoanele care au murit în aceeaşi
împrejurare, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia, se rezolvă în mod
separat: 1) succesiunea se deschide pentru toate persoanele implicate în acelaşi moment;
2) niciuna nu o va succede pe cealaltă, nefiind îndeplinită cerinţa art. 654 alin. (1) C.civ.
(„să existe în momentul deschiderii succesiunii”); 3) cercul moştenitorilor care vor culege
moştenirea se va determina separat pentru fiecare dintre comorienţi.
S-a observat că, la prima vedere, din interpretarea gramaticală a legii, ar rezulta că
nu acoperă şi situaţia persoanelor care au murit în împrejurări diferite, dar produse în
acelaşi timp, fără a se putea stabili care dintre ele a murit mai înainte (situaţia
codecedaţilor). Suntem cu totul de acord că pentru identitate de raţiune (ubi eadem est
ratio, eadem lex esse debet) trebuie admis că există comorienţă şi în situaţia în care
persoanele au murit ori dispărut în împrejurări diferite, produse în acelaşi timp (sau care
se suprapun cel puţin în parte), fără a se putea stabili care a supravieţuit (situaţia mai
multor accidente, care pot fi sau nu de aceeaşi natură, produse în acelaşi timp, însă în
locuri diferite)87.
În fine, suntem de acord cu opinia, susţinută în ultimul timp în doctrină, potrivit
căreia calitatea de comorienţi şi aplicabilitatea prezumţiei de identitate a momentului
morţii nu trebuie condiţionată de vocaţia succesorală reciprocă (spre deosebire de art. 720
C.civ.fr., legea noastră nu prevede condiţia reciprocităţii vocaţiei succesorale), pentru că
ea interesează şi în situaţia în care între cei implicaţi există vocaţie unilaterală (autorul
legatului şi legatarul)88. De altfel, este de observat că prezumţia legală în discuţie este
prevăzută în Decretul nr. 31/1954, care constituie legea cadru în materia persoanei fizice
şi a capacităţii civile a acesteia şi, mai exact, imediat după reglementarea încetării
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice prin declararea judecătorească a morţii (art. 16-
20). În acest cadru, se poate susţine că prezumţia este de „aplicabilitate generală”, iar nu
doar în materie succesorală (chiar dacă, practic, aici poate să apară cel mai frecvent
această problemă)89. Pe de altă parte, după cum am spus, această prezumţie este relativă,
aşa încât poate fi răsturnată prin dovedirea supravieţuirii uneia dintre persoanele

87
Gh. Beleiu, Drept civil român, 1992, p. 273; Idem, Drept civil român, 2001, p. 338; G. Boroi, Drept civil,
2002, p. 366. În sens contrar, I. Reghini, Ş. Diaconescu, op. cit., p. 143. S-a considerat că cei care mor în
împrejurări diferite, dar în aceeaşi unitate de timp nu se vor moşteni reciproc, dar nu datorită prezumţiei de
deces concomitent, ci pentru că nu se poate proba una din condiţiile necesare pentru a putea moşteni şi
anume, condiţia capacităţii succesorale, D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 50.
88
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 1999, p. 54-55. Renumitul autorul arată că art. 21 din Decretul nr.
31/1954 consacră expres o soluţie „care s-ar impune şi în lipsa lui în toate cazurile în care nu se poate
stabili cu certitudine dacă una a supravieţuit alteia, respectiv predecesul uneia faţă de cealaltă”. Aşadar,
condiţia referitoare la „aceeaşi împrejurare” ar urma să fie înlăturată, soluţia morţii concomitente fiind
logică, echitabilă şi legală în toate ipotezele, dispoziţiile art. 21 aplicându-se şi în cazul în care nu se poate
dovedi identitatea de cauză a morţii. „O asemenea reglementare, consacrând o soluţie ce se impune şi în
lipsa ei, inclusiv de lege lata, ar prezenta avantajul prevenirii oricăror controverse în literatura juridică sau
soluţii neuniforme în practica judecătorească”.
89
În situaţia în care, în aceeaşi împrejurare, au dispărut persoane între care există o relaţie de tipul creditor-
debitor, în cazul unor drepturi viagere (chiar dacă „miza economică” este redusă), pentru a stabili dacă
aceste drepturi s-au stins se poate pune problema momentului morţii creditorului care, prin ipoteză, este
identic cu momentul morţii debitorului.

35
implicate, fiind admis aici orice mijloc de probă (cu atât mai mult, prin anularea hotărârii
declarative de moarte a uneia dintre persoanele considerate iniţial ca fiind decedate).

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Definind capacitatea

de folosinţă a persoanei fizice am susţinut că este acea parte a capacităţii civile a omului
care constă în aptitudinea acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile. Pe de altă parte,
printre trăsăturile juridice ale capacităţii de folosinţă a fost analizată şi „generalitatea”,
înţeleasă ca acea însuşire a capacităţii de a fi aptitudinea „generală a omului de a avea
toate drepturile şi obligaţiile civile”. Definiţia şi generalitatea capacităţii de folosinţă,
care rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „capacitatea de
folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii” (de vreme ce nu menţionează
expres anumite drepturi şi obligaţii, se admite că trimite la toate), exprimă, sintetic,
conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
În doctrină se admite constant că toate drepturile şi obligaţiile civile ale omului
dau conţinut capacităţii sale de folosinţă90. Se observă, de asemenea, că acest conţinut se
obţine din reunirea a două componente:
a) componenta activă, care cuprinde toate drepturile subiective ale omului;
b) componenta pasivă, care cuprinde toate obligaţiile civile ale omului91.
De subliniat că drepturile subiective civile şi obligaţiile civile sunt prezentate
separat numai din punct de vedere metodologic, pentru că, în realitate, ele sunt
inseparabile: fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă, după cum fiecărei
obligaţii îi corespunde un drept subiectiv civil. Dacă avem în vedere existenţa diferitelor
instituţii juridice ale dreptului civil, se poate admite că pentru capacitatea de folosinţă a
omului conţinutul este dat de drepturile şi obligaţiile civile aparţinând diferitelor instituţii
juridice civile, aşa încât vom întâlni „capacitate contractuală”, „capacitate delictuală”,
„capacitate succesorală” etc. Aceste componente ale conţinutului capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice, care primesc o anumită considerare în diferitele materii ale dreptului
civil, nu afectează caracterul unitar al conţinutului „întregului”, determinat, printre
altele, de unicitatea subiectului de drept92. Persoana fizică acţionează, în toate raporturile

90
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 24; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 63-64; Idem, Drept
civil român, 2001, p. 314-315; I. Dogaru, Drept civil român, vol. I, 2000, p.394-401; G. Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele, 2002, p. 358; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 73; S. Cercel, A.
Florea, A. Ponea, Drept civil. Persona fizică, 2003, p. 44.
91
Nu trebuie confundată această împărţire a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, în latura
activă şi latura pasivă, cu împărţirea patrimoniului persoanei în activ şi pasiv patrimonial. Patrimoniul este
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor aparţinând unei persoane care au valoare economică. Este adevărat că el
cuprinde drepturi şi obligaţii civile care fac parte din conţinutul capacităţii de folosinţă, dar, prin ipoteză,
este vorba numai de drepturile şi obligaţiile patrimoniale. Or, capacitatea de folosinţă cuprinde şi drepturile
nepatrimoniale; pentru noţiunea şi elementele patrimoniului, I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Teoria
generală a drepturilor reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 2-7; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Ed. All Beck, 2001, p. 4-8.
92
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 64, care arată: ,,Conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice este dat de conţinutul acestei capacităţi în fiecare materie a dreptului civil”. Pentru critica
acestei opinii, M.N. Costin, op. cit., vol. II, p. 90-91, care susţine că „teza nu poate fi acceptată pentru că se
fundează pe premisa, discutabilă din punct de vedere ştiinţific, potrivit căreia conţinutul capacităţii are
caracter neunitar, fiind mereu altul în diferitele materii ale dreptului civil”; autorul susţine „caracterul unitar

36
civile, în virtutea capacităţii sale de folosinţă, dar are în vedere, din conţinutul acesteia,
acele elemente necesare angajamentului concret în care se implică.
O enumerare exhaustivă a drepturilor şi obligaţiilor civile pe care le poate avea
persoana fizică nu este posibilă, dat fiind numărul nelimitat al acestora. Pot fi examinate
diferitele categorii de drepturi şi obligaţii civile, atunci când se prezintă clasificarea
acestora93.

Categorii de drepturi şi obligaţii civile care intră în conţinutul capacităţii de

folosinţă a omului.
Se admite că, în funcţie de natura conţinutului lor, drepturile subiective civile se
împart în patrimoniale şi nepatrimoniale, iar fiecare diviziune cunoaşte subdiviziuni. Este
patrimonial dreptul civil al cărui conţinut poate fi exprimat pecuniar (dreptul de
proprietate, dreptul vânzătorului de a primi preţul etc.). Drepturile patrimoniale se
clasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real – ius in re – este acel drept
patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun
fără concursul altei persoane94 (precum, dreptul de proprietate şi dezmembrămintele
sale). Dreptul de creanţă – ius ad personam – este acel drept patrimonial în temeiul
căruia titularul său poate pretinde unei alte persoane (debitor, subiect pasiv) să dea, să
facă sau să nu facă ceva.
Dreptul subiectiv civil nepatrimonial este acela care nu are o valoare evaluabilă în
bani şi care, în consecinţă, nu face parte din patrimoniul persoanei (motiv pentru care este
numit şi extrapatrimonial)95. Există trei categorii de astfel de drepturi: a) drepturi care
privesc existenţa şi integritatea persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la
onoare, cinste ori reputaţie etc.); b) drepturi care privesc identificarea persoanei fizice
(dreptul la nume; dreptul la pseudonim; dreptul la domiciliu; dreptul la stare civilă etc.);
c) drepturile decurgând din creaţia intelectuală (dreptul la paternitatea operei sau
invenţiei etc.).
După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi
accesorii. Este principal acel drept subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare,
aşa încât soarta sa juridică nu depinde de vreun alt drept (precum: dreptul de proprietate

al conţinutului capacităţii subiectivale”, dar admite „unele note specifice corespunzătoare specificităţii”
diverselor instituţii de drept civil. Pentru „instituţiile juridice” şi „ramurile dreptului”, D.C. Dănişor, I.
Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 220-232, care arată
că „subdiviziunile dreptului sunt mai mult clasificări intelectuale decât separaţii reale”. Sub beneficiul
acestei idei se afirmă conţinutul capacităţii în diferitele instituţii juridice civile.
93
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 75-82, pentru clasificarea drepturilor civile, respectiv, p. 88-91,
pentru clasificarea obligaţiilor; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 57-63 pentru clasificarea drepturilor civile,
respectiv, p. 67-71; I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, 2007, p. 76-77; O. Ungureanu, Drept
civil. Introducere, ed. a VI-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 62-65; pentru o clasificare a drepturilor civile
patrimoniale, M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. I, Introducere în publicitatea imobiliară, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 25-44; pentru clasificarea obligaţiilor civile, C. Stătescu, C. Bîrsan,
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 6-10.
94
A se vedea: L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 50-54; Al. Weill, Fr. Terré, Droit civil. Introduction générale, Dalloz, Paris, 1979, p.
257-267; pentru analiza unor drepturi care, deşi au o natură patrimonială, nu intră în sfera drepturilor reale
sau în sfera drepturilor de creanţă, V. Stoica, Drepturi patrimoniale atipice, Dreptul nr. 3/2003, p. 33-58
95
B. Petit, Introduction général au droit, PUG, 2006, p. 114. Recent şi-a găsit reglementare juridică, prin
Legea nr. 248/2005, în galeria drepturilor personale nepatrimoniale, dreptul la liberă circulaţie.

37
şi dezmembrămintele sale; dreptul vânzătorului la plata preţului/dreptul cumpărătorului la
predarea lucrului). Este accesoriu acel drept subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde
de existenţa altui drept subiectiv civil, care are, în temeiul legii ori potrivit voinţei
părţilor, rol de drept principal (accesorium sequitur principale; precum: dreptul de
ipotecă; dreptul de gaj; dreptul de retenţie; dreptul creditorului de a pretinde dobânda
aferentă creanţei principale; dreptul la arvună –1297-1298 C.civ.; dreptul creditorului de
a cere fidejusorului plata datoriei asumate de debitorul principal).
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularului, drepturile subiective civile
se împart în pure şi simple şi afectate de modalităţi. Este pur şi simplu dreptul subiectiv
civil care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existenţa şi nici
exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare, aşa încât poate fi exercitat deîndată ce s-a
născut, necondiţionat. Este afectat de modalităţi acel drept subiectiv civil care nu oferă
deplină siguranţă titularului său, în sensul că existenţa sau exercitarea lui depinde de o
împrejurare viitoare, certă ori incertă. Este afectat de modalităţi dreptul subiectiv civil
care este însoţit de o condiţie, un termen sau o sarcină.
La rândul lor, obligaţiile civile se clasifică în funcţie de faptul juridic generator
(după izvoare) în obligaţii născute din: 1) contracte; 2) acte juridice unilaterale; 3) fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi cvasidelicte civile); 4) îmbogăţirea fără just
temei; 5) gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane; 6) plata unei prestaţii
nedatorate.
Pornind de la natura prestaţiei datorate de subiectul pasiv, se pot reţine mai multe
clasificări. O primă clasificare distinge între: obligaţia de a da; obligaţia de a face;
obligaţia de a nu face. O altă clasificare este aceea în: obligaţii pozitive (obligaţiile de a
da şi obligaţiile de a face) şi obligaţii negative (obligaţiile de a nu face). În fine, se
distinge între: obligaţiile determinate (de rezultat) şi obligaţiile de prudenţă şi diligenţă
(de mijloace). Obligaţia de rezultat se caracterizează prin aceea că este strict precizată sub
aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfăşurând o anumită
activitate, să atingă un anumit rezultat (spre exemplu, în contractul de transport, cărăuşul
trebuie să transporte încărcătura într-un loc prestabilit). Obligaţia de mijloace se
caracterizează prin aceea că debitorul nu se obligă de la început să atingă un anumit
rezultat, ci el trebuie să depună toată diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se
realizeze (obligaţia medicului constă în îndatorirea de a acţiona cu toată priceperea
profesională pentru însănătoşirea pacientului).

Reguli de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a omului se poate ţine seama de
anumite principii, menţionate în doctrina noastră şi aplicate în jurisprudenţă.
Prima regulă este aceea potrivit căreia conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice se stabileşte prin raportarea la sistemul legislativ în vigoare la un
moment dat. Pornind de la legalitatea capacităţii de folosinţă vom observa că întinderea şi
structura acesteia se sprijină pe actele normative în vigoare la momentul analizei, iar
dinamica „dreptului pozitiv” determină îmbogăţirea ori reducerea conţinutului capacităţii.
Pentru conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice în sistemul nostru
trebuie să avem în vedere şi reglementările internaţionale la care România este parte şi
care privesc drepturi şi obligaţii civile (Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului, adoptat de Adunarea generală a O.N.U la 16 decembrie 1966 şi

38
ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974; Convenţia cu privire la drepturile
copilului, adoptată la New York de Adunarea generală a O.N.U la 20 noiembrie 1989
ratificată prin Legea nr. 18/199096 ş.a.).
Cu privire la forţa juridică a reglementărilor internaţionale în ordinea juridică
internă a României, art. 11 alin. (2) din Constituţie dispune: ,,Tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar art. 20 prevede: „(1) Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
O importanţă aparte are Convenţia europeană a drepturilor omului, elaborată în
cadrul Consiliului Europei şi încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, care a fost semnată
de România la 7 octombrie 1993 şi ratificată prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din
31 mai 1994). Convenţia a intrat în vigoare pentru România la data de 20 iunie 1994,
momentul depunerii instrumentelor de ratificare la Secretariatul General al Consiliului
Europei. Convenţia este parte integrată a sistemului român de drept şi are aplicabilitate
directă, dispoziţiile sale având forţă „constituţională şi supralegislativă”97. În plus,
normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale trebuie interpretate şi
aplicate în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene, alcătuind împreună un „bloc de
convenţionalitate”, care se opune autorităţilor naţionale cu forţa juridică a normelor
convenţionale98.
Trebuie să ţinem seama de dispoziţiile constituţionale pentru că, deşi Constituţia
constituie principalul izvor de drept pentru ramura dreptului constituţional, ea constituie,
în acelaşi timp, un izvor important şi pentru dreptul civil, dacă avem în vedere că: a) o
parte din drepturile fundamentale ale cetăţenilor primesc şi considerarea de drepturi
subiective civile al căror titular este persoana fizică; b) izvorul primar al principiilor
fundamentale ale dreptului civil se găseşte în Constituţie; c) unele norme constituţionale
reglementează organele statului din punct de vedere al regimului persoanelor juridice. În
fine, pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice vom avea în
vedere Codul civil român şi legile speciale, altfel zis, vom avea în vedere toate actele
normative care constituie izvoare ale dreptului civil99.
A doua regulă exprimă ideea că întinderea reală a conţinutului capacităţii de
folosinţă a omului se determină prin luarea în considerare a îngrădirilor acesteia. Când
am discutat despre intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice am arătat că
art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 dispune imperativ că „nimeni nu poate fi îngrădit
în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu,
decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege” (s.n.). Chiar dacă, în concepţia actuală
regula o constituie capacitatea de folosinţă neîngrădită („deplină”, nelimitată prin norme
96
Pentru textul unor reglementări internaţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Principalele
instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I, II, Bucureşti, 1997.
97
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, p. 100 şi urm.; C.L.
Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului – resurse, instituţii, proceduri, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 259 şi urm.
98
C.L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, p. 270.
99
Pentru izvoarele dreptului civil, I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., 2007, p. 28-32.

39
juridice), sistemul juridic admite, prin excepţie, şi limitarea, „îngrădirea” capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice.
Este important să reamintim că art. 53 din Constituţie (care face parte din
capitolul al II-lea, intitulat „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, al titlului al II-lea,
„Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”) prevede condiţiile în care poate
opera restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi100. Sunt astfel impuse
limitele intervenţiei legii pentru a îngrădi capacitatea de folosinţă şi se asigură acesteia un
anumit conţinut. În esenţă, îngrădirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice poate
interveni numai dacă se respectă un raport rezonabil între mijlocul ales de legiuitor şi
gravitatea efectelor sale asupra situaţiei persoanei101.
În concluzie, aşa cum s-a subliniat, mai întâi, conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice este dat de ideea că omul are aptitudinea de a a avea toate drepturile şi
obligaţiile civile, iar, în al doilea rând, în acest conţinut nu intră drepturile civile interzise
prin îngrădirile capacităţii de folosinţă, prevăzute expres de lege, şi drepturile şi
obligaţiile ce aparţin altor ramuri de drept.
În prezentarea drepturilor ce dau conţinut capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice se poate apela la anumite criterii, dintre care două sunt mai semnificative: 1)
criteriul naturii drepturilor civile (patrimoniale şi nepatrimoniale); 2) criteriul sursei
legislative, după care putem discuta despre consacrare internă (naţională) şi consacrare
internaţională.

Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Precizări introductive. Restrângerile capacităţii de folosinţă rezultă întotdeauna dintr-o

dispoziţie expresă a legii, pentru că, ştim deja, regula o constituie „capacitatea
neîngrădită”. Chiar dacă, la o primă vedere, îngrădirile capacităţii de folosinţă par
numeroase, nu trebuie să uităm că drepturile şi obligaţiile civile sunt, în principiu,
nelimitate, iar persoanele fizice sunt, în dreptul civil, libere să se implice, de regulă, în
orice angajament juridic, ceea ce demonstrează consistenţa capacităţii în discuţie.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca
incapacităţi de drept civil. În consecinţă, nu trebuie considerate drept restrângeri ale
capacităţii de folosinţă anumite limitări, îngrădiri sau incapacităţi care operează în alte
ramuri de drept (precum dreptul administrativ, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul
comercial etc.), ci doar cele din dreptul civil.

100
Articolul 53 alin. (1) din Constituţie prevede: ,,Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi
restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii,
a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale,
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”;
iar alin. (2) dispune: ,,Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicabilă în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii” (s.n.). Pentru caracterul de
excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, a se vedea I. Muraru, S. Tănăsescu,
Drept constituţional şi instituţii politice, 2003, p. 174-175.
101
Pentru principiul proporţionalităţii, a se vedea S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, E.D.P., Bucureşti,
2006, p. 43-49. Pentru principiul proporţionalităţii ca o condiţie a ingerinţelor în drepturile garantate de art.
8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a se vedea, C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 686-695.

40
 Pot fi amintite aici dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954, potrivit
cărora: „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se
satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit
legii şi regulilor de convieţuire” şi „ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor
economic şi social”. În doctrina noastră s-a subliniat că având în vedere că „cele două
articole sunt înscrise, ca un adevărat preambul, la decretul care reglementează regimul
juridic al persoanelor”, trebuie să admitem că aplicarea lor priveşte nu doar exerciţiul
drepturilor civile concrete, dar constituie coordonate importante pentru definirea şi
limitarea capacităţii de folosinţă, care nu este altceva decât o prefigurare in abstracto a
tuturor drepturilor şi a obligaţiilor ce pot fi dobândite sau asumate de către o persoană102.
Însă, trebuie să avem în vedere că aceste dispoziţii legale (ca de altfel, întregul Decret nr.
31/1954) sunt în vigoare numai în măsura în care nu contravin normelor constituţionale
actuale103.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de mai
multe criterii. Mai întâi, după finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite
în două categorii (poate fi considerată cea mai importantă clasificare): 1) incapacităţi cu
caracter de sancţiune; 2) incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau de ocrotire a
persoanei fizice.
După modul în care operează, incapacităţile de drept civil se clasifică în: 1)
incapacităţi care operează de plin drept (ope legis), prin simpla încadrare a persoanei
fizice în ipoteza normei civile care impune incapacitatea; 2) incapacităţi care operează
prin efectul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Este important să reţinem că cele mai
multe incapacităţi civile fac parte din categoria celor care operează de plin drept, care
constituie regula în această materie, iar incapacităţile pentru care trebuie să existe o
hotărâre judecătorească irevocabilă constituie excepţia (se încadrează aici unele
incapacităţi-sancţiune, pe care le vom menţiona în cele ce urmează).
În fine, în funcţie de izvorul lor, incapacităţile de drept civil se pot clasifica în: a)
incapacităţi stabilite în legea civilă; b) incapacităţi stabilite în legea penală.

Incapacităţi cu caracter de sancţiune. Această primă categorie de incapacităţi civile

este formată din două subdiviziuni (după izvorul lor): 1) îngrădiri cu caracter de pedeapsă
penală; 2) îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă.

Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală. Codul penal cuprinde în titlul al III-lea,

intitulat „Pedepsele”, reglementări privind categoriile şi particularităţile pedepselor
aplicabile persoanei fizice104. Potrivit art. 52 C.pen. „pedeapsa este o măsură de
constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului”, scopul ei fiind „prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni”. Prin executarea pedepsei „se urmăreşte formarea unei
atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire

102
C. Stătescu, Drept civil, 1979, p. 26-27; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 67.
103
Articolul 154 alin. (1) din Constituţie prevede: „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în
vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”.
104
Codul penal a fost adoptat prin Legea 15/1968, a suferit numeroase modificări şi a fost ultima dată
republicat în temeiul Legii nr. 140/1996 (M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997), modificat recent prin Legea nr.
278/2006 (M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006) şi O.U.G. nr. 60/2006 (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006).

41
socială”, însă aceasta „nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana
condamnatului”.
Pedepsele aplicabile persoanei fizice sunt principale, complementare şi accesorii.
Pedepsele principale sunt: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de
ani; c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei (art. 53 C.pen.).
Potrivit art. 64 C.pen.: „Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi: a) dreptul de a alege şi de
a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; b) dreptul de a ocupa o
funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a
exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; d) drepturile părinteşti; e) dreptul de a fi
tutore şi curator”.
Se observă că aici interesează pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator.
Potrivit art. 71 C.pen. „pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute în art. 64”. De subliniat că, după modificarea adusă acestui articol
prin Legea nr. 278/2006 (art. I pct. 22), interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de
a fi tutore sau curator se aplică „ţinând seama „de natura şi gravitatea infracţiunii
săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori
ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă”105. Mai mult, pe durata amânării sau
întreruperii executării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, condamnatul poate
să-şi exercite drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul în
care aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea de condamnare
[art. 71 alin. (4)].
Cu excepţia drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore şi curator, persoana
aflată în executarea pedepselor privative de libertate se bucură de toate drepturile civile,
pentru că pedeapsa penală nu priveşte, în principal, capacitatea de folosinţă a persoanei,
ci o anumită latură a libertăţii sale. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal106, prevede în art. 38
alin. (1) că „exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de
libertate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi
lege”. Legea prevede că „libertatea conştiinţei şi a opiniilor, precum şi libertatea
credinţelor religioase ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate
nu pot fi îngrădite” (art. 40), iar printre drepturile acestor persoane menţionează: dreptul
la informaţie (art. 41); dreptul la consultarea documentelor de interes personal (art. 42);
dreptul de petiţionare (art. 44); dreptul la corespondenţă (art. 45); dreptul la convorbiri
telefonice (art. 47); dreptul de a primi bunuri (art. 49); dreptul la asistenţă medicală (art.
50); dreptul la încheierea unei căsătorii (art. 54). În plus, Regulamentul de aplicare a

105
Până la această modificare, condamnarea la pedeapsa închisorii atrăgea de drept interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute în art. 64, inclusiv drepturile părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator, din
momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei,
până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori la împlinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei. Modificarea legislativă a fost determinată în mare măsură de condamnările suferite de România
la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Cumpănă şi Mazăre c. României si Sabou şi Pârcălab
c. României (hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt accesibile pe site-ul Curţii,
www.echr.coe.int.).
106
M. Of. nr. 627 din 20 iulie 2006.

42
Legii nr. 275/2006 aprobat de Hotărârea Guvernului nr. 1897/2006, prevede condiţiile în
care se exercită „dreptul de a efectua cumpărături”107 şi impune reguli pentru asigurarea
legalizării sau autentificării unor acte juridice încheiate de persoanele private de
libertate108.

Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă. Mai întâi, intră în această categorie,

decăderea din drepturile părinteşti.
Potrivit art. 109 din Codul familiei: (1) „Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a
copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtarea
abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte109, ori dacă
educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de
devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va
pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti”. (2) „Citarea părinţilor şi
autorităţii tutelare este obligatorie” (s.n.). Pe de altă parte, potrivit art. 112 din Codul
familiei: „Instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti
exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere astfel
încât, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea
profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt primejduite” (s.n.)110.
Măsura decăderii din drepturile părinteşti, în temeiul art. 109 C.fam., este ca
natură juridică, o pedeapsă mixtă, adică de dreptul familiei şi de drept civil111. Pentru
dreptul civil, o asemenea pedeapsă se concretizează în lipsirea părintelui decăzut de
următoarele drepturi: a) dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice
civile; b) dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14 şi 18 ani; c)
dreptul de a fi tutore [art. 117 lit. b) C.fam.].

107
Hotărârea a fost publicată în M. Of. nr. 24 din 16 ianuarie 2007. Articolul 56 alin. (1) prevede:
„Persoanele private de libertate au dreptul de a cumpăra săptămânal de la punctele comerciale din incinta
locurilor de deţinere, în limita a 1/2 din valoarea salariului minim brut pe economie, alimente, apa
minerală, băuturi răcoritoare, ţigări şi alte bunuri de natura celor permise să fie primite, precum şi cele
necesare exercitării drepturilor de petiţionare, la corespondenţă şi la convorbiri telefonice”.
108
Articolul 216 alin. (1) prevede: „La solicitarea persoanei private de libertate ori la cererea altor persoane
interesate din exterior, cu consimţământul acesteia, administraţia locului de deţinere creează condiţiile
necesare pentru autentificarea sau legalizarea unor acte juridice de către instituţii sau persoane competente
potrivit legii, în locul de deţinere. Cheltuielile efectuate cu această ocazie sunt suportate de solicitanţi”; art.
217 are dispoziţii cu privire la încheierea căsătoriei de către persoana aflată în executarea pedepsei
privative de libertate.
109
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, prevede în capitolul VI,
„Protecţia copilului împotriva exploatării”, în secţiunea a 3-a, „Protecţia copilului împotriva abuzului sau
neglijenţei”, art. 89-97, măsuri speciale pentru cazurile de abuz sau de neglijare a copilului; art. 94 alin. (4)
prevede: „în termen de 48 de ore de la data executării ordonanţei preşedinţiale prin care s-a dispus
plasamentul în regim de urgenţă, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează
instanţa judecătorească pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu
măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu
privire la exercitarea drepturilor părinteşti” (s.n.).
110
Jud. Craiova, sentinţa civilă nr. 13241 din 17 noiembrie 2004 (nepublicată) prin care s-a admis cererea
autorităţii tutelare de repunere a mamei minorului în drepturile părinteşti.
111
Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 320; I. Dogaru, op. cit., 2000, p. 398 ; I. Dogaru, S. Cercel, Elemente de
dreptul familiei, Ed. Themis, Craiova, 2001, p. 161-165; a se vedea şi Marieta Avram, Carmen Bârsan,
Unele consideraţii cu referire la sancţiunile care au ca efect pierderea drepturilor părinteşti, în Dreptul nr.
11/2002, p. 48-60.

43
 Este de amintit că prin Legea nr. 47/1993112 care reglementa declararea
judecătorească a abandonului, prevedea soluţii asemănătoare, iar nu identice, cu măsura
impusă prin dispoziţiile Codului familiei menţionate113.
Pe de altă parte, intră în categoria îngrădirilor cu caracter de pedeapsă civilă,
limitările stabilite în materie succesorală de Codul civil român.
Potrivit art. 655 C.civ. 1864, sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de
la succesiune: 1. condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct; 2.
acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de instanţă
calomnioasă; 3. moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a
denunţat aceasta justiţiei”. Textul reglementează nedemnitatea succesorală care constă în
decăderea moştenitorului legal din dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv
rezerva la care ar fi avut dreptul din aceasta, pentru că s-a făcut vinovat de fapte grave
faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia. Sancţiunea operează de
drept, iar cel care lasă moştenirea nu poate înlătura efectele ei prin iertarea nedemnului
de fapta sa114.
Potrivit art. 703 C.civ.1864, „erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale
unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei
rămân erezi şi nu pot lua nicio parte din lucruri date la o parte sau ascunse”. Textul
reglementează o excepţie de la caracterul voluntar al actului de opţiune succesorală şi
impune o „acceptare pură şi simplă forţată” în cazul în care moştenitorul a sustras sau a
tăinuit bunuri ale moştenirii cu intenţia de a le însuşi în exclusivitate şi de a păgubi pe
comoştenitori sau creditorii moştenirii. Sustragerea sau ascunderea de bunuri constituie
fapte juridice ilicite, delicte civile, iar sancţiunea, constând în efectele speciale care se
produc în urma săvârşirii acestor fapte, reprezintă o pedeapsă civilă, cu toate consecinţele
care decurg de aici115.
Potrivit art. 712 C.civ. 1864, „eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau
care cu ştiinţă şi rea-credinţă n-a trecut în inventar efecte dintr-însa, nu se poate folosi de
beneficiul de inventar”. Textul reglementează decăderea din beneficiul de inventar, cu
titlu de pedeapsă, aplicată moştenitorului (inclusiv minorul sau persoana pusă sub

112
Abrogată de Legea nr. 273/2004 privind regimul adopţiilor.
113
C.S.J., decizia civilă nr. 5642/2001 si decizia civilă nr. 3231/2001, B.J.C.D. 2001, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 94-95; I.C.C.J., decizia civilă nr. 1258/2003 şi decizia civilă nr. 2733/2003, B.J.C.D.
2003, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 88-89. În doctrina s-a subliniat că, mai întâi, în cadrul declarării
abandonului, instanţa „va delega exerciţiul drepturilor părinteşti” instituţiei de ocrotire sau altei persoane
[art. 4 alin. (1)], după care poate decide, la cererea părinţilor, „redarea exerciţiului drepturilor părinteşti”
dacă este în interesul copilului [art. 6 alin. (1)]; în situaţia declarării abandonului de copil intervinea o
„pierdere a exerciţiului drepturilor părinteşti”, G. Boroi, op. cit., 2002, p. 359; E. Chelaru, op. cit, 2003, p.
75.
114
A se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 1999, p. 65-80; D. Alexandresco, Explicaţiunea
teoretică şi practică a dreptului civil, tom III, partea a II-a, 1912, p. 81-97; I. Dogaru, coord., Drept civil.
Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 89-95.
115
A se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 1999, p. 470-475; D. Alexandresco, Explicaţiunea
teoretică şi practică a dreptului civil, tom III, partea a II-a, 1912, p. 322-335, care arată că aceasta „este
pedeapsa talionului, a cărei origine se găseşte în L. 6, Dig., De his quae ut indignis auferuntur; după cum
moştenitorul culpabil de fraudă şi rea-credinţă avea de scop să lipsească pe comoştenitorii săi de lucrurile
dosite, tot astfel va fi şi el lipsit de acele lucruri”. Codul Calimach în art. 1038 prevedea că moştenitorul
care se va dovedi că a ascuns din lucrurile moştenirii „nu poate mai mult să se lepede de moştenire, şi este
silit să răspundă toate datoriile şi celelalte însărcinări ale ei”; I. Dogaru, coord., Drept civil. Succesiunile, p.
343-345.

44
interdicţie, dar cu capacitate delictuală) care cu intenţie frauduloasă a ascuns bunuri
succesorale116. Fără a intra în amănunte care nu interesează aici, amintim că acceptarea
moştenirii sub beneficiu de inventar este un act de opţiune succesorală, expres şi solemn,
prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală, că îşi însuşeşte titlul de moştenitor al patrimoniului succesoral, dar înţelege
să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile moştenite. Inventarul care se
întocmeşte opreşte confuziunea dintre patrimoniul succesoral şi patrimoniul
moştenitorului interesat. Este o procedură facultativă, foarte utilă în situaţia în care
pasivul depăşeşte activul succesoral. În acest cadru, înţelegem de ce pedeapsa impusă de
art. 712 C.civ. 1864 este importantă117.

Incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie (ocrotire). Nu toate limitările

capacităţii de folosinţă au caracter de sancţiuni, pentru că în unele situaţii legiuitorul le-a
instituit din considerente de ocrotire sau protecţie a intereselor anumitor categorii de
persoane, ca urmare a situaţiei speciale în care se află ori pentru ocrotirea unui interes
general.
Mai întâi, pornind de la clasificarea actelor juridice civile după scopul urmărit, în
acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit, se ştie că importanţa acestei clasificări, printre
altele, priveşte şi capacitatea de a încheia actul, în sensul că legea este mai pretenţioasă
atunci când este vorba de acte cu titlu gratuit. În această idee, date fiind riscurile actului

116
A se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 1999, p. 500-502; D. Alexandresco, Explicaţiunea
teoretică şi practică a dreptului civil, tom III, partea a II-a, 1912, p. 427-428; I. Dogaru, coord., Drept civil.
Succesiunile, p. 357-358.
117
A se vedea și Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate (M.
Of. nr. 682 din 29 iulie 2005), cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte condiţiile în care
cetăţenii români îşi pot exercita dreptul la libera circulaţie în străinătate, precum şi limitele exercitării
acestui drept; art. 2 prevede: (1) ,,Cetăţenilor români care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege
le este garantat dreptul de a calatori în străinătate, de a emigra şi de a reveni oricând în ţară. Nicio autoritate
română nu îi poate interzice, în nicio situaţie, unui cetăţean român să se reîntoarcă pe teritoriul României”.
(2) ,,Cetăţenii români minori pot calatori în străinătate numai însoţiţi, cu acordul părinţilor ori al
reprezentanţilor legali”; art. 3 prevede: (1) ,,Limitarea exercitării dreptului cetăţenilor români la libera
circulaţie în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în prezenta lege,
şi constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept”. (2) ,,Suspendarea exercitării
dreptului la libera circulaţie în străinătate reprezintă interdicţia temporară de părăsire a teritoriului
României, instituită de drept sau, după caz, de către autorităţile competente, în condiţiile prezentei legi.
Această măsură are caracter individual, cu excepţia situaţiilor în care este instituită prin lege specială, în
cazul apariţiei unor situaţii de natură să o justifice în raport cu necesitatea asigurării apărării ţării sau a
securităţii naţionale. (3) ,,Restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate reprezintă
interdicţia temporară de a calatori în anumite state, dispusă de autorităţile competente române, în condiţiile
prezentei legi”. (4) ,,Autorităţile competente au obligaţia să informeze în scris, în condiţiile prezentei legi,
persoana împotriva căreia s-a instituit o măsură de limitare a exercitării dreptului de libera circulaţie, asupra
motivelor care au determinat această măsură, precum şi asupra perioadei pentru care s-a limitat exerciţiul
acestui drept”; în acest sens, Trib. Dolj, sentinţa civilă nr. 378 din 11 aprilie 2007 (nepublicată); idem,
sentinţa civilă nr. 142 din 7 februarie 2007 (nepublicată), care arată că dacă se dovedeşte că pârâtul a fost
expulzat din statul european şi România a încheiat un acord de readmisie cu respectivul stat, instanţa va
dispune o restrângere a dreptului de liberă circulaţie a persoanei în cauză în statul respectiv, pe o perioadă
de până la trei ani. Durata restrângerii dreptului este lăsată la aprecierea instanţei, care ia în considerare
motivul expulzării, dacă pârâtul a săvârşit pe teritoriul statului respectiv fapte care aduc atingere ordinii şi
siguranţei publice.

45
juridic cu titlu gratuit, Codul civil 1864 instituia o serie de îngrădiri cu caracter de
protecţie în scopul de a-l ocroti pe dispunător (fie testator, fie donator).
Astfel, în capitolul al II-lea – „Despre capacitatea de a dispune sau de primi prin
donaţiune între vii sau prin testament”, din titlul al II-lea – „Despre donaţiuni între vii şi
despre testamente”, cartea a III-a – „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte
proprietatea”, sunt reglementate următoarele incapacităţi:
– cea prevăzută de art. 806: „Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici
într-un fel... prin donaţie sau testament, de bunurile sale”
– cea prevăzută de art. 807: „Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi
numai pentru jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune majorele”;
– cea prevăzută de art. 809: (1) „Minorul de şaisprezece ani nu poate, prin
testament, dispune în favoarea tutorelui său”. (2) „Minorul, ajuns la majoritate, nu poate
dispune nici prin donaţiune între vii, nici prin testament, în favoarea fostului său tutore,
dacă socotelile definitive ale tutelei n-au fost în prealabil date şi primite”. (3) „Sunt
exceptaţi în amândouă cazurile de mai sus ascendenţii minorilor, care sunt sau au fost
tutori ai lor”.
Aşadar, incapacităţile de a dispune prin testament privesc următoarele categorii
de persoane: 1) minorul care nu a împlinit 16 ani nu poate dispune prin testament (art.
806 C.civ.1864), incapacitatea fiind totală; dispoziţia testamentară fiind esenţialmente
personală, el nu poate dispune nici prin reprezentant sau cu încuviinţarea ocrotitorilor
legali (chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani); 2) minorul care a împlinit 16 ani are o
capacitate parţială de a testa, aşa încât poate dispune de jumătate din averea sa; 3)
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deşi are capacitate parţială de a testa, nu poate
dispune prin testament în favoarea tutorelui său118.
Pe de altă parte, minorii nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de
donatori, nici prin reprezentanţi legali, nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
În practică se recunoaşte validitatea darurilor obişnuite făcute de minor sau, în numele
său, de ocrotitorul legal dacă sunt potrivite cu posibilităţile minorului. În favoarea
tutorelui, minorul nu poate dispune prin donaţie nici după ce a ajuns la majorat, cât timp
autoritatea tutelară n-a dat tutorelui descărcare pentru gestiunea sa (art. 809 C.civ, art.
141 C.fam)119. Legiuitorul a avut în vedere riscul ca tutorele să folosească influenţa pe
care o are asupra minorului pentru a-l determina să facă liberalităţi, care să acopere
eventualele abuzuri ale administrării tutelei. Prezumţia legală de sugestie impusă de art.
809 C.civ. este iuris et de iure, aşa încât nu poate fi înlăturată prin proba contrară.
Codul civil prevede o importantă incapacitate de a primi prin donaţie sau
testament pentru anumite categorii de persoane care ar avea, în anumite împrejurări, o
influenţă puternică asupra donatorului. Astfel, potrivit art. 810: (1) „Doctorii în medicină
sau chirurgie, ofiţerii de sănătate şi spiţerii, care au tratat pe o persoană în boala din care
moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în
favoare-le în cursul acestei boli”. (2) „Sunt exceptate: 1. Dispoziţiile remuneratorii făcute
118
A se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 177-178; D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi
practică a dreptului civil român, tom IV, partea I, p. 53-63. În dreptul roman, vârsta la care se putea testa
era pubertatea (14 ani pentru băieţi, 12 ani pentru fete), dacă persoana nu era sub puterea părintească.
Potrivit art. 727 din Codul Calimach, băieţii erau incapabili de a testa până la 20 de ani, iar fetele până la 18
ani. Codul Caragea prevede, fără deosebire de sex, vârsta de 20 de ani (art. 27, partea IV, cap. 3).
119
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p.
126-127.

46
cu titlu particular; se va ţine însă seama de starea dispunătorului şi de serviciile făcute; 2.
Dispoziţiile universale, în caz de rudenie până la al patrulea grad inclusiv, afară numai
dacă mortul va avea erezi în linie dreaptă şi dacă acela, în profitul căruia s-a făcut
dispoziţia, nu este el chiar erede în linie dreaptă”. (3) „Aceleaşi reguli sunt aplicabile în
privinţa preoţilor”. Aşadar, medicii şi farmaciştii, inclusiv persoanele care practică ilegal
medicina, care au tratat o persoană de boala din care moare, dar şi preoţii care au asistat-o
din punct de vedere religios, nu pot primi donaţiile ce bolnavul a făcut în cursul acestei
boli. Prohibiţia se întemeiază pe o prezumţie de sugestie şi captaţie iuris et de iure, aşa
încât nu se poate dovedi că aceste liberalităţi sunt opera unei voinţe libere, care are în
vedere calitatea de rudă sau de prieten a beneficiarului, iar nu calitatea de medic,
farmacist ori preot120, pentru că ceea ce interesează aici este asistenţa cu caracter de
continuitate acordată bolnavului.
Într-un caz particular, art. 883 C.civ. 1864 instituie o incapacitate de a primi prin
testament în următorii termeni: „Testamentul făcut pe mare nu va putea cuprinde nicio
dispoziţie în favoarea ofiţerilor bastimentului, dacă dânşii nu sunt rude cu testatorul”;
prohibiţia se întemeiază şi aici pe prezumţia legală absolută de abuz de influenţă.
În materia contractului de vânzare-cumpărare Codul civil prevede, de asemenea,
anumite îngrădiri, în scopul ocrotirii unor interese particulare ori generale. Astfel, sunt
reglementate următoarele incapacităţi:
– cea din art. 1307 alin. (1) „Vânzarea nu se poate face între soţi...”; interdicţia
apără interesele moştenitorilor şi creditorilor, care ar putea fi vătămaţi prin încheierea
unor contracte de vânzare-cumpărare simulate, având în vedere relaţiile dintre soţi.
– cea din art. 1308: „Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari, nici
direct, nici prin persoane interpuse: 1. Tutorii, ai averii celor de sub tutelă; 2. Mandatarii,
ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă; 3. Administratorii, ai averii comunelor sau
stabilimentelor încredinţate îngrijirii lor; 4. Oficianţii publici, ai averilor statului ale căror
vânzări se fac printr-înşii”.
– cea consacrată de art. 1309: „Judecătorii şi supleanţii, membrii ministerului
public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competenţa
tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile lor sub pedeapsa de
nulitate, speze şi daune-interese”. Interdicţia protejează interesele vânzătorului, care ar
putea fi constrâns să vândă, dar, mai ales, un interes de ordine publică dat de apărarea
prestigiului justiţiei.
În fine, pot fi amintite aici şi incapacităţile prevăzute de Codul familiei. Mai întâi,
potrivit art. 128 C.fam.: „Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, o rudă în linie
dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta”; legea nu
menţionează o anumită categorie de acte juridice, cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, aşa
încât, din acest punct de vedere, interdicţia este generală.
Pe de altă parte, potrivit art. 133 alin. (3) C.fam.: „Minorul nu poate să facă, nici
chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia”.

Caracterul şi sancţiunea nerespectării incapacităţilor. Este important să reţinem că

incapacităţile menţionate mai sus pot avea un caracter absolut sau relativ121. Se consideră

120
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom IV, partea I, p. 125-
137.
121
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 324; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 361-362; I. Dogaru, Drept

47
că este absolută acea incapacitate care împiedică încheierea actului juridic civil, de către
cel incapabil, cu orice altă persoană. Intră în această categorie incapacităţile prevăzute de
art. 806 şi art. 807 C.civ. 1864 şi art. 133 alin. (3) C.fam.
Se consideră că este relativă acea incapacitate care opreşte încheierea actului
juridic civil de către cel incapabil, doar cu anumite persoane, menţionate expres de lege.
Intră în această categorie incapacităţile prevăzute de art. 809, art. 810, art. 833 C.civ.,
precum şi art. 1307, art. 1308 şi art. 1309 C.civ 1864.
Cu privire la sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării incapacităţii,
trebuie menţionat că sancţiunea specifică prevăzută de lege pentru ipoteza încheierii unor
acte juridice cu încălcarea normelor ce instituie îngrădiri ale capacităţii de folosinţă este
nulitatea acelor acte122.
Pe de altă parte, atunci când nesocotirea normelor legale se concretizează în fapte
ilicite de altă natură, care prezintă o gravitate mai mare, cum ar fi delictele civile,
abaterile disciplinare, contravenţiile sau infracţiunile, devine operantă, după caz,
răspunderea civilă delictuală, răspunderea disciplinară, răspunderea administrativă sau
răspunderea penală123.

civil român, 2000, p. 400; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 83.
122
Nulitatea relativă a actului juridic civil intervine în situaţiile prevăzute de art. 806- 809 C.civ., întrucât
incapacităţile de a dispune prin testament au ca scop protecţia voinţei incapabilului şi a intereselor familiei
sale, nefiind dictate de interese de ordine publică, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 1999, p.
177-185; nulitatea absolută a actului juridic civil intervine în situaţia art. 1309 C.civ., a se vedea, Fr. Deak,
Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 40-45; în sensul că
nulitatea absolută se aplică în caz de încălcarea dispoziţiilor art. 806, art. 807, art. 1308 şi art. 1309 C.civ,
iar în celelalte situaţii se aplică nulitatea relativă a actului încheiat, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil.
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P.
Truşcă, Casa de editură şi presă ,,Şansa”, SRL, Bucureşti, 1998, p. 290.
123
M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, 1984, vol. II, p. 127-131.

48
B. Capacitatea de folosință a persoanei fizice în reglementarea Codului civil român
– Legea nr. 287/ 2009 republicată în temeiul art. 218 din L. nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare

Reglementare – Codul civil român actual

Secţiunea 1. Capacitatea de folosinţă

Art. 34. Noţiune. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Art. 35. Durata capacităţii de folosinţă. Capacitatea de folosinţă începe la
naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.
Art. 36. Drepturile copilului conceput. Drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul
legal al concepţiunii sunt aplicabile.

Secţiunea a 3-a. Declararea judecătorească a morţii

Art. 49. Cazul general. (1) În cazul în care o persoană este dispărută şi există
indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre
judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la
data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.
(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se
poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii
în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili
nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.
Art. 50. Cazuri speciale. (1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt
inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor
fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune
decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în
care a avut loc dispariţia.
(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate
fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).
(3) Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit
sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta
împlinirea vreunui termen de la dispariţie.
Art. 51. Procedura de declarare a morţii. Soluţionarea cererii de declarare a
morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Art. 52. Data prezumată a morţii celui dispărut. (1) Cel declarat mort este
socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca
fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat
mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.

49
 (2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat
din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după
caz.
(3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor
alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi
decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de
rectificare.
Art. 53. Prezumţie. Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o
hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.
Art. 54. Anularea hotărârii de declarare a morţii. (1) Dacă cel declarat mort
este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.
(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de
moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea
lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le
înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face
dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în
viaţă.
Art. 55. Descoperirea certificatului de deces. Orice persoană interesată poate
cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă
certificatul de deces al celui declarat mort.
Art. 56. Plata făcută moştenitorilor aparenţi. Plata făcută moştenitorilor legali
sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este
valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a
menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut
faptul că persoana declarată moartă este în viaţă.
Art. 57. Drepturile moştenitorului aparent. Moştenitorul aparent care află că
persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă
păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu
solicită restituirea lor.
xxx
Art. 412. Timpul legal al concepţiunii. (1) Intervalul de timp cuprins între a trei
suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El
se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului
într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara
acestui interval.

Noțiune – aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile – art. 34 C.civ., de

unde rezultă sintetic:
- este o parte a capacității civile
- legea prevede ”a avea”, iar nu ”a dobândi”

Caractere juridice

50
Legalitatea – instituirea, conținutul și sfârșitul sunt supuse legii/ rezultă din lege

Generalitatea – aptitudinea de a avea oricare dintre drepturile și obligațiile civile

Inalienabilitate – art. 29 C.civ.

Intangibilitatea – o persoană nu poate fi lipsită de calitatea de subiect de drept civil. În

sistem, regula este capacitatea, iar excepția este incapacitatea , iar orice îngrădire trebuie
să rezulte expres din lege și este de strictă interpretare și aplicare - nu poate rezulta din
interpretarea prin analogie.

Egalitate – art. 30 C.civ. / art. 16 din Constituție

Universailitatea – art. 28 C.civ.

Începutul

Regula – art. 35 C.civ. – momentul nașterii

Excepția: momentul concepțiunii, pentru capacitatea de a dobândi drepturi civile (iar nu

și obligații civile).

Timpul legal al concepțiunii – art. 412 C.civ., intervalul dintre a 300-a zi și 180-a zi
dinaintea nașterii copilului.

Condițiile aplicării excepției – a. copilul se naște viu (nu se impune condiția să fie viabil);
b. se dobândesc drepturi, iar nu obligații civile. Moștenirea este o universalitate, așa încât
se transmite dreptul asupra unei universalități. Capacitatea de a moșteni este reglementată
de art. 957 alin. 1 C.civ., care trimite și la art. 36 C.civ.

Prezumțiile stabilite de art. 412 C.civ.

a. prima, intervalul de timp cuprins între a 300-a zi și a 180-a zi dinaintea nașterii
copilului este cel în care putea fi conceput. Prezumția nu este absolută, ci relativă (spre
deosebire de vechea reglementare)
b. a doua, are în vedere plasarea momentului concepțiunii în interiorul termenului.
Concepțiunea s-a putut realiza în oricare dintre cele 121 de zile. Este o prezumție relativă.
Prin mijloace de probă științifice se poate proba că a avut loc chiar în afara acestui
interval. Soluția a fost impusă de progresul deosebit medicinii.

Încetarea capacității de folosință

Ipoteze:
a. moartea constatată fizic – actul medical de constatare a decesului pe baza căruia se
stabilește actul de deces, ca act de stare civilă;

51
b. moartea nu poate fi constată fizic – decesul este constat prin hotărâre judecătorească
(prezumată)

Prezumția prevăzută de art. 53 C.civ. - cel dispărut este socotit a fi în viaţă

Cazul general. Declararea morții în condițiile art. 49 C.civ. - dacă au trecut cel puţin 2
ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.
Nu orice lipsă de la domiciliul poate justifica declanșarea procedurii. Este o lipsă
calificată juridic prin cele două condiții impuse de lege:
- o durată minimă de 2 ani
- să existe indicii că persoana dispărută a încetat din viață

Cazuri speciale. Declararea morții în condițiile prevăzute de art. 50 C.civ.

a. Cel dispărut în împrejurări deosebite
precum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană,
naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce
îndreptăţeşte a se presupune decesul,
Condiție - dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc
dispariţia.
b. Când este sigur că decesul s-a produs
deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat
moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta
împlinirea vreunui termen de la dispariţie.

Procedura declarării judecătorești a morții

Reglementare - Codul de procedură civilă – art. 944 și urm
Calitatea procesuală activă – orice persoană interesată
Instanța competentă – judecătoria de la ultimul domiciliu al celui dispărut
Măsuri prealabile judecății: instanța solicită primăriei și poliției să culeagă informații cu
privire la acesta. Afișarea cererii la ultimul domiciliu cunoscut, la sediul primăriei și la
sediul instanței. Notarea cererii în cartea funciară, dacă în patrimoniul există un bun
imobil sau la registrul comerțului, dacă este profesionist.
Judecata – după 2 luni de la efectuarea publicațiilor și după primirea rezultatelor
cercetărilor poliției se poate fixa termen de judecată. Persoana este citată la ultimul
domiciliu, iar citația se publică într-un ziar de largă circulație.
Măsuri de publicitate a hotărârii – afișare 2 luni

Stabilirea datei morții – pe baza probelor administrate

Efectele hotărârii declarative de moarte

Anularea hotărârii declarative de moarte

- Dacă este în viață, anularea se poate cere oricând. Se consideră că nu și-a pierdut
niciodată capacitatea de folosință.

52
 Restituirea bunurilor se face în natură sau prin echivalent. Se distinge între
situația moștenitorului sau a subdobânditorului – cu titlu gratuit sau cu titlu oneros (de
bună sau de rea credință).

Comorienții – art. 957 alin. 2 C.civ.

Nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta.
Practic, se menține soluția anterioară, care este îmbunătățită – nu se mai impune ca
decesul să survină în aceeași împrejurare, astfel încât se poate aplica și în situația în care
au decedat în împrejurări diferite, în același moment (soluție preconizată de doctrina
românească).

53