CAILE FERATE

Calea ferată este o cale de comunicație și reprezintă mijlocul de transport terestru, destinat

circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau cabluri.[1] Aceasta constă dintr-un ansamblu de
construcții și instalații cu ajutorul cărora se asigură circulația materialului rulant (tren, vagoane) în
vederea efectuării transporturilor de călători și bunuri materiale. Calea ferată este una din cele mai
complexe lucrări inginerești, avându-se în vedere caracterul extrem de variat al construcțiilor și
instalațiilor ce o compun pe de o parte, volumul și răspândirea lor pe de altă parte. O cale ferată
care leagă două sau mai multe localități împreună este numită uzual, linie (de cale ferată). Între
două localități (stații, gări) o cale ferată poate fi simplă sau dublă, cea din urmă permițând trafic
simultan de trenuri în ambele sensuri, fără a necesita „încrucișări” în gări.
În România, ecartamentul căii ferate standard este de 1.435 mm.

ALCATUIRE

Calea ferată se compune din linia propriu-zisă de rulare a trenurilor, lucrări funcționale cum ar
fi poduri, podețe, viaducte, tuneluri, ș.a., construcții pentru deservirea călătorilor și a traficului de
mărfuri (clădiri de călători, peroane, magazii, triaje ș.a.), instalații de automatizare, centralizare și
bloc, cât și instalații de telecomunicații și construcții necesare reparării, întreținerii, echipării și
alimentării materialului rulant.

CLASIFICARE

Calea ferata poate fii alcatuita dupa:

Ecartament
 cu ecartament normal, de 1.435 mm;
 cu ecartament larg, mai mare de 1.435 mm;
 cu ecartament îngust, sub 1.435 mm;
În România ecartamentul adoptat este cel de 1.435 mm, însă există și căi ferate istorice cu
ecartament îngust.

Importanța economică
Lungimea rețelei de căi ferate în România: total: 11.385 km, din care electrificată: 3.888 km.

 linii principale: liniile care leagă marile orașe;

 linii magistrale: linii de o importanță deosebită pe traseul cărora trenurile de marfă sau
de călători au trasee directe.
În România există următoarele magistrale: București - Timișoara; Brașov - Arad; București - Oradea;
Brașov - Satu Mare; București - Vicșani, Făurei - Iași; București - Galați; București - Mangalia;

 linii secundare
 linii de interes local
 linii turistice
 CAILE FERATE ROMANE

Căile Ferate Române (CFR) este compania națională de transport feroviar a României. CFR, ca

instituție, a fost fondată în 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost
deschisă în 1854. După divizarea companiei, CFR S.A. a rămas administratorul infrastructurii pentru
transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară[1] și au fost înființate alte companii deținute
integral de stat pentru asigurarea transportului de călători și marfă. Sediul central al CFR este
în București, în Palatul CFR, situat în apropierea Gării de Nord. Compania are
sucursale regionale în orașele Brașov, Cluj-Napoca, Craiova, Constanța, Galați, Iași și Timișoara.
Codul internațional UIC este 53-CFR.
Rețeaua feroviară este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii
paneuropene de transport de pasageri și marfă.

ISTORIE
Prima cale ferată dată în folosință pe teritoriul de azi al României a fost calea ferată Oravița–
Baziaș din Banat (1854), pentru trafic de marfă. Prima cale ferată construită pentru trafic de călători
a fost calea ferată Szeged–Timișoara, care a conectat Timișoara în anul 1857 la rețeaua feroviară.
Aceasta a fost extinsă în anii 1860-1870 spre Transilvania (1868), Bucovina, Muntenia și Moldova
(1869) și Oltenia (1875). Până la încheierea procesului de desăvârșire a statului român de la 1
decembrie 1918, căile ferate s-au dezvoltat o perioadă în cadrul a două rețele separate; una în
vechea Românie și alta (St.E.G.) în Imperiul Austriac, care din 1867, în urma pactului dualist, a
devenit Austro-Ungaria.
Prima linie de cale ferată pe actualul teritoriu românesc, care este și cea mai veche de pe rețeaua
C.F.R., a fost deschisă pentru traficul de mărfuri la data de 20 august 1854 între portul
dunărean Baziaș și Oravița. Calea ferată Oravița-Baziaș, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită
inițial doar pentru transportul cărbunelui. Traseul de 62,5 km trecea prin localitățile: Răcășdia, Iam,
Jassenova (Jasenovo) și Bela Crkva (Biserica Albă), ultimele două localități aflate în Districtul
Banatul de Sud, Voivodina, Serbia. Denumită "Kohlenbahn" (linia cărbunelui) aceasta era destinată
înlesnirii transportului cărbunelui de la minele din zona Aninei la Dunăre. Construcția liniei a început
în anul 1846[7], fiind întreruptă în timpul revoluției de la 1847-1848, apoi reluată în anul 1850 și
terminată în anul 1854.
Până la deschiderea liniei Oravița-Anina cu tracțiune cu abur, pe 15 decembrie 1863, cărbunele era
transportat la Oravița, pe porțiuni orizontale prin așa-numitele "Pferdebahn" (cale ferată cu tracțiune
cabalină), iar pe porțiuni în rampe, prin planuri înclinate de funiculare. Urmele terasamentelor
acestei linii provizorii precum și o parte din tunele unele amplasate chiar în imediata apropiere a
traseului actual, se mai păstrează și astăzi. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile
ferate de stat cezaro-crăiești, Banatul fiind în acel timp parte a Imperiului Austriac. După diverse
îmbunătățiri tehnice la linie în următoarele luni, relația Oravița-Baziaș a fost deschisă pentru traficul
de pasageri la 1 noiembrie 1856.
În Moldova și Țara Românească au existat proiecte de construcție de căi ferate cu tracțiune animală
sau cu aburi încă din 1842, însă din motive necunoscute primele inițiative nu au fost duse la bun
sfârșit.[8] De-abia după unirea lor în cadrul Principatelor Unite, proiectele de construcție au început să
se concretizeze, între 1864 și 1880 fiind construite, în concesiune, mai multe căi ferate pe teritoriul
principatelor.[9]