Referat - Educatia NON-FORMALA

Grecu Gabriel
Cls a III-a C (D)

Conceptul de educaţie nonformală a apărut la sfârşitul anilor ‘60, ca o completare a

educaţiei predate în şcoli şi universităţi. Specialiştii au dezbătut multă vreme rolul şi valoarea
educaţiei nonformale, însă Sylvia Scribner şi Michael Cole au fost primii care au argumentat
că procesul prin care învăţăm cele mai multe lucruri de-a lungul vieţii este nonformal şi au
dat ca prim exemplu învăţarea limbilor străine.

Pe scurt, educaţia nonformală se face prin activităţi, nu prin cursuri, şi are loc, de cele
mai multe ori, în afara instituţiilor de învăţământ. Treptat, valoarea educaţiei nonformale a
început să devină tot mai mult recunoscută, iar UNESCO a definit-o în anul 1997 drept
„activităţi educaţionale organizate şi susţinute, care nu corespund exact cu ceea ce numim
educaţie formală. Aceasta poate fi realizată în cadrul sau în afara instituţiilor de educaţie şi
se adresează persoanelor de toate vârstele (…) Educaţia nonformală nu urmează un sistem
ierarhizat şi poate diferi ca durată, fără a implica în mod obligatoriu certificarea rezultatelor
învăţării”.
Nefiind un proces uşor de măsurat, educaţia nonformală este tratată diferit de
statele lumii, dar şi în interiorul continentului european. În România sarcina de
implementare a acestui tip de învăţare aparţine Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii
Civile (FDSC) şi Ministerului Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului (ANPODESP), care
promovează de câţiva ani câteva programe creative şi foarte specifice.
Educaţia nonformală este un proces foarte flexibil, care se poate plia cât mai exact pe
nevoile şi profilul celor care iau parte la proces. O persoană vizuală poate să aleagă o
metodă, o persoană auditivă o altă metodă de învăţare.
Printre caracteristicile acestui tip de educaţie, adaptabilitatea este una dintre cele
mai importante. Practic, procesul se modifică în funcţie de comunitate, grup sau individ, dar
este totodată bine structurat şi are obiective clare. Adaptabilitatea nu înseamnă că se face la
întâmplare. Ca şi celelalte contexte de învăţare, contextul nonformal permite acumularea de
noi cunoştinţe, abilităţi şi atitudini. Cei care trec prin acest proces se dezvoltă profesional şi
personal prin acumularea unor experienţe, dar şi prin valorificarea cunoştinţelor pe care
cursanţii deja le au.

Educatia non-formala este cea mai noua abordare a invatarii prin activitati placute si
motivante. Avantajele sale multiple inglobeaza bifarea tuturor deprinderilor specifice
sistemului traditional de invatamant, cu un aport suplimentar de abilitati castigate in
conditiile unei libertati de exprimare maxime.

Educatia non-formala inseamna orice actiune organizata in afara sistemului scolar,

prin care se formeaza o punte intre cunostintele predate de profesori si punerea lor in
practica. Acest tip modern de instruire elimina stresul notelor din catalog, al disciplinei
impuse si al temelor obligatorii. Inseamna placerea de a cunoaste si de a te dezvolta.
J. Kleis defineste educatia nonformala ca fiind “orice activitate educationala,
intentionata si sistematica, desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carei continut
este adaptat nevoilor individului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii invatarii si
cunoasterii si al minimalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal
(stresul notarii in catalog, disciplina impusa, efectuarea temelor)”.
Unul dintre principalele scopuri ale acestui tip de instruire il reprezinta largirea si
completarea orizontului de cultura din diferite domenii.
Educatia nonformala isi mai propune sa ofere un sprijin activ in alfabetizarea
categoriilor sociale defavorizate (saraci,persoane cu handicap etc), sa creeze conditii pentru
formarea profesionala, sa asigure mediul propice dezvoltarii unor anumite inclinatii,
capacitati si aptitudini. Nu in ultimul rand, educatia nonformala isi propune sa ofere
modalitati inedite de recreere si de petrecere a timpului liber.

Cine face educatie nonformala?

– organizaţii neguvernamentale (indiferent de profil);
– organizaţii guvernamentale;
– unităţi şi instituţii de învăţământ preuniversitar şi superior;

– centre de educaţie şi formare profesională;

– angajatori (firme etc.);
– centre de îngrijire şi protecţie a copilului;
– palate şi cluburi ale elevilor;
– instituţii precum: muzee, teatre, centre culturale, biblioteci, cinematografe, case de
cultură;
– asociaţii profesionale, sindicate;

– biserica etc.
La fel de bine astfel de activităţi pot fi întreprinse şi de diferite persoane-resursă cu
rol de formator/ facilitator/ consilier, care iniţiază diferite proiecte în parteneriat cu astfel de
instituţii şi organizaţii (de exemplu actori sau scenarişti) precum şi de către grupuri
informale.
Principalii furnizori de programe şi proiecte de educaţie nonformală în România,
rămân (deocamdată) organizaţiile neguvernamentale, care prin scopul şi activităţile
desfăşurate reuşesc să angreneze cel mai mare număr de persoane, beneficiari ai procesului
de învăţare în context nonformal. Totodată din ce în ce mai multe şcoli şi din ce în ce mai
multe parteneriate de organizaţii care provin din medii diferite încep să apeleze la acest tip
de învăţare.

Caracteristici ale educatiei nonformale:

– este centrată pe beneficiar şi pe nevoile reale de învăţare, facilitând identificarea acestora
pentru o mai bună adaptare a procesului de învăţare;
– este adaptată comunităţii, grupului şi/ sau individului şi presupune o învăţare în ritm
propriu;
– este structurată şi organizată, are ataşate obiective clare de învăţare şi presupune un
management eficient al resurselor;
– presupune un proces de învăţare, care poate fi încadrat într-un curriculum, conduce la
obţinerea de rezultate într-o perioadă determinată de timp (de cele mai multe ori mai scurtă
decât în cazul educaţiei formale), conţinuturile putând fi uşor înnoite sau îmbunătăţite;
presupune extinderea cadrului de învăţare, diversificarea şi flexibilizarea spaţiului şi timpului
de învăţare;

– se bazează pe multe metode active/ interactive şi diversificate de învăţare;

– ca şi celelalte contexte de învăţare, învăţarea în context nonformal permite acumularea de
noi cunoştinţe, abilităţi, atitudini;
– susţine dezvoltarea personală a indivizilor/ grupurilor;

– reprezintă în primul rând învăţare prin noi experienţe şi permite valorificarea experienţei
anterioare;
– poate să conducă la recunoaşterea competenţelor dobândite;
– presupune proces de reflecţie;
– poate produce o schimbare în bine la nivelul participantului şi comunităţii.
 Educaţia nonformală poate fi descrisă, printre altele, ca fiind: holistică, incluzivă,
diversă, multiculturală, continuă, formativă, complementară, provocatoare, stimulativă,
distractivă, neconvenţională, interactivă, participativă, voluntară, opţională, nondirectivă,
sustenabilă, flexibilă, atractivă, aplicabilă, accesibilă, ajustabilă, inovatoare, creativă,
dinamică, pozitivă.
Obiectivele educatiei non-formale nu urmaresc sa excluda modul traditional de
educatie, ci sa completeze instruirea pur teoretica prin activitati atractive, la care sa aiba
acces un numar cat mai mare de tineri.
Acestea sunt:
– completarea orizontului de cultura din diverse domenii
– crearea de conditii pentru formarea profesionala

– spriijinul alfabetizarii grupurilor sociale defavorizate

– asigurarea unui mediu propice exersarii si cultivarii diferitelor inclinatii, aptitudini si
capacitati

In prima instanta, specific educatiei non-formale este locul in care ea se

desfasoara: intr-un cadru institutionalizat, dar in afara scolii. Caracteristice acestui tip de
educatie sunt activitatile care contribuie la perfectionarea individuala.
Educatorul non-formal trebuie sa detina mai multa flexibilitate, adaptabilitate si
rapiditate, dar si un entuziasm rasunator. Actiunile corespund strict intereselor, aptitudinilor
si dorintelor participantilor.
In plus, doritorii nu sunt obligati sa se alature programului si nu primesc calificative
oficiale. Totusi, in functie de formele de instruire nonformala, exista si situatii in care sunt
acordate diplome si certificate de absolvire.

Educatia non-formala se imparte in 2 tipuri principale, variind in functie de

activitatile specifice:
– activitati extradidactice: cercuri de discipline, ansambluri sportive si artistice, concursuri,
olimpiade etc

– activitati extrascolare: proiecte de ecologie si formare civica, excursii, actiuni social-

culturale (in clubul elevilor, la muzeu, la teatru, in biblioteci etc)
Educatia non-formala insoteste cu succes formarea educationala a tinerilor si
ramane una dintre variantele optime pentru sustinerea placerii de cunoastere si de afirmare
profesionala.