Modele editabile pentru CALCULATIA COSTURILOR

5.0 METODE PRIVIND STABILIREA COSTURILOR

5.1 INTRODUCERE

Metodele de calculaţie a costurilor sunt următoarele:

10. Metoda globală

11. Metoda pe comenzi

on
12. Metoda pe faze

13. Metoda tarif-oră-maşină

Fiecare dintre aceste metode de calculaţie a costurilor este adoptată de către o unitate producătoare de
at
bunuri sau servicii, în funcţie de anumite trăsături particulare ale organizării producţiei proprii şi în funcţie
de necesităţile sale de control şi verificare ale resurselor alocate fabricării produselor, de la prima angajare
tr
de cheltuială până la ultima, odata cu finalizarea produsului.

5.2 METODA GLOBALĂ

S

Această metodă este recomandată a se utiliza în unităţile producătoare de un singur produs, un singur fel
p∧

de serviciu, o singură lucrare (denumite şi unităţi monoproducătoare).

Exemple de astfel de unităţi:

ro

− producţia de energie,

− extracţia cărbunelui,
− carierele de piatră,

nt

− salinele,
− unităţile
care fabrică produse cuplate din aceeaşi materie primă, cum ar fi cele din industria laptelui, în
Re

care, din lapte – o singură materie primă – se fabrică untul, caşcavalul şi smântâna,
− servicii de transport.

În cazul acestei metode, cheltuielile directe sunt colectate şi alocate fiecărui produs în parte sau global, pe
toate produsele cuplate, urmând a fi repartizate pe produs, pe baza unor chei de repartizare sau pe baza
procedeului valorii realizabile nete.

Cheltuielile indirecte se colectează pe locuri de cheltuieli şi se calculează pe total şi apoi se repartizează pe

produs, pe baza unor chei şi a capacităţii de producţie.

Costul total al produsului se determină prin adunarea cheltuielilor directe şi indirecte alocate acestuia.

5.3 METODA PE COMENZI

Această metodă este specifică unităţilor cu producţie individuală şi de serie mică.

Produsul finit rezultă din asamblarea părţilor sale componente (piese, ansamble, subansamble), cum ar fi
industria constructoare de maşini, industria mobilei, sau al cărui proces tehnologic se individualizează în
cadrul unui loc de producţie (secţie, atelier), cum ar fi industria confecţiilor.
În această metodă, obiectul de calculaţie îl constituie comanda de producţie
lansată pentru o anumită
cantitate de produse, semifabricate ‒ ce se pot asambla ‒, lucrări, servicii ce pot fi executate în cursul unei
perioade (de regulă, o lună).
De exemplu, vânzarea pentru produsul „scaun de bucătărie cu spătar”, conform politicii de producţie a
unităţii, se face doar pentru o comandă de 20 bucăţi.

Potrivit acestei metode, organizarea calculaţiei de costuri se realizează astfel:

a) fiecare secţie/atelier de executare/de prelucrare a produselor este considerat
un loc de cheltuieli, în
care se colectează cheltuielile;
b) în cadrul secţiei, se deschide
un alt loc de cheltuială pe fiecare comandă lansată dintr-unul sau mai
multe produse;

comandă în parte, se deschide loc de cheltuieli pe fiecare produs în parte (pe fiecare
c) apoi, pe fiecare
articol de calculaţie);

se colectează pe secţie şi/sau întreprindere, urmând a fi repartizate pe unitatea de
d) cheltuielile indirecte
produs pe baza unor chei de repartizare.

Pe măsura executării comenzii, se procedează la calcularea costului de producţie aferent produselor finite
terminate, însă costul se determină diferenţiat pe secţia prelucrătoare şi secţia de montaj.

Oricum, dacă societatea stabileşte că produsul finit care se înregistrează în contabilitate este setul dintr-un
produs, set format dintr-un număr bine stabilit de produse (conform exemplului, un set de 20 de scaune de
bucătărie), atunci costul unitar se poate stabili pe set (pe comandă) şi nu pe unitatea de produs (per un

on
scaun).
Dar costul unitar pe unitatea de produs este lesne de calculat, odată ce s-a determinat costul unitar al
comenzii (al setului) de produs.
at
În funcţie de modalitatea de organizare şi urmărire a producţiei, se pot calcula costuri intermediare, în
cazul obţinerii unor semifabricate, care formează gestiuni distincte şi, în consecinţă, reprezintă unităţi de
tr
calculaţie distincte.

Asamblarea semifabricatelor constituie un consum intermediar al acestora, care se include în costul total
S

al produsului finit.
p∧

Notă:

În contextul economiei naţionale, consider că, în cazul în care produsele se realizează grupat, global, în
aceeaşi secţie/atelier, atunci calculaţia de cost se poate realiza doar prin colectarea cheltuielilor pe
ro

comandă (set), nu şi pe secţii/ateliere de producţie, ceea ce simplifică simţitor procesul de calculaţie.

Realizarea unei calculaţii pe secţiile de producţie are rolul de a furniza informaţii referitoare la consumul de
nt

resurse pe fiecare loc de producţie (loc de realizare a comenzii/a produselor).

Re

Până la urmă, costul unitar pe comandă (pe produs) se stabilește prin însumarea tuturor costurilor parţiale,
stabilite pe secţii/ateliere.

Pe de altă parte, este posibil ca anumite societăţi să nu deţină contoare privind măsurarea şi evidenţa
consumurilor de utilităţi (energie, apă, gaze) pe fiecare secţie în parte, ca urmare, cheltuiala cu acestea să
fie imposibil de urmărit pe fiecare secţie.

Repartizarea consumului de utilităţi, în această situaţie, pe secţie sau comandă, ar trebui făcută pe baza
unor chei de repartizare stabilite de societate.

5.4 METODA PE FAZE (PE ETAPE)

Această metodă se aplică în unităţile care fabrică produse de masă (sau de serie mare), unde procesul
tehnologic este realizat în stadii (faze) succesive de prelucrare a materiei prime, materialelor şi/sau a
semifabricatelor.

Exemple de astfel de unităţi:

− industria extractivă,

− industria metalurgică,
− industria textilă,

− industria berii etc.

Metoda de calculaţie pe faze presupune parcurgerea următoarelor etape majore:
1) delimitarea/identificarea fazelor de producţie şi simbolizarea acestora, în cadrul cărora are loc
prelucrarea materiilor prime, materialelor şi semifabricatelor produse în faze anterioare;

Un rol important în această etapă îl are stabilirea unor gestiuni intermediare (fie ele şi doar scriptice), astfel
încât, în interiorul lor, să fie evidenţiate produsele obţinute în faza precedentă.

Exemplu:

a) în industria producătoare de piese turnate:

care rezultă piesele brute turnate;
♦ faza de turnătorie – din secţia turnătorie - din

♦ secţia (gestiunea) intermediară – în care se depozitează (se reflectă) cantitativ-valoric piesele rezultate
din turnătorie, care vor fi transmise următoarei secţii, pentru a fi supuse altei faze de producţie;
♦ faza de prelucrare a pieselor brute – din secţia prelucrătoare – din care pot rezulta fie produsele
finite, fie
semifabricate, care vor intra într-o altă fază, cea de vopsire;

♦ faza de vopsire – din secţia aferentă – din care se obţin piesele finite, destinate vânzării.

b) în industria berii:

− faza de curăţire orz,

on
− faza de obţinere malţ,
− faza de fierbere,

− faza de fermentaţie,
− faza de îmbuteliere.

at
2) identificarea obiectelor de calculaţie pe fiecare fază;
tr
3) colectarea (înregistrarea în contabilitate) cheltuielilor
de producţie după natură şi pe fazele delimitate
anterior;
S

directe se înregistrează (se alocă) direct pe fază şi pe obiectele de calculaţie, în timp ce
Cheltuielile
cheltuielile indirecte se înregistrează doar pe fază, urmând a fi alocate obiectelor de calculaţie pe baza
p∧

unor chei stabilite de societate.

4) efectuarea calculaţiei costurilor produselor obţinute în fiecare fază de producţie;

5) la finalul procesului de producţie, efectuarea calculaţiei privind stabilirea costului
total al fiecărei unităţi
ro

din produsele fabricate.

5.5 METODA TARIF-ORĂ-MAȘINĂ (THM) SAU COSTUL PER ORĂ-MAȘINĂ

nt

Dacă metodele precedente privind calculaţia costurilor au ca elemente centrale de alocare şi urmărire a
Re

cheltuielilor produsul realizat de societate, pe diverse faze sau centre (secţii, ateliere) ale procesului
tehnologic, metoda tarif-oră-maşină are ca punct de plecare, în efectuarea calculaţiei de cost, stabilirea
costului de funcţionare al unei ore-maşină.

Rezultă că centrul de producţie (de cost) în care se colectează cheltuielile, este reprezentat de o maşină,
de un utilaj sau de un grup de maşini/utilaje care execută aceleaşi operaţii sau operaţii similare (liniare).

Această metodă presupune stabilirea a două mari elemente:

• tariful (costul) pe oră-maşină; şi

• costul pe unitatea de produs.

Tariful (costul) pe oră-maşină se stabileşte ca sumă a costurilor necesare pentru funcţionarea maşinii
respective sau a unui grup de maşini dintr-o întreprindere, timp de o oră.

Tariful unei ore-maşină cuprinde toate costurile directe şi indirecte ocazionate de fabricarea unui produs,
executarea unui produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu la o anumită maşină sau grup
de maşini, cu excepţia costului materialelor (materiilor prime) necesare realizării produsului respectiv.

În aceste costuri se includ:

− salarii;

− amortizări;

− combustibil;
− energie consumată în scop tehnologic;
− etc.

Pornind de la acest cumul de cheltuieli, tariful oră-maşină pe un centru de producţie (de prelucrare) are
următoarea formulă de calcul:

THM/centru = Costuri directe/oră de prelucrare/centru + Costuri indirecte/oră de prelucrare/centru.

Se calculează un cost intermediar al produselor pe un centru de producţie, reprezentând costul de

prelucrare al materialelor la o maşină, utilaj sau grup de maşini/utilaje, prin înmulţirea costului unitar oră-
maşină pentru un centru cu numărul orelor de funcţionare al maşinii respective.

Costul intermediar total al produselor aferent tuturor utilajelor care au contribuit la fabricarea produsului se
calculează ca sumă a costurilor intermediare pe o maşină (sau un grup de maşini).

Cheltuielile cu materiile prime şi cu materialele directe formează un loc (centru) de cheltuială distinct, în
care se colectează direct pe produsul rezultat.

Costul total (sau costul complet) pe produs se determină prin însumarea costurilor intermediare totale,
aferente tuturor centrelor de producţie care au lucrat pentru produsul, respectiv cu cheltuielile directe cu

on
materialele alocate fiecărui produs.

Costul unitar, pe unitatea de produs, este egal cu costul total (complet) împărţit la cantitatea obţinută din
produsul respectiv.
at
O etapă importantă şi complexă pentru aplicarea acestei metode o constituie identificarea şi stabilirea
centrelor de producţie, respectiv selectarea maşinii/grupei de maşini care să reprezinte centrul de
tr
acumulare a cheltuielilor de prelucrare, cu excepţia cheltuielilor directe.
S

Acest lucru se face având la bază următoarele criterii (neexhaustive) privind includerea maşinilor/utilajelor
p∧

în centre de producţie:

• capacitatea şi tipul maşinilor;

• dimensiunile maşinilor;

ro

• puterea instalată;
• personalul necesar;

• valoarea de inventar;

nt

• frecvenţa folosirii în producţie;

• numărul anual al orelor de lucru;

Re

• suprafaţa de lucru.

Stabilirea numărului centrelor de producţie se realizează în funcţie de o serie de criterii:

• specificul procesului tehnologic;

• varietatea şi numărul produselor
fabricate;
• posibilitatea de identificare a costurilor;
• felul activităţii locurilor de muncă etc.

5.6 UTILIZAREA PRACTICĂ A ACESTOR METODE

Din prezentarea succintă a celor patru metode de calculaţie a costurilor se relevă faptul că această
operaţiune, deşi are conotaţii şi utilizează informaţii financiar-contabile, preluate din balanţa de verificare,
este, mai degrabă, o operaţiune ce presupune etape şi criterii de natură tehnică, aspecte legate de
procesul tehnologic, cunoştinţe de specialitate, cum ar fi sculele, dipozitivele, verificatoarele, uneltele
utilizate în procesul tehnologic, materiile prime şi materialele, criterii de funcţionare a
utilajelor, timpii necesari realizării unei unităţi de produse.

De asemenea, documentul suprem în baza căruia demarează această opeaţiune este fişa tehnologică –
document tehnic, de specialitate, ce nu se întocmeşte şi nu trebuie întocmit de către contabili.
Din acest motiv, o calculaţie corectă şi riguroasă de costuri se face de către personalul tehnic, evident,
apelând la informaţiile înregistrate de către contabili în clasa 6 de cheltuieli.

Contabilul poate, dar numai în baza documentelor primare întocmite de personalul de specialitate din
cadrul unităţii, să realizeze o înregistrare precisă, corectă, de acurateţe maximă a cheltuielilor după natură,
pe analiticele corespunzătoare şi pe grupele/centrele de cost stabilite în prealabil, de comun acord cu
personalul tehnic sau de specialitate.

Calculaţia de cost fără o fişă tehnologică/reţetă realizată corect, fără stabilirea unor centre de cost
prestabilite în mod just de către specialişti, fără o delimitare corectă a cheltuielilor în directe şi indirecte, fixe
sau variabile nu este o calculaţie riguroasă, corectă, capabilă să furnizeze informaţii relevante pentru
manageri, ci este, mai degrabă, o calculaţie făcută doar în scopul de a respecta, cât de cât, reglementarea
contabilă naţională, care impune ca produsele finite să fie înregistrate în contabilitate la nivelul costului de
producţie.

Aşadar, calculaţia de cost trebuie realizată de personalul tehnic şi nu de către contabili.

Există companii în care calculaţia de cost este apanajul unui departament distinct, separat de
contabilitate, compartimentul fianciar-contabil primind doar costul calculat pentru înregistrarea

on
produselor în evidenţa contabilă.

În altă ordine de idei, cele patru metode nu sunt riguros departajate şi nu se consideră că sunt total
independente unele faţă de altele.
at
Fiecare companie are libertatea de a-şi alege metoda pe care o aplică pentru stabilirea costului, metodă
care poate fi chiar o combinaţie între cele patru, în funcţie de specificul procesului tehnologic.
S tr
p∧
ro
nt
Re