Metoda THM a fost aplicată pentru prima dată in SUA (1962).

Metoda THM este o metodă de conducere prin costuri care, folosind procedee specifice, calculează
costul de funcţionare al unei ore-maşină ca element fundamental pentru planificarea costurilor de
producţie şi de repartizare a acestuia pană la nivelul locurilor de muncă.
Metoda THM prezintă următoarele particularităţi :
 unitatea de gestiune de bază este exprimată printr-o maşină (sau grup de maşini) integrată intr-o
formă specială de organizare, denumită centru de producţie.
 un centru de producţie reprezintă una sau mai multe maşini sau locuri de muncă, in care se
execută aceeaşi operaţie sau operaţii liniare. Ca centru de producţie poate fi considerat şi un singur
loc de muncă unde se desfăşoară o activitate.
 centrele de producţie se stabilesc după anumite criterii şi reprezintă obiectul calculaţiei costurilor.
Conceptul de cost specific metodei THM poartă denumirea de THM (tarif-oră-maşină):

THM = cost direct/ora de prelucrare + cost indirect/ora de prelucrare

Etapele metodei THM

Etapa I :
Stabilirea centrelor de producţie şi a caracteristicilor acestora
Principalele criterii care stau la baza includerii maşinilor in centre de producţie sunt:
 capacitatea şi tipul maşinilor;
 dimensiunile maşinilor;
 puterea instalată;
 personalul necesar;
 valoarea de inventar;
 frecvenţa folosirii in producţie;
 numărul anual al orelor de lucru;
 suprafaţa de lucru.
Pe baza acestor criterii se realizează gruparea in acelaşi centru de producţie a mai multor maşini care
execută operaţii identice.
Etapa a II-a :
Determinarea structurii efectivelor de personal pe centre de producţie
In cadrul acestei etape se stabilesc:
 necesarul de muncitori pe centre de producţie (efectiv);
 salariul orar pe centru (efectiv);
 numărul orelor maxim posibile (disponibile) şi efective pe centre de producţie şi pe total firmă;
 costul manoperei corectat, eventual, cu nivelul cotelor de asigurare şi protecţie socială (efectiv).
Toate aceste informaţii poartă denumirea de efective, ele reprezentand ceea ce se poate obţine pe fiecare
centru de producţie. Rezultatul prelucrării informaţiilor din etapa a II-a sunt cuprinse in SITUAŢIA
STRUCTURII EFECTIVELOR.
Etapa a III-a :
Intocmirea bugetului operaţional
 Bugetul operaţional reprezintă totalitatea costurilor organizaţiei (cu excepţia materialelor directe
şi a manoperei directe, care se urmăresc separat) necesare desfăşurării activităţii normale in
perioada de plan. In bugetul operaţional apar costuri indirecte. La baza intocmirii bugetului
operaţional stau costurile din anul luat ca bază de calcul, corectate in funcţie de condiţiile specifice
activităţii din perioada (anul) preconizată de plan.
Etapa a III-a se caracterizează prin:
  stabilirea elementelor de cost;
 separarea părţii fixe şi a celei variabile din total cost;
 definirea pentru fiecare element de cost a criteriului de repartizare.
De exemplu, costurile cu intreţinerea maşinilor şi utilajelor pot avea drept criteriu de repartizare valoarea
de inventar; costurile privind combustibilul, energia şi apa folosite in scopuri productive: puterea instalată
etc.
Costurile sunt prezentate intr-un tabel sintetic denumit „Buget operaţional”.
Etapa a IV-a :
Repartizarea costurilor pe centre de producţie
In cadrul acestei etape se desfăşoară următoarele acţiuni :
 determinarea nivelului costurilor pe criterii de repartizare prin regruparea datelor din Bugetul
operaţional;
 calcularea coeficientului mediu unitar pe criteriu de repartizare (Coefm) se realizează cu ajutorul
relaţiei:

Coefm= Marimea costului de repartizat / Marimea criteriului de repartizare

 stabilirea costurilor totale repartizate pe centre de producţie.

Prin multiplicarea coeficientului mediu unitar pe criteriu de repartizare cu mărimea iniţială a criteriului de
repartizare se obţine costul pe criteriul de repartizare. Suma costurilor formează costul total repartizat
pe centre de producţie.
Etapa a V-a:
Stabilirea THM-ului
Calcularea costului pe oră de producţie (THM sau COP) se face pe fiecare centru de producţie şi pe total
activitate (producţie). Formulele de calcul folosite in această etapă sunt următoarele:
a) pentru un centru de producţie:

THM =Cost total de prelucrare pe centru de productie / Timpul de lucru planificat pe centru de productie

b) pe total activitate (producţie):

THM = Suma costurilor totale de prelucrare pe centre de productie / Suma timpului de lucru planificat pe
centre de productie
tapa a VI-a :
Calcularea costului de prelucrare a produsului
In această etapă, cunoscând fluxul operaţiilor prin care trece produsul şi, respectiv, centrele de producţie
pe care le parcurge, folosind datele stabilite in etapele anterioare, se determină:
 costul complet de prelucrare a produsului;
 costul complet de prelucrare a întregii producţii.

Exemplu:
O maşină lucrează 3000 ore pe an, iar costurile indirecte (de regie) necesare funcţionării acesteia sunt de
930000 um/an. Un produs se obţine in 6 ore de prelucrare. Tariful pe ora de prelucrare la maşina
respectivă este de 150 um. Costul materiei prime folosite pe unitatea de produs este 530 um.
Să se determine tariful orei de prelucrare (THM) și costul complet de prelucrare al produsului.
Metoda GP are ca scop stabilirea cât mai exactă a unor indici (sau coeficienţi) de
echivalenţă numiţi GP -uri. În esenţă, GP-ul exprimă o unitate de măsură nedeterminată, denumită „efort
de producţie”. Efortul de producţie poate asigura, potrivit acestei metode, omogenitatea producţiei unei
organizaţii economice, indiferent de varietatea produselor, de metoda de fabricaţie, de locul unde se
desfăşoară (maşină, grup de maşini, atelier, secţie etc.).

Între cheltuielile pe care le determină „eforturile de producţie” se pot stabili raporturi pe baza cărora se
calculează indicii (sau coeficienţii) de echivalenţă (GP-uri) pentru fiecare produs fabricat. Conform
acestei metode, cheltuielile de prelucrare se împart în două grupuri şi anume:
 cheltuieli imputabile (sau repartizabile);
cheltuieli neimputabile (sau nerepartizabile).
 Cheltuielile imputabile exprimă partea din cheltuielile de prelucrare care se repartizează asupra
operaţiilor sau produselor fabricate cu ajutorul unor chei/coeficienţi stabilite/stabiliţi după criterii
de cauzalitate. Astfel, pentru manoperă, se pot alege orele de funcţionare; pentru energie
tehnologică se poate alege numărul de kw/oră; pentru cheltuieli cu incălzitul şi iluminatul,
suprafaţa exprimată in mp.

 Cheltuielile neimputabile reprezintă partea din cheltuielile de prelucrare asupra cărora nu se pot

identifica criterii logice de repartizare, intrucat se referă la producţie in ansamblul ei. Din această
categorie fac parte, de exemplu, salariile personalului administrativ şi de conducere. Deşi aceste
cheltuieli se elimină pentru calcularea indicilor de echivalenţă, totuşi vor fi luate in consideraţie la
determinarea costului complet pe produs.
 Etape:

I:
Intocmirea nomenclatorului operaţiilor procesului de fabricaţie Pe baza documentaţiei
tehnico-economice existente cat şi a caracteristicilor procesului de fabricaţie se intocmeşte o listă
cu toate operaţiile de realizare a produselor, grupate in operaţii de bază (sau direct productive),
operaţii auxiliare şi operaţii de servire. In listele intocmite se trec la fiecare operaţie timpul de
muncă corespunzător şi/sau cantitatea de produse realizate intr-o unitate de timp.
 II:
Stabilirea valorii totale a costurilor imputabile şi a criteriilor logice de imputare (chei de
repartiţie) Cu ajutorul documentaţiei contabile se vor stabili grupele de costuri care sunt considerate
imputabile. In cadrul acestor costuri nu se includ cele referitoare la consumurile de materii prime şi
materiale. Costurile considerateimputabile apar in această etapă sub forma unor sume totale. Pe fiecare
element de cost se va stabili criteriul logic de imputare (numit şi cheie de repartiţie), utilizat apoi şi in
celelalte etape ale metodei GP.
III:
Stabilirea valorii totale a costurilor neimputabile In cadrul acestei etape, se urmăreşte identificarea
tuturor elementelor de cheltuieli care vor fi incluse in această categorie de costuri. Metoda GP urmăreşte
reducerea la minimum a costurilor neimputabile prin găsirea unor chei de repartiţie, astfel incat partea cea
mai mare din totalul costurilor să fie din categoria celor imputabile.
IV:
Repartizarea costurilor imputabile pe operaţii Determinarea acestor costuri se realizează prin
aplicarea pe fiecare element de cost a cheii de repartiţie, stabilită după criterii de cauzalitate. 
VII:
Stabilirea indicilor de echivalenţă pentru fiecare operaţie a procesului tehnologic Pornind de la
indicele de echivalenţă de bază (sau GP), se determină costurile imputabile orare normate (sau
programate) ale fiecărei operaţii, exprimate in GP-uri, adică numărul de GP-uri pe fiecare operaţie.
Aceste costuri reprezintă de fapt “indicele de echivalenţă orar” pe fiecare operaţie şi exprimă efortul
necesar fabricării produsului. Formula de calcul pentru determinarea GP-ului pe operaţie este următoarea:

GPo= k/ GPb        unde:

k - costul imputabil aferent fiecărei operaţii;

Gpb - GP-ul producţiei de bază (indice de echivalenţă de bază).
III:
Determinarea indicilor de echivalenţă pe fiecare produs şi pe unitatea de produs .
In cadrul acestei etape se calculează indicii de echivalenţă. Indicii de echivalenţă parţiali (sau GP-urile
parţiale) ai unui produs se calculează după relaţia:

GPp= GPo/ Qo unde:

GPp = indicele de echivalenţă parţial (GP parţial);

Qo = cantitatea (producţiei) orară planificată;
Gpo = GP-ul pe operaţie (indicele de echivalenţă pe operaţie).
Indicele de echivalenţă total (GPt) are ca formulă de calcul una din următoarele relaţii:
X:
Determinarea costului unitar efectiv parţial al fiecărui produs şi a costului efectiv pe unitatea de
produs .
Costul unitar efectiv parţial al fiecărei produs rezultă prin multiplicarea costului unitar al GP-ului cu
numărul de GP-uri al fiecărui produs. Prin inmulţirea costului obţinut cu cantităţile fabricate in cursul
unei perioade se determină costurile totale pe produs (exclusiv materiale).
Costul efectiv pe cantitatea de produs se stabileşte in felul următor:
 se calculează suma costurilor totale pe produs (numite şi costurile prelucrării) cu totalul costurilor cu
materiile şi materialele.
 repartizarea costului cu materiile prime şi materiale pe fiecare produs se face proporţional faţă de
consumul efectiv rezultat din documentaţia tehnico-economică. 
 prin raportarea rezultatului obţinut anterior la cantitatea de produse fabricate se stabileşte costul
efectiv pe unitatea de produs.
Metoda costurilor țintă
În cadrul acestei metode fiecare purtător de costuri este analizat pe întreaga durată a ciclului său de
viață.
Costul țintă sau costul obiectiv reprezintă un concept de gestiune a costurilor utilizat și dezvoltat
în întreprinderile japoneze, în special în industria automobilelor, încă din anii ’70.
Metoda costurilor țintă se bazează pe ideea conform căreia piața dictează prețurile de vânzare
și nu costurile întreprinderii, deci trebuie urmărită analiza raportului preț–beneficiu–cost.
Această metodă are următoarele caracteristici: 
− se menține pe întregul ciclu de viață al produsului, iar calculul și analiza costurilor se face pe produs
pentru că fiecare produs constituie sursă potențială de profit pentru întreprindere; 
− urmărește costurile încă din faza de proiectare-dezvoltare a produsului; costul țintă operează, în
principal, chiar de la faza de concepție a produsului și poate fi revizuit în diferite etape ale ciclului de
viață al produsului. Metoda costurilor țintă se bazează pe constatarea că în medie 80% din costurile unui
produs sunt angajate chiar de la concepția sa.  
 folosește informația despre prețuri dinspre piață și pleacă de la informația despre costuri orientate
spre piață; Conform metodei Target-Costing viabilitatea unui produs se măsoară în raport cu piața
dorindu-se satisfacerea clientelei și practicarea unui preț competitiv pentru firmă. Astfel prețul de
vânzare nu mai reprezintă suma dintre costul produsului și o marjă de profit, ci reprezintă o limită peste
care nu se poate trece datorită concurenței.
− Costul țintă se poate defini ca un cost de producție limită estimat, calculat după un preț de vânzare
concurențial previzionat. Dacă deducem din prețul pieței marja de profit ateptată se va obine un cost care
nu trebuie depășit. Dacă nu poate fi realizat acest obiectiv produsul se consideră neviabil. − baza de
evaluare o reprezintă costurile complete, deoarece piața nu este interesată în clasificarea costurilor în
directe și indirecte sau în fixe și variabile. Astfel, prețurile de vânzare obtenabile ale fiecărui produs
trebuie să asigure acoperirea costurilor complete și profit. Ecuația generală a costului țintă este: 
Costul complet țintă = Prețul de vânzare concurențial (impus) – Marja dorită 
Etape:

Etapele care trebuiesc parcurse pentru aplicarea metodei Target-Costing sunt următoarele: 
I. Fixarea prețului țintă. Prețul țintă este stabilit prin tehnici de studiu a pieței și se referă la întregul
ciclu de viață al produsului. Deci, acest preț țintă are un caracter dinamic și capătă mai multe forme și
niveluri în raport cu segmentele de piață vizate și cu evoluția în timp a cererii și ofertei. 
II. Fixarea profitului țintă. Această fixare trebuie să fie rezultatul planificării strategice a entității
economice ținând cont de gama sa de produse, de obiectivele urmărite și de evoluția pieței vizate. Prețul
țintă nu este o sumă fixă, ci o curbă în funcție de ciclul de viață al produsului supus observației,
rentabilitatea ateptată ținând cont de volumul desfacerilor. Estimările profitului sunt globale și
aproximative la începutul proceselor, însă vor deveni mai fiabile în condițiile în care caracteristicile
viitorului produs sunt clar definite.
II Fixarea costului țintă. Evaluarea costului țintă nu se face în mod global, ci în mod analitic ținând
cont de costurile țintă parțiale care, la rândul lor constituie costuri angajate de diferitele funcțiuni ale
întreprinderii pentru obținerea și vânzarea produselor. 
Metoda pe comenzi
Aplicare: entități economice care obțin producție individuală sau de serie mică (de exemplu industria
mobilei).

Obiectul calculației:

- comanda (analitice pe comenzi)

- în subsidiar, produsele obținute în cadrul comenzilor (analitice pe produse, în cadrul celor

deschise pe comenzi)

Probleme organizatorice:

- volumul semnificativ al producției neterminate

- devierile față de costul efectiv sunt suportate de ultima parte a comenzii

Variante de organizare ale metodei:

1. Varianta cu semifabricate – poate fi utilizată în cazul aplicării metodei la producția de serie mică

    Costul unitar complet al produsului finit (c) se determină conform următoarei formule:

cn – costul părţii componente n a produsului finit;

Nn – numărul de părţi componente utilizate dintr-un anumit sortiment pentru a obţine bunurile care fac
obiectul comenzii;

Ch.d. – cheltuieli directe privind comanda, altele decât cele efectuate pentru realizarea părţilor
componente ale obiectului comenzii;

Ch.i. – cheltuieli directe privind comanda, altele decât cele efectuate pentru realizarea părţilor
componente ale obiectului comenzii;

Qo – cantitatea obţinută din obiectul comenzii;

2. Varianta fără semifabricate – este utilizată pentru producția individuală și poate fi utilizată și pentru
producția de serie mică.

    Costul unitar al producției individuale (c) se determină conform următoarei formule:

unde:

Ch.d. – cheltuieli directe totale aferente comenzii;

Ch.i. – cheltuieli indirecte totale aferente comenzii;

Costul unitar al producției de serie (c) se determină conform următoarei formule:

Metoda pe faze

Aplicare: entități economice care obțin producție de masă sau de serie mare (industria textilă, industria
sticlei, siderurgie, etc.), unde produsul finit rezultă în urma unor faze succesive de prelucrare. De
exemplu, câteva faze pe care le poate implica industria textilă sunt: depănat, țesut, vopsit.

Obiectul calculației:
- fazele de fabricație (analitice pe faze)
- produsele obținute în cadrul fazelor (analitice pe produse, în cadrul celor deschise pe faze)

Probleme organizatorice:
- corecta decupare a fazelor este dificilă
- corecta repartizare a cheltuielilor indirecte
Variante de organizare ale metodei:
1. Varianta cu semifabricate – utilizată, de regulă, când o parte din semifabricatele obținute se vând, sau
ca instrument de control bugetar
    Costul unitar al semifabricatelor (ci) se determină după fiecare fază, conform următoarei formule:

N – numărul de semifabricate provenite din faza anterioară a căror prelucrare este continuată în faza
actuală;
Ch.i. – cheltuieli indirecte ale fazei în raport cu costul produsului şi cheltuielile dublu indirecte repartizate
asupra fazei conform procedeului suplimentării;
Ch.d. – cheltuieli directe ale fazei în raport cu costul produsului;
CPE – costul total al producţiei în curs de execuţie a fazei;
Qi – producţia fazei;
2. Varianta fără semifabricate – utilizată, de regulă, când semifabricatele obținute nu se vând    
    Costul unitar al produsului finit (c) se determină după ultima fază, conform următoarei formule:

unde:
M – cheltuieli materiale;
Ch.d.n – cheltuieli directe aferente fazei n;
Ch.i.n – cheltuieli indirecte aferente fazei n;

Evaluarea producției în curs:

 metoda directă (inventariere)
  metoda indirectă (contabilă) – total ch. – cost (prest.) prod. finite
După sfera de cuprindere a costurilor, există:
- metode de calculaţie absorbante (complete):
 metoda globală;
 metoda pe faze;
 metoda pe comenzi, etc.
- metode de calculaţie parţiale:
 metoda direct-costing (metoda costurilor variabile);
 metoda costurilor directe, etc.

Etape ale metodelor de calculație:

- evidenţierea cheltuielilor de producţie pe obiecte de calculaţie (faze, comenzi, produse), feluri de
activităţi şi tipuri de cheltuieli;
- delimitarea cheltuielilor privind produsele finite de cele aferente producţiei în curs de execuţie;
- determinarea costului unitar;
- calculul abaterilor dintre costurile postcalculate şi cele antecalculate.
Metode de calculaţie bazate pe conceptul costului complet

Au la bază concepția integrală a teoriei calculației.

Modul de determinare a costului complet:

Metoda globală

Aplicare: entități economice care obțin un singur tip de produse sau producție cuplată (producători de
energie, ciment, etc.)

În raport cu produsele obținute:

- componentele costului complet sunt cheltuieli directe
- se recomandă reflectarea pe destinații a cheltuielilor

Formula generală de calcul a costului unitar complet (c):

unde:
Ch.d. – cheltuieli directe componente ale costurilor complete;
Ch.i. – cheltuieli indirecte componente ale costurilor complete;
Q – producţia.
Variante de organizare ale metodei:
1. Pe feluri de costuri

V1. Costul unitar complet (c) se determină conform următoarei formule:

unde:
Ch.mat. – cheltuieli materiale directe;
Ch.s. – cheltuieli directe în legătură cu salariaţii;
Chi – cheltuieli indirecte de producție;
Ch.g.a. – cheltuieli generale  de administraţie;
Qo – producţia obţinută.
Semnificaţia notaţiilor folosite anterior se păstrează
 Controlul de gestiune: concept, trăsături, tendințe

Dupa campul de actiune al controlului, adica in functie de nivelurile de decizie si de actiune care intervin intr-o
intreprindere se pot intalni trei forme de control: 
Controlul strategic – se ocupa de procesele si mijloacele ce permit managerilor sa-si fixeze si ajusteze
optiunile strategice. Controlul strategic vizeaza deciziile si actiunile strategice ale managerilor, cu efecte
pe termen îndelungat, intre momentul deciziei si aparitia consecintelor ei existand un decalaj de pana la 4-
5 ani, fiind un control orientat catre mediul extern al intreprinderii. 
Controlul de gestiune – permite managementului intreprinderii sa se asigure daca deciziile de
pilotaj (ale caror consecinte apar la cel mult un an), luate in diferite entitati ale firmei sunt coerente intre
ele si ca, pe termen scurt, acestea pot concura la indeplinirea obiectivelor strategice. Astfel, controlul de
gestiune se bazeaza pe tehnici de planificare pe termen scurt (anuale), pe un sistem de colectare si
prelucrare a informatiilor si pe o procedura de masurare a performantelor.
Controlul operational – consta in asigurarea faptului ca operatiile elementare se deruleaza conform regulilor
prestabilite si vizeaza activitatile de productie, activitatile administrative etc., fiind un control orientat
catre interiorul intreprinderii. Controlul operational vizeaza deciziile operationale ale caror consecinte
apar la un interval foarte scurt, de 1-6 luni.

Pornind de la aceasta clasificare se poate afirma faptul ca controlul de gestiune serveste ca legatura intre
controlul strategic si controlul operational, fiind garantul trecerii de la termenul lung la cel scurt si
invers.
Definirea Controlului de gestiune

Controlul de gestiune este definit ca procesul prin care managerii se asigura ca resursele sunt
obtinute si utilizate cu eficienta, eficacitate si pertinenta pentru realizarea obiectivelor organizatiei. 

Obiectivele organizatiei (cum sunt: lansarea unui nou produs, accesul pe o piata noua, achizitia unui
concurent, realizarea unei fuziuni etc.), fixate cu ocazia formularii strategiei, constituie elemente date
 pentru controlling. Totusi, achizitia de noi experiente ca urmare a actiunilor corective cât si evolutia
permanenta a contextului îi pot conduce pe manageri la reformularea acestor obiective.
Eficienta semnifica modul cum sunt utilizate resursele, adica rezultatul obtinut pe unitate de resurse
angajate (efect/efort).

Eficacitatea reprezinta aptitudinea organizatiei de a-si atinge obiectivele fixate.

Pertinenta, presupune ca obiectivele (ca volum si calitate) sa fie fixate în raport cu mijloacele existente
sau mobilizabile într-un termen scurt. 
In vederea elaborarii unui sistem de control de gestiune, managerii utilizeaza diferite instrumente de
informare, care pot orienta actiunea si luarea deciziilor: 

- informatiile privind planurile pe termen mediu si lung; 

- studii economice punctuale; 
- statistici extracontabile, care privesc de regula operatiile curente; 
- contabilitatea financiara si analizele financiare; 
- contabilitatea de gestiune.
Un sistem de control de gestiune pentru a fi eficient si pentru a deveni operational trebuie sa cuprinda in
continutul sau o serie de elemente strict necesare, care se refera la: 

 cunoasterea exacta a situatiei intreprinderii in momentul inceperii elaborarii planului de actiune; 

 definirea obiectivelor si programarea amanuntita a indeplinirii lor; 
 verificarea permanenta a realizarii prevederilor prin compararea lor cu rezultatele inregistrate; 
 constatarea abaterilor si decalajelor dintre evolutia normala a realizarilor si obiectivelor stabilite; 
 cautarea si luarea masurilor necesare de inlaturare a erorilor si corectarea abaterilor.
 Din punct de vedere al modului in care trebuie date raspunsurile cu privire la dezvoltarea
controlului de gestiune, literatura de specialitate distinge manifestarea a doua tendinte: una care
implica un control detaliat si cealalta orientata spre un control pur financiar. 

 Prima - criticata in literatura de specialitate americana, deoarece se considera ca detaliile
inabusa motivatia si creativitatea individuala. 

 A doua - are in vedere o constructie a controlului de gestiune in jurul unei dimensiuni
financiare, elementul de masura care permite agregarea fiind etalonul monetar. Aceasta orientare
tine seama de obiective financiare (rentabilitate, dividende, nevoia de fonduri proprii etc.), fara a
lua in seama strategia. 
 Nici una dintre aceste doua tendinte nu este favorabila unei pozitionari a controlului de gestiune
in raport cu strategia. In mod firesc, in functie de rolul controlului de gestiune in elaborarea si
punerea in aplicare a componentei strategice, intre cele doua tendinte poate rezulta un sistem mai
bine adaptat la factorii care determina evolutiile economice si financiare.

Conturile de gestiune
Contabilitatea de gestiune din România foloseşte conturile de decontări interne pentru preluarea
cheltuielilor şi a preţurilor de înregistrare ale producţiei, cu rolul de „conturi oglindă”. Nu există o relaţie
de corespondenţă între conturile de cheltuieli şi venituri din contabilitatea financiară şi cele care reflectă
aceleaşi sume în contabilitatea de gestiune.
Varianta românească de  organizare a contabilităţii de gestiune poate presupune utilizarea
următoarelor conturi, enumerarea nefiind limitativă:
Planul de conturi de gestiune – Clasa 9 a planului de conturi general
Grupa 90 „Decontări interne” 
 901 „Decontări interne privind cheltuielile” P
 902 „Decontări interne privind producţia obţinută” P
 903 „Decontări interne privind diferenţele de preţ” A
Grupa 92 „Conturi de calculaţie” 
 921 „Cheltuielile activităţii de bază” A
 922 „Cheltuielile activităţilor auxiliare” A
 923 „Cheltuieli indirecte de producţie” A
 924 „Cheltuieli generale de administraţie” A
 925 „Cheltuieli de desfacere” A
Grupa 93 „Costul producţiei” 
 931 „Costul producţiei obţinute” A
 933 „Costul producţiei în curs de execuţie” A
 Regula generală de funcționare a conturilor de gestiune (activ/pasiv) este că acestea nu prezintă
sold la finele perioadei.
 Excepție de la regula generală fac doar conturile 933 și 901 dacă există, la finele
perioadei de gestiune, producție în curs de execuție. În această situație ele prezintă sold care
reflectă valoarea producției în curs.
 Pe parcursul perioadei conturile de cheltuieli (grupa 92) reflectă cheltuielile efectuate în
cursul perioadei în corespondență cu contul oglindă 901.
 Tot pe parcursul perioadei contul 931 reflectă costul producției obținute în corespondență
cu contul oglindă 902.
 La finele perioadei contul 902 apare, înainte de închidere, ca un cont de rezultat în
contabilitatea de gestiune. Rezultatul se determină ca diferentă între valoarea de înregistrare a
producției obținute și costul acesteia preluat de 902 din conturile de calculație care îl reflectă. 902
se închide prin transferul rezultatului (soldul său) în contul 903.
La finele perioadei de gestiune conturile de gestiune care mai prezintă sold se închid. Dacă există
producție în curs aceasta va afecta costul produselor obținute în perioada următoare, deci conturile care
reflectă valoarea de înregistrare a acesteia o vor prezenta în sold (acestea vor avea sold final).