C1 ACTIUNI HORMONI ADENOHIPOFIZA

STH-de crestere

PROLACTINA(LTH)-secretia mamara, inhiba ovulatia

ADENOCORTICOTROP(ACTH)-productia de corticosuprarenali

FOLICULOSTIMULANT(FSH)-ovogeneza, spermatogeneza

LUTEINIZANT(LH)-steroidogeneza

TIREOTROP(TSH)-sinteza de T3, T4

MELANOCITOSTIMULATOR(MSH)-pigmentatie

C2 CONTROL HIPOTALAMIC AL HIPOFIZEI

TRH tireoglobulina-TSH

CRH corticoliberina-ACTH

LRH gonadotropina-FSH, LH

GRH somatoliberina-STH

GIH somatostatina-STH

PIH inhibitor al prolactinei-DOPA

FORMAREA HORMONILOR TIROIDIENI

Captare iod->sinteza tireoglobulinei->oxidare iod->iodare tirozina->

->conjugare T1-T2->pinocitoza->secretia de hormone tiroidieni
 C3 ACTIUNI HORMONI TIRfOIDIENI

T4 devine T3->receptori legati de AND->heterodimeri cu RRX si ADN->

->receptorii se activeaza->transcriprie->ARN mesager

ROL HORMONI TIROIDIENI

-cresc -metabolismul, exprimarea Na/K ATP-aza, C% plasmatica de AG,

calorigeni, oxidarea AG, gluconeogeneza si glicoliza, actiunile
catecolaminelor

-exces/lipsa- alterarea statusului mentan

C4 ROLURI CALCITONINA

-determina hipocalcemie si hipofosfatemie

OSOS –inhiba reabsorbtia osteoclastica, blocheaza reabsorbtia osoasa

indusa de PTH si D3

RENAL –fosfaturie, natriureza, eliminare de calciu

ROLURI PARATHORMON PTH

OSOS –stimuleaza osteoclaste si osteoblaste, elibereaza Ca/P din os,

elimina fosfati la nivel renal

RENAL –cresc reabsorbtia Ca in tubi distali si ansa Henle, cresc excretia

de fosfat in tubi proximali, cresc hidroxilarea renala a vit. D,
stimuleaza excretia urinara de bicarbonate

INTESTINAL –cresc absorbtia de Ca si P in cel prin activarea vit D

 C5 ACTIUNI HORMONI GLUCOCORTICOIZI

-mentin functia muscular

-cresc –reabsorbtia osoasa, tensiunea arterial, maturarea tesutului

fetal, firltrarea glomerulara

-scad –formarea osoasa, permeabilitatea endoteliala, raspunsul imun

ACTIUNI HORMONI MINERALOCORTICOIZI

C6 ALDOSTERON

TUBI URINIFERI- cresc –reabsorbtia Na, excretia K si H

GLANDE SALIVARE, SUDORIPARE, COLON

-scad –pierderi de Na si Cl

-cresc –reabsorbtia Na in colon

SISTEM RENINA, ANGIOTENSINA, ALDOSTERON

Ficat->angiotensinogen -> (+Renina din aparat juxtamedular) ->

angiotensina 1 -> (+ACE din plamani) ->angiotensina 2 -> zona
glomerulara -> (+K) -> ALDOSTERON
 C7 ACTIUNI HORMONI MEDULOSUPRARENALI-CATECOLAMINE

ADRENALINA

-creste –consumul O2, rata metabolic bazala, coef respirator, productia

de caldura, glicogenoliza, gluconeogeneza, glucagon, ACTH, lipoliza

-scade –glicogenogeneza, insulin

-ORGANE

CARDIOVASCULAR – cresc - inotropic, cronotropic, batmotropic;

scad-PA sistolica si diastolica

GASTROINTESTINAL – contracta sfincterele

MUSCULAR – vasodilatatie

SGV – scad – coagularea; cresc- Hb, Ht, RBC, proteinemia

PIELE – erectorii firelor de par

OCHI – midriaza

VEZICA URINARA – retentia urinara

 C8 HORMONII PANCREAS ENDOCRIN

INSULINA(cel beta) – cresc – captarea glucozei, glicoliza,

glicogenogeneza; scad – gluconeogeneza, glicogenoliza

GLUCAGON(cel alfa) – cresc – glucoza serica, glicogenoliza,

gluconeogenza

SOMATOSTATINA(cel delta) – inhiba insulin/glucagonul

PANCREATIC POLIPEPTIDIC(cel PP) – inhiba somatostatina

C9 FUNCTIA DE CONDUCERE MADUVA SPINARII

EXTEROCEPTIVA ASCENDENTA

Sens Tactila Grosiera – mecanoreceptori – fascicul spinotalamic ant

Sens Termica si Dureroasa – tnl – fascicule spinotalamic lat

Sens Epicritica si vibratorie – mecanoreceprori – fascicule spinobulbar

PROPIOCEPTIVA ASCENDENTA

Sesns kinestezica – mecanoreceptori – fascicule spinobulbar

De Reglare Tonus Muscular – fisuri neuromusculare, corpusculi

tendinosi Golgi – fascicule spinocerebelos direct si incrcisat

INTEROCEPTIVA ASCENDENTA

Sesn Interoceptiva – interoceptori si tnl organe – fascicule

spinotalamice ant si lat
 C13 CAI MOTORII DESCENDENTE

Piramidala – motilitatea voluntara musculature striata – fascicule

priamidal incrucisat si direct

Extrapiramidala – contractii automate ale musculaturii striate –

fascicule

 Tectospinal- pt muschii gatului

 Rubrospinal- activeaza flexorii, inactiveaza extensorii
 Reticulospinal pontin- activeaza flexorii si extensorii
 Reticulospinal bulbar- inactiveaza flexorii si extensorii
 Vestibulospinal lateral- activeaza extensorii si inactiveaza flexorii

C10 FUNCTII TRUNCHI CEREBRAL

-reflexa si de conducere

BULB

-reflexa – deglutite, voma, salivatie, vasomotorii

-conducere – leaga nuclei proprii de cerebel, maduva sau etaje sup

PUNTEA LUI VAROLIO

-reflexa – lacrmal, de clipire, masticatie, audio-ocular

-conducere – la fel ca la bulb, fibre transverse de la nuclei la cerebel

MEZENCEFAL

-reflexa – pupilar fotomotor, kinestezic, orientare

-de conducere – f. senzoriale – pedunculi transversali; f. eferente –

pedunculi maduva
 C11 FUNCTII TALAMUS

Releu senzitivo-senzorial, Releu pe traiectul cailor motricitati automate,

Mentinerea tonusului si vigilentei corticale, Vegetative, Inegrative sau
associative corticale

C12 FUNCTII HIPOTALAMUS

Centru vegetative, de reglare metabolic, de termoreglare, al

homeostaziei hidro-electrice, de reglare al comportamentului alimentar
si hidric, de reglare endocrina, cu implicatii afectivo-emotionale,
instinctual

C14 PARTICIPAREA N EXTREMITATII CEFALICE

CEREBEL – mentinerea posturii si echilibrului, invatarea miscarilor

rapide, coordinate si fin ajustate

-monitorizarea intentiei de miscare, evolutiei miscarilor,

compararea cu mesaje sensitive, generarea feedback-ului corrector

C15 FUNCTII nBLASTE

-secretia de dentina intertubulara si peritubulara

-intretinerea generala a tubului dentinal si fluidului dentinal

-canalizeaza fortele hidrokinetice

-secretia dentine sclerotic la un atac carios

-canalizeaza semnalele de atac catre corpul celularului odontoblastic

 C16 PULPA DENTARA FUNCTII

-formarea dentine, nutritive prin vascularizatie, de protective, de

aparare, de reparative si inductive

C17 FUNCTII SALIVA

-digestiva-deglutitie, solubilizare, degradare enzimatica a amidonului

-gustativa-stimuleaza papilele

-aparare-antibacteriana

-echilibru termic si acido-bazic

-rezervor de ioni

-mineralizare

-mentinerea integritatii smaltului si dentinei

-curatare permanenta

-excretie de metale grele

-dentinogeneza
 C18 PROTEINE SALIVARE

CONTROL BACTERIAN, FUNGIC, VIRAL

-imunoglobuline, lizozim, histamine, lactoferina

TOXINE ALIMENTARE-le neutralizeaza

FAVORIZEAZA MASTICATIA SI DEGLUTITIA

-PSL, mucine, statine

DIGESTIE KIMICA – amilaza salivara

PROTECTIE T. MOI

-strat MP, cistatine, FCT

PROTECTIE T. DURE

-proteine CP, SS, BP, peliculare

RESPIRATIE-sis. antibacterian

CONTROL ACIDITATE

-peptide bazice, AA bazici

 C19 FORMAREA SALIVEI

-sonsum de ATP, din glicoliza aeroba

SALIVA PRIMARA

-la nivelul acinilor printr-un process de ultrafiltrare plasmatica, avand

amilaza salivara, mucina, electroliti, apa, uree si AA

SALIVA DEFINITIVA

-se produce in ductii striate printr-o serie de schimburi ionice

-reabsorbtie active Na, secretie activa K, secretie activa de HCO3

care inlocuieste Cl, secretie de iod

-suma ionilor absorbitii e mai mare decat a celor secretati fiind

hipotona

C20 REGLAREA REFLEXELOR NECONDITIONATE A SECRETIEI SALIVARE

Limba->n.7, 9->nuclei solitary din bulb->nuclei solitary din punte->

->pe n.9 la parotid si pe n.7 la submandibulara si sublinguala

C23 GENERAREA MASTICATIEI RITMICE

-grad mare de automatism, initiat si executat in mod ciclic, repetitive

-datorata descarcarilor de influxuri nervoase tonice repetitive din

neuronii centrilor generator ai masticatiei ciclice CMR (central pattern
generator)
 C24 MECANISM ALTERNANT MIOTATIC-ANTIMIOTATIC

MIOTATIC

Proprioceptori->(n. mandibular)->nucleu sensorial proprioceptiv

(mezencefal)->CMR(din cortex) sau in nucleul trigeminal-> n. motori ai
muschilor ridicatori/coboratori

ANTIOMIOTATIC

Proprioceptori->ganglion Gasser->(exteroceptiva proprioceptiva)->

nucleu sensorial din punte si nucleu Oratis din punte

Proprioceptori-gangl Gasser->(termo-algezica)-> nucleu Interpolaris din

bulb si nucleu Caudalis din maduva

Nucleii toti merg la CMR din cortex apoi la n. motori riciatori/coboratori

C25 FAZA ORALA DEGLUTITIE

-incepe la patrunderea alimentelor in cav bucala si umectarea lor

formand bolul alimentar care e masticat voluntary pt a putea trece in
orofaringe prin miscarile muschilor generate de n. hipoglos, trigemen si
facial

FAZA FARINGIANA

-cand bolul alimentar patrunde in faringe se activeaza faza involuntara

de deglutitie, reflexul fiind mediat de centrul din maduva osoasa si
impinge alimentele din faringe spre esofag prin contractii ritmice si
involuntare
 C26 FAZA ESOFAGIANA

-cand alimentele parasesc faringele intra in esofag pt a fi conduse spre

stomac cu ajutorul contractiilor muscular puternice sub influenta n.
glosofaringian si fibrelor simpatice

C22 STEREOTIPURI DINAMICE MASTICATORII

TOCATOR la indivizi cu:

-miscari mandibulare predominant in plan vertical, supraocluzie incisiva

accentuata, cuspidari proeminente ale dintilor laterali si
posteriori, tuberculi articulari cu panta mare si abrupt, dezvoltare
redusa a muschilor mandibulei

FRECATOR la indiviz cu:

-miscari mandibulare predominant in plan orizontal, supraocluzie

frontal redusa sau ocluzie “cap la cap”, masticatie viguroasa,
dezvoltare puternica a apartului dento-maxilar

PROPULSOR-RETROPULSOR la indivizi cu:

-predomina miscari de propulsive si treopulsie

INTERMEDIAR MIXT:

-la majoritatea subiectilor umani, avand deplasari mandibulare ce

combina celelalte 3 stereotipuri
 S1. Metode directe si indirecte de explorare a functiei tiroidiene

INDIRECTE: Metabolismul bazal masoara consumul de oxigen in conditii

bazale. Produsul cantitatii de oxigen (litri) cu echivalentul caloric
mediual unui litru de oxigen permite determinarea valorilor absolute.
Rezultatele vor fi exprimate procentual in functie de varsta gen si
suprafata corporala. Valorile MB sunt influentate de factori
extratiroidieni, cresteri care pot fi determinate de stari febrile, boli ale
SN, boli cardio vasculare, boli respiratorii hematologice mai ales
endocrine. Scaderi ale MB pot aparea intr o nutritie precara, boala
adison, nefroza etc. Aici ar mai fi reflexograma ahiliana si
colesterolemia, prima masoara durata relaxarii musculare in timpul
reflexului provocat prin stiimularea tendonului lui ahile cu relaxare mai
rapida in hipertiroidie si mai lenta in hipotiroidie. Colesterlomeia scade
in hipertiroidism si creste in hipotiroidism.

DIRECTE: Aceste probe pot fi bazale adica determinari de hormoni sau

iod in sange sau dinamice, aici observandu se raspunsul tiroidian la
diferite solicitari. O prima metoda ar fi dozarea tiroxinei si T3 serice,
tehnica care se realizeaza radioimunologic prin tehnica murphy pattee.
O alta metoda ar fi determinarea iodului legat proteic care a fost multa
vreme o metoda de baza. Mai pot aminti deasemena iodocaptarea
tiroidiana care inseamna capacitatea tiroidei de a capta iodul
administrat in circulatia pacientului si dozarea TSH ului seric, indicata pt
diagnosticarea hipotiroiismului primar. Probele directe dinamice ar fi
testul de supresiune cu T3 si testul de stimulare cu hormon tireotrop.
 S2. PROBE DE HIPERGLICEMIE PROVOCATA

Aici putem aminti 3 probe de incarcare importante. Prima ar fi proba

de incarcare orala simpla care consta in administrarea dimineata pe
nemancate a unei cantitati mari de glucoza per os si determinarea
glicemiei in probele recoltate la 30 de min timp de 2-3 ore. Pe parcursul
probei glicozuria tre sa fie absen1ta iar glicemia sa nu depaseasca
0valoarea de 1-1.20 g pe suta de grame de os. A 2a proba ar fi cea de
incarcare orala dubla cu glucoza, la 90 de minute dupa administrarea a
50g glucoza in 100ml apa se administreaza o a 2a doza de 50 g.
Recoltarea de sange va incepe la 30 de min dupa prima dozza si se
repeta astfel timp de aprox 4 ore. Astfel se va obtine o curba cu 2
varfuri din care primul nu trb sa depaseasca 1.8g/L. Valorile ar trebui sa
revina in parametrii initiali dupa aprox 180 min. Ultima proba este cea
de incarcare intranervoasa cu glucoza. Aceasta se realizeaza
administrand timp de 20 min o perfuzie deglucoza 20% in cantitate de
0.3-0.5 g/kg. Important e sa se recolteze sange venos inainte si dupa
administrare la interval de jumatate de ora timp de 2 ore.

S3. Reflexe medulare; demonstrarea actiunii inhibitorii a structurilor

nervoase superioare asupra reflexelor medulare( experienta Secenov)

Prin experienta lui Secenov se demonstreaza fenomenul de inhibitie a

centrilor nervosi medulari de catre centrii nervosi suprajacenti. Avem
nevoie de o broasca nespinalizata in principal. Se plaseaza broasca pe
planseta cu pluta( broasca nefiind anesteziata si nici spinalizata), se
sectioneaza tegumentul cutiei craniene, se indeparteaza fragmentul
osos si se expun lobii optici acestia fiind situati intre emisfere si bulb. Se
excita tegumentul cu acid acetic apoi cristale de clorura de
sodiu( excitant chimic). Se va constata ca reactiile reflexe vor necesita o
cantitate mai mare de acid acetic, iar dupa indepartarea cristalelor de
clorura de sodiu iar udpa cateva min reactiile reflexe se vor obtine cu
concentratia initiala de acid acetic, rezultand ca centrii reflexi edulari
sunt inhibati de catre lobii optici a caror excitabilitate a fost marita
experimental prin aplicare de clorura de sodiu.

S4. Reflexe cu importanta clinica somatice (osteotendinoase cutanate

si vegetative- reflexe pupilare si reflexul oculo palpebral)

reflexul rotulian care consta in extensia gambei pe coapsa rezultata din

constractia muschiului cvadriceps femural si rezulta o pendulare a
gambei, reflexul ahilean care consta in flexia plantara a piciorului prin
contractia muschiului triceps sural si se obtine prin percutarea
tendonului lui ahile, reflexul stilo-radial care consta in flexia
antebratului pe brat produsa prin contractia muschiului lung supinator
si biceps si se obtine prin percutia apofizei stiloide a radiusului, reflexul
cubito-pronator care consta in miscarea de pronatie a mainii produsa
prin percutarea apofizei stiloide a cubitusului, reflexul tricipital care
consta in extensia antebratului pe brat produsa de contractia
tricepsului prin percutarea tendonului acestuia siii reflexul cuboidian
care consta in extensia primelor 4 degete prin percutarea fetei dorsale
a piciorului in regiunea cuboidiana.

REFLEXELE CUTANATE cu ajutorul unui varf ascutit, abdominale

plantare si reflexul cremasterian.

REFLEXELE PUPILARE se manifesta prin mioza si midriaza: reflexul de

acomodare la lumina sau fotomotor( la lumina mioza si la intuneric
midriaza), reflexul de acomodare la distanta. reflexul oculo-palpebral,
acesta consta in inchiderea pleoapelor prin contractia orbicularului
produsa de excitarea mecanica a corneei
 S5. Reflexe neconditionata si conditionate ( conditii de realizare ,
caracteristici)

Reflexele neconditionate sunt reactii cu care ne nastem si permanente.

Caracterul lor depinde de suprafata receptoare excitata si de
intensitatea excitantului. Acestea sunt putine la numar ( alimentar de
aparare de orientare etc) si asigura doar cerintele de baza de
supravietuire ale organismului.

Reflexele conditionate se formeaza pe parcursul vietii individuale pe

baza reflexelor neconditionate si de asemena a celor conditionate
elaborate anterior. Reflexele conditionate se elaboreaza prin asocierea
in timp a excitantului pentru conditionare cu un excitant neconditionat,
fundamental

S6. ELECTROENCEFALOGRAMA ( tehnica de inregistrare,derivatii,

ritmuri normale)

EEG este o metoda de inregistrare a activitatii bioelectrice a creierului.

Se folosesc aparate dotate cu sisteme electronice si tranzistoare de
ampllificae deoarece biocurentii au o tensiune foarte mica si trebuiesc
amplificati macar de 1 milion de ori. Inregistraea se face in conditii de
reapus, bolnavul fiind in sttare de veghe cu ochii inchisi Pentu
inregistrarile EEG se folosesc derivatii monopolare si bipolare,
monoipolare folososesc un electrod activ plasat in diverse zone pe
pielea capului si un electrod indiferent plasat in zona mentoniera, la
lobul urechii sau la baza nasului. Derivatiile bipolare sunt mai des
folosite permitand aplicarea pe scalp a 2 electrozi activi, Ritmurile
normale, in stare de veghe si somn se impart in: ritmul alfa( ritm
regulat), Beta( neregulat si asimetric, inconstant), ritm Theta care
predomina pe traseul EEG a copilului de 2-6 ani iar la adult are un
procentaj de 10-15% in regiunile parietale si temporale, Ritm
delta( ritm fiziologic al sugarului.

S7. Segmentele de receptie conducere si proiectie a analizatorilor

tactil si gustativ; determinarea pragului de sensibilitate a acestora

Gustativ :Papilele gustative conţin mugurii gustativi, la nivelul cărora se

află receptorii gustului( papile filiforme foliate fungiforme
circumvalate). Aici e segmentul de receptie al stimulilor.Calea gustativă
are 3 neuroni:

Neuronul primar se găseşte la nivelul ganglionului de pe traiectul celor

3 nervi cranieni care culeg informaţiile gustative linguale: nervul facial
(VII), nervul glosofaringan (IX), nervul vag (X). Nervul facial preia
informaţiile de la cele doua treimi anterioare ale limbii, nervul
glosofaringial de la treimea posterioară, iar nervul vag de la faringe şi
epiglotă.Axonii neuronului primar fac sinapsă cu cel de-al doilea neuron
care se găseşte la nivelul trunchiului cerebral, în punte, în nucleul
gustativ. De aici axonii se îndreaptă către talamus, unde fac sinapsă cu
al treilea neuron al căii gustative.

Segmentul de proiectie - Axonii celui de-al treilea neuron se vosalr

proiecta la nivelul scoarţei cerebrale, în aria gustativă primară (aria 43)
situată în girul postcentral al lobului parietal.

Tactil:Segmentul periferic al acestui analizator este situat în piele –pt

durere sunt tnl– tactili sunt corpusculii Meissner (pentru atingeri fine),
Ruffini (pentru viteza), Vater-Pacini (modificări de presiune şi pentu
mişcări rapide), discurile Merkel (pentru atingeri puternice).

– receptorii termici sunt reprezentaţi de corpusculii Krause (pentru

rece) şi corpusculii Ruffini (pentru cald),
Calea de conducere au protoneuronul în ganglionul spinal şi în
ganglionul omolog, de pe traseul nervului cranian V.

Segmentul central este localizat în lobul parietal (girusul postcentral).

DETERMINAREA SENSIBILITATII TACTILE . Pentru aceasta se foloseste

esteziometrul Weber care reprezinta un sistem de compas. Se plica
concomitent pe tegumentul de studiat cele 2 varfuri ale dispozitivului,
cele 2 brate. Se stabileste distanta minima la care sunt percepute cele 2
intepaturi distincte prin apropierea si departarea esteziometrului.

S8. Segmente de receptie conducere si proiectie a analizatorului vizual

Segmentul de receptie retina, membrana fotosensibila, transparenta,

de culoare roz din doua regiuni distincte: retina vizuala sau optica si
retina oarba.Retina vizuala se intinde de la polul posterior al globului
ocular pana la "ora serrata". Retina vizuala este alcatuita din celule
nervoase, celule pigmentare si celule de sustinere. Celulele nervoase
sunt: vizuale, bipolare, multipolare, orizontale si amacrine. Celulele
vizuale de doua feluri: cu bastonas si cu con. Conul contine o substanta
fotosensibila numita iodopsina. Celulele bipolare reprezinta
protoneuronul retinei pe calea optica. Dendritele lor fac sinapsa cu
celulele cu conuri si bastonase. Axonii lor fac sinapsa cu celulele
multipolare, care reprezinta deutoneuronul retinei,.Dendritele celulelor
multipolare fac sinapsa cu axonii celulelor bipolare, iar axonii celulelor
multipolare formeaza fibrele nervului optic.

Segmentul de conducere cale optica formata din: protoneuronul (celula

bipolara) deutoneuronul, (celula multipolara) si al treilea neuron aflat in
corpul geniculat lateral. Axonii deutoneuronului formeaza nervul optic,
acesta incruciseaza cu cel opus qpoi se indreapta spre lobul occipital
 S9. Segmente de receptie, conducere si proiectie ale analizatorilor
acustic si vestibular

Pentru analizatorul acustic, sistemul de captare si transmisie include

pavilionul urechii, conductul auditiv extern, timpanul, lantul de
oscioare, membrana ferestrei ovale si in final perilimfa. In esenta,
organul corti reprezinta adevaratul organ receptor auditiv care
trasnforma vibratiile membranei bazale in influx nervos. Celulele
receptoare din organul corti sunt mecanoreceptori ciliati care vor
trimite mai departe impulsurile celulelor din ganglionul Corti.Neuronii
gang Corti, protoneuronul caii acustice, sunt bipolari si axonii formeaza
ramura acustica a perechii 8 de nervi cranieni. Impulsurile vor ajunge la
deutoneuronul caii acustice reprezentat de nucleul cohlear ventral
bulbar. Segmentul central al caiii acustice este in special cortexul
temporal(girusul temporal superior).

Pentru analizatorul vestibular, segmentul de receptie este reprezentat

de receptorii ciliati de la nivelul crestelor ampulare, cati si cei de la
nivelul maculei utriculare si saculare.Acestea sunt in conexiune cu
fibrele aferente ale nervului vestibular al caror corpi celulari se afla in
ganglionul Scarpa.
 S10. Imaginile purkinje, reactii pupilare de adaptare,teste clinice
vizuale si determinarea acuitatii vizuale

Imaginile lui purkinje. Experienta se face intr o camera obscura si in

absenta oricarei suprafete stralucitoare in fata subiectului, inainte de
asta se provoaca midriaza prin administrarea de atropina. Se aseaza in
fata subiectului o lumanare si intre aceasta si experimentator un ecran.
Prin departarea si apropierea lumanarii de ochiul subiectului se
modifica marimea imaginei reflectate de catre fata anterioara a
cristalinului. Vom vedea 3 tipuri de imagine. Prima imagine e cea mai
stralucitoare si e reflectata de catre suprafata convexa a corneei, a 2a
cea mai putin stralucitoare reflectata de catre curbura anterioara a
cristalinului si a 3a imagine de luminozitate intermediara reflectata de
catre fata posterioara a cristalinului.

Reactii pupilare de adaptare. Gradul de deschidere/inchidere al

pupilelor rezulta din actiunea exercitata de asupra fibrelor musculare
netede circulare si radiare de catre impulsurile cu origine simpatica si
parasimpatica. Adrenalina produce dilatarea pupilei

Determinarea acuitatii vizuale implica testarea cu ajutorul optotipurilor

a capacitatii dioptrului ocular de a percepe separrat 2 puncte situate la
uninterval de 1.4mm care de la distanta de 5m trebuie sa fie proiectate
in mod normal pe retina sub un unghi de 1 minut. Se plaseaza subiectul
a 5 metri de optotipul cu luminozitate optima si se examineaza pe rand,
incepand cu ochiul cu vederea cea mai slaba, in absenta si prezenta
unor lentile de corectie corespunzatoare ametropiei existente. Avem
formula AV=d/D unde d= distanta de citire a optotipului si D= distanta
la care poate fi citita litera randului respectiv de catre un ochi sanatos.
Acuitatea Vizuala a unui ochi emetrop este egala cu 1
 S11. Teste clinice acustico vestibulare

Fiziologic, omul percepe sunete cu frecventa cuprinsa intre 16 si 20000

de hz. Testarea acumetriei vocale se executa in conditiile vocii soptite si
vocii de conversatie cunoscand ca intr o camera izolata acustic,
fiziologic vorbind vocea soptita este perceputa la o distanta de 20 de
metri iar cea de conversatie la 50 de metri.

proba cu diapazonul pt stabilirea limitei inferioare si a zonei de mijloc a

perceperii auditive. aminti proba lui Weber pt stabilirea perceptiei
vibratiilor sonore prin transmisie osoasa si proba Rinne pt stabilirea
perceptiei vibratiilor sonore prin trasnmisie aeriana dupa ce acestea nu
mai sunt percepute prin transmisie osoasa( diapazonul se aseaza pe
mastoida).

audiometria pt stabilirea sensibilitatii auditive prin urmarirea

perceperii sunetelor de diferite intensitati exprimate in decibeli si
hertzi.

Testul balansului Se plaseaza subiectul in pozitie ortostatica cu ochii

inchisi, o balansare a corpului in orice directie semnaleaza o afectare a
mecanismelor care asigura echilibrul static.

Testul cu apa rece se realizeaza prin pipetarea de picaturi de apa rece in

fiecare ureche pe rand. Prin stimularea termica a endolimfei si in
consecinta, a canalelor, in mod normal se produce aparitia unei senzatii
de rotatie insotita de nistagmus.
 S12. Examenul microscopic si chimic al sucului gastric

Examenul microscopic se realizeaza pe sedimentul obtinut din

centrifugarea sau sedimentarea spontana a lichidului recoltat prin
tubaj. Se vor folosi preparate proaspete intre lama si lamela tratate cu
solutie Sudan 3 sau Lugol. Pe 4 lame se pune cate o picatura de suc
gastric

nr 1 se examineaza picatura de sediment ca atare

lama 2 dupa uscare se coloreaza cu MGG pt microorganisme.

lama 3 se amesteca cu o picatura de Sudan si grasimile vor fi portocalii.

lama 4 se amesteca cu o picatura de Lugol iar granulele de amidon vor
fi albastre.

Examenul chimic . In sucul gastric se gaseste acid clorhidric liber,

combinat cu proeteine si substante minerale, acid lactic, acid butiric si
acid acetic. HCL liber si lactatul pot fi pusi in evidenta prin colorare in
timp ce acidul butiric si acetic pot fi recunoscuti dupa miros.

S13. Dozre acid gastrice

In conditii normale aciditatea sucului gastric este data de HCL, fosfatii

acizi si de acizii organizi. Pt dozarea aciditatii gastrice se foloseste
metoda TITRIMETRICA. Aciditatea se neutralizeaza cu solutie de oxid de
sodiu n/10 in prezenta reactivului Topfer si al fenolftaleinei. Se titreaza
HCL liber cu NaOH n/10. Intrun pahar Berzelius se pun 10 ml suc
gastrica filtrate. Lichidul se va colora in rosu apoi se introduce picatura
cu picatura NaOH n/10 pana culoarea devine galbena portocalie.
 S14. Recoltarea si compozitia suc pancreatic; evaluarea diastazuriei

Recoltarea se face prin prelevarea de lichid duodenal fara a fi

amestecat cu suc gastric sau lichid duodenal regurgitat fie prin sonde
duble prevazute cu balonase fie prin sonde Einhorn.

Compozitia sucului pancreatic. Acesta e format in principal din apa,

saruri minerale(clorura de sodiu), bicarbonat,fosfat de calciu, substante
proteice si fermentzi. Ca enzime putem aminti tripsina, amilaza
pancreatica, lipaza pancreatica si chimotripsinogenul.

In evaluarea diastazuriei - 10 eprubete, in prima punem 1 ml urina, iar

in urmatoarele cate 1 ml ser fiziologic. In eprubeta 2 adaugam 1ml
urina astfel avand o dilutie de 1/2, din eprubeta 2 se ia 1ml de continut
si se pune in eprubeta 3 astfel obtinandu se dilutie de 1/4 si tot asa
pana la eprubeta 10 unde vom avea dilutie de 1/516. Dupa adaugam in
fiecare eprubeta cate 2 ml de AMILOZA apoi la termostat la 37 grade
pentru 30 de minute. Facem racire pentru fiecare eprubeta si adaugam
iod solutie n/50. Eprubeta care se coloreaza in albastru indica dilutia de
urina care nu a fost capabila sa hidrolizeze amidonul adaugat..

S15. Recoltarea si compozitia suc biliar; examenul chimic al bilei

Recoltarea se va face la om prin tubaj duodenal dand indicatii privind

permeabilitatea cailor biliare, capacitatea de contractie si relaxare a
veziculei biliare, compozitia bilei si masurarea eliminarii acesteia in
intestin.

Recoltarea se va face cu sonda Einhorn introdusa in stomac care va

patrunde ulterior in duoden.

compozitie: apa, mucina, saruri biliare, pigmenti biliari, lecitina si

colesterina. examenul chimic- punerea in evidenta a mucinei, sarurilor
biliare, a pigmentilor biliari si a colesterinei. Mucina se evidentiaza cu
acid acetic; sarurilor biliare cu 1ml de ulei si reactia Hay cu floarea de
sulf dintr o eprubeta care va cadea la fund dupa ce au fost introude
saruri biliare in eprubeta. Pigmentii biliari se pun in evidenta prin
Reactia Gmelin, Trousseau si albastru de metilen.

S16. Explorarea functiilor hepatice

Explorarea functionala a ficatului vizeaza explorarea functiilor

metabolice, de epurare a functiei biliare si a sindromului citolitic.
Explorarea metabolismului proteic se face fie prin dozarea proteinelor
totale plasmatice(metode colorimetrice) , fie prin
electroforeza(definitie electroforeza). Fractiile proteice rezultate prin
electroforeza for fi albuminele, alfa 1,2 beta1,2 si gama globulinele. Mai
putem aminti de dozarea fibrinogenului cu metoda
gravimetrica( fibrinogenul plasmatic in prezenta clorurei de calciu va
trece in fibrina care va fi evaluata prin metoda Vincent, Indicele de
protrombina Quick care consta in stabilirea timpului necesar
transformarii protrombinei existente in plasma in trombina. Ar mai fie
testele de disproteinemie si incarcarea cu metionina( acest ultim test
demonstreaza capacitatea ficatului demetabolizare a acestui
aminoacid. In ceea ce priveste explorarea functiei metabolismului
glucidic, avem si aici o serie de teste importante. Putem aminti proba
hiperglicemiei provocate sau testul de toleranta la glucoza in care se
urmareste reactia organismului si variatia glicemiei dupa administrarea
unei cantitati de glucoza. Mai putem aminti si testul galactozuriei
provocate. Galactoza este metabolizata in exclusivitate la nivel hepatic
si transofrmata in glicogen. In afectiuni hepatici bineinteles ca aceasta
galactoza nu va fi metabolizata deci prin urmare, eliminare prin urina.
In explorarea metabolismului lipidic se urmareste dozarea
colesteroluiui in care se urmareste formarea de compusi colorati prin
partiiciparea colesterolului, acidului sulfuric si a anhidridei acetice. In
metabolismul pigmentilor biliari si a sarurilor biliare se urmareste
dozarea bilirubinei prn metoda Malloy Evlyn. Urobilinogenuria se
evidentiaza cu reactia benzaldehidica, iar urobilinuria prin reactie cu
acetat de zinc. Stercobilinogenul se poate evalua prin metode calitative
si cantitative. Functiile hepatice mai pot fi evaluate prin cercetarea
metabolismului hidric(proba diurezei minutate), cercetarea functiei de
detoxifiere(testul acidului hipuric), cercetarea functiei cromagoge(testul
de epurare). Alte explorari ar mai fi scintigrafia hepatica(metoda
radioactiva care are la baza administrarea unei substante radiocative,
cu captarea ulterioara de catre ficat si inregistrarea impulsurilor
radioactive.)

S17 Metode de recoltare a salivei la animale si om

 Recoltarea salivei se poate realiza fie în condiţii de stimulare, fie în

lipsa acestora.
 Stimularea se realizează la alegere prin masticaţia unei substanţe
inerte (gumă de mestecat, parafină) sau cu ajutorul stimulării
gustative (aplicare de acid citric pe suprafaţa linguală).
 Stimularea secreţiei salivare poate modifica concentraţia unor
constituienţi
 Recoltarea salivei nestimulate va fi influenţată de:
 gradul de hidratare al organismului
 poziţia corpului
 momentul recoltării.
 Saliva se recoltează la animale în principal pentru pentru punerea în
evidență și studiul mecanismelor de secreţie
 La om saliva se recolteaza pentru determinarea unor compuşi
anorganici/organici, agenţi microbieni, virali, fungi sau a unor markeri
utili în evaluarea stării de sănătate orală sau generală.
 Saliva recoltată se supune examenului fizic, chimic şi microscopic.
 La animalele de experienţă recoltarea salivei se realizează prin
metoda fistulelor salivare.
 Fistula salivară acută se realizează la animalul anesteziat (de
exemplu câine) prin introducerea unui cateter în canalul
excretor al uneia din principalele glande salivare, după care se
stimulează nervul motor secretor (coarda timpanului pentru
glanda submaxilară/sublinguală și nervul auriculo-temporal
pentru parotidă) colectându-se picăturile de salivă într-un vas
Erlenmayer sau eprubetă.
 Fistula salivară cronică se practică la animalul de experienţă
(anesteziat) o canulare sau exteriorizare de lungă durată a
canalului excretor al glandei submaxilare/parotide prin fixarea
canalului glandei la tegument; după câteva zile de la vindecarea
regiunii unde s-a intervenit operator se poate recolta saliva în
diferite circumstanţe experimentale (această metodă este
utilizată îndeosebi pentru demonstrarea reflexelor
necondiţionate şi condiţionate și a mecanismelor de producere
a acestora.
 La om, în vederea recoltării secreţiei salivare mixte (globale, totale) în
ambulator sau clinică se poate folosi fie metoda Holmes, fie recoltarea
salivei secretată de glanda parotidă cu ajutorul capsulei Lashley.
 În primul caz (metoda Holmes) se obturează respiraţia nazală
cu ajutorul unei pense nazale, subiectul fiind astfel obligat să
respire pe cale oro-faringiană, uscăciunea mucoasei faringiene
care se instalează fiind un stimul al secreţiei salivare. Recoltarea
se face prin aspirarea salivei din cavitatea orală cu ajutorul unei
pompe de vid. În cazul acestei metode saliva va curge în regim
 constant şi în acest fel compoziţia salivară va fi fiziologic
constantă.
 Recoltarea cu ajutorul capsulei Lashley se realizează colectând
saliva parotidiană prin fixarea acestui dispozitiv la nivelul
orificiului de vărsare al canalului Stenon ce se deschide la
nivelul mucoasei orale (regiunea jugală) în dreptul celui de al
doilea molar superior.
 Capsula poliacrilică Lashley este formată din două tuburi
cilindrice de mică înălţime, introduse unul în celălalt,
realizându-se astfel două camere, una internă şi una externă
(ultima fiind între cei doi cilindri). Una din suprafeţele
circulare este închisă, iar cu cealaltă suprafaţă capsula se
plasează pe mucoasa obrazului; se creează (cu ajutorul unei
pompe de mână aspiratoare) un vacuum în camera externă
ce determină fixarea ei prin alipire şi scurgerea de salivă
stimulată în camera internă ce se află în legătură cu mediul
extern prin intermediul unui tub prin care saliva se
colectează într-o eprubetă. Pentru recoltarea salivei din
celelalte glande salivare (submaxilare şi sublinguale) se
utilizează un alt tip de capsulă (capsula Schneyer).
Recoltarea separată a salivei pe tipuri individuale de glande salivare
(parotidă, submandibulară, sublinguală)
permite cunoaşterea particularităţilor fizice,
chimice şi biologice a salivei secretată de
fiecare glandă explorată şi în consecinţă a rolului jucat de acestea în
digestia orală şi în menţinerea sănătăţii orale.

S18. Compozitia salivei, examenul microscopic si examenul chimic al

salivei( mucina, sulfocianati, anioni, cationi)

Saliva este formata din 99% apa si 1% substante organice si anorganice.

Substantele anorganice in saliva se gasesc sub forma de cloruri,
bicarbonati, fosfati si sulfati de Na K Ca Mg, cea mai mare parte
constituindo clorura de sodiu, carbonatii si fosfatii de calciu. Subsantele
organice sunt mucina, celule epiteliale descuamate ale mucoasei
bucale, uree, sulfocianat de potasiu, leucocite, si important, amilaza
salivara sau ptialina. Saliva mai contine oxigen diozid de carbon si azot
in stare solvita. In ceea ce priveste examenul microscopic al salivei, se
foloseste albastru de metilen solutie 1% pentru colorare. Este o metoda
pe lama care permite observarea la microscop a filamentelor de
mucina, celulele epiteliale descuamate, leucocite si diferite bacterii si
resturi alimentare. In ceea ce priveste examenul chimic al salivei, aici
putem executa o serie de teste care ne permit punerea in evidenta a
mucieni, sulfocianatilor si a anionilor si cationilor. Mucina se pune in
evidenta prin combinarea salivei cu 3-4 picaturi de acid acetic in
eprubeta, sulfocianatii se pun in evidenta prin pipetarea de acfid
clorhidric si clorura ferica peste saliva recoltata in eprubeta, apare o
coloratie rosie, cu atat mai intensa la fumatori. Anionii de clor se pun in
evidenta cu ajutorul acidului azotic concentrat si a azotatului de argint
peste saliva fiarta in eprubeta, va aparea un precipitat de clorura de
argint. Anionii de sulf se pun in evidenta in mod similar doar ca de data
asta folosim acid clorhidric si clorura de bariu, apare precipitat de sulfat
de bariu. Anionii fosfat se pun in evidenta in mod similar cu acid azotic
si molibdat de amoniu, cu incalzire pana la fierbere si aparitia de
cristale de fosfomolibdat de amoniu. Anionul Carbonat se evidentiaza in
reactia salivei native cu acid acetic, vor aparea bule gazoase de CO2.

In ceea ce priveste cationii, cei de calciu se evidentiaza in reactia dintre

saliva fiarta tratata cu oxalat de potasiu(formare de precipitat de oxalat
de calciu), cei de sodiu se pun in evidenta prin punerea unui fir de
platina in saliva si colorarea in galben la incalzire, iar cei de potasiu se
procedeaza similar cu firul de platina si saliva incalzita, doar ca de data
asta privim printr o sticla albastra de cobalt ce are proprietatea de
retinere a radiatiilor provocate de arderea sodiului. Flacara va prezenta
culoare violeta datorata radiatiilor produse de arderea potasiului.

S19 Biomecanica structurilor alveolare orale (modele ideale,

reale si patologice)

 Biomecanica dintelui este exprimată funcţional atît în contextul

relaţiilor fiziologice inter-maxilare, cît şi în cel al relaţiilor odonto-
parodontale. Din acest ultim punct de vedere se desprind două
aspecte importante, cel al stabilităţii şi cel al mobilităţii dentare.
 Se știe că dintele prezintă în mod normal un grad de uşoară mobilitate
evidentă la aplicarea de presiuni mari asupra sa. In condiţii fiziologice
dintele funcţionează din punct de vedere al biomecanicii locale sub
forma unor pîrghii dento-parodontale de gradul I şi II. În pîrghia
odonto-parodontală de gradul I braţul de forţă (F) este dat de
înălţimea coroanei clinice, punctul de sprijin (S) îl constituie îl
constituie coletul clinic (linia de prindere a mucoasei gingivale pe
dinte) iar braţul de rezistenţă (R) îl reprezintă lungimea rădăcinii
clinice (ordinea dispunerii în lanţul cinematic fiziologic a elementelor
de caracterizare a pârghiei fiind: F-S-R). Cu cât braţul de forţă este mai
scurt (deci coroana clinică mai puţin înaltă), iar cel de rezistenţă
(rădăcina clinică) este mai lung, cu atât dintele este este mai stabil
implantat în alveola dentară, cu alte cuvinte un colet clinic mai sus
situat conferă o stabilitate dentară mai robustă (Fig-A). Dimpotrivă,
coborârea punctului de sprijin (deplasarea lui spre apex) poate duce
atât în condiţii fiziologice cît şi patologice la transformarea pîrghiei de
ordinul I spre pîrghia de ordinul II (Fig-B) cu un grad uneori
semnificativ de instabilitate a dintelui în raport cu apexul care rămîne
relativ fix (apexul poate căpăta chiar valoare de punct de sprijin – S -
în cazul transformării pîrghiei de gradul I în pîrghie de gradul II).
 La rîndul ei condiţia patologică cea mai frecventă este dată de atrofia
osului alveolar şi retracţia gingivală. În această situaţie poate apare
posibilitatea creşterii gradului de basculare a dinţilor chiar la aplicarea
de forţe masticatorii de intensitate obişnuită, normală, datorită
alungirii braţului forţei şi tendinţei de coborîre a punctului de sprijin
spre apex (braţul forței se alungeşte, în timp ce braţul rezistenței se
scurtează), dispunerea elementelor de reper cinematic fiind în
următoarea ordine : F-S-R, adică pîrghie de gradul I, dar cu un braţ F
din ce în ce mai lung, asociat din această cauză şi în aceiaşi măsură, cu
scăderea stabilităţii dintelui (Fig-C).

Pârghii dento-parodontale

 Dinţii suportă în cursul masticaţiei obişnuite presiuni ritmice orientate

în următoarele direcţii :
 verticale în lungul axului median al dintelui
 paraxiale
 oblice
 perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui.
 Presiunile aplicate sunt intermitente, întrerupte de pauze mai scurte
sau mai lungi, astfel încât se poate vorbi de suite alternante de faze
parodontale dinamice şi faze parodontale de repaus, această
activitate ciclică având un efect stimulator asupra sănătăţii şi nutriţiei
odonto-parodontale, precum şi o acţiune de restructurare şi modelare
permanentă a ţesuturilor moi şi dure ale dispozitivului dento-alveolo-
maxilar.
 Presiunile verticale şi paraxiale se exercită mai ales în acţiunile dinţilor
frontali de apucare şi sfâşiere a hranei sau la persoanele cu edentaţie
parţială (prin lipsa premolarilor şi molarilor) chiar în procesul de
masticaţie propriu-zis ; presiunile oblice şi cele orizontale
( perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui) acţionează în
masticaţia de frecare, iar prin mişcările ce le impun dintelui tind la
bascularea /dislocarea acestuia. Unul din rolurile cele mai importante
în conservarea stabilităţii dintelui şi preluării presiunilor/tracţiunilor îl
au structurile parodontale şi în primul rînd elementele fibroase ale
ligamentului periodontal.
 Forţele de presiune verticală aplicate pe dinte în lungul axului
longitudinal determină o „mişcare de înfundare” a dintelui („mişcare
de intruzie”) realizată cu participarea structurilor alveolare elastice.
 Intruzia dintelui în alveolă are cea mai mare amplitudine în condiţiile
aplicării şi transmiterii presiunilor verticale de-a-lungul axului median
longitudinal al dintelui, caz în care sunt prezente cel puţin trei
consecinţe: a) distribuirea egală pe pereţii alveolei dentare şi zonele
cementale a forţelor de presiune aplicate, b) tracţiuni egale pe fibrele
ligamentare şi c) disiparea presiunii hidrostatice active a lichidului
interstiţial periodontal, deasemenea în mod egal, asupra pereţilor ce
se privesc „în oglindă” (peretele cemental şi peretele alveolar).
Important din punct de vedere biomecanic şi fiziologic este faptul că
forţele de tracţiune ligamentare şi forţele presiunii hidrostatice sunt
de sens contrar şi egale între ele, ceea ce conferă structurilor lojei
parodontale rolul unui adevărate zone de sistem – tampon
(„biomechanically buffer”) şi de amortizare a şocurilor ocluzale.
 Acest model matematic şi biomecanic are însă un caracter mai mult
teoretic (ideal), el fiind rareori întîlnit în jocul real al forţelor
masticatorii unde distribuţia vectorilor de tracţiune ocluzală este
inegal aplicată ariilor cemento-alveolare prin intermediul fibrelor
periodontale întinse în mod diferit (presiunea hidrostatică rămâane
egal distribuită). Este adevărat totodată că în procesele masticatorii
obişnuite forţele ocluzale aplicate converg totuşi în mare parte spre
axul longitudinal median al dintelui, deşi nu în totalitate. Măsura în
care se realizează această direcţionare este în mod curent suficientă
pentru realizarea protecţiei dintelui.
 Depăşirea însă a unor limite fiziologice date de solicitările presionale
ca intensitate şi direcţie, poate duce la instalarea modelului patologic
în care tracţiunile inegale şi exagerate ca amplitudine şi durată ale
fibrelor de inserţie a ligamentului periodontal pot genera leziuni având
ca urmare compromiterea importantă a aparatului parodontal,
lărgirea spaţiului alveolar şi ca urmare pierderea dintelui prin
eliminarea din alveola dentară. Aspecte şi probleme speciale privind
dezechilibrele şi efectele lor pot surveni în aplicarea de presiuni şi
forţe exagerate cum este cazul sfărmării frecvente între arcadele
dentare a unor alimente foarte dure,a utilizării de proteze dentare
incorect realizate sau aplicate, în bruxism sau cazul edentaţiei parţiale
unde distribuţia forţelor se face pe o suprafaţă ocluzală mai redusă. În
această din urmă situaţie fenomenul este compensat dacă dintele
păstrat are mai multe rădăcini, ceea ce contribuie la distribuirea
forţelor de apăsare (de exemplu dinţii dispuşi lateral pe arcadele
dentare).Cronicizarea tracţiunilor anormale pare a afecta mai mult
echilibrul presiunilor din spaţiul alveolar (adică a forţelor de tensiune
prezente în fibrele ligamentului periodontal versus forţele de
rezistenţă ale peretelui alveolar şi presiunea hidrostatică) decât
intensitatea aplicării presiunilor.În modelul patologic zonele de liză
osoasă ale alveolei dentare nu sunt echilibrate (compensate) de
apariţia apoziţiilor osoase ceea ce implică supradimensionarea
alveolei dentare implicit şi prin subţierea pereţilor,urmată de
mobilitatea anormală a dintelui în zona de implant (de exemplu în
parodontoză).
 S20 Dinamometria si tonometria muschilor mobilizatori ai
mandibulei si oro-faciali; indexul neuro-muscular

 Tonusul muscular reprezintă starea naturală de tensiune musculară

(semi-contracţie) în condiţii de veghe, generată de existenţa în mod
normal a unei uşoare contracţii sau semicontracţie a muşchiului în
repaus sau de tensiunea musculară de grade variate prezentă în
timpul contracţiei propriu-zise.
 Tonusul muscular oferă date paraclinice importante asupra capacităţii
muşchilor sistemului stomatognat de a asigura relaţia centrică,
intercuspidarea maximă şi poziţia de postură. De asemenea
explorarea tonusului muscular este utilă determinării şi evaluării
echilibrului între musculatura extraorală şi intraorală. Echilibrul de
forţe al acestor muşchi stabilizează şi păstrează armonia aparatului
dento-maxilar şi în sens extins a echilibrului oro-cranio-facial
influenţînd creşterea arcadelor alveolare şi procesul de aliniere al
dinţilor.
 Evaluările instrumentale ale tonusului muscular sunt precedate de o
evaluare clinică a musculaturii şi stării tonice normale/anormale
bazată pe inspecţie şi palpare. Prin inspecţie se fac observaţii asupra:
 fantei labiale (deschisă, închisă),
 aspectului buzelor (hipertonicitatea muşchiului orbicular
induce aspectul de buze subţiri),
 analiza spaţiului de inocluzie fiziologică (oferă informaţii asupra
echilibrului dintre tonusul de repaus al muşchilor masticatori
elevatori şi depresori cu importanţă mai ales în ocluziile adînci).
 Prin palpare se poate aprecia tonicitatea buzelor sau a muşchilor
obrazului în funcţie de rezistenţa opusă la degetul examinatorului sau
 la împingere cu oglinda stomatologică în peretele jugal al spaţiului
vestibular. Prin inspecţie şi palpare se pot face deasemenea evaluări
asupra tonicităţii principalilor muşchi masticatori: muşchii linguali,
temporali, maseteri, ceea ce constituie cel mai important aspect.
Toate rezultatele evaluării se notează în vederea monitorizării stării
tonice musculare şi eventual a terapiei.
 Un grad crescut de obiectivitate îl are explorarea tonusului muscular
cu instrumente dedicate. Se utilizează astfel miotonometrul (de
exemplu miotonometrul Szirmai) care prin aşezare (sprijinire fără
apăsare) pe suprafaţa cutanată ce acoperă muşchiul mobilizator al
mandibulei şi prin compresiunea exercitată liber la suprafaţa
muşchiului în aceste condiţii de propria lui greutate pe muşchiul ales
pentru evaluare, înregistrează prin devierea acului indicator gradul
tensiunii sub care se află muşchiul respectiv atît în stare de repaus-
adică tonusul (contracţie uşoară sau semicontracţie), cît şi în
contracţia completă de diferite intensităţi.
 Rezultatele tonometriei evidenţiate de valori ce se pot încadra în
exprimarea clinică ca normotonie, hipotonie sau hipertonie se
recomandă a fi asociate cu datele obţinute şi prin alte investigaţii (de
exemplu cu cele obţinute prin kimograma masticatorie,
electromiografie) şi obligatoriu cu datele rezultate din examenul clinic.
 În mod curent se practică măsurarea tonusului muşchilor temporal şi
maseter, dar şi cel al muşchilor periorali (muşchii buzelor) şi a limbii
(miotonometria rezistivă).
 Tonometria este utilă în evaluarea:
 tonusului postural mandibular,
 a tonusului din cursul intercuspidării maxime,
 a relaţiei centrice,
 a ocluziei de efort,
  deglutiţiei,
 mişcărilor mandibulare–test sau funcţionale,
 disfuncţii ocluzale
 în evaluarea refacerii protetice a planului de ocluzie,
 disfucţii mio-articulare,
 dezechilibre/asimetrii neuro-musculare stomatognate generate de
iritaţii dentare sau de stări de stres psiho-emoţional.
 Echilibrul dento-parodontal, direcţiile de dezvoltare a arcadelor şi
forma acestora depind în mare măsură de echilibrul tonic, static (în
starea de repaus) şi dinamic (în actele funcţionale) al musculaturii
vestibulare şi orale.
 Dinamometria masticatorie, reprezintă o tehnică de investigaţie
funcţională a forţelor presionale masticatorii ce sunt aplicate asupra
fragmentelor alimentare supuse sfărmării şi triturării la nivelul
suprafeţelor ocluzale. Se înregistrează concomitent undele
kimogramei masticatorii (masticaţiograma) şi variaţia forţelor aplicate
(măsurători dinamometrice efectuate în dinamică funcţională). Se
evaluează forţele dezvoltate în cursul procesului masticator, prin
interpretarea integrată a aspectului liniilor descendente şi ascendente
masticaţiografice împreună cu valorile dinamometrice succesive
obţinute în fiecare moment de pe linia descendentă (ridicarea
mandibulei) a fiecărui ciclu masticator. Dinamometria oferă repere
funcţionale utile în protetică, ortodonţie, în tulburări ale ocluziei sau
în sindromul algodisfuncţional stomatognat şi mai ales în recuperarea
și reabilitarea complexă neuro-motorie oro-maxilo-facială.
 Pentru unii mușchi din teritoriul oro-facial (de ex. muşchii intrinseci
laringieni) problema sincronizării contracției bilaterale și coordonării
acțiunilor lor este esențială pentru realizarea funcției lor. Acest aspect
este extrem de important în cazul fonației cu atât mai mult cu cât
mușchii fonatori pot fi inervaţi fie de acelaşi nerv motor, fie de nervi
motori diferiţi (ramul extern al nervului laringeu superior şi ramul
laringeu recurent). În plus, unele ramuri nervoase motorii prezintă
 lungimi diferite ceea ce ar putea implica timpi diferiţi de transmisie a
influxului nervos, ori condiţia ajungerii biopotenţialelor excitatorii la
muşchii fonatori în acelaşi timp util este esenţială în fiziologia fonaţiei.
În mod normal nu există totuşi diferenţe de timp între contracţiile
muşchilor laringieni stânga/dreapta participanţi la procesul vorbirii
(contracţii care trebuie să fie şi sunt simultane) deşi există diferenţe de
lungime a nervilor motori. Explicația acestei sincronizări temporale
constă în faptul că grosimea crescută (deci conductibilitate crescută) a
nervului mai lung compensează diferenţa de lungime facând ca timpul
de conducere a influxului nervos sa fie același. Explorarea acestor
parametri se poate face determinând indexul neuro-muscular (INM)
care se calculează prin raportul dintre lungimea nervului motor ce
inervează muşchiul investigat şi grosimea fibrei nervoase din
componenţa nervului motor respectiv:

INM = Lungimea nervului(cm)/Diametrul fibrei nervoase(microni)

 Creşterea compensatorie în diametru a nervului mai lung pentru a
menţine acelaşi timp de deplasare a influxului nervos cu cel din nervul
mai scurt se dobîndeşte prin exerciţiu fonator în timpul primilor ani de
viaţă.
 Indexul neuro-muscular este util şi în studiile legate de diagnosticul unor
afecţiuni dento-maxilare sau evaluării funcţionale în terapia
ortodontică.

 S21 Influenta tridimensionala a musculaturii oro-mandibulo-
faciale asupra aparatului dento-maxilar; functiile individuale ale
muschilor mobilizatori ai mandibulei, activitatea simetrica si
asimetrica a muschilor mobilizatori ai mandibulei

 Muşchii mobilizatori ai mandibulei sunt muşchi scheletici fiind

constituiţi din mănunchiuri de celule multinucleate cunoscute sub
numele de fibre musculare striate (o celulă musculară egal o fibră
musculară), dispuse paralel cu direcţia de acţiune a procesului de
contracţie.
 Cei aproximativ 20 muşchi ai sistemului muscular oro-maxilo-
facial şi parţial ai gâtului contribuie cu toţii în măsuri diferite în
principal la deplasările mandibulei în decursul masticației,
deglutiției și fonației.
 Studiile efectuate asupra modului de lucru al sistemului muscular
oro-maxilo-facial având ca acţiune mobilizarea maxilarului
inferior, au arătat că acesta posedă o organizare de tip funcţional.
Ea cuprinde acel mod de organizare care corespunde cel mai bine
funcţiei (funcţiilor) sale pentru a obţine cu un efort minim o
eficienţă maximă, trăsătură esenţială ce a reieşit din explorarea
amănunţită a acţiunilor pe care le îndeplineşte fiecare din muşchii
participanţi la biomecanica mandibulară (vezi tabelul de mai jos).
Cercetările au concluzionat că cel mai bun randament al unui
muşchi este oferit atunci când forţa pe care o generează se aplică
perpendicular pe rezistenţa opusă la deplasare. Acest randament
se obţine adeseori prin contracţia simultană a mai multor muşchi,
a căror rezultantă sumată ghidează şi orientează sensul
deplasării.
 Muşchii au tendinţa de a păstra axul de deplasare a forţelor
(caracteristică posibil engramată genetic) ghidaţi fiind de factori
declanşatori care semnalizează orientarea, un exemplu fiind
maseterul ce se verticalizează cu aproape 10 grade ca urmare a
 schimbării conformaţiei generale a mandibulei în cursul
dezvoltării.
 În afara de actele funcționale enumerate masus acţiunile lor sunt
mai extinse cuprinzând şi alte segmente ale extremităţii cefalice şi
alte funcţii cum sunt tonusul de fond, asocierea cu gesturile din
diferite comportamente, exteriorizarea unor stări afective sau
emoţionale (de ex. muşchiul triunghiular al buzelor coboară
comisura, dar este şi muşchiul ce exprimă trăiri afectivo-
emoţionale ca tristeţea şi dispreţul) sau participări la mimica de
comunicare împreună cu alţi muşchi ai feţei.

Principii de organizare funcţională ale aparatului muscular

mobilizator al mandibulei:
a) Principiul antagonismului funcţional al grupelor musculare: în
baza acestui principiu de lucru, unele grupe musculare
desfăşoară o acţiune (de ex. muşchii agonişti) în timp ce alte
grupe musculare se relaxează sau realizează o acţiune opusă
(antagoniști). Acest principiu stă la baza modelelor musculare
inverse de contracție (propulsie, retropulsie, lateropulsie,
ridicare, coborâre etc), complementare şi succesive, cum este
de exemplu actul masticaţiei (bolul alimentar ce se formează în
cavitatea bucală este rezultatul activităţii muşchilor ce
deplasează lateral mandibula dar şi a celor care o readuc în
poziţia centrică sau în poziţia de intercuspidare maximă iniţială
de la care s-a plecat);
b) Principiul cooperării în care muşchi diferiţi contribuie la
desfăşurarea în timp a unei acţiuni fiziologice complexe şi
funcţional unitare, de exemplu, muşchii pterigoidieni externi
iniţiază mişcarea de coborâre a mandibulei, muşchii
suprahioidieni o continuă, iar muşchii digastrici o desăvârşesc.
S22 Principalii muşchi mobilizatori ai mandibulei (inserţii, inervaţie
şi funcţii)
Acţiuni
Fascicole Inserţie mobilizatoare
Muşchi Inserţie fixă Inervaţie
componente mobilă asupra
mandibulei
 Arcada
Nerv
zigomatică Ridicare
maseterin
 Malar mandibulă oblic
Fascicul (ram al
Maseter  Gonion şi în sus
superficial nervului
 Faţa laterală Propulsie
mandibular
ram vertical Lateropulsie
din trigemen)
mandibulă
 Arcada Nerv
zigomatică maseterin
 1/3 post. faţa (ram alRidicător
Fascicul
ext. ram nervului Lateropulsie
profund
orizontal mandibular Retropulsie
mandib. din
 Gonion trigemen).
 Fosa Faţa internă
Ram dinRidicător
pterigoidiană a ram
nervul Propulsie
Pterigoidian intern —  Apofiza ascendent
mandibular Lateropulsie
pirvizualamidal mandib.
din trigemen
ă a palatinului Gonion
 Fosa
temporalului
 Linia Apofiza Nerv
Fascicul Ridicător
Temporal temporală a coronoidă temporal
anterior Propulsie
frontalului, (mandibulă) profund ant.
parietalului şi
temporalului
Nerv
Fascicul temporal Ridicător
mijlociu profund Retropropulsie
mijlociu
Nerv
Fascicul temporal Retropulsie
posterior profund Lateropulsie
posterior
Digastric Pântece Os hioid Fosetă Nerv Coborâtor
anterior mandibulară milohoidian Retropulsie
 din trigemen
Şanţ digastric
Pântece (medial faţă de
Ram din facialCoborâtor
posterior apofiza
mastoidă)
Nerv
 Aripa Capsula
Fascicul pterigoidian Propulsie
mare sfenoid ATM
Pterigoidian extern superior (ram dinCoborâtor
 Foseta Meniscul
(sfenoidal) nervul Lateropulsie
condiliană articular
mandibular)
Propulsie
Lateropulsie
 Apofiza Fovea
Fascicul inferior Idem Coborâre (glisare
pterigoidă condiliană
anterioară
+rotaţie)
Coborâtor
(masticaţie)
Linia
Nervul Lateropulsie
milohioidian
Milohioidian  Os hioid milohioidian Ridică osul hioid
ă a
din trigemen (deglutiţie)
mandibulei
Trage înainte
laringele
Coborâtor
Mandibulă Nervul
Geniohioidian  Os hioid Lateropulsie
Apofize geniiHipoglos
Ridică os hioid
Muşchiul pielos al Grăsimea
Mandibula Nervul Facial Coborâtor
gâtului (platisma) gâtului
 S23 Biomecanica miscarilor în articulația temporo-mandibulară
- tipuri de pîrghii ale articulației temporo-mandibulare

 Din punct de vedere biomecanic Articulaţia Temporo-Mandibulară

(ATM) prezintă o mare importanță avînd în vedere rolul ei ca
participantă la sistemele de pârghii osteo-articulare maxilare.
 La toate pârghiile sistemului mio-osteo-articular din organism există
ca şi în fizică trei elemente determinante (Forţă, Rezistenţă, Sprijin)
din a căror dispunere succesivă în diferite poziţii rezultă şi clasificarea
pârghiilor biologice în pîrghii de gradul I, II şi III. Forţa activă (F) este
reprezentată de muşchii care prin contracţia lor mobilizează
segmentul osos, iar Rezistenţa este dată fie de greutatea segmentului
osos, fie de sarcina exterioară deplasată prin lucru mecanic dacă este
cazul (R); al treilea element este locul de Sprijin (S), punct fix de pe
axul biomecanic al mişcării prezent în articulaţia ce face legătura între
cele două oase. În cadrul pîrghiilor sistemului temporo-maxilar,
muşchii mobilizatori ai mandibulei împreună cu elementele
structurale ale articulaţiile temporo-mandibulare conectează
mandibula la oasele temporale. Muşchii reprezintă forţe puternice
care aplicate prin inserţii la nivelul mandibulei şi oaselor vecine îşi
exercită acţiunile prin intermediul osului mandibular, făcând astfel
posibile mişcări ale condililor acestui os în cele două articulaţii
temporo-mandibulare, stîngă şi dreaptă.
 Articulaţia temporo-mandibulară, mobilă, face parte din clasa
diartrozelor, realizînd un cuplu cinematic în care unul din cele două
oase componente execută rotaţii în jurul unor axe sau translaţii în
diferite planuri (osul mobil fiind mandibula iar osul fix osul temporal).
 Conform teoriei lui Gysi ( anul 1921), dacă punctul de aplicare al
rezistenţei (R) se află la nivelul dinţilor frontali se realizează o pârghie
de gradul III (pârghie de viteză) cu punctul de sprijin (S) la nivelul
articulaţiilor temporo-mandibulare, iar punctul de aplicare al forţei (F)
la nivelul locului de inserţie a muşchilor ridicători ai mandibulei; în
 acest caz pârghia este mai puţin traumatizantă, dar în acelaşi timp şi
mai puţin eficace ca forţă, pentru că dinţii frontali nu se caracterizează
prin rezistenţă apreciabilă la duritatea opusă de unele alimente în
momentul acţionării forţelor masticatorii (a se vedea figura).
 Triturarea dentară a alimentelor are loc dealtfel rar în această poziţie,
iar atunci când se încearcă şi mai ales când se insistă forţat pe
alimente dure, datorită ineficienţei „ab initio” a acestui tip de pârghie,
se pot produce agresări importante ale parodonţiului dinţilor incisivi şi
suprasolicitarea articulaţiilor temporo-mandibulare ca punct de
sprijin, fenomene asociate cu dureri şi posibil cu creşterea anormală
a mobilităţii dentare în condiţiile exersării frecvente a acestei
tendinţe. Deplasarea punctului de rezistenţă (R) a alimentului spre
zonele laterale ale arcadelor dentare transformă pârghia de gradul III
în pârghie de gradul II (pârghie de forţă), cea mai eficientă fiind
plasarea punctului de rezistenţă între arcadele dentare în dreptul celui
de al doilea molar (stâng sau drept), punctul de sprijin (S) la nivelul
ATM de partea opusă, iar zona de aplicare a forţei (F) la nivelul
inserţiilor muşchilor ridicători ai mandibulei de pe partea existenţei
punctului de rezistenţă.
Sisteme de pârghii maxilare (osteo-articulare
mandibulare)
Pârghii fiziologice: Pârghia de ordinul III (R-F-S)
Pârghia de ordinul II (S-R-F)
 S24 Analiza miscarilor simple si combinate ale mandibulei si
rolurile lor functionale in masticatie, deglutitie si fonatie

Articulaţiile temporo-mandibulare participă la realizarea a două tipuri

de mişcări:
(A) mişcări ale condililor mandibulari,
(B) mişcări ale mandibulei (mişcări unidirecţionale, mişcări
funcţionale şi mişcări extreme).
Mişcările menţionate au loc prin intermediul şi cu participarea
articulaţiilor temporo-mandibulare, ca urmare orice tip sau modalitate
de mişcare a maxilarului inferior se realizează cu interesarea acestor
articulaţii. Prin frecvenţa mişcărilor, articulaţiile temporo- mandibulare
sunt cele mai solicitate articulaţii, aspect evidenţiat de cele aproximativ
10.000 de mişcări efectuate în medie în 24 de ore. În contextul
arhitectonicii structurale şi a biocinematicii temporo – mandibulare,
mişcările mandibulare sunt urmarea mişcărilor condililor mandibulari în
articulaţia temporo-mandibulară reflectîndu-le în modul cel mai direct
pe acestea.

A. Mişcările condililor mandibulari (Figura 1)

Mişcările condililor mandibulari se clasifică în mișcări elementare și
combinate :
1. Mişcările condiliene elementare sunt reprezentate de:
a) mişcări de rotaţie,
b) mişcări de translaţie;
Articulaţia temporo-mandibulară este singura articulaţie din organism
care permite mişcări de rotaţie şi mişcări de translaţie.
2. Mişccările condiliene compuse (combinate) sunt rezultate din
asocierea mişcărilor de rotaţie cu cele de translaţie.
În mişcările condiliene rolurile esenţiale sunt deţinute de
compartimentele articulare din ATM şi anume, segmentul articular
condilo-meniscal (inferior) pentru mişcările de rotaţie şi segmentul
articular menisco-temporal (superior) pentru mişcările de translaţie. Un
rol determinant în ambele tipuri de mişcări îl are aparatul muscular
mobilizator al mandibulei.

a). Mişcări condiliene elementare de rotaţie

Mişcările de rotaţie ale condililor mandibulari din compartimentul
condilo-meniscal al ATM sunt realizabile în trei axe diferite de rotaţie :
 axul transversal (axa bicondiliană);
 axul vertical;
 axul sagital.
În ultimele două cazuri axele de rotaţie condiliene (verticală și sagitală)
trec prin centrul numai a unuia din cei doi condili.

Figura 1. Axele mişcărilor de rotaţie (transversală,

verticală şi sagitală) ale condililor mandibulari în
articulaţia condilo-meniscală din ATM (exemplu cu
condil pivotant în dreapta subiectului)

b). Mişcări condiliene elementare de translaţie

Mişcările de translaţie, simetrice şi asimetrice, reprezintă cel de al
doilea tip de deplasare al condililor mandibulari şi au loc împreună
(simultan) cu meniscul articular, în compartimentul menisco-temporal
al ATM, pe pantele de ghidaj existente la nivelul tuberculilor articulari ai
ATM. Mişcarea de translaţie simetrică a condililor mandibulari
înseamnă implicit deplasarea axului bicondilian; condilii se mobilizează
în jos şi înainte, revenind apoi aproape pe aceiaşi traiectorie (traiectorie
condiliană sagitală) în cadrul mişcărilor de ridicare-coborâre şi de
propulsie-revenire a mandibulei. Translaţia asimetrică a mandibulei
caracterizează deplasările lateralizate ce au loc în planul orizontal,
direcţia mişcării fiind transversală.

B. Mişcările mandibulare
Mişcările de rotaţie şi translaţie ale condililor (desfăşurate de cele mai
multe ori simultan), fac posibile la rândul lor deplasările mandibulei în
cele trei planuri (frontal, sagital şi orizontal) (Figura 2) şi pe cele trei
direcţii/axe (verticală, sagitală şi transversală) (Figura 3), generând mai
multe tipuri de mişcări mandibulare ce pot fi grupate în: mişcări simple
unidirecţionale, mişcări funcţionale (din timpul actelor functionale
masticaţie, deglutiţie, fonaţie, mimică), mişcări extreme
(comandate/voluntare, denumite şi mişcări limită), mişcări simetrice
sau asimetrice și mişcări cu sau fără contact interdentar.

Figura 2. Planurile de referinţă (frontal, sagital şi orizontal) ale mişcărilor

mandibulare

Figura 3. Deplasările mandibulei în axele verticală, sagitală şi transversală

(bicondiliană) (după Arcoria, 2010)

Mişcările mandibulare simple unidirecţionale (de ridicare-coborîre,

propulsie-retropulsie, lateropulsie stîngă şi dreaptă) se realizează cu
plecare din poziţia de postură sau de relaţie centrică şi revenirea în
aceiaşi poziţie. Cele şase mişcări unidirecţionale sunt fundamentale şi
stau la baza generării şi celorlalte tipuri de mişcări ale mandibulei (fără
a lua în calcul individualitatea tiparului deplasărilor mandibulare,
caracteristic în detalii fiecărui individ).
În mişcarea de ridicare-coborîre a mandibulei (cele mai importante
mişcări în tabloul dinamicii funcţionale mandibulare), coborârea începe
din poziţia de repaus - de postură - (sau din relaţie centrică) prin o
rotaţie pe loc a condililor mandibulari pe meniscul articular în axul
bicondilian alfa-beta (transversal) urmată rapid de o rotaţie a condililor
cu tot cu menisc în axul transversal asociată cu o mişcare de translaţie
(alunecare) simetrică a condililor, a meniscului şi a axului transversal
(axul ajunge în final în dreptul spinei lui Spix).
 Mişcarea mandibulară de propulsie reprezintă mişcarea de alunecare
în plan sagital-orizontal a incisivilor inferiori pe suprafaţa palatinală
(„suprafaţa de ghidaj”) a incisivilor superiori, plecând din relaţia
centrică, trecând prin poziţia de intercuspidare maximă şi ajungând în
final la poziţia „cap la cap”. Mișcarea de retropulsie se desfașoara cu
aceleași secvențe, în sens invers.
Mişcarea de lateralitate (lateropulsia, mişcarea de diducţie) a
mandibulei este o mişcare complexă ce are loc în plan orizontal pe
direcţie transversală alternativ, dreapta sau stânga, asociată cu o
uşoară coborâre sau propulsie. Ea începe din poziţia de intercuspidare
maximă, partea spre care se deplasează mandibula (stîngă sau dreaptă)
fiind considerată partea activă, iar partea opusă reprezintă partea
pasivă (inactivă, nelucrătoare, de balans/de echilibru)
 S25 Forte si presiuni masticatorii (directii de actiune, valori
normale in functie de suprafata ocluzala si grupe functionale de
dinti)

 Forţele intense din timpul masticației sunt amortizate prin disiparea

lor în întreaga regiune facială şi baza craniului (oasele bolţii craniene
sunt ca rezistenţă egale în toate direcţiile fiind o zonă static neutră).
Din acest punct de vedere, un rol important în transmiterea forţelor
statico-dinamice presionale revine dispunerii înlănţuite a dinţilor şi
scheletului cranio-facial sub forma sistemului denumit con dentar
(con sau geometric cranio-facialo-dentar) format din trei componente
înfundate unul în celălalt începînd cu (a) neurocraniul, în care se
înfundă (b) masivul facial fixat de baza craniului şi (c) dinţii ce se
înfundă în masa facială.
 Elementul determinant de care depinde mărimea forţelor de presiune
aplicate îl reprezintă intensitatea contracţiei muşchilor masticatori şi
direcţia de aplicare. Forţa maximă de contracţie pe care o poate
dezvolta un muşchi masticator depinde direct proporțional de:
 suprafaţa de secţiune
 lungimea muşchiului
 Se consideră că forţa maximă de
contracţie este de 35-90 kgf
pentru un muşchi masticator
(sau în exprimare pe suprafaţa
de secţiune a muşchiului 10 Kg/1
cm2)
 Determinările
gnatodinamometrice privind Valorile maxime fiziologice ale
valorile medii ale forţei maxime forţelor presionale masticatorii
de masticaţie (forţa de muşcare) (kgf) aplicabile la nivelul dinţilor
pe grupe de dinţi sunt variabile frontali şi laterali şi a ramurilor
verticale ale mandibulei
 potrivit datelor din literatură, în general fiind acceptate următoarele
valori:
 Incisivi: 11-26 kgf
 Canini: 35 kgf
 Premolari: 11-23 kgf
 Molari: 29-70 kgf.
 Dinţii posteriori fiind mai apropiaţi de inserţia ridicătorilor mandibulei
au o forţă masticatorie mai ridicată decât cea a dinţilor anteriori.
 S26 Teste de explorare a eficientei masticatorii

 Prin eficienţa procesării masticatorii se înţelege capacitatea

sistemului stomatognat de transformare într-un anumit interval de
timp de la introducerea în cavitatea orală, a unui fragment alimentar
într-un bol alimentar complet prelucrat mecanic (avînd în final un
număr cât mai mic de fragmente netriturate sau cu fragmente
alimentare de câţiva mm3), insalivat şi parţial atacat enzimatic şi pe
care subiectul îl apreciază (conştient sau nu) ca fiind gata pregătit
pentru deglutiţie.
 Exista în prezent mai multe metode de evaluare cantitativă a eficienței
masticatorii. O metodă relativ exacta este reprezentată de evaluarea
spectrofotometrica a unui material alimentar colorat. Eficiența
masticatorie se definește în acest caz ca fiind:

EM = E1 × 100/E

în care E1 reprezintă nivelul de densitate optică determinat

spectrofotometric (530 nm) la materialul alimentar colorat (beta
caroten din 6 g morcov) dintr-un bol alimentar finalizat pentru
deglutiţie în urma a 20 de cicluri masticatorii iar E reprezintă nivelul de
densitate optică determinat spectrofotometric (530nm) la un
fragment de morcov (6 g) strivit în totalitate printr-o procedură
standard.
 Frecvent pentru evaluarea eficienţei masticatorii sunt utilizate în
practică testele gravimetrice. Ele apreciază procentual prin cîntărire
greutatea particulelor alimentare de diferite mărimi prezente în bolul
alimentar final pregătit pentru deglutiţie, bol obţinut după
secţionarea, sfărmarea, triturarea, măcinarea şi insalivarea
fragmentului alimentar introdus în cavitatea orală. Sunt supuse
procesului masticator alimente de consistenţă fermă (pesmet,
morcovi, carne, nuci, alune, etc.) sau structuri artificiale standard (de
exemplu gelatină durificată).
 Testul Helman în care se acordă subiectului adult 50 secunde
pentru masticaţia completă a 5 gr de migdale (la copil 2,5 g).
Conţinutul masticat se usucă, după care se cerne prin o sită cu
orificii avînd diametrul de 2,4 mm, cîntărindu-se apoi eventualele
resturi rămase în sită. Eficienţa masticaţiei în această probă se
calculează ştiindu-se că fiecare gram de migdale necernut
corespunde unei eficienţe masticatorii mai mică cu 20% comparativ
cu eficienţa ideală de 100%.
 Testul Dahlberg utilizează grăunţe de gelatină durificate prin tratare
cu formalină şi aduse în stare aplatizată/sfărmată prin mişcări
masticatorii de strivire şi triturare (40 de mişcări masticatorii). Se
procedează apoi la cerneri ale conţinutului oral succesiv prin site cu
diametrul 1-10 mm numărându-se fragmentele reţinute pentru
fiecare tip de sită. Cu cât proporţia fragmentelor supuse trecerii
prin sitele cu ochiuri mai mari este mai ridicată cu atât performanţa
masticatorie este mai bună. Cu alte cuvinte cu cît eficienţa
aplatizării (triturării) granulelor de gelatină este mai mare cu atât
creşte mărimea suprafaţei obţinută prin aplicarea presiunile
verticale antagoniste dentare (masticatorii).
 Testul Rubinov foloseşte alimente de durităţi variabile cu masă şi
volum standard şi anume miez de nucă de pădure (în
cantitate/masă de aproximativ 800 mg utilizat ca aliment-etalon de
duritate medie), pesmeţi (masa de 500 mg) sau pîine (masa de 1 g),
ultimele două avînd volumul egal cu cel al nucii. Se supune
masticaţiei o cantitate de aliment determinată, procesul masticator
durînd pînă cînd va apărea reflexul deglutiţiei (tehnică fiziologică).
În acest moment bolul alimentar se depune într-un vas unde va fi
 supus spălării după care conţinutul se cerne prin o sită cu găuri
rotunde avînd diametrul de 2-4 mm. Dacă există reziduuri
nefărămiţate şi netriturate complet, ele se cîntăresc şi se exprimă
prin diferenţă ca fracţie procentuală din masa iniţială a
fragmentului alimentar ingerat. Lipsa reziduurilor semnifică
apaltizarea tuturor fragmentelor şi deci o eficacitate masticatorie
de 100%. Studii folosind această tehnică şi cuprinzînd loturi extinse
de subiecţi au arătat că timpii normali necesari masticaţiei
complete (din momentul cînd subiectul introduce alimentul în
cavitatea orală şi începe masticaţia, pînă cînd simte senzaţia
necesităţii deglutiţiei) pentru diferite alimente de consistenţă
standard sunt: pentru miez de nucă = 14-25 sec, pesmeţi =11-17
sec, pîine = 9-13 sec.
 Testul Rohovski evaluează eficienţa masticaţiei cu ajutorul a doi
cilindri standard de gelatină (diametrul de 16 mm şi lungi de 10,5
mm trataţi cu formalină). Se efecuează un număr de 20 de cicluri
masticatorii de aceiași parte, după care bolul alimentar format şi
depus se trece succesiv prin site avînd ochiuri ce scad treptat în
diametru cu cîte 2 mm. In calcul se iau timpul necesar masticaţiei şi
parametrii electromiografici ai muşchilor masticatori.

 S27 Kimograma ciclului masticator (analiza graficului, faze) si
kimograma procesului masticator (masticațiograma- analiza
graficului, etape)

 Prin această metodă miografică se înregistrează cinematica

activităţii fazice a muşchilor mandibulari în timpul procesului de
masticaţie, explorare indirectă prin intermediul modificărilor de
presiune ce au loc într-un balonaş de cauciuc în timpul acţiunii de
ridicare şi coborîre a mandibulei. Perioada de masticaţie înregistrată
include complexul de mişcări desfăşurat pentru prelucrarea
masticatorie completă a unui fragment de hrană izolat, de la începutul
introducerii sale în cavitatea orală şi pînă la declanşarea deglutiţiei.
Înregistrările se realizează, aşa cum s-a menţionat mai sus, cu ajutorul
unui dispozitiv numit masticaţiograf prevăzut cu un balonaş de
cauciuc de la care un sistem pneumatic preia variaţiile de presiune din
interiorul acestuia şi le transmite în continuare unui sistem de
înscriere mecanic sau electronic.
 Prin metoda kimogramei masticatorii se poate înregistra:
 activitatea contractilă în timpul procesului de masticaţie de pe
partea activă (sau de pe partea balansată) din momentul
introducerii fragmentului alimentar izolat în gură (precedat de
faza de repaus muscular) şi pînă la deglutiţie,
 activitatea contractilă a muşchilor mobilizatori ai mandibulei în
timpul deglutiţiei,
 activităţi contractile masticatorii diferite şi comparative în cursul
masticaţiei unor tipuri de alimente diferite ca textură şi rezistenţă
pentru analize comparative.
 Se obține astfel o suită de curbe ondulatorii succesive, aşa numitele
unde (sau linii) de masticaţie (UM) cu o durată descrescătoare de la 3-
0,5 sec. Fiecare UM reflectă mişcările mandibulei şi i se poate descrie
un segment ascendent dat de coborârea mandibulei (curba A-B) şi un
segment descendent dat de urcarea mandibulei (curba B-C).
 Kimograma masticatorie Kimograma masticatorie:
(masticaţiograma): înregistrarea graficul a două unde izolate de
grafică a mişcărilor maxilarului pe masticaţiogramă
inferior în cursul unui proces A: unghiul G cu valoare sub 90°
masticator complet şi tipurile de semnifică un grad relativ crescut
unde de masticaţie. de rezistenţă a alimentului;
B: unghiul G în jur de 90° indică
lipsa rezistenţei alimentului la
aplicarea forţei de masticaţie.

 Morfologia tipurilor de unde masticatorii înscrise corespund în ordine

următoarelor etape (faze) – a se vedea figura:
 I – starea de repaus; II – faza de introducere a hranei; III – faza de
adaptare; IV – faza de masticaţie propriu-zisă; V – sfârşitul
masticaţiei şi începutul deglutiţiei;
 A – B: linie ascendentă dată de coborârea mandibulei; B – C: linie
descendentă data de ridicarea mandibulei (mişcare efectivă).
 Unghiul G: este unghiul format de linia descendentă şi linia
orizontală (măsoară declivitatea undelor de masticaţie în funcţie
de rezistenţa alimentului opusă la aplicarea forţelor masticatorii).

 Kimograma ciclului masticator

 Panta ascendentă a undei de masticaţie are de regulă un traseu
aproape vertical evidenţiind o mişcare rapidă de coborîre a
mandibulei, în timp ce panta descendentă formează un unghi G cu
linia orizontală, unghi a cărui mărime depinde de consistenţa
 alimentului care conferă caracterul şi durata mişcării mandibulare
(viteză, durată, amplitudine).
 Cu cît alimentul este mai dur, cu atît el opune o rezistenţă mai
mare la secţionare sau sfărmare, unghiul este mai mic şi durata
este mai mare. La 90° unghiul G reflectă lipsa rezistenţei
alimentului la aplicarea forţei de masticaţie. Vârful undei de
masticaţie indică înălţimea (amplitudinea) maximă a coborârii
mandibulare care depinde în măsură însemnată şi de volumul
alimentului introdus în cavitatea orală. Dacă mandibula prezintă
scurte opriri în traseul ei de ridicare (în cursul mişcării de ocluzie a
arcadelor dentare), segmentul descendent apare sub formă de
trepte (traseu cu aspect de „scară”) ce semnifică întâmpinarea de
rezistenţă/rezistenţe din partea alimentului. Segmentul inferior al
liniei descendente al unei unde de masticaţie formează împreună
cu segmentul inferior al liniei ascendente al undei următoare aşa
numita „ansă de închidere” (inferioară) sau de contact, aflată mai
jos de linia de repaus şi care corespunde pauzei din timpul opririi
mandibulei la închiderea arcadelor dentare, evidenţiind contactul
dintre suprafeţele masticatorii ale dinţilor. Unghiul ansei de
închidere (lărgimea sau gradul de deschidere al ansei) relevă
rapiditatea trecerii de la poziţia de închidere la cea de deschidere
a arcadelor şi în acelaşi timp reprezintă un indicator al duratei de
timp necesare pentru strivirea alimentului între dinţi. Cu cît
unghiul este mai deschis cu atît el traduce o durată mai mare de
compresiune a alimentului ,iar eventuala apariţie a platoului drept
şi durata acestuia indică, aşa cum s-a arătat mai sus, timpul de
oprire a mandibulei în momentul comprimării alimentului în
funcţie de rezistenţa întîmpinată. Ansa cu ondulaţii la mijloc
reprezintă un indicator al triturării/măcinării alimentului prin
mişcările de alunecare ale mandibulei (Rotaru,1971;Saulea,2009).
Morfologia undelor masticaţiogramei este complexă şi se poate
modifica în funcţie de caracteristicile mecanice ale alimentelor
ingerate, de consistenţa, reologia, geometria, volumul şi natura
 lor gustativă, de vîrsta subiectului, de timpul avut la dispoziţie, de
starea psiho-emoţională a acestuia şi în mod deosebit de
integritatea morfo-funcţională a structurilor implicate în
masticaţie (dinţi, parodonţiu, mucoasă orală, limba, muşchii
masticatori şi structuri nervoase periferice şi centrale).
 Kimograma (masticaţiograma) procesului masticator este formată
din o succesiune de cicluri masticatorii, evidenţiind din acest punct de
vedere cinci faze, începînd de la introducerea alimentului în cavitatea
orală şi pînă la deglutiţie:
 faza de repaus (faza I) cu mandibula nemişcată şi musculatura în
tonus minim de postură, arcada dentară inferioară aflîndu-se la
distanţa de 2-8 mm faţă de omoloaga sa superioară; graficul
înregistrează o linie iniţială, orizontală, dreaptă şi aflată ca nivel
între baza şi vîrful undelor masticatorii care urmează;
 faza de introducere a alimentului în cavitatea orală (faza II)
marcată pe grafic prin prima linie ascendentă, se datorează
coborîrii mandibulei; caracterul mai mult sau mai puţin abrupt al
pantei şi cel maximal ca înălţime evidenţiază viteza şi respectiv
amplitudinea preluării orale a alimentului ;
 faza de adaptare şi de fragmentare a alimentului (faza III) este
reprezentată de unde scurte prezente ca nivel de înălţime
deasupra liniei de repaus şi care pe grafic încep din vîrful primei
linii ascendente desfăşurîndu-se pe fondul unui platou în cazul
alimentelor dure, ele semnificînd începutul fărămiţării
alimentului. Platoul poate fi apoi uşor sau mai mult înclinat
continuâdu-se cu o pantă descendentă ce se termină la punctul
decliv al scurtei pauze de dinaintea pantei ascendente a
următorului ciclu masticator. Existenţa platoului indică
nedepăşirea rezistenţei opusă de către hrană la presiunea aplicată
de arcadele dentare, în schimb dacă platoul trece în linie
 ascendentă înseamnă că s-a depăşit prin compresiune şi
fracturare (fragmentare) alimentului rezistenţa opusă de acesta;
 faza mişărilor masticatorii de bază (faza IV) caracterizate grafic
prin unde de masticaţie configurînd alternări periodice de urcări şi
coborîri frecvente (masticaţia hranei moi) sau în cazul alimentelor
mai dure de urcări şi coborâri cu frecvenţă mai rară la început,
apoi cu frecvenţă progresiv mai crescută pe măsura triturării
fragmentului alimentar, durata şi caracterul lor depinzând de
rezistenţa opusă la comprimare şi sfărmare,de volumul şi
geometria variabilă a fragmentului alimentar supus masticaţiei.
Pauzele din timpul opririi mandibulei în cursul mişcării de
închidere a arcadelor dentare semnifică prin durata lor, intervalul
în care arcadele dentare sunt în stadiul de ocluzie cu sau fără
contact dentar (poziţionate deasupra liniei de repaus indică lipsa
contactului interdentar, iar poziţionate mai jos faţă de nivelul
liniei de repaus indică contactul dintre suprafeţele ocluzale
dentare). Aceste pauze sunt intercalate pe grafic cu unde de
amplitudine mică („ansele de închidere a arcadelor”) a căror
lărgime (durată) evocă rapiditatea trecerii de la închiderea la
deschiderea arcadelor, unghiul ansei indicînd durata comprimării
interdentare. Oprirea mandibulei în timpul triturării alimentului
(rezistenţa crescută) transformă unghiul în platou. Dacă undele
(ansele) de masticaţie sunt ondulate la mijloc, aceasta arată că
măcinarea alimentului are loc şi prin mişcări de translare/glisare
ale mandibulei. Pe măsura desfăşurării fazei a IV-a se constată că
ansele de închidere cu contact dentar a arcadelor (deci plasate
sub linia de repaus) devin mai frecvente,intervalul dintre ele
micşorîndu-se treptat. Se consideră că faza a IV-a reprezintă faza
 fundamentală, de bază, a masticaţiogramei traducînd în plan
funcţional evenimentele esenţiale ale ciclurilor masticatorii:
compresiunea, fragmentarea (sfărmarea) şi triturarea
(măcinarea) alimentului;
 faza formării bolului alimentar (faza V) îmbracă pe grafic forma
unor unde finale cu amplitudine mai scăzută (mai ales imediat
înaintea deglutiţiei) determinate de finalizarea formării bolului
alimentar prin aglutinarea totală a fragmentelor alimentare
triturate şi insalivate, durata formării acestuia fiind mai mare la
alimente de consistenţă dură; unii consideră că din această fază
poate face parte şi înscrierea activităţii mecanice generată de
deglutiţie.
 S28 Electromiografia masticatorie

 Examenul EMG este folosit în mod frecvent în practica clinică oro-

dento-maxilo-facială şi utilizat curent pentru cazurile ce necesită
precizări de diagnostic în patologia asociată neuro-musculară a
sistemului stomatognat şi deasemenea ca instrument de evaluare
funcţională de fineţe în chirurgia reparatorie mai ales post-traumatică
şi neurologia oro-maxilo-facială (electro-neuromiografie),
ortodonţie, protetică, estetica facială şi reabilitarea orală complexă,
în vederea corectării dezechilibrelor morfologice şi/sau funcţionale
din teritoriul stomatognat.
 Electromiografia reprezintă înregistrarea activității bioelectrice a
unei fibre musculare (electromiografie elementară) sau a unui
muşchi în totalitate (electromiografie globală) aflat în stare de
repaus, de tonus sau de contracţie, activitate evidenţiată prin
descărcări de potenţiale de acţiune spontane sau provocate, izolate,
grupate în serii sau continui.
 Examenul EMG este util pentru: diagnosticul unor tulburări
masticatorii sau malocluzii, pentru evaluări comparative bilaterale ale
funcţiei contractile, în terapia protetică, în recuperarea-reabilitarea
stomatognată şi în (diskinezii, bruxism, nevralgii/pareze/paralizii de
nervi cranieni cu impotenţă funcţională legată de masticaţie,
sindromul disfuncţional temporo-mandibular) sau a unor boli
generale/regionale ce afectează şi deglutiţia sau mimica/fonaţia.
 Electromiografie
masticatorie: orb.i/orb.s →
activitatea electrică a
muşchilor orbiculari Tipuri de trasee EMG normale:
superiori/inferior; A).traseu simplu; B).traseu
mm.dr./stg → activitatea intermediar; C) traseu de
electrică a muschilor interferenţă
maseter drept /stîng
(înregistrare EMG în cursul
masticaţiei unui fragment
de pîine la un subiect
adult normal)

 Pe traseul electromiografic format din oscilaţii („spik-uri”) ale

biopotenţialelor musculare se pot evalua următorii parametri:
 amplitudinea potenţialelor electrice: aspect dependent direct
proporţional de numărul de fibre musculare ce se contractă
simultan şi invers proporţional cu distanţa între fibrele musculare,
electrozi şi suprafaţa de culegere a electrozilor; în timpul
compresiunii dentare asupra alimentului se înregistrează pe
electromiogramă pachete de oscilaţii cu diferite amplitudini
variind între 60-310 microvolţi;
 frecvenţa descărcărilor de potenţiale pe unitatea de timp: sunt în
funcţie de frecvenţa impulsurilor nervoase care sosesc la fibrele
musculare;
  durata, cronologia şi morfologia potenţialelor de acţiune: după
forma lor există potenţiale de acţiune mono-,bi-,tri- (ultimile două
în proporţie de 80 %) şi polifazice (în proporţie de 2-10 %)
 La un muşchi striat normal pot fi prezente următoarele tipuri de
trasee EMG fiziologice de referinţă, în funcţie de creşterea progresivă
a intensităţii contractiei musculare:
 traseu simplu: se evidenţiază în cazul unei contracţii musculare de
intensitate redusă şi este reprezentat de potenţiale de unitate
motorie monofazice sau bifazice cu următoarele caracteristici:
durată de 3-6 ms, frecvenţă 4-10 Hz (nr.de descărcări/sec.) şi
amplitudine 200-500 microvolţi;
 traseu intermediar: apare în contracţii de intensitate medie ale
unităţilor motorii, descărcările unei singure unităţi motorii
distingîndu-se greu una de alta. Descărcările de potenţiale
musculare sunt evidenţiate de oscilaţii frecvente cu vîrfuri rapide,
succesive şi ample; frecvenţa este de 14-25 Hz iar amplitudinea
poate ajunge la 400-600 microvolţi;
 traseu de interferenţă: este reprezentat prin o succesiune de
potenţiale de acţiune ample şi frecvente care reflectă activitatea
electrică musculară intensă datorată efectuării unor contracţii
puternice, maximale. Dacă oscilaţiile potenţialelor sunt foarte
frecvente, ele se sumează temporo-spaţial astfel încît este
aproape imposibilă diferenţierea activităţii electrice
corespunzătoare unei singure unităţi motorii de unităţile motorii
vecine. Amplitudinea traseului poate creşte de la 350 microvolţi
pînă la 1000-1200 de microvolţi, în timp ce frecvenţa descărcărilor
ajunge pînă la 50 Hz pentru o unitate motorie.
 traseu Piper: reprezintă un caz particular al traseului de
interferenţă obţinut prin contracţia musculară de intensitate
maximă rezultată din opunerea la mişcare a unei contra-
rezistenţe. Pe traseu apar vârfuri sinusoidale cu frecvenţă de 45-
 60 Hz şi amplitudine variabilă în funcţie de descărcarea sincronă
sau asincronă a unităţilor motorii.
 In diagnosticul şi urmărirea evoluţiei intra- şi post-terapeutice a
disfuncţiilor sistemului stomatognat (mai ales în ocluzia de efort şi
deglutiţie) se urmărește:
 prezenţa activităţii bioelectrice spontane (descărcări în cursul
repausului muscular),
 creşterea frecvenţei şi amplitudinii bioelectrice cu mult peste
valorile normale al acestor parametri,
 prezenţa asimetrică a unei activităţi musculare sau lipsa unei
activităţi a muşchilor mobilizatori ai mandibulei,
 prezenţa asimetriei unor parametri electromiografici,
 contracţia dezordonată/neconcordantă a muşchilor mobilizatori
mandibulari.

 S29 Corelaţii între deglutiţie şi dezvoltarea aparatului dento-
maxilar

 Persistența deglutiției infantile la copil și adolescent poate duce la

apariția unor anomalii dento-maxilare
 Clasificarea tipurilor de deglutiție și perioadele de vârsta
caracteristice:
 0 - 6 luni: deglutiția de tip infantil
 6 – 12 (18) luni: deglutiția de tranziție
 peste 1,5 ani: deglutiție de tip adult
 Caracteristicile deglutiției de tip infantil:
 nou-născutul duce limba înainte prinzând mamelonul între
ea și creasta alveolară superioară.
 dorsum-ul său formează un șanț longitudinal prin care se
scurge laptele spre faringe purtat de contracțiile mușchilor
linguali.
 atât în repaus cât și în deglutiție între cele două maxilare
rămâne un spațiu vertical, ele rămânând distanțate;
 acest fapt reprezintă elementul caracteristic al deglutiției de
tip infantil
 În jurul vârstei de 6 luni, odată cu erupția incisivilor, intră în acțiune
impulsuri proprioceptive noi care vor modifica treptat
comportamentul limbii în cursul erupției succesive a dinților. Se trece
astfel de la etapa deglutiției infantile la deglutiția de tip tranzițional.
 În timpul erupției caninilor și molarilor temporari, în repaus, limba
pătrunde între arcadele dentare în regiunile laterale, contribuind la
fixarea unei poziții mandibulare ce se va permanentiza prin instalarea
unui echilibru de tonus între grupele antagoniste ale mușchilor
mobilizatori ai mandibulei. Se trece astfel la o deglutiție cu arcadele
în contact, matură, de tip adult.
 Deglutiția de tip adult se stabilizează în condițiile ingerării unei
alimentații solide sau păstoase, a lichidelor în cantități mici si a
deglutiției de salivă.
 Deglutiția de tip adult se mai numește și deglutiție somatică, iar cea
de tip infantil deglutiție viscerală
 În unele cazuri copii nu fac tranziția de la deglutiția de tip infantil la
cea de tip adult ci efectuează în continuare deglutiția cu arcadele
depărtate și cu interpoziții linguale ceea ce poate duce la afectarea
dezvoltării normale a aparatului dento-maxilar.
 S30 Influenţa fonaţiei asupra dezvoltării aparatului dento-
maxilar (ADM)

 Datorită mișcărilor țesuturilor moi și dure antrenate în timpul fonației

se consideră că aceasta din urmă poate exercita, ca și în cazul
deglutiției de tip infantil, influențe asupra dezvoltării aparatului dento-
maxilar.
 În timpul vorbirii apar:
 modificări de formă și de calibru ale faringelui
 modificări de poziție ale mandibulei
 modificări de formă, de tonus și de poziție ale limbii cu
contacte variabile la boltă și arcade dentare
 modificări ale vălului moale
 modificări de poziție și de tonus ale buzelor și ale obrajilor
 Influența fonației asupra ADM mai poate fi privită și din punct de
vedere al efectului direct exercitat de coloana de aer. Aceasta are un
efect mai mare în perioada copilăriei, presiunea coloanei de aer
putând atinge valori însemnate.
 În timpul articulării fonetice normale limba nu ia sprijin pe incisivii
superiori și nu se interpune niciodată între dinți. Chiar pentru
pronunțarea fonemei “d” vârful limbii vine în contact cu papila incisivă
iar marginile ei se lipesc de fața orală a molerilor superiori; pentru “t”
poziția limbii este foarte asemănătoare.
 În comportamentele articulatorii anormale se poate observa:
 sprijinul limbii pe suprafața palatinală a incisivilor superiori
 interpoziția limbii către incisivi
 interpoziția limbii către molari
 sprijinul limbii pe fața linguală a incisivilor inferiori în
articularea dentalelor (“t”, “d”, “l”, “r”, “n”)
 S-a sugerat ideea potrivit căreia copilul învață să vorbească servindu-
se de mișcări pe care le știe deja din timpul deglutiției.
Odată inițiat la copilul mic, procesul vorbirii evoluează lent, se dezvoltă,
se rafinează și se adaptează pe parcursul vieții. Vorbirea defectuoasă
(îndeosebi în articulare) dată de semne ca lipsa de foneme, repetarea,
bâlbâiala, imposibilitatea pronunțării, trădează o varietate de cauze
disfunc