Critică literară

„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, scris de Ion Creangă, autor
cunoscut pentru talentul său narativ excepțional. Textul a fost publicat pentru
prima dată în anul 1877, în revista „Convorbiri literare”, iar apoi, în ziarul
„Timpul” (în același an). Criticii literari români cad de acord asupra
însemnătății pe care această operă o are în cadrul literaturii române.

În „Lecturi infidele”, Nicolae Manolescu declară că, deși este vorba despre

un basm, în literatura română, „Povestea lui Harap-Alb” „ilustrează,
dimpotrivă, realismul”, întrucât Ion Creangă reușește să ofere impresia
retrăirii întâmplărilor relatate, luându-și în serios personajele. Manolescu
adaugă: „Creangă e altceva, nici narator țăran, nici folclorist, culegător,
prelucrător, basmele lui nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura
lor”. El pare să trăiască aventurile povestite, deoarece propriile lui „aspirații
nerostite, slăbiciuni, tulburări și uimiri” sunt prezente în basmele sale. Ion
Creangă este numit de către Manolescu „creatorul unei «comedii umane» tot
așa de profundă și de universală în tipicitatea ei precum a lui Sadoveanu”.

Despre acest „realism” al lui Creangă a scris și George Călinescu. Acesta

susține că unul din procedeele realiste utilizate de către Ion creangă este
„determinarea caracterelor ce ies din vagul simbolistic”. Astfel, împăratul
(tatăl celor trei frați) are „ambiții familiale”, reprezentând tipul probozitorului.
Verde Împărat este caracterizat de naivitate și mândria de a deține o avere
substanțială. Împăratul Roș este cârcotaș și rece, iar Spânul este ipocrit.
Gerilă, Flămânzilă și ceilalți eroi fantastici au „caracter de grup”, rămânând
„solidari în părțile esențiale”, dar conflictuali în mod normal.

Călinescu admiră capacitatea lui Creangă de a vorbi, în scrierile sale, nu doar

pentru sine, ci pentru un întreg popor: „Așa cum există idei primite, sunt și
sentimente, adevăruri primite, însă nu de la generații limitate, ci de la un
popor întreg cu procesul de gândire prudent, totuși în mișcare. Un creator
popular genial este anulat ca individ și fortificat ca exponent”. În puține
cuvinte, el poate exprima o întreagă serie de sentimente complexe. Astfel,
Creangă nu spune despre copilăria lui mai mult decât alți scriitori, însă
„chiotul lui este mai plin, sonor ca o voce minunată, distinsă într-o gloată”,
deși spune numai: „Și Doamne, frumos era pe atunci…”.
Fiind cel mai dedicat critic literar al lui Creangă, Călinescu a observat puncte
comune ale poveștilor scriitorului, care oglindesc realități sociale. Astfel,
„poveștile lui Creangă [...] sunt și ele dezvoltări ale unei observații morale
milenare. În Soacra cu trei nurori dăm de veșnicul conflict între noră și soacra
care ține mai mult la fecior; Capra cu trei iezi este ilustrarea iubirii de
mamă; Dănilă Prepeleac dovedește că prostul are noroc; Punguța cu doi
bani dă satisfacție moșilor care nu trăiesc bine cu baba; Povestea
porcului arată că, pentru o mamă, și cel mai pocit prunc e un Făt-
Frumos; Fata babei și fata moșneagului este vestita dramă a copiilor
vitregi; Povestea lui Stan Pățitul cuprinde morala bărbaților cu privire la
femei; Ivan Turbincă demonstrează că moartea a fost lăsată de Dumnezeu cu
socoteală”. Nu în ultimul rând, „Povestea lui Harap-Alb” este interpretată de
către Călinescu drept o modalitate de a dovedi că „omul de soi bun se vădește
sub orice strai și la orice vârstă”.

Tudor Vianu, un alt critic literar de referință în spațiul nostru cultural, îl

cataloghează pe Ion Creangă drept un scriitor român de extracție rurală,
punând accent pe legătura puternică dintre scriitor și spiritul popular
românesc. El observă cum literatura fusese, până în jurul anului 1870, o
ocupație a „lumii boierești”, care îndrepta creația literară către gusturile
reprezentanților acestei clase sociale. Gruparea literară „Junimea” era și ea o
societate aristocratică, dar prin intermediul acesteia, spune Vianu, „se produce
primul gest de transmitere a direcției literare unor scriitori de extracție rurală;
fenomen de mare însemnătate, a cărui nesocotire ar lăsa neexplicată întreaga
dezvoltare ulterioară a literaturii noastre”.

În concluzie, atât „Povestea lui Harap-Alb”, cât și autorul acesteia, Ion

Creangă, s-au bucurat din plin de atenția criticilor literari. Atât cei din țară, cât
și unii critici din străinătate (precum Jean Boutiere) au scris despre creațiile
acestui mare povestitor român. Contribuția sa la dezvoltarea literaturii
române este impresionantă, atât prin tehnica narativă, cât și prin observațiile
ingenioase privind realitățile sociale cu care Creangă se confrunta în viața
cotidiană.