Povestirea Lostriţa, de Vasile Voiculescu , face parte din volumul „Iubire magică”, apărut in anul

1970. Este o povestire fantastică, deoarece îmbină planul real cu cel fabulos şi este o povestire în
ramă, întrucât întreaga acţiune se subordonează legendei despre tânărul Aliman şi lostriţa fermecată,
pe care pescarii de pe malul Bistriţei o povestesc de generaţii, îmbogăţind-o an de an cu noi
„adausuri şi scornituri”, după închipuirile oamenilor mereu avizi de „întâmplări de dincolo de fire”.

Titlul este format dintr-un substantiv articulat cu rolul stilistic de a fixa in centrul toposului
fantastic animalul fabulos ce revalorizeaza mitul folcloric al stimei. In reprezentarile folclorice
romanesti stimele apelor sunt divinitati ale apelor dulci inchipuite ca femei cu par lung sau, asemeni
ondinei, jumatate femeie, jumatate peste, de care depinde stabilitatea acvatica. In vremea secetei
sau a inundatiilor ele devin fapturi malefice care cer jetfe omenesti ademenind in valtori flacaii.
Lostrita zugravita de Vasile Voiculescu este un personaj fabulos, complex care, desi apartine sferei
maleficului, devine eroina tragica, umanizata prin iubirea pentru un pamantean.

Compozitia traditionala (cele cinci secvente corespund celor cinci momente ale subiectului)
este complicata prin prezenta unei „rame” (prologul si epilogul incadreaza epicul) si prin formula
„povestirii in povestire” (povestea fetei din alt veac).

Structura este caracteristica epicului fantastic: cele doua planuri – cel al realului si cel al
imaginarului – se ambiguizeaza si se suprapun, conferind povestirii o aura de mister romatic si
stranietate.

Planul fantastic se instituie inca de la inceput, in secventa-prolog care avertizează lectorul

asupra conţinutului senzaţional al evenimentelor: ”dracul din balta”, intruchipat de o lostrita uriasa
care „a ademenit multa lume” de la pescari iscusiti la copii nestiutori si care, furati de stralucirea ei s-
au inecat in apele Bistritei, intrucat ea era mai ales „nesatula de carne de om”. Localizarea acţiunii
neobişnuite este precizată tot în acest fragment („Pe Bistriţa...”, „de dincolo mult de Toance...”, „şi
până dincolo de Piatra”), fiind vorba despre un cadru autohton, de unde se poate deduce că
povestirea va evoca universul fabulos al credinţelor populare româneşti legate de mitul duhurilor
apei. Scriitorul „îşi începe povestirile cu ceva ce am putea denumi o punere în temă, după care
urmează naraţiunea propriu-zisă, ca argument la premisa avansată, şi, la sfârşit, o încercare de a
explica în chip raţional faptele iraţionale din cuprinsul povestirii. Explicaţia decide, de regulă,
neputinţa de a explica” (Eugen Simion).

Naratorul omniscient (heterodiegetic) şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva

narativă obiectivă a povestirii. Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului,
iar spaţiul narativ îmbină realul cu imaginarul. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa
mărcilor formale ale naratorului şi focalizarea „din spate” sau focalizare zero.

Expozitiunea: Tânărul Aliman, fascinat de lostriţa, „ii ramasese credincios” si nădăjduia că, la un
moment dat, „o să-i cază-n mâini” şi chiar reuşeşte s-o prindă odată în undiţă „numai o clipă”, altă
dată a strâns-o în braţe, dar sălbăticiunea „i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare”. Flăcăul a
rămas acolo „buimac, cu gura căscată şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare
*...+ îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat”.

Intriga: Ca un Făt-Frumos din basme, Aliman, care „era frumos şi voinic” şi „nu ştia de frica
nimănui”, s-a jurat să prindă lostriţa vie şi tiu şi-a mai găsit odihnă, „zi noapte cerceta scorburile ca un
nebun, alerga, mânca, trăia numai pe prunduri şi în apă”. Din când în când, lostriţa se arăta şi
flăcăului îi mergea bine, „apele se supuneau ascultătoare”. Dispariţia mai îndelungată a lostriţei îl
chinuia şi „de atâta zbucium şi alergătură se topea”.

Desfasurarea actiunii: În plan real, Aliman recurge la stratageme diferite pentru a prinde,
lostriţa, împleteşte din nuiele „coteţe”, dar totul e în zadar şi el se încredinţează că „nu e lucru curat”.
De aceea, flăcăul pleacă într-un sat „sălbatec de pe Neagra”, la un vraci bătrân, „mare descântător de
peşti, un fel de stăpân al apelor”, care îi confecţionează o lostriţa din lemn „aidoma de şuie şi de
frumoasă ca cea din Bistriţa”.

La ora întâlnirii duhurilor, în miez de noapte, „cu luna în pătrar”, Aliman intră în râu cu lostriţa
vrăjită, spune descântecul învăţat de la vrăjitor, prin care se leapădă de lumea lui Dumnezeu şi da
drumul „păpuşii cu chip de lostriţa” în Bistriţa. Odată vraja făcută, flăcăul doarme adânc şi liniştit
pentru prima oară după multă vreme, până când l-au trezit oamenii, întrucât Bistriţa „venise sodom
din mal în mal, cărând sfărâmături de sate la vale cu case, oameni şi vite”.

Fabulosul se insinuează cu subtilitate în firul epic al povestirii. Aliman se pregăteşte să se arunce

în valuri ca să salveze o făptură omenească ce „abia se mai ţinea cu amândouă mâinile de o rămăşiţă
de cârmă”. Era o fată leşinată, care îşi vine numaidecât în fire şi nu înghiţise deloc apă; hainele s-au
zvântat rapid, părul ca nişte „şuvoaie plăviţe resfirate”, ochii „mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă”, şi
dinţii „ascuţiţi ca la fiare” stârnesc uimirea oamenilor.

Aliman a luat fata acasă, între ei,născându-se, ca în basmele populare, „o dragoste cum nu se
mai pomenise pe meleagurile acelea”. Ei au petrecut câteva săptămâni împreună „pierduţi de
fericire”, stârnind alte zvonuri, că „fata ar suge sângele flăcăului ca o strigoaică”, dar Aliman era „mai
sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun „ ca niciodată „şi nu le păsa de nimic”. Lostriţa apăruse din
nou şi plutea „în văzul tuturor”, dar flăcăul nu se sinchisea, îi ieşise din minte şi era bucuros ca „o
Bistriţă umflată de fericiri”.

Fantasticul este realizat din elemente reale şi fabuloase, care compun întâmplările ce devin
decisive pentru firul naraţiunii. Flăcăul vrea să se însoare cu fata, căreia el îi pusese numele Ileana,
ca-n basmele populare, dar ea „hohoti nebuneşte” pentru că „nu-i ardea nici de popă, nici de
biserică”, spunând ironic că „nu pentru asta venise ea pe lume”. Într-o zi, mama fetei, „o femeie
voinică; iute şi sturlubatică”, a venit să-şi ia fata acasă, „la izvoarele Bistriţei aurii, unde spunea că-şi
are rosturile” şi, până ce Aliman să se dezmeticească, femeia „cu prada era departe”.

Aliman a căutat-o multă vreme, dar în zadar; nici vraciul nu mai era de găsit, numai un moşneag,
trecut de suta de ani, îşi amintea că, atunci când el era copil, satul Te alungase cu pietre „pentru
multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei”. Supărat peste măsură, flăcăul „s-a
închis în el şi în casă”, devenind neputincios şi „moale ca o cârpă”.

În plan real, o fată mai îndrăzneaţă din sat „l-a îmbrobodit uşor”, s-a logodit cu el, fixându-se şi
nunta.

Punctul culminant: În noaptea de dinaintea nunţii, Aliman visează că „se însura cu lostriţa” şi că
îl cununa „bătrânul vrăjitor”. A doua zi, în timpul ospăţului, pe Aliman îl anunţă un copil că a apărut
din nou lostriţa miraculoasa, care e „mai mare şi mai frumoasă ca până acum”. Buimac de băutură,
Aliman se trezeşte brusc, ca dintr-un somn adânc şi fuge spre Bistriţa „ca scos din minţi”, strigând:
„Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!”.
 Deznodamantul: Văzând lostriţa, chipul lui Aliman se luminează „de o bucurie nefirească”. Râul
este învolburat, dar flăcăul strigă peste vuietul apelor: „iată, vini”, întâlnirea fiind ancorată în plin
fabulos. Intrând în apele vijelioase, Aliman prinde lostriţa în braţe şi „se căznea s-o apere,
adăpostind-o ca pe un copil cu braţele”, apoi se cufundă cu ea în valurile care „s-au pecetluit
deasupra lui pentru totdeauna”. Acest deznodamant tulburator prin semnificatii este urmat de
un epilog, o poveste despre nasterea povestii. Moartea eroului genereaza nasterea povestii,
intamplarea neobisnuita e amplificata de imaginatia colectiva, devenind legenda: „Dar povestea lui
Aliman a ramas vie si mereu mladioasa. Creste si se impodobeste an de an”. Textul inchide in el un
crez artistic, credinta in puterea mitului, a creatiei artistice de a cuprinde chemarea vrajita a
absolutului pe care mintea oamenilor, „jinduiti de intamplari dincolo de fire” nu il poate dezlega.

Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, la care participă personaje
puţine, palid conturate şi în care elementele reale îmbinate cu cele fabuloase creează fantasticul,
opera Lostriţa, de Vasile Voiculescu, este o povestire fantastică în ramă.