Fișa resursă 1.1.

Articol, Anita Olds (1987)

Evaluarea mediului fizic

Există trei zone cheie care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează un mediu pentru
copii:
 Mediul fizic (modul în care acesta este conceput și gestionarea lui ulterioară).
 Mediul de interacțiune (interacțiunile sociale între grupuri în cadrul mediului
înconjurător).
 Mediul temporal (rutina zilei și orarul de activitate).
Zonele cheie ale mediului fizic ce urmează a fi luat în considerare sunt:
 organizarea;
 esteticul,
 liderii care înțeleg ce înseamnă un design bun precum și capacitatea lor de a
implementa schimbările dorite (sistemele de suport și formarea oferită).
Cred că aceste zone cheie au un impact semnificativ asupra modului în care copiii activează în
mediul lor, mesajele comunicate și climatul emoțional, care influențează învățarea, bunăstarea și
dezvoltarea copiilor. Este vorba de o viziune largă asupra modului în care este organizat mediul
și impactul lui asupra copiilor.

Delimitarea zonelor de joc și interacțiune a copiilor

Delimitarea zonelor de activitate și joc pentru copii este o artă și o știință. De exemplu, în cadrul
educației timpurii zonele special amenajate sunt deseori amplasate impropriu în raport unele cu
celelalte:
 Blocurile, manipulatoarele și construcțiile sunt adesea așezate în fața unor zone de joc
dramatic.
 Echipamentul pentru sport este amplasat în mijlocul unei încăperi sau într-un alt spațiu
liniștit ca cel de lectură.
 Căile de acces care permit copiilor să se deplaseze liber între zone sau să vadă clar că cele
disponibile nu pot fi recunoscute.
O altă provocare în organizarea sălilor este aceea că adesea spațiile sunt create pentru a fi neutre;
o sală neutră nu trebuie să fie plicticoasă. Soluția este de a crea contraste. Acest lucru se poate
realiza cu ajutorul lemnului, metalului, covorașelor tactile, unui obiect de artă sau o sculptură –
toate aceste fac ca sălile să devină mai familiale. Învățătorii urmează să fie sfătuiți și sprijiniți de
un profesionist pentru a putea combina împreună aceste lucruri. Anita Olds (1987) sugerează că
zonele de activitate bine concepute au cinci caracteristici definitorii:
 locație fizică;
 limitele vizibile, indicând locul în care zona începe și se termină;
 zone de lucru și de odihnă;
 stocarea și afișarea materialelor;
 stare de spirit sau personalitate.
Aceste caracteristici sunt toate interconectate și nu ar trebui considerate în mod izolat.

Crearea de modele de fluidizare în cadrul mediului unui centru de învățare

Atunci când se proiectează mediile de învățare trebuie luate în considerare legăturile dintre
zonele de activitate. Oferirea unei serii de experiențe așa ca: perioade de liniște, bucuria unui
sentiment al ordinii, participarea, șansa de a face dezordine, activitățile de colaborare - creăm un
1
loc distractiv în care copiii pot învăța și se pot dezvolta. Poate părea evident că zonele liniștite
sunt amplasate împreună, departe de zonele zgomotoase, în timp ce zonele de artă au nevoie de
acces la apă și la obiecte pentru curățare, dar adesea acest lucru nu este vădit. Legăturile dintre
zone necesită o atenție deosebită.

Utilizarea structurilor existente

De asemenea, ar trebui luate în considerare aspectele structurale ale clădirii. Anita Olds (1987)
recomandă valorificarea unor elemente precum ferestrele și ușile:
 Sub ferestre pot fi construite anumite platformele sau trepte pentru a permite copiilor să
vadă prin geam.
 Colțurile și ungherele pot fi folosite pentru a crea spații unde copii ar putea să se retragă
din grup. Aceste spații sunt esențiale în situațiile de activitate în grup atunci când copiii
nu doresc neapărat să fie împreună cu alții.
 Arbuștii și copacii din mediul natural sunt locuri pentru crearea spațiilor liniștite.
 De exemplu un ciot de lemn, bețe, sau tobogane pot sprijini echipamentele mari cu
motor, și obiectele care pot fi agățate de ele. Planificarea acestor zone influențează
alegerea spațiilor pentru activitățile din apropiere. Zonele cele mai utilizate ar trebui să
fie amplasate în spațiul disponibil, astfel încât copiii să fie mai dispuși să lucreze în
grupuri mici sau individual decât în grupuri mari, aglomerate de copii.
 Resursele trebuie alese și poziționate cu atenție pentru a sprijini învățarea copiilor.
 Achiziționarea și utilizarea jucăriilor de mari dimensiuni ar trebui luate în considerare cu
mare atenție. Deseori, peisajele naturale pot atinge aceleași scopuri.

Căi de comunicare
Este important să se ia în considerare fluxul de activități din punctul de vedere al copiilor.
Preșcolarii trebuie să știe unde pot găsi și returna lucrurile pentru a-și stabili propriile obiective,
pentru a decide ce îi interesează și pentru a putea manipula materiale pentru a explora respectivele
interese. Aceasta îi ajută pe copiii să-și reconstituie cunoștințele în diferite zone de activitate.
Pentru a-și regla propriile nevoi emoționale, copiii trebuie să știe unde să găsească spații liniștite,
ocupate, zgomotoase sau creative - sau spații unde pot intra în contact cu ceilalți.
Zonele exterioare pot include căi amenajate; acestea pot încorpora diferite texturi, figuri și
forme. Lățimea și textura unei cărări în aer liber oferă copiilor mesaje despre modul în care pot fi
utilizată calea și spațiul spre care duce. Diferitele texturi pot, de asemenea, ajuta la crearea unui
interes senzorial pentru copii, delimitând zonele de activitate.

Impactul culorii
Olds (1987) descrie culoarea ca ". . . cel mai puternic organizator vizual." Utilizarea specifică și
clară a culorilor trebuie să fie luată în considerare cu mare atenție.
Centrele de educație timpurie sunt adesea aglomerate în mod vizibil prin utilizarea unor culori
strălucitoare împrăștiate peste tot. Exemple de utilizare a culorilor pot oferi mesaje copiilor și
pot fi văzute în resurse combinate și mobilier.
 Tonurile neutre (o culoare potrivită) oferă un mesaj vizual despre locul în care există
elemente comune. Acest lucru permite copiilor să se concentreze asupra elementelor de
interes fără prea multă distragere vizuală.
 Pereții și mobilierul care sunt într-o gamă de culori strălucitoare, produc mai degrabă
confuzie vizuală, decât elementele de decor care ies în evidență și intrigă. Culoarea
trebuie utilizată în mod intenționat.

2
Esteticul
Există societăți care nu au încă o identitate culturală puternică care să cuprindă arta și
creativitatea. Accentul cade pe funcționalitatea, utilitatea imediată și reducerea costurilor. Această
abordare exclude, în general, considerațiile principiilor importante ale designului sau esteticului.
În cazul copiilor de vârstă mică, rezultatul acestui tip de abordare poate fi neinspirat, în special în
crearea zonelor de joacă din exterior. Cu toate acestea, angajarea designerilor profesioniști,
arhitecților și designerilor peisagiști poate duce la greșelile costisitoare și medii nepotrivite.
Multe săli de clasă sunt aglomerate cu obiect create din materiale pre-fabricate: picturile
"drăguțe" ale imaginilor comerciale sau ale artei adulte, ambele fiind lipsite de imaginație și
orientate spre comerț. Afișarea materialelor naturale și a elementelor estetice este esențială în
cadrul educației timpurii. Ele pot fi plăcute din punct de vedere estetic, nu numai datorită
frumuseții naturale a materialelor, ci și datorită modului în care sunt amenajate obiectele
(echilibru, contrast, spațiere, aranjament), precum și modul și locul unde sunt situate (lumină,
apropierea de alte activități). Fundamentală la această părere este ideea că experiența va fi plăcută
și va provoca un răspuns emoțional.
Prezentarea muncii copiilor nu este adesea bine gândită; lucrările de artă sunt afișate aliator
sau haotic pe pereții centrelor sau, în unele cazuri, complet absente. Un rezultat bun este atunci
când mediul reflectă frumusețea oamenilor care îl locuiesc și splendoarea lumii naturale. Ar trebui
să ofere plăcere celor care lucrează și se joacă în centrul dat și celor care-l vizitează. Criteriile și
procedurile de acreditare ale Asociației Naționale pentru Educația timpurie afirmă, "Mediul ar
trebui să fie atractiv, plin de culoare și să aibă lucrările copiilor și alte imagini afișate la nivelul
ochilor educabililor" (NAEYC, 1998, p. 49). Deși respectivele standarde sunt concepute pentru
grădinițe, acest lucru nu se potrivește neapărat cu un design estetic adecvat și este deschis spre o
interpretare greșită. Houle & Krogness (2001) discută despre modul în care cadrele didactice din
grădinițe și clasele primare sunt supuse unei presiuni sporite pentru a sprijini dezvoltarea
alfabetizării. Literatura de specialitate sugerează că învățătorii să creeze săli de clasă bogate în
obiecte tipărite, încorporând lucruri precum aviziere (semne, etichete, buletine) și multe altele. Cu
toate acestea, Neuman, Copple și Bredekamp (2008) avertizează că "Mai mult nu înseamnă mai
bine. Într-o cameră aglomerată cu etichete, semne – de dragul tiparului - astfel literele și cuvintele
devin ca și tapetele. "
Deciziile estetice adecvate pot contribui la dezinstituționalizarea mediului înconjurător, al
centrelor de educație timpurie. Rolul actual al esteticului este de a face mediul pentru copii cât
mai ”familial” posibil.
Crook and Farmer (1996) consideră că prezentarea echipamentului și a resurselor ar trebui să
spună «. . . "Vino și ia-mă"», inspirând sentimente de entuziasm, curiozitate și dorință de a
explora. " Pentru ca lucrurile obișnuite să pară extraordinare, prezentarea ar trebui să fie atentă și
clară.
Abordarea celor din orașul Reggio Emilia (Italia) subliniază că "mediul e al treilea învățător"
(Gandini, 1998, p. 177). Profesorii inspirați de cei din Reggio examinează în mod critic sălile lor
de clasă și reflectă asupra tuturor aspectelor legate de mediile didactice, inclusiv în ceea ce
privește scopul expunerii și estetica clasei. De exemplu, în urma vizitei sale la Reggio Emilia,
Hertzog (2001) a scris: "Pot tinde spre medii mai plăcute din punct de vedere estetic în sălile de
clasă. Pot să solicit învățătorilor să-și examineze sălile de clasă din punct de vedere al dezordinii.”
În încheiere, am auzit adesea oamenii spunând: "Vom rezolva mai întâi mediul. Apoi, vom începe
să lucrăm asupra planificării programelor și rezultatelor pentru copii și familii" de parcă nu ar fi
avut nici o legătură una cu cealaltă. Mediul de învățare ar trebui să se bazeze pe observațiile
copiilor și pe scopul de a sprijini și extinde învățarea. Planificarea mediului face parte din
planificarea programului de studii.