Fișa resursă 6.

Perceperea dizabilităţii de către părinţi

Părinţii îşi văd deseori copilul lor cu dizabilitate ca:

 O reducere puternică a timpului liber şi a realizării intereselor personale (vizitele
nesfârşite la medici şi terapeuţi);
 Reducerea aşteptărilor de comportament ale copilului cu CES şi re-orientarea
planificării vieţii personale (lucru, concediu);
 Schimbarea predispoziţiilor generale de viaţă şi a valorilor imaginate,
acomodarea tuturor membrilor familiei la situaţia copilului pe diferite căi (mai
puţin timp pentru fraţi şi surori);
 Confruntarea permanentă cu mediul social (familie, vecini ).
Adaptarea familiei la dizabilitatea copilului şi depăşirea dificultăţilor
Majoritatea familiilor se adaptează treptat la dificultăţile ce ţin de dizabilitatea
copilului, iar timpul necesar pentru aceasta este diferit pentru fiecare familie.
Există patru etape de adaptare a familiei la dizabilitatea copilului:
 Şoc iniţial. Odată cu aflarea faptului că copilul are o dificultate de sănătate,
părinţii pot trece printr-o stare de şoc. Părinţii trăiesc o stare de confuzie,
mâhnire şi îngrijorare. În cazul în care diagnosticul copilului nu este clar şi
stabilirea lui necesită timp, starea de şoc are o evoluţie mai lentă şi poate izbucni
sau se va intensifica odată cu stabilirea sau confirmarea diagnosticului.
 Negare şi refuz. Această etapă de adaptare se caracterizează prin încercările
părinţilor de a nega situaţia copilului („Copilul nostru nu este atât de bolnav
precum zic medicii!”, „Şi doctorii greşesc. Trebuie să mai consultăm unul!”).
Unii părinţi nu acceptă diagnosticul copilului, refuză de „a vedea” şi „a
înţelege” realitatea, depun eforturi pentru a- şi ajuta copilul, construiesc planuri
cu privire la viitorul lui („Copilul meu va merge la universitate!”, „Copilul meu
va juca fotbal!”). În unele cazuri părinţii găsesc „scuze” ( „Copilul meu poate,
dar este leneş”; „Are un învăţător mai puţin bun, care nu-i explică bine
materia”). Este important să înţelegem, că părinţii au o necesitate enormă de
speranţă. Treptat se cristalizează o părere reală a părinţilor despre evoluţia
adevărată a lucrurilor.
 Eforturi de depăşire. Treptat părintele îşi cunoaşte copilul, apare înţelegerea că
el are limitele sale ca şi oricare altă persoană. Pentru părinţi sunt caracteristice
starea de doliu, tristeţe, durere, regret, de o intensitate diversă.
 Acceptare. Faza finală a procesului de adaptare este acceptarea copilului aşa
cum este el, a dificultăţilor şi limitelor sale şi continuarea vieţii.
Stiluri de percepere de către părinţi a dificultăţii copilului
 Tipul percepţiei superficiale
 Tipul percepţiei demonstrative
 Tipul percepţiei catastrofale
 Tipul percepţiei bazate pe sentimentul de culpă (vinovăţie)
 Tipul percepţiei adecvate
Prezenţa la părinte a unuia din cele cinci tipuri ale percepţiei dificultăţii copilului
este determinată şi condiţionată de un şir de factori: genetici, condiţiile de
educaţie în familie, nivelul de instruire, posibilităţile economice