Capitolul IV

CONCILIEREA RAPORTULUI
CONTABILITATE – FISCALITATE

Contabilitatea și fiscalitatea constituie două discipline adesea independente una de

alta, dar societățile comerciale, regiile autonome și alte instituții de stat prezintă un ansamblu
de documente contabile și fiscale care trebuie analizate în ansamblu și nu independent unul de
altul.
Contabilitatea răspunde în plan informațional și decizional la problematica
gestiunii valorilor economice separate patrimonial. Entitățile patrimoniale au constituit
spațiul de reprezentare și acțiune al contabilității.

Unul din interesele informaționale onorate de contabilitate, considerat de unii autori

principal, este cel fiscal. Din totdeauna pentru contabilitate a existat problema concilierii sale
cu fiscalitatea. Cauza unei asemenea situații a fost generată de faptul că nu în toate cazurile
principiile contabile privind evaluarea și calculul economic sunt convergente cu cele fiscale,
care nu se subordonează prezentării unei imagini fidele a operațiilor ce au loc în întreprindere.
Principiile fiscale urmăresc, fie stimularea, fie inhibarea unei activități.

Fiscalitatea se prezintă ca un sistem de percepere a impozitelor, taxelor și

contribuțiilor printr-un aparat specializat și ca un ansamblu coerent de legi care
reglementează impunerea contribuabililor și fundamentează juridic impozitele, taxele și
contribuțiile.

Fiscalitatea are la baza dreptul contabil pentru a determina regimul de impozitare

privind beneficiile, TVA, impozitele și taxele locale, contribuțiile pentru asigurări sociale etc.

Contabilitatea, în cadrul obiectivelor de imagine fidelă, are un rol esențial în

economie pentru a furniza situațiile financiare. Aceste situații prezintă credibilitate dacă sunt:
inteligibile, relevante, corecte, comparabile în timp și spațiu.
Odată cu dezvoltarea afacerilor, fiecare operație este generatoare de un element fiscal.
Impozitul penetrează tot ce este tranzacție, intersecție între întreprindere și mediul economico-
social, acumulare și distribuire de resurse.

Dezvoltarea fiscalității generează necesitatea creării unui sistem informațional pentru

a ține cont de mulțimea regulilor fiscale, cu complementul penalităților aplicabile în momentul
punerii în evidență a neregulilor.
Spre deosebire de regulile contabile, regulile fiscale nu se subordonează prezentării
unei imagini fidele a situației patrimoniale, ele urmăresc mai degrabă stimularea sau

1
inhibarea unor activități. Un exemplu în acest sens, îl constituie stimularea investițiilor care
se realizează prin diferite pârghii fiscale, precum amortizarea accelerată, scutirea sau reducerea
impozitului pe profit pentru achiziții de imobilizări corporale amortizabile sau pentru profitul
reinvestit. Impozitele, taxele, contribuțiile plătite de întreprindere pe de o parte, subvențiile,
alocațiile bugetare, împrumuturile de stat și cheltuielile guvernamentale pe de alta parte,
reprezintă componente cu o importanță deosebită în viața economico-socială. Prin intermediul
lor, are loc acumularea și repartizarea resurselor financiare la dispoziția statului. Ele se
delimitează și ca un instrument de gestiune macroeconomica și de asigurare a echilibrului
general economic.
Raportul contabilitate – fiscalitate trebuie să fie discutat și analizat prin poziția
contabilității în cadrul gestiunii fiscale și prin măsura în care contabilitatea este sau nu
deconectată de fiscalitate. Analiza poziției contabilității în cadrul gestiunii fiscale scoate în
evidenta faptul că reprezintă sistemul informațional necesar pentru funcționarea sistemului
fiscal. Structurile informaționale oferite de contabilitate și funcționalitatea lor sunt orientate
spre onorarea de către întreprindere a interesului fiscal.
Conectarea contabilității la fiscalitate ridică problema concilierii raporturilor dintre
principiile contabile și cele fiscale. Organizarea și conducerea contabilității financiare în cadrul
întreprinderii are ca obiective reflectarea corectă a patrimoniului, a situației financiare și a
rezultatului, pe baza unor reguli referitoare la terminologie, evaluare, omogenitate, prudenta,
comparabilitate în timp și spațiu a elementelor patrimoniale. Spre deosebire de contabilitatea
financiară, fiscalitatea corespunde unei alte logici, are principiile și regulile sale ce nu
corespund întotdeauna cu cele contabile.

Legăturile fiscalității cu finanțele publice

Fiind o componentă a finanțelor publice, activitatea fiscală se integrează în relațiile

sociale de natură economică care privesc repartiția produsului intern brut ce formează cadrul
relațiilor financiare.
Finanțele cuprind relațiile economice care apar în procesul constituirii și repartizării
fondurilor de resurse băneşti publice. Este evident că activitatea fiscală îşi înscrie preocupările
în sfera de constituire a resurselor financiare publice și nu rămâne neinfluențată de procesul
repartizării fondurilor bugetare pe sectoare şi activități.

Legăturile fiscalității cu contabilitatea

Sistemul contabil al agenților economici și planul de conturi general care a fost adoptat
cu data de 1 ianuarie 1994 a creat posibilitatea de a se urmării stabilirea şi achitarea obligațiilor
fiscale pe fiecare categorie de impozit sau taxă. Prin urmare în prezent, nu sunt necesare

2
evidențe paralele cu contabilitatea pentru stabilirea relațiilor cu bugetul de stat sau bugetele
locale, fiind necesare doar suporturile de informații și documentele justificative care se
înregistrează în conturile sintetice și analitice. Alte discipline care vin în ajutorul fiscalității:
• Tehnologia
• Dreptul comercial
• Dreptul civil
• Dreptul penal
Bugetul public național în România este structurat pe următoarele componente:

• Bugetul de stat
• Bugetul asigurărilor sociale de stat
• Bugetele locale compuse din bugetul Consiliului Județean, bugetele
municipiilor, bugetele oraşelor și bugetele comunelor
• Bugetele fondurilor speciale.

Din punct de vedere fiscal exista următoarele principii:

- principiul neutralității și eficacității impozitului;
- principiul transparentei impozitului;
- principiul impozitului impersonal;
- principiul impozitului individual;
- principiul nediscriminatoriu.

Raporturile contabilității cu exteriorul, implicit cu fiscalitatea, pot fi rezumate în

următoarele reguli și principii:
- delimitarea cheltuielilor și veniturilor la exercițiul curent, în condițiile în
care continuitatea activității de exploatare este validă;
- evaluarea activelor la intrare, în funcție de costul istoric;

- evaluarea anuală a elementelor patrimoniale prin inventarierea patrimoniului;

- contabilizarea pierderilor latente, a datoriilor probabile și a deprecierilor de
valoare datorate uzurii morale şi fizice, degradării etc.
- distincția dintre costurile perioadei și costul produsului.

Concluzie.

Contabilitatea are drept obiectiv fundamental asigurarea unei imagini fidele, clare,
complete, în timp ce fiscalitatea determină regimul de impozitare.