Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Civil Anul 2 Sem 2 Obligatii Boroi
Curs Civil Anul 2 Sem 2 Obligatii Boroi
Obligaţia Civilă
„Obligatio est iuris vinculum quo, necessitate, adstringimur alicuius solvendae rei,
secundum nostrae civitatis iura”
Obligaţia civilă este legătura de drept pe temeiul căreia suntem obligaţi să săvârşim o
prestaţie către o altă persoană conform dreptului.
Definiţie
Obligaţia civilă reprezintă raportul juridic al cărui subiect activ (creditor) are dreptul
să ceară subiectului pasiv (debitor) să dea/ să facă / să nu facă ceva (o prestaţie), la care ar fi
avut drept dacă nu s-ar fi obligat juridic.
Precizări : - definirea obligaţiei ca report juridic civil
- nu se mai face referire la conformitatea cu dreptul şi nici la forţa coercitivă a
statului, deoarece aceste particularităţi reies din cadrul noţiunii gen proxim (raport juridic
civil)
Structura Obligaţiei Civile
1. Subiecte
2. Conţinut
3. Obiect
SUBIECTELE: -Creditorul: titularul dreptului de creanţă
- Debitorul : cel care are datoria corespunzătoare dreptului de creanţă
● Uneori fiecare subiect are dublă calitate – obligaţiile bilaterale – atât de creditor, cât
şi de debitor, aceştia dispunând însă de o denumire aparte. Exp : Vânzător/
Cumpărător; Locator/ Locatar
● Uneori există astfel de denumiri speciale şi în cazul obligaţiilor unilaterale :
mandant/mandatar; deponent/ depozitar; comodant / comodatar
CONŢINUTUL OBLIGAŢIEI
- este reprezentat de drepturile de creanţă (activul patrimonial), precum şi de obligaţiile
corelative (pasivul patrimonial), acestea având caracter patrimonial.
Există posibilitatea ca printr-o singură obligaţie să se dea naştere mai multor drepturi,
respectiv datorii.
1
OBIECTUL
- reprezintă prestaţia la care este îndreptăţit creditorul şi la care este ţinut debitorul.
- prestaţia poate fi: Pozitivă - a da (a constitui sau a transmite un drept real)/ a face (orice
prestaţie cu excepţia celei de a da)
Negativă – a nu face
* a preda un bun reprezintă o obligaţie de a face, nu de a da.
* Este de remarcat faptul că precizarea făcută la sfârşitul definiţiei obligaţiei civile (ceva din
ceea ce ar fi putut face în lipsa angajamentului său) distinge prestaţia de a nu face specială de
prestaţia de a nu face generală (corespunzătoare dr reale)
2
Mecanismul răspunderii juridice în cazul celor două obligaţii ( de rezultat, de mijloace )
Mai există şi :
Obligaţii – unilaterale (un creditor şi un debitor)
- bilaterale/multilaterale: fiecare parte are o dublă calitate
*Această clasificare este amendabilă întrucât nu orice raport juridic bilateral permite aplicarea
regimului juridic specific contractelor sinalagmatice
În NCC s-a adoptat concepţia monistă cu privire la obligaţia civilă (s-a înlăturat
distincţia dintre obligaţia civilă şi cea comercială, precum şi distincţia contract civil- contract
comercial, păstrându-se însă deosebirea dintre obligaţia civilă şi cea fiscală)
În ceea ce priveşte noţiunea de „congtract” ca izvor al obligaţiei sunt posibile două
abordări:
● primă abordare are în vedere noţiunea de contract în general
● cea de-a doua abordare are în vedere specii de contracte (contracte speciale)
Alte izvoare de obligaţii vor fi tratate exhaustiv (actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii,
faptul juridic licit, delictul civil)
3
CONTRACTUL. Noţiune
Este prezentă în ar 1166 NCC, în care ar fi preferabilă noţiunea de „parte ” în locul noţiunii
„persoane”.
Manifestarea principiului libertăţii de voinţă, autonomia de voinţă juridică reprezintă un
element esenţial al contractului. (această voinţă trebuie să se manifeste fără vreo constrângere)
În realitate se vorbeşte despre o inegalitate economică sau socială la încheierea contractelor,
însă această observaţie nu înlătură principiul libertăţii de voinţă.
Clasificarea Contractului
4
*În cazul contractelor cu titlu oneros obligaţiile sunt privite mai sever (obligaţia de garanţie
pentru evicţiune)
*În cazul contractelor cu titlu gratuit se aplică anumite cenzuri ale legiuitorului pentru a evita
excesul (reducţiunea liberalităţilor în materie succesorală)
*Actele dezinteresate nu determină micşorarea patrimoniului celui care le face, în timp ce
liberalităţile determină o astfel de micşorare. Exp: comodatul este un act dezinteresat, însă
atunci când bunul se utilizează prin folosire (dispare) el devine liberalitate.
De asemenea, se mai face distincţie între contractele declarative de drepturi (care nu nasc
drepturi ci constată drepturi preexistente) şi contracte constitutive de drepturi reale sau de
creanţă.
5
Curs 2
A. Forma simplificată
6
Art 1188 alin 2 defineşte noţiunea de ofertant ca –parte care iniţiază încheierea contractului
- parte care stabileşte conţinutul contractului
- parte care stabileşte ultimul element
esenţial al contractului
*Există posibilitatea ca o parte să iniţieze contractul, iar altă parte să stabilească conţinutul
contractului.
*Există posibilitatea ca una din părţi să propună diferite elemente din conţinutul contractului,
iar ofertant să fie o altă parte, cea care stabileşte ultimul element esenţial.
*Dacă partea care iniţiază încheierea stabileşte toate elementele contractului, atunci aceasta va
fi ofertant.
Destinatarul ofertei este o persoană determinată sau determinabilă (interpretarea art
1189 alin 1 şi a art 1190 NCC). Alin 2 al art 1189 instituie o serie de excepţii în care
propunerea valorează ofertă, deşi e adresată unor persoane nedeterminate.
7
Întrucât este vorba de protejarea destinatarului se consideră că în momentul în care oferta a
ajuns la el s-a încheiat un antecontract, în sensul ca ofertantul să îşi menţină oferta un termen
rezonabil. Teoria a fost criticată întrucât pleacă de la premisa că oferta ar conţine două
manifestări de voinţă : oferta propriu-zisă şi încheierea unui antecontract, însă în realitate
oferta nu comportă o astfel de împărţire.
3. Întemeierea răspunderii pe săvârşirea unui delict civil de către ofertant
Deşi oferta este revocabilă, aceasta nu trebuie să prejudicieze pe alţii. Atâta timp cât
destinatarul este prejudiciat poate fi antrenată răspunderea delictuală a ofertantului. Şi acestei
teorii i s-a formulat o obiecţie: exercitarea unui drept (la revocare) este o împrejurare care
înlătură caracterul ilicit al faptei.
4. Întemeierea răspunderii ofertantului pe abuzul de drept
Ofertantul are dreptul de a revoca oferta, dar nu trebuie să îi prejudicieze pe alţii exercitându-
şi acest drept.
Alin 3 al art 1193 soluţionează disputa întemeind răspunderea ofertantului ce cauzează
un prejudiciu pe abuzul de drept.
2. Acceptarea ofertei
Reprezintă manifestarea de voinţă în sensul de a încheia contractul. Fiind un act juridic,
este necesar să fie îndeplinite cerinţele generale ale actului juridic civil. De asemenea
acceptarea trebuie să fie concordantă cu oferta (altfel este contraofertă).
Acceptarea trebuie să fie fermă, neîndoielnică
Acceptarea trebuie să ajungă la ofertant în termen (fie în cel stabilit, fie în termenul
rezonabil). Alin 2 al art 1196 exprimă care este valoarea juridică a tăcerii (aplicabil şi
ofertei) : tăcerea nu valorează acceptare, în principiu, excepţiile fiind evocate în articol.
8
3.Momentul şi locul încheierii contractului
În ceea ce priveşte momentul, art 1186 alin 1 precizează faptul că acesta se încheie în
momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de
conţinutul ei. Alineatul 2 al aceluiaşi articol prezintă o situaţie excepţională în care se
consideră încheiat contractul (prin săvârşirea unui act sau a unui fapt concludent de către
destinatar)
În funcţie de momentul încheierii contractului se va stabili legea aplicată, condiţiile de
valabilitate ale contractului, precum şi curgerea termenului de prescripţie.
În ceea ce priveşte locul , atunci când se încheie contractul între persoane absente ,
conform art 1186 alin 1 locul este cel în care se află ofertantul.
Locul încheierii contractului este important atunci când în context apar elemente de
extraneitate. (legea aplicabilă este legea locului în care se încheie).
B. Forma negociată
*Trebuie să se facă distincţie între contractul final şi acordurile prealabile dintre părţi,
acorduri ce dovedesc faptul că voinţa juridică se construieşte pe etape.
9
Efectele pactului: în termenul precizat în pact beneficiarul pactului poate să încheie
oricând contractul care a fost prevăzut. Pactul trebuie să conţină un termen de valabilitate.
Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare a ofertei conţinută în pact trebuie să aibă
aceeaşi formă
Promisiunea de a contracta este un contract (oferta, după cum ştim, un act juridic
unilateral). În cazul promisiunii de a contractam ceasta poate fi:
● Unilaterală: numai o parte se obligă, cealaltă fiind liberă
● Bilaterală: un contract sinalagmatic care dă naştere unor obligaţii de a contracta în
sarcina ambelor părţi.
! În cazul pactului de opţiune nu mai este necesară încheierea unui contract viitor (necesară
fiind numai manifestarea de voinţă a acceptantului), spre deosebire de antecontract, unde se
încheie un contract ulterior, viitor.
1
Curs 3
Efectele Contractului
Pentru a determina efectele contractului trebuie să stabilim mai întâi conţinutul
acestuia. Determinarea efectelor contractului este guvernată de două principii:
I. Principiul Forţei Obligatorii - putând a fi definit ca spaţiul în care se produc efectele
contractului - o sferă. Uneori această sferă se restrânge (ceea ce determină o îngustare a sferei
principiului forţei obligatorii a contractelor), alte ori se lărgeşte (ceea ce determină o lărgire a
acestei sfere)
II. Principiul Relativităţii Efectelor - este cel care conturează chiar suprafaţa sferei (ca
spaţiu în care contractul îşi produce efectele).
* Pentru a se realiza restrângerea / lărgirea acestei sfere este necesară fie o prevedere legală în
acest sens, fie voinţa părţilor. Atunci când sfera se lărgeşte suntem în prezenţa unor excepţii
de la principiu.
I. Principiul Forţei Obligatorii (pacta sunt servanda)
Contractul este legea părţilor. Această formulă vrea să arate că, pe lângă normele
juridice care conturează în egală măsură spaţiul de libertate şi limitele acestei libertăţi,
asigurând totodată şi securitatea acestui spaţiu, mai există şi alte norme care rezultă din
conduita părţilor, respectiv conţinutul contractului.
Astfel, prin voinţa părţilor contractante pe de-o parte se restrânge spaţiul de libertate
(părţile nu mai pot să facă ceea ce ar fi putut să facă în absenţa contractului), pe de altă parte
se consolidează acest spaţiu de libertate, deoarece contractul asigură fiecărei părţi
predictibilitatea comportamentului celeilalte părţi.
Această regulă (principiul) este exprimat în art 1270 NCC.
Odată realizat acordul de voinţă al părţilor, contractul are forţă obligatorie, altfel spus,
părţile sunt legate prin drepturile şi obligaţiile născute din contract; niciuna nu poate schimba
prin voinţă unilaterală acest legământ. Această ultimă idee confirmă forţa obligatorie a
contractului, astfel încât orice modificare sau încetare a contractului operează numai prin
acordul părţilor, conform principiului simetriei. („mutuus consensus mutuus dissensus”)
Totuşi, în alin 2 al articolului 1270, pe lângă afirmarea acestei reguli a simetriei se
arată că există şi excepţii de la acest principiu - „ori din cauze autorizate de lege”.
1
În acest sens avem art 1271 NCC, primul alineat al acestui text reia principiul forţei
obligatorii („Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a
devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie
datorită scăderii valorii contraprestaţiei” ).Totuşi, acest text are şi o semnificaţie proprie, în
sensul că el reafirmă principiul forţei obligatorii în raport de o situaţie concretă: cea în care se
creează un dezechilibru, dar acesta nu este unul excesiv.
Articolul 1271 continuă în aliniatele sale să descrie ce se va întâmpla atunci când
dezechilibrul devine grav, astfel alin 2+ alin 3 evocă :
- ce înseamnă o situaţie excepţională şi care este consecinţa ei: o schimbare
excepţională a împrejurărilor (împrejurări legate de executarea contractului) care ar face
vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei
- condiţiile intervenirii unei astfel de situaţii: să intervină după încheierea
contractului(alin 3 lit a); situaţia să nu fi fost avută în vedere de părţi la momentul
încheierii contractului (alin 3 lit b); debitorul să nu-şi fi asumat riscul schimbării
împrejurărilor (alin 3 lit c).
- obligaţiile părţilor în această situaţie: debitorul are obligaţia să încerce negocierea
adaptării rezonabile şi echitabile a contractului (alin 3 litera d)
- ce se va întâmpla dacă părţile nu vor găsi o soluţie: există două posibilităţi pe care
instanţa le are : fie va adapta contractul (alin 2 lit a), fie va dispune încetarea contractului
(alin 2 lit b)
* Ca regulă în materie civilă, judecătorul nu substituie voinţa părţilor, totuşi în această situaţie
el poate înlocui voinţa uneia din părţi.
1
II. Principiul relativităţii efectelor contractului (Res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest)
Conform art 1280 NCC contractul produce efecte numai între părţi, nu produce efecte
faţă de terţi. De asemenea, şi în cazul acestui principiu există excepţii, teza finală a articolului
dovedind că ar putea produce efecte şi faţă de terţi („dacă prin lege nu se prevede altfel”).
În dreptul civil nu sunt admise excepţii cu privire la datorii în sarcina terţilor, dar sunt
admise excepţii cu privire la drepturi. În ceea ce priveşte dreptul munci, există posibilitatea
unor excepţii cu privire la datorii, în contractele colective de muncă.
Trebuie să facem distincţie între noţiunea „relativitate” , respectiv „opozabilitate” .
Opozabilitatea: - într-o primă accepţiune, „contractul este opozabil numai între
părţi”: drepturile şi obligaţiile se nasc numai între părţi (în această accepţie ea reflectă ideea
de relativitate)
- într-o altă accepţiune, „contractul este opozabil terţilor” : nu se mai
referă la raporturile dintre părţi, ci la raporturile dintre părţi şi terţi, accepţiune din care nu
rezultă că s-ar naşte drepturi şi obligaţii pentru terţi, ci rezultă faptul că aceştia (terţii) trebuie
să respecte contractul, văzut ca fapt juridic în sens larg/ realitate juridică, neavând voie să
stânjenească raporturile contractuale (obligaţia generală de a nu păgubi pe altul). În această
accepţiune, contractul poate fi invocat de către părţi faţă de terţi: exp – în cazul cumpărării
unei case, dobânditorul poate invoca contractul într-o acţiune în revendicare împotriva unui
posesor fără titlu (terţ); în această situaţie, contractul este invocat ca o realitate juridică, nu ca
act juridic. Uneori această invocare produce efecte numai cu îndeplinirea unor cerinţe (de
publicitate , cea a datei certe ).
Este importantă semnificaţia acordată contractului: privită ca act juridic, va determina
o răspundere contractuală din partea celui care nu îşi respectă obligaţiile / privită ca realitate
juridică sau fapt juridic în sens larg, va determina o răspundere delictuală (atunci când partea
va produce prejudicii unui terţ prin executarea obligaţiilor sale) şi va putea fi dovedit cu orice
mijloc de probă.
1
Când este vorba de drepturi, succesorul cu titlu particular ar putea să dobândească
anumite drepturi dobândite de autorul său dintr-un alt contract, la încheierea căruia
succesorul, bineînţeles, nu a participat.(exp: A are o creanţă împotriva lui B. Creanţa este
garantată cu o garanţie născută pe baza unui contract încheiat cu C. A vinde creanţa către D,
astfel D –cesionar de creanţă, dobândeşte şi garanţia din contractul încheiat de A cu C,
datorită legăturii care se naşte între creanţă şi garanţie, legătură de la principal la secundar-
accesorium sequitur principale ). Succesorul cu titlu particular nu va primi de la autorul său
nici un drept care nu are legătură cu dreptul său.
Când este vorba de datorii, datoria autorului nu se transmite prin contractul încheiat
cu succesorul. Nu există excepţii de la această situaţie, însă există nuanţe:
- faptul că autorul şi-a restrâns dreptul chiar înainte de înstrăinare nu înseamnă că
succesorul va dobândi mai mult decât autorul are în urma restrângerii dreptului.
- dacă proprietarul unui bun înfiinţează un dezmembrământ, iar ulterior vinde nuda
proprietate, succesorul va trebui să respecte dezmembrământul.
- succesorul cu titlu particular trebuie de asemenea să respecte şi obligaţiile propter
rem şi scriptae in rem
-suntem în prezenţa unei excepţii ori de câte ori din contract s-ar naşte drepturi/ obligaţii
pentru terţi
1. Stipulaţia pentru altul (Contractul în folosul unei terţe persoane)
Este reglementată în art 1284-1288 NCC. Nu era reglementată la nivel de principiu în
Vechiul Cod Civil. Fusese indusă din anumite aplicaţii particulare, reglementate în Codul
Comercial sau în legi speciale (plecându-se de la donaţia cu sarcină, contractul de transport a
fost constituit pe figura juridică a acesteia)
Stipulaţia pentru altul este un contract prin care o parte (promitent) se obligă faţă de o
altă parte (stipulant) să execute o anumită prestaţie faţă de o a treia persoană (beneficiar).
Pentru a fi valabilă presupune îndeplinirea tuturor condiţiilor de validitate, ca orice
contract. De asemenea, ea presupune alte două cerinţe:
● Să existe animus stipulandi, adică să rezulte neîndoielnic din contract atât voinţa de a
stipula, cât şi voinţa promitentului de a se obliga faţă de terţul beneficiar.
● Referitor la persoana terţului beneficiar, art 1285 precizează faptul că aceasta trebuie
să fie o persoană determinată sau determinabilă la data încheierii contractului şi să
existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia
Dacă nu vom avea terţ beneficiar, atunci fie se va executa prestaţia faţă de stipulant, fie
se va executa către un beneficiar de rezervă, în măsura în care s-a prevăzut unul.
Efectele stipulaţiunii se produc în 3 planuri:
I. În ceea ce priveşte raportul dintre stipulant şi promitent:
Observăm că promitentul se obligă faţă de terţul beneficiar, numai că se produce o
disjungere a mecanismului obligaţiei: promitentul răspunde faţă de stipulant, dar execută
prestaţia faţă de beneficiar.
Dacă stipulantul suferă şi el prejudicii datorită neexecutării de către promitent, atunci
poate şi el să îi ceară acestuia din urmă daune interese.
Dacă stipulantul îşi asumă anumite obligaţii, atunci în caz de neexecutare a
promitentului, stipulantul poate cere rezoluţiunea stipulaţiei.
1
Cât priveşte răspunderea pentru neexecutare, ea prezintă anumite nuanţe: terţul are
posibilitatea să ceară obligarea promitentului la executare, precum şi daune interese. Terţul nu
poate cere rezoluţiunea întrucât nu este parte la încheierea contractului, aspectul bilateral al
raportului stipulant-promitent nu îl priveşte.
Voinţa terţului nu are importanţă în ceea ce priveşte încheierea stipulaţiei, dar trebuie
să vorbim despre acceptarea stipulaţiei de către acesta ca act unilateral: acceptarea are
semnificaţia consolidării/desfiinţării cu efect retroactiv a dreptului care s-a transmis prin
stipulaţie( atenţie: dreptul se va naşte în patrimoniul terţului beneficiar de la momentul
încheierii stipulaţiei, el nu se va naşte în patrimoniul stipulantului !). Dacă acceptarea are
semnificaţia desfiinţării cu efect retroactiv (mai precis dacă nu acceptă terţul, I guess), atunci
ea profită stipulantului (rezultă că ea este un drept potestativ al beneficiarului)
Stipulaţia poate fi revocată conform art 1287 numai de către stipulant, nu şi de către
moştenitori sau creditori. Conform art 1286 alin 2 există un moment până la care stipulaţia
poate fi revocată („ poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant
sau la promitent). Revocarea produce efecte din momentul în care a ajuns la promitent
(conform 1287 alin 2). Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită
stipulantului sau moştenitorului acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului.
III. În ceea ce priveşte raportul dintre stipulant şi terţul beneficiar:
Nu ne-a precizat nimic.?
2. Acţiunile directe:
Un terţ poate avea la îndemână o acţiune juridică directă împotriva unei părţi
contractante.
Exp: - în materia contractului de antepriză, art 1856: în măsura în care nu au fost plătite de
antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o
activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă
împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează
antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.
1
- în materia contractului de mandat, art 2023 alin 6 : în toate cazurile, mandantul are acţiune
directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.
Ori de câte ori contractul nu este opozabil terţilor nici ca realitate juridică ne aflăm în
situaţia unei astfel de excepţii. Există 2 excepţii de acest fel:
1. Acţiunea Pauliană
2. Simulaţia
Simulaţia reprezintă o operaţiune juridică prin care părţile încheie un contract public şi
un acord simulatoriu, dublat uneori de un contract ascuns (fără ca această ultimă situaţie să fie
cunoscută terţilor).
De esenţa simulaţiei sunt: contractul public şi acordul simulatoriu ascuns. Existenţa
contractului ascuns nu e de esenţa simulaţie.
Prin aceasta, părţile acoperă realitatea acordului simulatoriu cu vălul mincinos al
contractului cunoscut.
Simulaţia se judecă în funcţie de scopurile ei care nu trebuie să fie ilicite ! (poate fi un
scop imoral, dar să nu fie un scop ilicit). Cât timp nu urmăreşte un scop ilicit,ea este valabilă,
fiind admisă şi reglementată prin art 1289-1294 NCC
Formele simulaţiei:
● Simulaţia prin act fictiv: părţile încheie în public un contract de vânzare-cumpărar, în
acordul simulatoriu ei spun că nu au încheiat nimic.
● Simulaţia prin act deghizat: părţile încheie în public un contract de vânzare-cumprare,
însă în secret este o donaţie. Contractul public este o deghizare a contractului secret.
Poate să existe şi o deghizare parţială, atunci când este vorba numai despre un
element al contractului, cum ar fi preţul (precizarea unui preţ mai mic în contractul
public, decât cel real)
● Simulaţia prin interpunere de persoane: în contractul public apar două părţi, iar în
acordul simulatoriu apare şi un interpus pe lângă cele două părţi.
Este diferită de mandatul fără reprezentare (mandatarul lucrează în numele
mandantului, care este necunoscut, de unde rezultă faptul că terţii consideră că
mandatarul lucrează în nume propriu)
Efectele simulaţiei :
● Efectele simulaţiei între părţile contractante: între acestea acordul secret este cel care
produce efecte, actul public fiind unul pur fictiv. Dacă există un contract secret asociat
acordului simulator, atunci acesta trebuie să fie valabil încheiat.
● Efectele simulaţiei între părţi şi terţi (faţă de terţi): faţă de terţi numai contractul public
este opozabil, actul secret nu poate avea niciun efect în contra terţelor persoane, complet
străine de contract.
Aşadar, nu poate fi invocat de părţi sau de succesorii lor împotriva terţilor de orice fel (de
unde rezultă faptul că simulaţia este o excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului)
Pentru ca actul secret să fie complet inopozabil terţilor, aceştia trebuie să se fi încrezut cu
bună-credinţă în aparenţa creată de actul public. Atâta timp cât terţii au cunoscut existenţa
contractului secret, nu pot invoca inopozabilitatea.
Prin excepţie de la regula inopozabilităţii faţă de terţi, instituită de art 1290 alin1
NCC, alin.2 al aceluiaşi articol prevede că „terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa
contractului secret atunci când acesta le vatămă drepturile.”
1
În ceea ce priveşte situaţia creditorilor, Art 1291 alin 1 NCC precizează faptul că
„existenţa actului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu
bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru
asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei”, în consecinţă, până la data notării
executării silite sau instituirii sechestrului asupra bunurilor debitorului, părţile actului secret
pot înlătura aparenţa creată de actul public, dovedind existenţa simulaţiei. Dacă îndeplinesc
această condiţie temporală, creditorii vor fi ţinuţi să suporte toate consecinţele actului secret,
devenit astfel opozabil faţă de ei.
● Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi : Această problemă se pune doar atunci
când între terţi există un conflict, în sensul că unii au interesul să invoce actul aparent,
iar alţii au interesul să se prevaleze de actul secret care le este favorabil.
Aşa se poate întâmpla în cazul unei înstrăinări fictive: creditorii înstrăinătorului au
interesul să invoce actul secret pentru a-şi conserva gajul general; creditorii dobânditorului au
interesul, dimpotrivă, să invoce actul aparent care măreşte activul patrimonial al debitorului
lor, precum şi şansa de realizare a creanţelor. Art 1291 alin. 2 precizează soluţia aplicabilă în
cazul unui astfel de conflict :”dacă există conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi
creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este
anterioară contractului secret.”
Proba simulaţiei:
- între părţi se plică reglementările din materia actului juridic; terţii pot face dovada actului
ascuns prin orice mijloc de probă. Acţiunea în simulaţie este imprescriptibilă.
1
Curs 4
Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice
Noţiunea de „efectele speciale ale contractelor sinalagmatice” poate fi privită dintr-o
dublă perspectivă, atât în legătură cu efectele contractului, cât şi în legătură cu efectele
obligaţiilor. (când vorbim de efectele obligaţiilor avem în vedere în principal executarea lor).
Datorită acestei duble perspective, tratarea efectelor contractului sinalagmatic se face uneori
în cadrul efectelor contractului, alteori în cadrul efectelor obligaţiilor. Indiferent de locul de
tratare, important e să avem în vedere dubla perspectivă pe care o presupune.
După cum ştim, contractul sinalagmatic presupune o dublă valenţă a cauzei : ea se
manifestă nu doar pe terenul încheierii contractului, ci şi pe terenul executării acestuia. La un
moment ulterior încheierii fiecare parte îşi execută datoria pentru că are reprezentarea că şi
cealaltă parte îşi va executa obligaţia, de unde rezultă nu doar reciprocitate, ci şi
interdependenţă.
Datorită interdependenţei caracteristică contractului sinalagmatic, se naşte un
principiu, şi anume principiul simultaneităţii executării contractului (regula pe care acesta o
enunţă este aceea că părţile trebuie să îşi execute simultan obligaţiile). Principiul este
consacrat ca atare în art 1555 NCC, unde observăm că alin. (1) anticipează şi existenţa unor
excepţii de la principiu („dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel”).
Alin. (2) al aceluiaşi art introduce o nuanţare: este posibil ca obligaţiile reciproce,
chiar dacă sunt cu executare dintr-o dată să presupună totuşi o durată a executării, aşa cum
este în cazul contractului de antepriză unde antreprenorul îşi execută obligaţia în termen de
câteva luni sau poate chiar ani, plata făcându-se instantaneu, iar acţiunea fiind considerată a se
fi realizat dintr-o dată. Astfel, acest alin. (2) nu arată o înlăturarea a principiului
simultaneităţii.
Principiul este înlăturat atunci când se prevede în contract un anumit termen pentru
executarea obligaţiei unei părţi (în acest context, cealaltă parte nedispunând de un termen va
executa imediat). Acest termen poate rezulta din convenţia părţilor sau din lege.
1
1352 fapta victimei înseşi şi fapta terţului sunt elemente care înlătură răspunderea
întocmai ca forţa majoră şi cazul fortuit. Din interpretarea sistematică a acestor articole,
rezultă faptul că „elementele asimilate” sunt tocmai fapta victimei şi a terţului, dacă
acestea au valoarea juridică a forţei majore sau a cazului fortuit.
Ne vom afla în prezenţa unei neexecutări fără justă cauză ori de câte ori nu intervine
una din cauzele evidenţiate la art 1555-1557 NCC. De cele mai multe ori această
neexecutare echivalează cu neexecutarea culpabilă.
În NCC răspunderea civilă (contractuală sau delictuală) e întemeiată pe ideea de
vinovăţie. În plus, când e vorba de domeniul contractual art 1548 precizează că operează
o prezumţie de culpă în sarcina debitorului. Pentru a răsturna prezumţia de culpă el trebuie
să facă dovadă că operează una din cele trei cauze de justificare a neexecutării. Dacă
debitorul nu justifică neexecutarea( fie dovedind împrejurarea de la art 1555, fie pe cea de
la 1556, fie pe cea de la art 1557) ,atunci el rămâne în culpă de unde rezultă faptul că
neexecutarea fără justificare este echivalentă cu neexecutarea culpabilă. Această
echivalenţă nu există atunci când legea instituie răspunderea obiectivă (independentă de
cuplă). În asemenea situaţii sfera evenimentului fortuit se răsfrânge la forţa majoră
(+elementele asimilate dacă ele însele au valoarea forţei majore) şi astfel, cazul fortuit nu
va mai justifica neexecutarea unui contract.
1. Excepţia de neexecutare
Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar o
parte nu execută obligaţia sa, cealaltă parte poate invoca excepţia de neexecutare. Ea nu va fi
obligată să execute până când cealaltă parte nu îşi execută propria obligaţie.
Fundamentul excepţiei de neexecutare se află tocmai în interdependenţa obligaţiilor şi
în principiul simultaneităţii.
Pentru a putea fi invocată excepţia de neexecutare trebuie să fie respectate o serie de
condiţii:
● Să fie vorba de o neexecutare suficient de importantă a unei părţi, pentru a putea
cealaltă parte să invoce excepţia (alin (2) al art 1556 arată că dacă neexecutarea este
neînsemnată ea nu implică invocarea excepţiei)
● Neexecutarea trebuie să fie fără justificare
● Neexecutarea nu trebuie să fie cauzată chiar de fapta celui care invoca excepţia (orice
creditor nu e îndreptăţit să ceară satisfacerea dreptului său dacă el însuşi cauzează prin
acţiunea sa imposibilitatea debitorului de a îşi executa obligaţia- vezi art 1517 NCC)
● Chiar dacă neexecutarea e suficient de justificată pentru a invoca excepţia, totuşi
aceasta trebuie să respecte principiul proporţionalităţii ( în acest sens art 1556 alin (1)
utilizează noţiunea „într-o măsură corespunzătoare”- ipoteze în care obligaţia poate fi
divizată în executare)
● Nu presupune punerea în întârziere a debitorului
● Invocarea excepţiei se face direct între părţi, nefiind necesară intervenţia instanţei de
judecată (atenţie, a posteriori intervenţia este posibilă: partea împotriva căreia s-a
invocat excepţia de neexecutare poate sesiza instanţa pentru a demonstra neîmplinirea
cerinţelor de către partea care invocă neexecutarea (excepţia), obligând-o astfel la
executare)
2. Posibilitatea unei părţi de a invoca rezoluţiunea sau rezilierea în măsura în care
cealaltă parte nu îşi execută (într-un mod culpabil) propria obligaţie
Rezoluţiunea presupune desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului, fiind aplicabilă
contractelor cu executare dintr-o dată, în timp ce rezilierea presupune încetarea
contractului pe viitor, fiind aplicabilă contractelor cu executare succesivă.
1
Fundamentul rezoluţiunii / rezilierii constă în interdependenţa obligaţiilor şi în
principiul simultaneităţii executării lor, în măsura în care sunt născute din contracte
sinalagmatice.
Actuala formulare a textelor de lege (art 1549-1554) nu mai precizează că este vorba
de contracte sinalagmatice. Mai mult, odată cu redactarea Noului Cod Civil, această
precizare a fost înlăturată pentru a se putea aplica rezoluţiunea/ rezilierea în cazul
contractului unilateral. În realitatea această lărgire a domeniului de aplicare al
rezilierii/rezoluţiunii este doar aparentă. Nici un contract unilateral nu presupune rezilierea
sau rezoluţiunea, existând alte remedii specifice pentru situaţia în care debitorul nu îşi
execută obligaţia. În realitate, domeniul de aplicare al rezoluţiunii / rezilierii este
reprezentat de contractele sinalagmatice.
În ceea ce priveşte natura juridică a rezilierii/rezoluţiunii s-a spus că acestea sunt
sancţiuni civile tocmai pentru că operează în cazul neexecutării culpabile. Mai nou se
vorbeşte despre remedii ale neexecutării fără justificare. Important este însă să vedem
care sunt condiţiile care justifică aplicarea lor:
● Trebuie să fie vorba de o neexecutare suficient de importantă a unei datorii, o
neexecutare de mică însemnătate nu justifică rezilierea/rezoluţiunea (vezi art 1551
alin (1) )
● Neexecutarea trebuie să fie fără justificare. Atenţie, evenimentului fortuit îi
asimilăm şi fapta victimei, adică fapta creditorului (vezi art 1517 –neexecutarea
imputabilă a creditorului)
● Trebuie să existe un raport de cauzalitate între activitatea /inactivitatea
debitorului şi neexecutare. De regulă, această chestiune este presupusă, fiind vorba
de o obligaţie de rezultat. Când e vorba de o obligaţie de mijloc, atât fapta de
neexecutare cât şi raportul de cauzalitate cu paguba victimei necesită probare.
● Punerea în întârziere a debitorului, atunci când debitorul nu este de drept în
întârziere (pentru că există şi situaţii când legea prevede că debitorul este în
întârziere)
În măsura în care aceste patru cerinţe sunt îndeplinite, se justifică invocarea rezilierii/
rezoluţiunii. Acestea operează conform art 1550.
Expresiile „de plin drept”/ „de drept” generează confuzii. Înainte de NCC acestea erau
utilizate în legătură cu pactele comisorii, zicându-se că rezilierea/rezoluţiunea operează de
plin drept/ de drept.În realitate, în nici un caz rezoluţiunea/rezilierea nu operau numai ca
urmare a neexecutării obligaţiilor debitorului. În toate cazurile, creditorul avea un drept de
opţiune: fie cerea executarea silită, fie desfiinţarea/ încetarea contractului.(astfel, crditorul
dispune de un drept potestativ de a invoca sau nu rezilierea/ rezoluţiunea ). Sintagma a
fost interpretată în legătură cu un pact comisoriu, în sensul că într-o asemenea situaţie,
creditorul direct, fără să facă apel la instanţă, putea emite o declaraţie de reziliere. NCC ne
induce din nou în confuzie pentru că lasă să se înţeleagă că există 3 moduri de operare a
rezoluţiunii:
1. Rezoluţiunea judiciară (control juridic a priori)
2. Rezoluţiunea unilaterală
3. Rezoluţiunea de plin drept, ca simplu efect al neexecutării, fără ca să mai aibă
creditorul un drept de opţiune.
Această interpretare nu poate fi acceptată! (datorită celui de-al 3-lea mod de operare pe
care îl evocă)
2
Rezoluţiunea Unilaterală
Redă acele ipoteze în care nu este necesară intervenţia instanţei de judecată pentru
desfiinţarea contractului, fiind suficientă manifestarea de voinţă a creditorului, printr-un
act unilateral: declaraţia de rezoluţiune/reziliere.
Este o situaţie de excepţie, în care justiţia obişnuită este înlocuită cu justiţia privată.
Asta nu înseamnă că un asemenea act exclude controlul judecătoresc. În cazul acesta,
controlul ar putea fi a posteriori: creditorul desfiinţează contractul, iar debitorul
nemulţumit atacă acea declaraţie de rezoluţiune pentru ca judecătorul să se pronunţe
asupra ei.
Există trei ipoteze pentru această rezoluţiune:
1. Părţile au prevăzut o clauză (rezolutorie / pact comisoriu) în acest sens în contract (Art
1552 alin (1) prin sintagma „părţile au convenit astfel” se referă în fapt la art 1553, adică
la pactul comisoriu)
2. Debitorul este de drept în întârziere. Ori de câte ori debitorul este de drept în întârziere,
creditorul poate emite declaraţia de rezilire/retoluţiune
3. Deşi debitorul nu este de drept în întârziere, creditorul îndeplineşte formalităţile de
punere în întârziere şi specifică în notificarea de întârziere termenul în care debitorul
trebuie să îşi execute obligaţia (un termen de graţie pe care creditorul îl oferă debitorului).
După acel termen, creditorul poate desfiinţa contractul.
Astfel, rezoluţiunea unilaterală presupune fie 2 elemente, fie 3 elemente:
- un element substanţial: manifestarea de voinţă a creditorului în sensul desfiinţării
contractului (prezent în toate cele 3 ipoteze)
- un element procedural: comunicarea declaraţiei de rezoluţiune către debitor (prezent în
toate cele 3 ipoteze)
- un element procedural (ce nu operează în toate cele trei ipoteze): punerea în întârziere a
debitorului.
Atenţie, dacă există o clauză rezolutorie de regulă debitorul va trebui să fie pus în
întârziere. Totuşi, nu va fi necesar dacă se precizează acest lucru în clauză (pact
comisoriu). Este posibil ca aceste 3 acte juridice (elemente) să fie consemnate în 3
înscrisuri, în 2 înscrisuri sau într-un înscris (situaţia în care un creditor diligent întocmeşte
notificarea de punere în întârziere a debitorului, prin care îşi manifestă voinţa, precizează
un termen şi include în ea şi o declaraţie de rezoluţiune la împlinirea respectivului
termen= un înscris cu 3 semnificaţii)
Conform alin (2) al art. 1552 declaraţia trebuie să fie făcută în termenul de prescripţie
prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare (de regulă, e vorba de termenul de
prescripţie de 3 ani).
Dacă este vorba de un contract transmiţător de drepturi reale, declaraţia de reziliere
trebuie înscrisă în cartea funciară.
Rezoluţiunea Judiciară
Redă situaţia în care mai întâi creditorul cere instanţei de judecată un control pentru a
evita acţiunea ulterioară a debitorului împotriva declaraţiei de reziliere.
2
În ceea ce priveşte art 1550 alin (2), nefiind vorba nici despre o rezoluţiune unilaterală şi
nici despre o rezoluţiune judiciară, acesta redă situaţia în care creditorul nu emite
declaraţia de rezoluţiune unilaterală ca act substanţial, ci doar invocă rezoluţiunea printr-
un act procedural de invocare a acesteia faţă de debitor, asfel încât momentul de operare al
rezilierii nu va fi cel al comunicării declaraţiei către debitor, ci chiar momentul
neexecutării obligaţiei de către debitor.
Efectele rezoluţiunii / rezilierii
Rezoluţiunea:
● Produce efecte retroactiv
● Desfiinţarea contractului determină punerea părţilor în situaţia anterioară (astfel că se
poate cere restituirea prestaţiilor de către cel care a executat obligaţia sa)
● Dacă se face dovada unor prejudicii, cel în cauză va putea fi despăgubit
Reziliere:
● Produce efecte pe viitor
● Determină încetarea contractului
● Din momentul încetării contractului, părţile nu mai sunt datoare să execute ceva(până
la momentul încetării ele sunt obligate să-şi execute datoriile reciproce)
● Dacă se face dovada unor prejudicii, cel în cauză va putea fi despăgubit
2
Actul Juridic unilateral ca izvor de obligaţii
2
Curs 5
Faptul juridic licit– izvor de obligaţii
Faptul juridic civil reprezintă o faptă omenească de care legea leagă producerea unor
efecte juridice.
În sens restrâns, faptul juridic se clasifică în :
● Fapt juridic licit: un eveniment/ faptă omenească care nu contravine legii şi de care
legea leagă naşterea unor efecte juridice
● Fapt juridic ilicit
Faptele juridice licite, reglementate în NCC, apar în trei forme:
1. Gestiunea de afaceri
2. Plata lucrului nedatorat/ Plata nedatorată
3. Îmbogăţirea fără justă cauză
1. Gestiunea de afaceri:
Sediul materiei: art 1330-1340 NCC
Reprezintă o operaţie juridică prin care o persoană, numită gerant, săvârşeşte în mod
voluntar şi oportun acte materiale sau încheie acte juridice în folosul altei persoane, numită
gerat, fără a avea mandat din partea acesteia, operaţiune din care se naşte un raport juridic
între gerat şi gerant.
Astfel înţeleasă, această operaţiune presupune trei categorii de condiţii:
a. Privind obiectul gestiunii:
- Obiectul gestiunii include fie acte materiale, fie acte juridice încheiate cu terţii în interesul
geratului (substanţa gestiunii);
- Când e vorba de acte juridice încheiate de gerant, ele trebuie să se încadreze în categoria
actelor de administrare. Noţiunea „acte de administrare” are două sensuri: dacă priveşte acte
de administrare numai în raport cu obiectul lor propriu, atunci efectele produse sunt relevante
numai în legătură cu acel obiect propriu, însă putem privi noţiunea de „acte de administrare”
şi raportându-ne la un patrimoniu/ masă patrimonială, în această perspectivă ceea ce e în sine
un act de dispoziţie juridică poate fi înţeles ca act de administrare (exp: cel care administrează
o masă patrimonială înstrăinează un bun din aceasta pentru a acoperi costurile administrării).
Acesta din urmă sens este cel utilizat atunci când vorbim despre gestiunea de afaceri, de unde
rezultă faptul că gerantul ar putea să facă şi acte de dispoziţie (văzute uti singuli), în măsura în
care sunt necesare administrării afacerii geratului.
b. Privind utilitatea gestiunii:
- Trebuie să observăm că gerantul are o limită faţă de actele materiale sau juridice care
formează obiectul gestiunii: acestea trebuie să fie utile geratului. Distincţia dintre „utilitatea”
şi „necesitatea” gestiunii are relevanţă în ceea ce priveşte răspunderea gerantului faţă de gerat:
în cazul actelor utile, gerantul trebuie să aibă diligenţa unui bun proprietar, de unde rezultă
faptul că va răspunde şi pentru forme mai uşoare de culpă, în schimb însă, în cazul actelor
necesare, deşi se antrenează răspunderea gerantului, acesta va răspunde numai pentru actele
săvârşite din intenţie şi culpă gravă
c. Privind atitudinea subiectivă a părţilor faţă de gestiune:
- Conform art 1330, geratul trebuie să fie străin de gestiune.
- În ceea ce priveşte acţiunea subiectivă a gerantului: acesta trebuie să aibă reprezentarea
subiectivă că lucrează pentru gerat, să acţioneze cu voinţa de a gera interesele acestuia. Există
posibilitatea ca gerantul să acţioneze într-un interes dublu: şi pentru sine şi pentru gerat. În
măsura în care nu are această reprezentare subiectivă, crezând eronat că lucrează numai
pentru sine, raportul cu geratul nu va mai fi reglementat de gestiunea de afaceri, trecând în
sfera îmbogăţirii fără justă cauză, pentru a se asigura dreptul la restituire. (vezi art 1320 alin
(2) în acest sens).
2
Nici atunci când cel care administrează afacerile altei persoane acţionează cu intenţia de a o
gratifica nu suntem în prezenţa unei gestiuni de afaceri, deoarece acesta realizează practic o
liberalitate (vezi art 1320 alin(3) în acest sens).
Efectele gestiunii de afaceri (drepturile şi obligaţiile corelative care revin
gerantului, respectiv geratului)
● Obligaţiile gerantului:
● De a înştiinţa pe gerat despre gestiunea începută imediat ce acest lucru este posibil,
conform art 1331 NCC. În felul acesta, geratul are opţiunea de a ratifica gestiunea
(fapt ce presupune transformarea acesteia în mandat) sau de a o lăsa să continue ca o
simplă gestiune.
● De a continua gestiunea începută până la împlinirea acesteia sau până când geratul
poate prelua administrarea propriilor afaceri. Geratul poate prelua afacerea direct, prin
reprezentant sau prin moştenitori (art 1332). Şi moştenitorii gerantului au obligaţia de
a continua gestiunea dacă au cunoştinţă de aceasta, conform art 1333 NCC.
● De a administra afacerile geratului cu diligenţa unui bun proprietar (având legătură
cub întinderea răspunderii gerantului, care va răspunde pentru pagubele create în
legătură cu gestiunea, indiferent de forma de vinovăţie, deci şi pentru forme uşoare de
culpă-în măsura în care gestiunea era utilă!), conform art 1334 , care în alin (2) arată
prin sintagma „gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă”
necesitatea gestiunii.
● În ceea ce priveşte datoriile asumate prin încheierea actelor juridice cu terţii, există
două soluţii posibile prevăzute în art 1336: dacă gerantul acţionează în nume propriu
atunci rămâne legat de terţi, el trebuind astfel să îndeplinească actele la care s-a obligat
faţă de terţi, chiar dacă au fost făcute în beneficiul geratului; dacă a acţionat în numele
geratului, atunci nu va fi ţinut să răspundă, decât dacă geratul nu e obligat faţă de
aceşti terţi (nu e responsabil). Dacă geratul invocă faptul că gestiunea nu i-a fost utilă,
atunci acesta nu va fi responsabil faţă de terţi.
● Obligaţiile geratului:
Sunt prevăzute în art 1337 NCC:
● În măsura în care primeşte socotelile gestiunii, geratul va trebui să plătească gerantului
toate cheltuielile,în măsura în care au fost necesare sau cel puţin utile (utilitatea este
apreciată în funcţie de sporul de valoare pe care gestiunea îl creează în patrimoniul
geratului) , precum şi dobânzi, începând cu ziua în care cheltuielile au fost efectuate.
● Dacă gerantul a suferit el însuşi un prejudiciu cu ocazia gestiunii (fără culpă), geratul
va trebui să îl despăgubească pe acesta.
● În ceea ce priveşte obligaţiile născute din actele juridice încheiate de gerant cu terţii,
conform art 1337 alin (2) geratul trebuie să execute aceste obligaţii în măsura în care
actele de gestiune au fost necesare sau cel puţin utile. Aparent, această situaţie ar putea
fi catalogată ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, însă în
realitate nu este aşa întrucât obligaţia geratului nu se naşte din contractul încheiat între
gerant şi terţi, ci se naşte din faptul juridic al gestiunii. Momentul la care se stabileşte
necesitatea / utilitatea actelor de gestiune este momentul săvârşirii acestora (art 1337
alin (3))
● Alin (4) al aceluiaşi art aduce o noutate în NCC: o garanţie de care se poate bucura
gerantul, în forma unei ipoteci legale, pentru a asigura posibilitatea recuperării
cheltuielilor de la gerat.
2
Geratul este străin de gestiune, însă în măsura în care află despre aceasta şi se
împotriveşte, atunci gerantul nu mai este îndreptăţit la cheltuielile gestiunii, cu excepţia
cheltuielilor necesare (art 1338 alin (1)). De asemenea, dacă există o împotrivire din partea
geratului, atunci gerantul va răspunde şi pentru prejudiciile cauzate din cea mai uşoară culpă
(art 1338 alin (2))
Dacă gestiunea nu este nici necesară şi nici utilă, atunci aceasta este importuna
geratului, prin urmare gerantul nu mai are dreptul la restituirea cheltuielilor, cu excepţia
situaţiei în care se realizează o creştere patrimonială în beneficiul geratului. (art 1339)
Geratul poate ratifica gestiunea, însă în această situaţie raporturile juridice născute
între el şi gerant nu vor mai fi reglementate de dispoziţiile din materia gestiunii de afaceri, ci
de regulile de la mandat, chiar şi pentru perioada anterioară ratificării (cu efect retroactiv). (art
1340)
Natura juridică a gestiunii de afaceri : este o figură autonomă, un fapt juridic licit
cu o configurare proprie ca izvor de obligaţii.
2. Plata lucrului nedatorat:
Sediul materiei: art 1341-1344 NCC
În măsura în care se plăteşte ceea ce nu este datorat, cel ce realizează o asemenea plată
are dreptul la restituire. Conform art 1470 NCC orice plată presupune o datorie. Astfel, în
absenţa datoriei plata trebuie restituită.
Plata are un sens specific în domeniul juridic (în materie civilă prin plată nu înţelegem
predarea unei sume de bani, fiind o noţiune cu înţeles mai larg), iar în ceea ce priveşte această
instituţie de drept civil, prin plată se înţelege predarea unui bun (înţelesul civil se restrânge)-
plată bănească/care presupune predarea unui bun. Astfel înţeleasă, plata nedatorată presupune
trei elemente:
1. Să existe o plată în sensul evocat
2. Plata să fie nedatorată. Precizare: dacă se execută o obligaţie naturală nu este vorba de o
plată nedatorată (executarea unei obligaţii prescrise nu dă dreptul la restituire) –art 1471.
3. Cel care face plata să fie în eroare.
Atunci când se plăteşte o datorie ca urmare a nulităţii/ rezoluţiunii unui contract (restitutio in
intergum), deşi unii specialişti susţin ideea potrivit căreia ne-am afla în situaţia unei plăţi
nedatorate, în realitate ne aflăm în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece în cazul plăţii
nedatorate cel ce face plata se află în eroare, iar aici nu este aşa.
Plata nedatorată dă naştere unui raport specific între solvens (plătitor) şi accipiens (cel
ce primeşte plata) ce presupune naşterea obligaţiei de restituire în sarcina lui accipiens, însă
trebuie să vedem dacă accipiens este de bună sau de rea credinţă, dacă bunul este de gen sau
individual determinat, precum şi regulile specifice din materia restituirii prestaţiilor- art 1635-
1649 NCC.
Dacă accipiens:
● este de bună credinţă (să fi crezut că plata e datorată):
- acesta este obligat să restituie numai bunul, nu şi fructele acestuia.
- şi a vândut bunul înainte de restituire, atunci va trebui să plătească numai preţul primit,
nu valoarea de circulaţie a acestuia.
- şi bunul a pierit, fără culpa sa, atunci nu este obligat să plătească nimic
● este de rea credinţă:
- acesta este obligat să restituie atât bunul, cât şi fructele produse de către acesta.
- şi a vândut bunul înainte de restituire, atunci va trebui să plătească preţul de circulaţie al
bunului (indiferent de preţul încasat)
- şi bunul a pierit, chiar şi fără culpa sa, va fi obligat la plata valorii acestuia, cu excepţia
situaţiei în care face dovadă că lucrul ar fi pierit şi dacă se afla la solvens.
2
Dacă bunurile :
● sunt de gen: atunci obligaţia de restituire nu se stinge niciodată. (bunurile de gen nu pier
niciodată – genera non pereunt )
● sunt individual determinate: practic acţiunea în restituire este în acest caz o acţiune în
revendicare, de unde rezultă faptul că solvens poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar
afla. (terţii ar putea opune uzucapiunea/ posesia de bună credinţă)
În cazul plăţii nedatorate, capacitatea este un element necesar pentru ambele părţi,
pentru că plata este un act juridic, nu doar o prestaţie, presupunând acordul dintre creditor şi
debitor în momentul realizării ei.
Natura juridică a plăţii nedatorate: este o figură autonomă, un fapt juridic licit cu
o configurare proprie ca izvor de obligaţii.
3. Îmbogăţirea fără justă cauză:
Această instituţie nu era reglementată în Vechiul Cod Civil, sediul materiei fiind în NCC art
1345-1348
Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă acel eveniment/ faptă a omului prin care se
îmbogăţeşte patrimoniul unei persoane şi sărăceşte patrimoniul unei altei persoane. Astfel,
pentru a ne afla în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză trebuie să fie respectate 3 cerinţe
esenţiale:
1. Îmbogăţirea unui patrimoniu
2. Sărăcirea unui patrimoniu
3. Aceste două efecte să fie produse de o cauză unică (eveniment/acţiune omenească)
Condiţii juridice:
● Să nu existe o cauză legitimă a îmbogăţirii (cum este de exemplu în cazul donaţiei)
● Nu trebuie să existe un alt instrument procedural, pentru repararea pierderii, la
dispoziţia celui care cere restituirea. (are un caracter subsidiar)
Restituirea la care este obligat cel îmbogăţit are o dublă limită, conform art 1345:
- nici mai mult decât valoarea propriei îmbogăţirii
- nici mai mult decât valoarea sărăcirii celeilalte părţi (deci se va restitui suma cea mai mică
dintre cele două)
Natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză : este o figură autonomă, un fapt
juridic licit cu o configurare proprie ca izvor de obligaţii
2
norma juridică. În cazul răspunderii civile, pentru repararea prejudiciului vor răspunde şi
moştenitorii, nu doar autorul (cum este în cazul răspunderii penale).
Are : o funcţie preventivă – conştiinţa antrenării răspunderii îi inhibă pe cei care ar
dori să săvârşească acte păgubitoare
O funcţie reparatorie – funcţia esenţială a răspunderii civile
În ceea ce priveşte raportul dintre răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală,
normele care reglementează răspunderea delictuală au valoare de drept comun al
reglementării răspunderii civile. Ori de câte ori nu există reglementări pentru a cârmui o
formă de răspundere civilă, se vor aplica cele de la răspunderea delictuală (în completare).
Există o unitate de fundament între cele două răspunderi:
● o faptă ilicită
● fapta produce un prejudiciu
● între faptă şi prejudiciu există un raport de cauzalitate
● răspunderea este angajată, de regulă, pe baza vinovăţiei făptuitorului
Această unitate de fundament nu înlătură însă diferenţele dintre cele două răspunderi.
Principala diferenţă: deşi temeiul răspunderii este o faptă ilicită, în cazul răspunderii
contractuale fapta ilicită constă în încălcarea unei obligaţii ce revine din contract, în timp ce în
cazul răspunderii delictuale se încalcă obligaţia generală de a nu păgubi pe nimeni (neminem
laedere). E posibil ca uneori această obligaţie generală să fie circumstanţiată de prevederi
legale (în sensul instituirii unor acţiuni obligatorii în situaţii speciale, astfel încât inacţiunea în
aceste situaţii să aibă caracter ilicit).
Vom fi în prezenţa răspunderii delictuale, ori de câte ori se încalcă o obligaţie care nu
rezultă din contract, astfel încât trebuie mai întâi să vedem care sunt acele obligaţii care se
nasc din contract (atenţie: în contract există nu doar ceea ce este scris ci şi ceea ce legea
prevede - obligaţii presupuse a exista în contract).
În cazul negocierii, atâta timp cât nu se realizează o înţelegere, răspunderea civilă care
intervine este răspunderea delictuală, însă dacă s-au realizat înţelegeri parţiale, atunci
răspunderea va fi una contractuală.
Dacă părţile din contract, executându-şi obligaţiile vor produce pagube unor terţe
persoane, atunci răspunderea antrenată va fi cea delictuală (faţă de terţi), iar nu cea
contractuală. De asemenea, dacă o parte cauzează un prejudiciu celeilalte părţi, dar fără a fi în
legătură cu obligaţiile contractuale, va fi antrenată răspunderea delictuală.
Există diferenţe legate şi de mecanismul răspunderii:
● sub aspectul capacităţii: - la răspunderea contractuală trebuie să se ţină seama de
reglementările specifice capacităţii din materia actului juridic (are capacitate deplină
persoana peste 18 ani, iar de la 14 ani până la 18 capacitatea este limitată/restrânsă)
- la răspunderea delictuală nu există o limită de vârstă.
Problema care apare aici este legată de proba discernământului, până la vârsta de 14 ani
operează o prezumţie de absenţă a discernământului, în timp ce de la 14 la 18 ani operează o
prezumţie de prezenţă a discernământului (prezumţii relative)
În materie delictuală nu este necesară, de regulă, punerea în întârziere, în timp ce în
materie contractuală, de regulă, este necesar acest fapt.
În materie delictuală clauzele de la răspundere sunt nule. În materie contractuală
clauzele de la răspundere sunt în principiu valabile. ?
Întinderea răspunderii:
● În materie delictuală: repararea întreagă a prejudiciului (autorul răspunde pentru
paguba efectivă+ beneficiul nerealizat + daune previzibile+ daune imprevizibile)
● În materie contractuală: de regulă se răspunde numai pt daune previzibile, totuşi când
e vorba de dol se răspunde şi pentru daune imprevizibile (dolul trebuie dovedit)
2
Sub aspectul laturii subiective, în materie contractuală funcţionează prezumţia de
culpă în sarcina debitorului, creditorul nefiind nevoit să o dovedească. În materie delictuală,
sarcina probei aparţine întotdeauna victimei (indiferent dacă este vorba de intenţie sau culpă).
Mecanismul probatoriu este diferit: vezi explicaţiile oferite la clasificarea obligaţiilor
în obligaţii de mijloace/ de rezultat.
Cumul răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală:
Nu este vorba de combinarea regulilor celor două răspunderi într-o singură acţiune în
repararea prejudiciului.
Nu este vorba nici de folosirea succesivă a unei acţiuni întemeiată pe răspunderea
contractuală, iar apoi pe o răspundere delictuală (pentru o altă parte a prejudiciului).
În realitate se referă la posibilitatea victimei de a alege între temeiul contractual sau
temeiul delictual al culpei (este nevoie bineînţeles de preexistenţa unui contract, iar încălcarea
contractului ar putea să fie pentru victimă un prilej de a invoca răspunderea delictuală, dacă i-
ar fi mai avantajos). În acest sens, există regula non-cumulului celor două răspunderi:
răspunderea contractuală înlătură răspunderea delictuală !!!(art 1350 alin (3)). O excepţie
există atunci când fapta de neexecutare a obligaţiei contractuale constituie în acelaşi timp şi o
infracţiune. În procesul pena, victima poate să pornească acţiunea civilă, dar temeiul nu va
putea fi răspunderea contractuală, ci cea delictuală.
2
Curs 6
Răspunderea Civilă Delictuală pentru Fapta Proprie
3
Legitima apărare + Starea de necesitate
În ceea ce priveşte legitima apărare şi starea de necesitate, se vor aplica dispoziţiile
prezente în materia penală, adăugându-se o serie de nuanţe prezente la art. 1360-1362 NCC:
● Conform art 1360: alin (1) – nu datorează despăgubire cel care fiind în legitimă
apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu;
Alin (2) – cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor
legitimei apărări va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile (se
justifică în această situaţie reducerea cuantumului despăgubirilor la o indemnizaţie)
● Conform art 1361, reparaţia nu se va mai datora pe temeiul răspunderii delictuale
(fapta nu mai are caracter ilicit), însă în măsura în care cel aflat în stare de necesitate
s-a îmbogăţit, prin sărăcirea altei persoane, atunci va trebui să restituie valoarea
îmbogăţirii (vezi prelegerea anterioară în acest sens)
● În ceea ce priveşte art 1362, textul trimite pe de-o parte la ideea înlăturării caracterului
ilicit al faptei, dar face şi o corelaţie între răspundere şi îmbogăţirea fără justă cauză:
„dacă, în cazurile prevăzute la Art. 1360 alin. (2) şi Art. 1361, fapta păgubitoare a fost
săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva
acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.”
● Art. 1363 redă o formă particulară a stării de necesitate: „O persoană se poate exonera
de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind
că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa
publică.”
Activitatea impusă ori permisă de lege şi ordinul superiorului
Este reglementată în art. 1364; Activitatea impusă/ permisă de lege şi ordinul
superiorului nu înlătură caracterul ilicit al faptei în ipoteza în care făptuitorul putea să îşi dea
seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări. Aceste elemente
(activ. Impusă/permisă de lege şi ordinul superiorului) înlătură caracterul ilicit al faptei în
măsura în care făptuitorul nu şi-a putut da seama că fapta îşi păstrează caracterul ilicit.
Dacă există o relaţie de subordonare ierarhică, cel ce primeşte un ordin din partea
superiorului, în mod normal trebuie să îl execute. Dacă ordinul este vădit ilegal, atunci cel
subordonat este îndreptăţit să refuze executarea. Dacă totuşi execută acel ordin, atunci fapta
îşi păstrează caracterul ilicit în funcţie de circumstanţe.
Deşi legea, impune / permite o acţiune, destinatarul prescripţiei legale ar fi îndreptăţit
să refuze respectarea legii. Se poate vorbi de o faptă ilicită săvârşită în executarea unei
prevederi legale ? Pentru a afla răspunsul, trebuie să ne uităm la ierarhia normelor juridice,
precum şi la faptul că sistemul de drept intern este integrat în sisteme de drept mai largi.
Dacă este vorba despre o normă juridică secundară, atunci aceasta ar putea să încalce
legea (ca act juridic al Parlamentului+ ordonanţele): dacă persoana care execută o normă
cuprinsă într-o Hotărâre de Guvern îşi dă seama că aceasta este contrară legii, atunci poate
refuza executarea ei, dacă însă execută, se poate naşte o faptă cu caracter ilicit, apreciindu-se
de la caz la caz. O persoană săvârşeşte o faptă impusă de norma primară, dar care este în
contradicţie cu norma europeană(de drept european sau drepturile omului), fapta fiind licită în
raport de dreptul intern, însă ilicită în raport cu norma europeană. În acest caz, caracterul ilicit
al faptei este înlăturat dacă ne vom raporta la o persoană alta decât Statul român (într-o
asemenea ipoteză, statul, prin Parlament ar fi trebuit să pună de acord norma internă cu cea
europeană). Victima, în măsura în care nu poate obţine despăgubiri de la autorul faptei, se
poate îndrepta împotriva Statului, cel care a cauzat fapta ilicită de a nu pune în acord dreptul
intern cu cel european. Într-o asemenea situaţie, invocarea receptării normei europene în
dreptul intern nu ar trebui să fie luată în seamă, întrucât nu se poate pretinde persoanei fizice
sau persoanei juridice să facă o ierarhizare a normelor interne şi a celor internaţionale.
3
Constatarea este valabilă şi pentru ipoteza în care subiectele de drept în cauză ar fi ele însele
organe ale statului. Cu excepţia organelor de judecată,care au competenţa de a aplica direct şi
normele de drepturile omului şi cele europene, celelalte organe nu au această competenţă.
Dacă există o decizie a Curţii Constituţionale sau a CEDO prin care s-a constatat că o normă
internă este contrară normelor europene din momentul publicării deciziei, nu se mai poate
înlătura caracterul ilicit al faptei pe temeiul normei declarate în contradictoriu cu norma
europeană.
Exercitarea unui drept subiectiv
Este firesc ca o persoană care exercită un drept subiectiv să invoce această împrejurare
pentru a nu răspunde delictual.
Art. 1353 adaugă în final faptul că, dacă dreptul este abuziv exercitat atunci caracterul
ilicit al faptei nu mai este înlăturat.
Un drept subiectiv civil conferă titularului său o serie de prerogative. Exercitarea
acestor atribute, în mod neţărmurit, până la limita extremă a posibilităţilor,riscă să intervină în
conflict cu sfera de exercitare a drepturilor altor persoane. După cum ştim, dreptul subiectiv
civil are două tipuri de limite: o limită externă - pur teoretică, care are în vedere un subiect de
drept extras din societate (în lume ar exista un singur drept) şi o limită internă, determinată de
confluenţa sferelor de exercitare a drepturilor mai multor persoane. Dreptul este normal
exercitat în limita sa internă (neputându-se în acest context vorbi despre faptă ilicită), de la
limita internă şi până la cea externă vorbim despre abuzul de drept (abuzul de drept generează
o formă specială de răspundere delictuală), iar dincolo de limita exterioară a exercitării
dreptului ne aflăm în situaţia lipsei dreptului, săvârşirii unei fapte ilicite propriu-zise (care
atrage răspundere delictuală de drept comun).
Consimţământul victimei
Reprezintă aşa-numitele clauze de nerăspundere sau de limitare a răspunderii
delictuale. Nu este vorba de convenţii ce se încheie după ce fapta ilicită s-a produs, ci despre
convenţii încheiate anterior (în sensul că, în măsura în care se produc fapte ilicite fie nu se
antrenează răspunderea, fie se limitează). În materie delictuală, asemenea convenţii sunt nule
în măsura în care este vorba de fapte săvârşite cu intenţie sau culpă gravă, conform art 1355
alin (1). În măsura în care este vorba de fapte ilicite săvârşite din simplă imprudenţă, atunci
asemenea clauze sunt valabile (alin.2 ala celuiaşi art 1355), însă în situaţia în care aceste
clauze au ca obiect fapte ilicite prin care se cauzează prejudicii integrităţii fizice ori psihice
ori sănătăţii persoanei ele devin nule(alin 3 art 1355). Numai legiuitorul este îndreptăţit într-o
asemenea situaţie să înlăture sau să diminueze răspunderea.
II. Prejudiciul
Cea de-a doua condiţie a răspunderii este expres prevăzută în art 1357.
Această condiţie are o dublă valenţă: prejudiciul reprezintă o condiţie a răspunderii
delictuale + prejudiciul pune problema reparării - ceea ce ţine de efectele răspunderii
delictuale, de unde rezultă faptul că, prejudiciul are relevanţă pe terenul angajării răspunderii,
iar apoi are relevanţă în legătură cu obligaţia de reparare (principalul efect).
Prejudiciul = condiţie a răspunderii delictuale
Prejudiciul este rezultatul negativ al faptei ilicite constând în vătămarea unui drept
subiectiv sau a unui interes legitim. În materia obligaţiei de întreţinere există creditori ai
obligaţiei de întreţinere expres prevăzuţi de lege: copilul în raport cu părintele (debitor al
acestei obligaţii). Dacă în urma unei fapte ilicite, debitorul obligaţiei de întreţinere decedează,
atunci creditorul obligaţiei de întreţinere a fost vătămat într-un drept subiectiv. Dacă însă
victima avea în întreţinere un copil faţă de care nu exista raport de filiaţie, atunci autorul
faptei ilicite va răspunde pentru încălcarea unui interes legitim faţă de acel copil. Interesul
legitim se aseamănă în această situaţie cu dreptul subiectiv. Conform art. 1390 alin (2) are
dreptul la despăgubire şi persoana căreia victima îi acorda întreţinere în mod curent (=arată
stabilitatea întreţinerii)
3
Cea mai importantă problemă care se pune în legătură cu prejudiciul, este diferenţa
dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral, diferenţă ce naşte întrebarea: este prejudiciul
moral susceptibil de reparare materială ? Deşi răspunsurile oferite în decursul timpului au fost
oscilante, în NCC s-a statuat în mod clar că dreptul personal nepatrimonial justifică în
împrejurări speciale o reparare materială (vezi art 253 alin4). În materia răspunderii
delictuale, există art 1391 care introduce nuanţări faţă de art 253(care rămâne valabil
indiferent de natura drepturilor încălcate). Conform alin (3) al art. 1391 nu pot fi cedate
drepturile litigioase care au ca obiect daune morale,o astfel de convenţie fiind nulă. Se poate
ceda dreptul respectiv dacă a existat o convenţie în acest sens.
Prejudiciul presupune problema reparării
Există 2 condiţii pentru ca prejudiciul să fie reparat:
● Să fie cert sau cel puţin determinabil. Sub imperiul vechiului cod civil nu se admitea
repararea prejudiciului determinabil. Este cert în măsura în care există siguranţa
producerii lui (fie s-a produs, fie e vorba de un prejudiciu viitor care se va produce cu
siguranţă). Art, 1385 alin (4) prevede o reparaţie proporţională în raport cu gradul de
probabilitate privind obţinerea avantajului ori evitarea pierderii („Dacă fapta ilicită a
determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia
va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării
pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.”)
● Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Această condiţie are în vedere câteva situaţii
speciale. De regulă, prejudiciul se repară chiar de către autorul faptei ilicite. Sunt
situaţii însă, când prejudiciul este reparat de către alte persoane, astfel încât în acele
situaţii îşi are aplicabilitate condiţia.
Cei care pot repara prejudiciul sunt:
1. Sistemele de asigurări sociale
2. Societăţile de asigurări private
3. Persoane fizice sau juridice, altele decât autorul
Sistemele de asigurări sociale
Autorul faptei va putea fi tras la răspundere numai pentru diferenţa dintre valoarea
reală a prejudiciului şi plata făcută de sistemul asigurărilor sociale. (sistemul asigurărilor
sociale are o acţiune în regres împotriva autorului faptei pentru valoarea plătită victimei)
3
Principiile reparării prejudiciului
1. Principiul reparării integrale a prejudiciului, spune că autorul prejudiciului este
obligat să acopere prejudiciul efectiv (damnum emerges), beneficiul nerealizat de victimă
(lucrum cessans), precum şi daunele previzibile + daunele imprevizibile. Astfel, se face
diferenţă între răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, în cazul căreia se repară
numai daunele previzibile. Reparaţia nu este integrală în cazul prejudiciului eventual, care se
repară proporţional.
2. Principiul reparării în natură. Acest principiu presupune restabilirea situaţiei
anterioare. De cele mai multe ori, o perfectă restabilire nu este posibilă. Alteori, victima nu
are interesul reparării în natură. În asemenea situaţii se recurge la o reparare prin echivalent a
prejudiciului. Aceste două modalităţi de reparare sunt prevăzute expres în art 1386.
În ceea ce priveşte repararea prin echivalent, aceasta este stabilită prin înţelegerea
părţilor (presupune îndeplinirea condiţiilor de validitate cerute pentru orice contract), sau pe
cale judiciară. Judecătorul trebuie să ţină seama de mai multe elemente: evaluarea se face
printr-o sumă globală; când e vorba de un prejudiciu viitor evaluarea se face prin sume
periodice; există şi situaţii în care deşi este vorba de un prejudiciu viitor, se face o evaluare
printr-o sumă globală; diferenţa dintre suma globală şi prestaţiile periodice e relevantă sub
prisma autorităţii de lucru judecat a hotărârii prin care s-au stabilit prejudiciile.
Când e vorba de acordarea prejudiciului printr-o suma globală, de regulă, funcţionează
pe deplin autoritatea de lucru judecat a hotărârii. S-ar putea pune problema unei noi acţiuni în
despăgubire numai dacă ulterior aceeaşi fapta ilicita ar fi produs un prejudiciu suplimentar.
Când e vorba de prestaţii periodice, autoritatea de lucru judecat are doar forţă
provizorie. Hotărârea pronunţată se bucura de o asemenea autoritate numai cât timp nu s-au
schimbat împrejurările de fapt. Daca acestea se schimba, se poate cere ulterior fie mărirea
despăgubirii, fie diminuarea, fie sistarea lor.
Prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii corporale a persoanei.
În NCC există numeroase reglementări în acest sens:
● Victima şi-a pierdut total/parţial capacitatea de muncă
● Victima, deşi nu şi-a pierdut capacitatea de muncă, ea trebuie să facă un efort
suplimentar/special pentru a obţine aceleaşi rezultate
● Victima este o persoană minoră
● Victima decedează şi se pune problema persoanelor aflate în întreţinerea victimei fie
pentru că aveau un drept în acest sens, fie pentru că aveau un interes legitim.
III. Raportul de cauzalitate
Cauzalitatea nu este o chestiune strict juridică, dar atunci când vorbim despre
răspundere ea trebuie înţeleasă în acest sens. În absenţa ei nu va putea fi angajată răspunderea
delictuală.
Pentru a identifica raportul de cauzalitate se impun anumite precizări:
● În domeniul răspunderii delictuale ne interesează nu orice fel de cauză, ci doar
fapta omenească (acţiune/inacţiune)
● Fiind vorba de o faptă omenească, ea e insolubil legată de procesele de
conştiinţă care însoţesc acţiunea/inacţiunea. Sub aspect cauzal ne interesează
numai fapta omenească privită ca element obiectiv, făcând abstracţie de
elementele subiective care o însoţesc.
● În antecedenţa cauzală a prejudiciului există, de regulă, mai multe
acţiuni/inacţiuni omeneşti, astfel încât se impune extragerea acelora care se află
într-un raport real de cauzalitate cu prejudiciul.
3
● Această selecţie se realizează cu ajutorul legiuitorului, care oferă în acest sens
o serie de criterii. În Codul Penal avem reglementări privind instigarea,
complicitatea, tăinuirea şi favorizarea infractorului, de unde rezultă implicit că
atunci când este vorba de un prejudiciu nu va răspunde numai autorul faptei
ilicite, ci şi instigatorul, complicele, tăinuitorul ori favorizatorul. În completare,
art 1369 NCC oferă criterii pentru identificarea persoanelor responsabile.
● Chiar atunci când legiuitorul nu oferă el criteriul pentru selecţia elementelor
cauzale, această selecţie trebuie să fie realizată pe baza unor criterii. S-a
propus, în acest sens, diferenţierea între cauze directe/ indirecte, cauze
imediate/mediate, cauze şi condiţii; tendinţa dominantă este aceea că o
acţiune/inacţiune omenească are valoare cauzală indiferent dacă este principală
sau secundară, imediată sau mediată, directă sau indirectă, precum şi dacă este
cauză sau o simplă condiţie, vorbindu-se astfel de teoria complexului cauzal.
Se spune că trebuie să reţinem ca având valoare ilicită toate acele acţiuni/
inacţiuni omeneşti legate unele de altele insolubil, astfel încât în absenţa uneia
dintre ele nu s-ar fi produs prejudiciul, de unde rezultă faptul că va răspunde
persoana care, prin acţiune sau inacţiune s-a integrat în complexul cauzal si a
determinat producerea prejudiciului. În ultimă instanţă, aprecierea
judecătorului va juca un rol important. Deşi cauzalitatea este un element
obiectiv, se pune o problemă de cunoaştere a cauzalităţii, ce ţine de
subiectivitatea judecătorului.
IV. Vinovăţia
Vinovăţia reprezintă atitudinea subiectivă negativă a autorului faptei ilicite în legătură
cu fapta sa şi cu urmările acesteia, fiind o condiţie a antrenării răspunderii delictuale expres
menţionată în art 1357 NCC.
În plus, trebuie să avem în vedere faptul că răspunderea este o condiţie a răspunderii
civile, nu doar a răspunderii delictuale.
În vechiul cod civil, din punct de vedere terminologic se folosea în special fie
termenul de „greşeală” fie cel de „culpă” pentru a desemna vinovăţia. NCC a unificat
terminologia juridică privind vinovăţia, pentru a exista concordanţă între răspunderea civilă şi
cea penală (se reţine astfel în cazul răspunderii delictuale: intenţia şi culpa - precum şi formele
de culpă : imprudenţa(culpa cu prevedere din materia penală)şi neglijenţa(culpa simplă),
noţiuni definite în materie penală)
Spre deosebire de dreptul penal, formele de vinovăţie nu au relevanţă sub aspectul
întinderii reparaţiei la care este dator autorul faptei ilicite.
Vinovăţia presupune două elemente:
● Un element intelectiv (ce ţine de cunoaştere)
● Un element volitiv (ce ţine de voinţă)
Elementul intelectiv
Trebuie să avem în vedere nivelul de cunoaştere la care a ajuns la un moment dat
societatea, precum şi nivelul de cunoaştere concret al autorului faptei. Între aceste două
niveluri de cunoaştere există o strânsă legătură. Sub aspectului gradului concret de cunoaştere,
avem nevoie de criterii pentru a stabili vinovăţia (când este vorba de culpă), punându-se
problema să arătăm semnificaţia expresiei „trebuia şi putea să cunoască”, precum şi a
expresiei „a cunoscut,dar a considerat în mod uşuratic că nu se produce”. În acest sens,
trebuie să ţinem seama de modelul mediu, al bunului gospodar. În acest sens, în NCC se
adaugă faptul că acest model al bunului gospodar trebuie corelat cu împrejurările prevăzute la
art 1358 („Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs
prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că
prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.”).
3
În legătură cu acest aspect intelectiv, se mai pune problema discernământului. Când
este vorba despre persoane lipsite de discernământ, acestea nu răspund. Absenţa
discernământului presupune o analiză diferită în raport cu anumite categorii de persoane: în
funcţie de vârstă, până la 14 ani se prezumă absenţa discernământului, iar după 14 ani se
prezumă prezenţa discernământului, în cazul interzisului judecătoresc, conform art 1366 alin
(1) acesta este asimilat minorului sub 14 ani. Trebuie să ţinem cont în această problemă şi de
prevederile art 1367 (prezenţă pasageră a discernământului): „Cel care a cauzat un prejudiciu
nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare,
chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările
faptei sale. Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea
vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de
stupefiante sau de alte substanţe”.
Deşi în mod normal absenţa discernământului îl exonerează de răspundere pe autor,
totuşi, nu întotdeauna îl exonerează de repararea prejudiciului. Deşi nu are discernământ,
autorul are o stare materială foarte bună comparativ cu cea a victimei, punându-se astfel în
discuţie o problemă de echitate. Codul Civil, plecând de la o jurisprudenţă considerată a avea
un rol important, aplică aceste reguli de echitate prin art 1368 care consacră două idei:
- această indemnizaţie are caracter subsidiar (numai dacă nu există o altă persoană
responsabilă)
- dacă va fi obligat la reparare, atunci nu va fi vorba de o reparare integrală
3
Curs 7
2. volitiv – daca este vorba despre o fapta omeneasca, vointa joaca un rol primordial pentru a
transforma perceptia intelectuala in actiune. Nu putem vorbi despre vinovatie in afara
elementului volitiv. Este motivul pentru care atunci cand vointa faptuitorului nu este libera,
vinovatia este inlaturata. Altfel spus, libertatea este o pre-conditie a vinovatiei. Din aceasta
perspectiva, ori de cate ori nu exista discernamant, nu exista nici libertate. Daca faptuitorul nu
are reprezentarea corecta a realitatii pe baza discernamantului sau normal nu se mai poate
vorbi nici de libertatea vointei.
Dincolo de aceasta dimensiune a libertatii vinovatiei conditionate de discernamant,
exista anumite imprejurari cand, desi faptuitorul are disceranamant, vointa lui nu este libera.
Sunt imprejurari care inlatura vinovatia.
Nu trebuie sa confundam imprejurarile care inlatura vinovatia cu cele care inlatura
caracterul ilicit al faptei. In schimb, exista o interferenta, iar uneori chiar o suprapunere intre
imprejurarile care inlatura vinovatia si cele care inlatura raportul de cauzalitate.
De multe ori se foloseste notiunea de cauze care inlatura raspunderea, dar in sfera
acestei notiuni intra 3 categorii diferite de cauze:
-daca e inlaturat caracterul ilicit al faptei, raspunderea este inlaturata
-daca e inlaturat raportul de cauzalitate, raspunderea este inlaturata
- daca nu exista vinovatie, de regula, raspunderea este inlaturata
• In toate aceste cauze este vorba despre imprejurari exterioare faptuitorului, de concurenta
altor factori cauzali.
• Daca este vorba despre fapta tertului sau de fapta victimei, acestia sunt factori cauzali umani
care se alatura actiunii sau inactiunii faptuitorului
• Daca este vorba despre forta majora sau cazul fortuit, este vorba, de regula, de actiunea unor
factori natural, sau de declansarea unor energii care scapa de sub controlul omului.
Codul civil vorbeste despre forta majora si despre cazul fortuit in art. 1351:
3
viitoare sa inlature vinovatia. Cand e vorba de intentie, vinovatia este stabilita in mod clar si
indubitabil. Numai cand intram in zona de apreciere pe care o presupune culpa aceste doua
imprejurari au relevanta, pentru ca ele impiedica faptuitorul sa prevada rezultatul faptei sau il
impiedica sa adopte o conduita prin care sa inlature rezultatul faptei desi prevazuse rezultatul.
⮚ Din aceasta perspectiva, forta majora si cazul fortuit au semnificatia anularii culpei si prin
asta previn declansarea raspunderii.
⮚ Aceasta analiza este necesara doar daca nu ajungem la concluzia ca cele doua evenimente
inlatura chiar raportul de cauzalitate. Daca in urma analizei situatiei de fapt se constata ca forta
majora/ cazul fortuit este singura cauza care a produs prejudiciul, asta inseamna ca actiunea sau
inactiunea faptuitorului nu are valoare cauzala. Daca este inlaturat raportul de cauzalitate, stabilirea
vinovatiei nu mai este necesara.
⮚ De aceea, pentru a nuanta, adaugam ca forta majora si cazul fortuit:
- fie au doar valoarea de a perturba procesul psihic al faptuitorului fara a influenta producerea
prejudiciului
- fie reprezinta o cauza concurenta impreuna cu fapta ilicita,
- fie este singura cauza a prejudiciului.
⮚ In primele doua cazuri analiza vinovatiei este utila, in ultimul caz nu.
⮚ Dar chiar si in primele doua cazuri, aceasta virtute este la randul ei inlaturata daca cele doua
evenimente, forta majora si cazul fortuit au fost declansate de o actiune anterioara a faptuitorului.
Intr-o asemenea situatie cele doua imprejururari nu mai au virtutea de a inlatura vinovatia. Altfel
spus, pentru a avea influenta asupra vinovatiei, cazul fortuit si forta majora trebuie sa fie autonome,
sa nu depinda de actiunea faptuitorului.
Art. 1352
⮚ Fapta tertului si fapta victimei sunt asimilate fortei majore si cazului fortuit. In functie de
imprejurari, ele au fie valoarea:
• fortei majore daca au fost absolut invincibile, inevitabile si imprevizibile,
• fie doar valoarea cazului fortuit daca au fost doare relativ invincibile, inevitabile si
imprevizibile.
⮚ Atunci cand este vorba despre cazul fortuit nu intotdeauna este inlaturata raspunderea, in timp ce
forta majora inlatura raspunderea fie pentru ca inlatura raportul de cauzalitate, fie pentru ca inlatura
vinovatia; Cazul fortuit inlatura raspunderea doar daca legea prevede acest lucru sau daca partile
prevad in intelegerea lor aceasta.
- in materie contractuala cazul fortuit este exonerator de raspundere pentru ca inlatura
vinovatia.
- in materie delictuala, cazul fortuit inlatura vinovatia si are relevanta cand este vorba
despre raspunderea pentru fata proprie sau pentru raspunderea pentru fapta altuia, doar cand
aceasta din urma este conditionata de vinovatia faptuitorului.
⮚ Este vorba despre acele ipoteze in care mai multe persoane savarsesc fapta ilicita (pluralitate
de faptuitori).
⮚ Intr-o asemenea situatie trebuie sa tinem seama de dispozitiile art. 1382 in care se arata ca
raspunderea este solidara. Sensul textului este ca raspunderea este solidara ori de cate ori mai multe
3
persoane sunt responsabile pentru repararea prejudiciului. Textul acopera si situatia raspunderii
pentru fapta altuia.
⮚ In contextul raspunderii pentru fapta proprie, daca sunt mai multi faptuitori, victima se poate
indrepta impotriva oricaruia dintre ei pentru repararea prejudiciului si poate cere intreaga
despagubire de la oricare dintre ei pe temeiul solidaritatii.
⮚ Daca unul dintre faptuitori plateste tot, el are o actiune in regres impotriva celorlalti
faptuitori. Dar acest regres este limitat deoarece prejudiciul se rapartizeaza intre faptuitori dupa
doua criterii:
a) cauzalitate – fiecare faptuitor raspunde pentru partea de prejudiciu pe care a cauzat-o, daca
se poate face o delimitare. In raport cu victima el raspunde pentru tot. Daca un faptuitor a
platit tot are actiune in regres impotriva celorlalti dar nu pentru toata suma ci doar pentru
fiecare parte din despagubire imputabila fiecarui faptuitor in parte. In masura in care
cauzalitatea nu poate duce la departajarea raspunderii, se va aplica cel de-al doilea criteriu.
⮚ Persoana juridica isi intemeiaza personalitatea pe persoanele fizice care o compun si care
lucreaza pentru ea. Cand vorbim despre fapta ilicita a persoanei juridice pe de-o parte avem in
vedere o abstractiune, pe de alta parte pentru a intra in domeniul concretului trebuie sa vedem care
este persoana fizica vinovata de savarsirea faptei ilicite. Nu orice persoana fizica din componenta
persoanei juridce sau care lucreaza pentru persoana juridica atrage raspunderea persoanei juridice.
⮚ In cazul persoanei juridice trebuie sa vedem care sunt organele persoanei juridice.
Faptele ilicite savarsite de organele de conducere ale persoanei juridice sunt faptele ilicite ale
persoanei juridice insasi. In acest sens art.219 din NCC reia o idee care anterior era continuta de
art.35 din Decretul 31/1954. Rezulta din acest text cateva idei:
3
ilicita nu are legatura nici cu atributiile nici cu scopul functiei atunci persoana juridica nu va
raspunde.
3 – chiar daca raspunde persoana juridica, persoanele fizice care alcatuiesc organele de
conducere ale persoanei juridice sunt si ele responsabile fata de victima, pentru aceeasi fapta.
Drept urmare victima are o actiune in raspundere delictuala nu numai impotriva persoanei
juridice ci si impotriva persoanelor fizice care compun organele de conducere.
4 – persoana fizica si persoana juridica raspund solidar. Victima poate sa ceara
integral despagubirea de la oricare dintre ele.
Proba raspunderii
⮚ Este sarcina victimei sa probeze elementele rasunderii conform principiului „actori incumbit
probatio” (oricine face o afirmatie trebuie sa o dovedeasca). Elementele obiective pot fi dovedite cu
orice mijloc de proba.
⮚ Daca este vorba de dovedirea elementului subiectiv, dificultatea probatorie creste, intrucat
elementele care alcatuiesc procesul volitiv si intelectiv al vinovatiei nu pot forma obiectul unei probe
directe.
⮚ Elementele subiective ale vinovatiei isi pun amprenta pe elementele obiective ale
raspunderii. Cel care face dovada vinovatiei trebuie sa plece de la aceste urme pe care elementele
subiective le lasa in elementele obiective ale raspunderii.
⮚ Proba vinovatiei presupune un sistem de rationamente sau altfel spus de prezumtii simple.
Plecand de la elementele obiective, de la urmele pe care ele le contin, prin intermediul prezumtiilor
simple se poate trage concluzia vinovatiei sau absentei acesteia. Insa fiind vorba de prezumtii simple,
eroarea este oricand posibila.
Desi sunt reglementate intr-un singur articol, primele doua forme de raspundere pentru
fapta altei persoane sunt totusi distincte. Concluzia rezulta mai ales din alin.(3) al art. 1372 in
care este pusa in evidenta diferenta de fundament juridic intre raspunderea parintilor si
tutorilor pentru fapta copilului minor pe de-o parte si raspunderea persoanelor care au
obligatia de supraveghere a unui minor sau a unui interzis judecatoresc pe de alta parte.
4
1. raspunderea parintilor si tutorilor pntru faptele savarsite de copilul minor (art.1372 +
partial 1374)
⮚ Fundamentul acestei reglementari - Pentru inlaturarea multor controveste din vechiul Cod civil,
in NCC, in art. 1372 alin.(3) ultima teza se precizeaza ca este vorba de indeplinirea indatoririlor
decurgand din exercitiul indatoririlor parintesti. Asadar, raspunderea parintilor si tutorilor se
intemeiaza pe indatoririle ce decurg din exercitiul autoritatii parintesti. Este o intemeiere foarte larga
a raspunderii. Aici e diferenta estentiala dintre primul caz si cel de-al doilea (supravegherea
minorului/interzisului). Obligatia de supraveghere are o intindere mult mai mica decat sfera
atributiilor care decurg din sfera exercitarii autoritatii parintesti.
● Atributiile parintesti sunt reglementate in art. 487 NCC.
● Cu cat sunt mai intinse aceste indatoriri cu atat mai greu va fi sa se probeze ca au
fost indeplinite. Proba contrara este asadar aproape imposibil de realizat. In
realitate, aceasta raspundere se intemeiaza direct pe calitatea de parinte sau tutore.
⮚ Efecte - Daca sunt indeplinite conditiile generale si speciale, efectul acestei forme de raspundere
este nastere obligatiei de reparare a prejudiciului in sarcina parintilor/tutorelui.
� Cum s-ar putea apara parintii? Pentru a nu raspunde, acestia trebuie sa demonstreze ca :
• exista imprejurari care inlatura legatura de cauzalitate
• exista o cauza care inlatura caracterul ilicit al faptei
• si-au indeplinit atributiile (ceea ce e foarte dificil, posibil mai degraba in teorie)
� Impotriva cui se indreapta victima?
• impotriva parintilor/ tutore; parintii raspund solidar fata de victima.
4
• in masura in care s-a dovedit ca minorul a avut discernamant victima se poate indrepta si
impotriva minorului dar nu pe temeiul art.1372 ci pe temeiul raspunderii pt fapta proprie.
Deci, se poate sa existe un concurs intre raspunderea pentru fapta proprie si raspunderea
pentru fata altuia. Victima alege oricare dintre actiuni.
● Parintii se pot indrepta cu actiune in regres impotriva minorului doar daca acesta a
actionat cu vinovatie, sub rezerva respectarii termenului de prescriptie.
Art. 1374 - Exista anumite corelatii intre raspunderea parintilor/tutorelui si celelalte doua
forme de raspundere pentru fapta altuia prevazute in acest articol
⮚ Daca parintii fac dovada ca o alta persoana avea obligatia de a supraveghea minorul, fie ca e
o obligatie nascuta din lege, fie din contract sau din hotarare judecatoreasca, atunci parintii nu vor
raspunde, insa doar daca fapta a fost savarsita de minor in timpul in care se afla sau trebuia sa se afle
sub supravegherea acelei persoane.
⮚ Daca persoana care are obligatia de supraveghere face dovada ca si-a indeplinit toate
obligatiile supravegherii si totusi fapta ilicita s-a produs, atunci vor raspunde parintii, iar nu persoana
care avea obligatia de supraveghere.
● Raspunderea parintilor este o raspundere cu caracter general si subsidiar
● Raspunderea altei persoane este o raspundere speciala si principala.
● Daca functioneaza raspunderea speciala, raspunderea generala este inlaturata. Daca
nu functioneaza raspunderea speciala, renaste raspundera parintilor intrucat este
una generala (e un fond general al raspunderii) si subsidiar (functioneaza ori de cate
ori nu functioneaza cea speciala).
⮚ In temeiul in legii, a unui contract sau a unei hotarari judecatoresti, o persoana poate avea
obligatia de a supraveghea un minor sau o persoana pusa sub interdictie.
● Excludem din sfera persoanelor care ar avea o astfel de obligatie pe parinti si pe
tutorii care exercita ocrotirea parinteasca in legatura cu un minor.
⮚ Domeniul raspunderii este conturat prin:
a) notiunea de persoane care exercita obligatia de supraveghere pe temeiul
legii/contractului/ hotararii judecatoresti
b) persoana prejudiciata – raspunderea intemeiata pe art. 1372 nu poate fi invocata
decat de victima prejudiciului; nu poate fi invocata de minor sau de
4
interzisul judecatoresc impotriva persoanelor tinute de obligatia de
supraveghere.
⮚ In acele cazuri in care victima prejudiciului s-ar indrepta impotriva autorului faptei ilicite,
aceasta persoana daca are vinovatie si deci discernamant, nu se va putea apara indemnand pe cel
prejudiciat sa se adreseze direct persoanei care are obligatia de supraveghere. Fundamentul
raspunderii este chiar obligatia de supraveghere expres precizata in alin.(1) art. 1372.
⮚ Raspunderea va fi antrenata doar daca obligatia de supraveghere nu este indeplinita in mod
corespunzator. Neindeplinirea obligatiei de supraveghere este cauza care determina savarsirea faptei
ilicite. Este un raport de cauzalitate intre neindeplinirea obligatiei de supraveghere si fapta ilicita a
minorului sau a interzisului. Abia apoi se pune problema legaturii de cauzalitate dintre fapta ilicita si
prejudiciu.
● Si in acest caz avem doua categorii de conditii:
1. conditii generale – se analizeaza in persoana minorului sau a celui pus sub
interdictie
2. conditie speciala - faptuitorul sa fie minor ori o persoana pusa sub interdictie
judecatoreasca
⮚ Daca sunt indeplinite conditiile generale si conditia speciala este angajata raspunderea
persoanei care are obligatia de supraveghere.
4
⮚ Intr-o asemenea situatie raspunderea este solidara, victima ii poate chema in judecata si pe
minor/interzis si pe persoana responsabila de supraveghere solicitand obligarea solidara la plata
despagubirilor. Daca persoana responsabila plateste despagubirea integral si minorul/interzisul a
avut discernamant, este posibila o actiune in regres impotriva minorului/interzisului.
⮚ Continutul subordonarii este nuantat prin elemente precum: directie, supraveghere, control
⮚ Un asemenea raport de subordonare se naste de regula din contract. De exemplu, in cazul
contractului de munca angajatorul este comitentul iar angajatul este prepusul; tine de natura
contractului de munca sa existe o subordonare a angajatului fata de angajator. Tot de natura
contractului tine si ca activitatea depusa de angajat sa fie in interesul unei terte persoane
stabilite de angajator. Sunt situatii in care persoana angajata este detasata din ordinul
angajatorului si isi desfasoara activitatea pentru o alta persoana care are si ea calitatea de
angajator. Intr-un asemenea caz intrucat raportul de subordonare se stabileste fata de noul
angajator, raspunderea va fi in sarcina noului angajator care devine comitent.
4
� In art. 1373 alin.(2) este prevazuta si ipoteza in care raportul de subordonare se naste pe
temei legal. Aceasta ipoteza era intalnita mai ales inainte de abolirea serviciului militar
obligatoriu. Militarul in termen era considerat prepus in raport cu unitatea militara, care era
comitent, desi nu se incheia un contract intre unitatatea militara si militarul in termen. Exista
insa obligatia legala de prestare a serviciului militar. Dupa revizuirea Constitutiei in 2003
serviciul militar nu mai este obligatoriu. Serviciul militar se bazeaza pe un contract si asadar
temeiul raportului de subordonare dintre militar si unitatea militara nu mai are temei legal si
contractual. Sunt insa situatii in care obligatia legala poate functiona mai ales in cazuri
exceptionale de razboi cand s-ar pune problema inrolarii obligatorii.
2. conditii speciale:
- existenta raportului de prepusenie
- fapta ilicita sa fie savarsita de prepus in exercitarea functiilor incredintate de comitent.
Activitatea pe care o desfasoara sintetizeaza functiile pe care comitentul i le-a incredintat.
● Ca si in cazul raspunderii persoanei juridice, si aici trebuie sa observam ca notiunea de
„functii incredintate” presupune pe de-o parte atributii si pe de alta parte un anumit scop.
● Art. 1373 alin.(3) in partea finala aceste doua elemente ale functiilor incredintate sunt expres
mentionate. Se vorbeste de atributiile sau scopul functiilor incredintate. Din aceasta rezulta ca
distingem mai multe ipoteze:
1. fapta ilicita este savarsita in exercitarea functiilor incredintate si pentru
realizarea scopului acestora. Este evident ca va raspunde comitentul.
4
1. comitentul poate sa invoce orice imprejurare care inlatura raspunderea in persoana
prepusului
2. comitentul poate sa invoce ca fapta a fost savarsita fara nicio legatura cu atributiile
sau cu scopul functiilor incredintate
⮚ Efecte: Daca toate cerintele generale si speciale sunt indeplinite se naste oligatia de reparare in
sarcina comitentului. Prin ipoteza se poate angaja si raspunderea prepusului pentru fapta proprie,
intrucat vinovatia este ceruta intotdeauna.
⮚ Istoric: In vechiul Cod civil temeiul solidaritatii era vinovatia. Pentru ca in unele situatii desi
exista vinovatia prepusului nu se putea vorbi de vinovatia comitentului, intemeierea raspunderii
comitentului pentru fapta prepusului a cunoscut o evolutie in jurisprudenta si in doctrina.
● Mai intai acest temei a fost considerat culpa in alegerea prepusului. Comitentul este
el insusi vinovat pentru ca a ales un prepus care a savarsit fapta ilicita.
● Apoi ca este vorba de o culpa a comitentului in supravegherea, coordonarea
prepusului.
● Mai departe s-a spus ca, de fapt, comitentul este in pozitia unui garant. In
momentul in care el lucreaza prin intermediul unui prepus introduce in societate un
risc de activitate, iar victimele trebuie sa fie garantate impotriva acestui risc si ca
urmare nu mai conteaza vinovatia comitentului. Aceasta idee a fost acceptata ca
temei al raspunderii comitentului.
In vechiul Cod civil daca comitentul nu era vinovat nu se mai recurgea la solidaritate.
S-a recurs la o alta idee, obligatia in solidum, cu o figura juridica neconsacrata de legislatie,
dar care era invocata de doctrina si jurisprudenta ori de cate ori doua persoane erau tinute sa
repare integral un prejudiciul rezultat din raportul cu victima indiferent de legatura dintre ele.
Noul Cod civil inlatura aceasta discutie pentru ca intemeiaza solidaritatea pe:
- ideea de responsabilitate in general
- pe elementul comun al raspunderii, cauzalitatea. Prepusul si comitentul raspund solidar fata
de victima pe temeiul cauzalitatii.
4
comitent este garantul activitatii prepusului propriu, nu pentru prepusul altui comitent. In aceasta
situatie are importanta raportul de cauzalitate pentru a determina prejudiciul produs de prepusi.
Daca nu e suficient raportul de cauzalitate vom apela la gradul si forma de vinovatie a prepusilor.
Daca nici asta nu functioneaza, atunci se imparte intre comitenti in mod egal prejudiciul respectiv.
NB! Cand e vorba despre raportul dintre prepusi si victima, prepusii vor raspunde
solidar fata de victima chiar daca este vorba despre prepusii unor comitenti diferiti.
● daca un comitent are mai multi prepusi, care cauzeaza prejudiciul impreuna – in acest caz
comitentul raspunde integral fata de victima pentru ca obligatia sa de garantie functioneaza fata de
toti prepusii sai.
● avem o abatere de la regula din art. 1382 – in mod normal si comitentii ar trebui sa raspunda
solidar. Dar, cf. art. 1384 alin.(3), se limiteaza solidaritatea.
2. comitent si prepus
● un singur comitent si un singur prepus - dupa ce comitentul plateste despagubirea catre victima el
va avea o actiune in regres integral impotriva prepusului. Nu va opera o divizare a prejudiciului intre
el si prepus pt ca in ultima instanta fapta este a prepusului. Comitentul in masura in care este doar
garantul prepusului nu va trebui sa suporte in ultima instanta prejudiciul sau o parte din el. Daca
prepusul face dovada ca insusi comitentul a contribuit direct la savarsirea faptei (prin fapta sa
proprie), intr-o asemenea situatie s-a putea ajunge la o divizare a prejudiciului.
● un comitent si mai multi prepusi – actiunea in regres a comitentului cf. 1384 alin.(3) va fi divizibila.
Comitentul va putea sa ceara de la fiecare prepus numai partea de prejudiciu pe care acesta a
provocat-o. (se aplica cauzalitatea apoi vinovatia, apoi egalitate)
● mai multi comitenti cu prepusi diferiti – daca un comitent plateste integral despagubirea el se va
putea indrepta impotriva celorlati comitenti, dar impotriva fiecaruia numai pentru partea de
prejudiciu cauzata de prepusul comitentului respectiv.
4
Curs 8
Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul
cauzat de lucruri în general
Există anumite situaţii speciale, în care interesul protejării victimei justifică o
extindere a răspunderii delictuale dincolo de înţelesul ei tradiţional (de regulă se răspunde
pentru faptă proprie, ca excepţie se răspunde pentru fapta altei persoane). Deşi elementul care
cauzează prejudiciul nu e o acţiune umană, ci o „faptă a lucrului”, totuşi se angajează
răspunderea civilă în sarcina unei persoane.
Există 4 forme de răspundere:
1. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general (se va avea în
vedere sensul general al noţiunii de „lucru”)
2. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale
3. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului
4. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucrurile căzute sau aruncate dintr-un
imobil.
1. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
Sediul materiei: 1376, 1377, 1380 NCC
Domeniul de aplicare al acesteia este conturat cu ajutorul următoarelor noţiuni:
● Noţiunea de „lucru” - în general:
- Prin noţiunea de „lucru” sunt avute în vedere acele lucruri care dobândesc o eficienţă
cauzală proprie, astfel încât nu mai sunt o simplă prelungire a unei acţiuni/ inacţiuni omeneşti.
În sfera noţiunii intră : lucruri mobile/imobile, lucruri cu/fără dinamism propriu, lucruri cu
/fără potenţial periculos.
- Este vorba despre noţiunea de lucru în general, din care excludem câteva categorii speciale
de lucruri, pentru că legiuitorul a prevăzut pentru acestea din urmă o răspundere delictuală
distinctă, fiind vorba despre animale, edificiul care se ruinează şi obiectele căzute/ aruncate
dintr-un imobil. Pe lângă aceste 3 forme de răspundere speciale, există în legi speciale şi alte
forme speciale de răspundere (pentru activităţi nucleare, pentru pagubele cauzate de aeronave,
pentru accidente de mediu ).
- Ori de câte ori nu vom avea o formă de răspundere specială pentru lucru, se va angaja
răspunderea generală pentru lucruri.
● Noţiunea de „pază juridică” (noţiunea de paznic juridic, pază materială şi paznic
material)
- Este reglementată în art. 1377 unde deşi textul vorbeşte numai despre noţiunea de pază, în
realitate este vorba despre paza juridică, distinctă de paza materială. În vechiul Cod Civil
existau diferite opinii privind identificarea criteriului definitoriu pentru noţiunea de pază
juridică. NCC a reţinut criteriul „direcţiei intelectuale”, în cadrul căruia sunt reunite două
elemente: control+supraveghere şi folosirea lucrului în interes propriu.
- Astfel, paza juridică este definită ca fiind raportul dintre o anumită persoană (paznic juridic)
şi un anumit lucru, raport întemeiat fie pe o dispoziţie legală, fie pe un contract şi în temeiul
căreia paznicul juridic exercită în mod independent controlul şi supravegherea lucrului şi se
foloseşte de acesta în interes propriu.
- Este posibil ca uneori acest raport de pază juridică să se nască dintr-o simplă situaţie de fapt
(să fie vorba de o simplă posesie, nu de un drept asupra lucrului). Astfel, paza materială
reprezintă raportul între o persoană şi un anumit lucru, însă în cadrul acestui raport lucrul este
folosit de către paznicul material nu în putere proprie şi nici în interes propriu (ci prin puterea
şi în interesul paznicului juridic). De multe ori, paza materială se suprapune asupra raportului
de prepuşenie (atenţie, nu în toate cazurile). (Tragerea la răspundere a celui care are paza
materială, pentru prejudiciul cauzat de lucru, va fi şi ea posibilă, pe temeiul răspunderii pentru
fapta proprie.)
4
De regulă, paznicul juridic este proprietarul lucrului, existând o prezumţie de pază juridică în
sarcina proprietarului (o prezumţie relativă, răsturnabilă atunci când proprietarul dovedeşte
faptul că paza juridică a fost transmisă: fie prin dezmembrarea dreptului de proprietate -
situaţie în care titularul dezmembrământului devine paznic juridic, fie printr-un contract sau a
fost cedată ?). Sunt situaţii în care există neînţelegeri între titular şi cel care devine paznicul
juridic al lucrului: posesorul este paznic juridic deşi el nu are un drept, ci doar o putere de fapt
pe care o exercită în nume propriu, astfel încât hoţul fiind un uzurpator de putere, el devine
paznic juridic.
- O problemă s-a pus în legătură cu divizarea pazei juridice în situaţia în care prejudiciul este
cauzat fie de un viciu ce ţine de structura lucrului, fie de o necorespunzătoare folosire a
lucrului (scindare între paznicul juridic al structurii lucrului şi cel al folosinţei lucrului): într-
un imobil se produce un accident din cauza prăbuşirii ascensorului; asupra acestuia dreptul de
proprietate îl exercita producătorul, iar dreptul de folosinţă asociaţia de proprietari; s-a stabilit
în această situaţie răspunderea proprietarului lucrului fiind vorba despre un viciu de structură
a bunului.
● Cauzare de către lucru a prejudiciului
- Din definiţia de „lucru în general” rezultă faptul că este vorba de un lucru care dobândeşte
eficienţă cauzală proprie (nu puteam vorbi de răspundere pentru lucruri dacă acţiunea lor este
o simplă prelungire a acţiunii umane, în această situaţie fiind angajată răspunderea pentru
fapta proprie a celui care acţionează ). Numai dacă se face distincţie/partajare între acţiunea
lucrului şi acţiunea umană există răspundere pentru lucruri. Răspunderea pentru fapta
lucrului nu înlătură răspunderea pentru fapta proprie, uneori cele două venind în concurs.
● Persoanele îndreptăţite să invoce această formă de răspundere delictuală
- Numai victima poate invoca răspunderea. Ea funcţionează în raportul dintre paznicul juridic
şi victimă. Paznicul material nu s-ar putea de răspundere pentru fapta proprie invocând
răspunderea paznicului juridic. Victima poate să aleagă între cele 2 răspunderi. (paznic
material/paznic juridic)
Astfel înţeleasă, această ipoteză are în vedere existenţa a 3 ipoteze particulare :
● Ipoteza în care victima foloseşte lucrul care a cauzat prejudiciul pe baza unui contract
încheiat cu paznicul juridic. Răspunderea paznicului juridic va fi contractuală, iar nu
delictuală. (în această ipoteză victima foloseşte singură lucrul)
● Ipoteza în care paznicul juridic şi victima folosesc împreună lucrul în momentul
producerii accidentului, iar această folosire se realizează prin bunăvoinţa paznicului
juridic. În această situaţie se poate angaja răspunderea pentru fapta lucrului.
● Ipoteza în care victima îşi însuşeşte în mod fraudulos folosinţa lucrului alături de
paznicul juridic (situaţia călătorului clandestin, fără bilet). În această situaţie nu poate
fi angajată răspunderea pentru fapta lucrului.
4
● Condiţie specială: 1-existenţa pazei juridice. Dacă proprietarul este paznic juridic
atunci victima nu trebuie să facă dovada pazei juridice (proprietarul va trebui să
dovedească că a transmis paza juridică).
Paznicul juridic nu se poate apăra decât invocând forţa majoră, fapta victimei sau fapta
unui terţ în măsura în care ele însele au valoarea unei forţe majore. (forţa majoră înlătură
chiar raportul de cauzalitate nu doar vinovăţia, cazul fortuit înlătură vinovăţia, dar nu are
capacitatea de a înlătura raportul de cauzalitate dintre fapta lucrului şi prejudiciu). Forţa
majoră este exterioară lucrului, absolut invincibilă şi absolut imprevizibilă, în timp ce
cazul fortuit este numai relativ invincibil şi relativ imprevizibil.
Efectele răspunderii
Datorită antrenării răspunderii, se va naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în
sarcina paznicului juridic.
Dacă există un paznic material, atunci victima va putea să îl oblige pe acesta la
repararea prejudiciului, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie. În această situaţie,
paznicul material va avea o acţiune în regres împotriva paznicului juridic, dacă îi va dovedi
vinovăţia.
Victima îi va putea obliga pe amândoi, aceştia răspunzând solidar.
Efectele răspunderii
Datorită antrenării răspunderii, se va naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în
sarcina paznicului juridic.
5
Edificiul reprezintă un imobil care presupune o construcţie, nefiind vorba numai
despre construcţii supraterane (pot fi şi subterane), şi nepunându-se în discuţie natura
construcţiei.(orice construcţie durabilă !)
Prejudiciul este cauzat ca urmare a ruinei , care reprezintă o
prăbuşire sau o desprindere parţială a unor elemente, în mod involuntar, independent de
acţiunea omului. Dacă ar fi vorba de o acţiune umană care ar determina o prăbuşire /
desprindere a unor elemente atunci s-ar pune problema angajării unei răspunderi pentru faptă
proprie.
Ruina este cauzată de lipsa de întreţinere sau de un viciu de construcţie. (Viciul de
construcţie este imputabil proiectantului ori constructorului, după caz fapt ce prezintă
relevanţă însă numai în legătură cu acţiune în regres)
Temeiul răspunderii:
Este un temei obiectiv, simpla calitate de proprietar fiind suficientă pentru a se putea angaja
răspunderea. Nu se pune problema dovedirii vinovăţiei proprietarului.
Condiţiile răspunderii:
● Condiţii Generale: 1- victima trebuie să facă dovada ruinei edificiului
2. ruina să fie produsă de lipsa de întreţinere ori de un viciu de
construcţie
3 – existenţa unui prejudiciu
3 – legătura de cauzalitate între ruina edificiului şi prejudiciu
● Condiţie specială: 1- dovedirea calităţii de proprietar. Proprietarul se poate apăra
numai invocând forţa majoră (fapta victimei sau fapta unui terţ în măsura în care ele
însele au valoarea unei forţe majore)
Efectele răspunderii
Datorită antrenării răspunderii, se va naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în
sarcina proprietarului.
Proprietarul poate să se îndrepte cu o acţiune în regres fie împotriva locatarului (care
nu a folosit corespunzător construcţia), fie împotriva proiectantului / constructorului.
5
Condiţiile răspunderii:
● Condiţii Generale: 1- existenţa faptei (aruncarea / căderea unui lucru dintr-un imobil)
2 – existenţa prejudiciului
3 – legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu
● Condiţie specială: 1- dovedirea calităţii de ocupant. Ocupantul se poate apăra numai
invocând forţa majoră (fapta victimei sau fapta unui terţ în măsura în care ele însele au
valoarea unei forţe majore)
Efectele răspunderii
Datorită antrenării răspunderii, se va naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în
sarcina ocupantului.
Conform art. 1379 alin (2), victima are un drept de opţiune între această formă de
răspundere şi răspunderea pentru lucruri în general, în măsura în care sunt îndeplinite
condiţiile pentru ambele forme de răspundere. Este foarte greu de dovedit cine este ocupantul
(astfel încât va opera şi în aceste situaţii prezumţia de pază în sarcina proprietarului )
PLATA
5
Astfel, numai dacă înţelegem acest caracter complex al plăţii, prin asocierea unui fapt material
cu acordul de voinţă, putem înţelege de ce analizăm uneori plata ca un fapt material, iar
alteori ca un act juridic.
Reglementarea plăţii în NCC este extrem de detaliată:
● Cine plăteşte ?
Plata poate fi făcută de către orice persoană, indiferent dacă are sau nu are un interes,
conform art 1472.
Datorită faptului că plata este şi un act juridic, rezultă că aceasta va trebui să
îndeplinească toate condiţiile necesare încheierii unui act juridic civil. Din art. 1473 rezultă
că şi debitorul incapabil poate face plata, în această situaţie incapacitatea nu ar fi o cauză care
să ducă la nulitatea plăţii. Atenţie, trebuie însă îndeplinite toate celelalte condiţii ale încheierii
unui act juridic.
Mai întâi plata poate fi făcută chiar de către debitor, de un reprezentant al acestuia
(legal sau convenţional) ori de către o persoană care răspunde alături/ în numele debitorului
(codebitorul solidar care plăteşte pentru toţi codebitorii, fideiusorul care plăteşte pentru
debitor). Cel care face plata în aceste situaţii, are un interes să facă plata. Plata poate fi făcută
însă şi de o persoană care nu are interes, un terţ, având de exemplu semnificaţia unei
liberalităţi pentru debitor.
Art. 1474 indică câteva nuanţe pentru ipoteza în care plata este făcută de către un terţ,
astfel: conform alin (1): se confirmă că plata poate fi făcută de către terţ, dar se arată că în
măsura în care debitorul nu este de acord, atunci creditorul nu va putea primi plata
(instituindu-se şi o excepţie: situaţia în care prin refuz creditorul ar fi prejudiciat) -
„Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în
prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar
prejudicia pe creditor.”
Alin (2): creditorul va mai putea să refuze plata în cazul obligaţiilor intuituu-
personae sau în cazul în care s-a stipulat în contract că plata se va face numai de către debitor
– „În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura
obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor”
Alin (3): prevede stingerea obligaţiei ca şi cum plata s-ar face de către debitor.
Nu este vorba de o subrogaţie personală decât în situaţia în care legea permite o asemenea
subrogaţie – „Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului.
În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege”
Alin (4): prevede aplicarea dispoziţiilor prezentei secţiuni ca şi cum plata ar fi
realizată de către debitor – „Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică
în mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ”
5
„ (1) Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la Art. 1475 este totuşi valabilă
dacă:
a) este ratificată de creditor;
b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de
creditor.
(2) Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin. (1) stinge obligaţia numai în
măsura în care profită creditorului.”
În ceea ce priveşte primirea plăţii aceasta se face fie de către creditor ori
reprezentantul său, fie persoanele menţionate în art 1475 ori de către un terţ, în măsura în care
profită creditorului conform art 1477.
Conform art. 1478: plata făcută creditorului aparent rămâne valabilă. Creditorul
aparent va restitui conform restituirii prestaţiilor.
Conform art. 1479: se justifică obligarea debitorului la o a doua plată (nu şi-a luat
măsurile necesare), prima plată fiind supusă restituirii. „Plata făcută cu nesocotirea unui
sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri
efectuarea plăţii de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea unei
asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres
împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută”
● Ce se plăteşte ?
Obiectul plăţii: există un principiu, potrivit căruia, debitorul atunci când îşi execută
prestaţia trebuie să dea dovada diligenţei unui bun proprietar (medie), în măsura în care
contractul ar prevedea o diligenţă sporită/crescută, atunci se va ţine cont de ea. În materie
profesională, diligenţa se apreciază în raport de rigorile profesiei.
În cazul obligaţiilor de rezultat, dacă nu se atinge rezultatul, atunci datoria nu este
îndeplinită. În cazul obligaţiilor de mijloace, dacă debitorul face dovada diligenţei cerute,
chiar dacă rezultatul nu a fost atins, obligaţia este îndeplinită.
Art. 1481 alin (3) oferă criterii pentru distincţia dintre obligaţiile de rezultat şi
obligaţiile de mijloace :
„ Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama
îndeosebi de:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.”
Conform art. 1482 , în măsura în care se prevede obligaţia de a preda un bun
individual determinat, atunci obligaţia s-a executat dacă s-a predat exact bunul respectiv, în
starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei. În conformitate cu alin (2) al aceluiaşi
articol, corelând textul cu art 1230 (la care face trimitere) rezultă faptul că, atunci când este
vorba de bunuri se poate plăti şi cu bunul altuia, în măsura în care debitorul le-a procurat în
momentul executării.
În ceea ce priveşte obligaţiile accesorii/ prestaţiile accesorii, conform art. 1483
obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l
conserva până la predare, iar în ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară,
obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare
pentru efectuarea înscrierii.
Dacă bunul, obiect al obligaţiei, a pierit, debitorul trebuie să cedeze toate accesoriile
bunului (dreptul de garanţie sau acţiunile în despăgubire cu privire la bun). De asemenea, în
cazul bunurilor individual determinate, art 1485 prevede şi obligaţia conservării acestora până
în momentul predării.
5
Întrucât bunurile de gen nu pier, debitorul va fi eliberat dacă predă bunuri de calitate
medie şi în aceeaşi cantitate. (art.1486)
Când este vorba despre obligaţia de a constitui o garanţie, fără a se identifica
modalitatea şi forma garanţiei, debitorul poate să aleagă constituirea unei garanţii reale, unei
garanţii personale sau o altă garanţie suficientă. (art. 1487)
Conform art 1488: „(1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către
creditor a sumei nominale datorate.
(2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta
trebuie efectuată.
(3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt
instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat.”
● Cât se plăteşte ?
Art. 1490 consacră principiul indivizibilităţii plăţii. De regulă, debitorul nu e liberat
decât dacă face plata integral, creditorul poate să refuze o plată parţială, iar chiar dacă o
acceptă, creditorul este îndreptăţit să primească cheltuielile pe care le suportă datorită
eşalonării plăţii.
Există excepţii de la acest principiu:
● În cazul moştenitorilor plata se divide între moştenitori (cu excepţia unor prevederi legale
contrare);
● Prin convenţia părţilor este acceptată divizarea plăţii:
● În cazul compensaţiei se ajunge la o divizare a plăţii (stingerea a două datorii reciproce
până la concurenţa celei mai mici);
● Între fideiusori, dacă aceştia invocă beneficiul de diviziune;
● Judecătorul poate diviza plata, acordând un termen de graţie pentru o parte din plată
● Când se plăteşte ?
Conform art. 1495, regula în materie: în măsura în care părţile nu au prevăzut un termen de
executare, plata trebuie făcută imediat după naşterea obligaţiei de executare. Dacă s-a stabilit
un termen: - în interesul ambelor părţi: debitorul poate să plătească mai devreme (cred, nu
sunt sigură ☺ )
- în interesul debitorului: acesta nu este obligat să plătească mai devreme, dar are
această posibilitate
- în interesul creditorului: plata se poate realiza anticipat numai cu acordul
creditorului
În cazul plăţii anticipate, debitorul va datora cheltuieli creditorului, în măsura în care
acesta din urmă a suferit o pagubă datorită plăţii anticipate.
Conform art. 1497 dacă plata se realizează prin virament bancar, atunci data la care se
realizează nu este cea a ordinului de plată, ci este data la care este alimentat contul
creditorului.
● Unde se plăteşte ?
Regula: plata este cherabilă, iar nu portabilă de unde rezultă faptul că aceasta se
efectuează la domiciliul / sediul debitorului. (creditorul cere plata de la debitor). Totuşi, când
este vorba despre obligaţii băneşti, ele se execută la sediul/ domiciliul creditorului. Atunci
când este vorba de predarea unui bun individual determinat, obligaţia se execută la locul unde
se află bunul în momentul încheierii contractului. Conform acestor dispoziţii, trebuie să avem
în vedere sediul / domiciliul debitorului de la data încheierii contractului : „partea care, după
încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit
prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care această
schimbare le cauzează”
5
5
● Cine suportă cheltuielile plăţii ?
Conform art 1498: „Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de
stipulaţie contrară”
5
În ipoteza în care acelaşi debitor are mai multe datorii către creditor (bunuri fungibile),
se pune problema imputaţiei plăţii: Care plată se stinge mai întâi în caz de plată parţială ?
Acest fapt se va stabili:
● Fie prin acordul părţilor
● Dacă nu există un acord, imputaţia plăţii se va face de către debitor, el va preciza care
este datoria care se stinge (plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra
dobânzilor, apoi asupra capitalului; de regulă, nu se poate stinge o datorie care nu este
exigibilă, în măsura în care la acel moment există o altă datorie exigibilă – există şi o
excepţie, dacă părţile au convenit astfel sau dacă creditorul consimte !!! ). Dacă plata
este făcută prin virament bancar, debitorul precizează ce datorie se stinge.
● Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, atunci aceasta se va face de către creditor, el
precizând în chitanţa liberatorie predată debitorului.
● Dacă nu va face nici creditorul, nici debitorul imputaţia plăţii, atunci plata va opera
conform criteriilor legale prevăzute în art. 1509 :
„Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine,
următoarele reguli:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care
creditorul are cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate
şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional
cu valoarea datoriilor.
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi
executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a
scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.”
5
Art. 1515: Retragerea bunului consemnat
Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că
acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate
garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.
5
Curs 9
Prima opţiune este aceea a executării în natură. În legătură cu aceasta, caracterul silit
trebuie să ţină seama de un principiu care cârmuieşte dreptul modern: „nemo potest cogit ad
factum” (nimeni nu poate fi silit la săvârşirea unui fapt personal).
De la adoptarea Codului civil Napoleonian, în dreptul civil modern, ideea de libertate
este incompatibilă cu orice obligare la săvârşirea unui fapt personal. De regulă, se pune
problema în cazul obligaţiilor intuitu personae sau în cazul obligaţiilor care presupun în
executare săvârşirea unui fapt personal.
În realitate, toate obligaţiile de a face implică un fapt personal. Diferenţa dintre
obligaţiile intuitu personae şi celelalte obligaţii de a face constă în aceea că, atunci când
obligaţiile de a face nu au caracter intuitu personae, ele pot fi executate şi de o altă persoană
în afară de debitor.
6
Adagiul „nemo potest cogit ad factum” are în vedere în primul rând obligaţiile intuitu
personae, dar are în vedere, într-o perspectivă mai largă, şi toate obligaţiile de a face, chiar
dacă nu au caracter personal. Totuşi, creditorul poate recurge la executarea obligaţiilor prin
intermediul altei persoane, chiar dacă debitorul nu poate fi silit la propria faptă de executare în
natură.
Când vorbim despre executarea silită în natură trebuie să avem în vedere în primul
rând obligaţiile ce nu au caracter intutitu personae. Distingem între:
1. obligaţiile care au ca obiect o prestaţie de a da
De regulă, executarea în natură este posibilă în măsura în care efectul translativ sau
constitutiv de drepturi este chiar efectul încheierii contractului. Regula consensualismului,
atât cât mai poate opera în sistemul actual al Codului civil, ne spune că prin simpla încheiere a
contractului obligaţia de a da se şi execută.
În ipoteza în care obligaţia de a da nu se execută chiar prin încheierea contractului,
îndeplinirea ei este de drept realizată când ajunge obligaţia la termen. Dacă este vorba de
bunuri de gen, ea se execută atunci când se individualizează bunurile în legătura cu care se
transmite proprietatea.
2. obligaţiile care au ca obiect o prestaţie de a face
Executarea silită în natură e posibilă cu anumite circumstanţieri:
Dacă debitorul nu execută, creditorul poate, conform art. 1528 alin.(1):
a) să execute el însuşi pe cheltuiala debitorului
b) să facă să fie executată obligaţia.
Aceasta înseamnă că creditorul obţine prestaţia în natură, fie în sensul că o realizează
el însuşi, fie că recurge la un terţ, dar preţul prestaţiei va fi după aceea obţinut de la debitor.
Este un mecanism complex, prin care pe de-o parte obligaţia este executată în natură, dar, pe
de altă parte, debitorul va plăti un echivalent, în final. Este numai în aparenţă o asemănare cu
executarea prin echivalent a obligaţiei, întrucât prestaţia este obţinută în natură de creditor,
chiar dacă nu prin intermediul debitorului. Acesta va suporta în final costul executării în
natură a prestaţiei.
Spre deosebire de vechiul Cod civil care presupunea că o asemenea executare a
prestaţiei prin intermediul altei persoane sau chiar prin intermediul creditorului necesită
autorizarea de către instanţa de judecată, în NCC creditorul are facultatea de a recurge la
această posibilitate în mod direct, fără a mai cere autorizarea instanţei.
Totuşi, în art. 1528 alin.(2), se precizează că numai dacă debitorul e de drept în
întârziere creditorul poate recurge direct la această posibilitate, altfel, dacă acesta nu este în
întârziere, creditorul trebuie în prealabil să-l încunoştiinţeze pe debitor că va recurge la
această posibilitate, fie prin cererea de punere în întârziere, fie ulterior punerii în întârziere.
3. obligaţiile care au ca obiect o prestaţie de a nu face
În măsura în care debitorul a încălcat obligaţia de a nu face, vorbim de o restabilire a
situaţiei anterioare care are semnificaţia unei executări în natură. În realitate, numai în mod
aproximativ se poate vorbi de o executare în natură, cât timp debitorul şi-a încălcat deja
obligaţia iniţiala.
Într-o asemenea ipoteză creditorul poate, cu autorizarea instanţei de judecată, în
măsura în care debitorul refuză să înlăture ceea ce a făcut, să restabilească el însuşi situaţia
anterioară pe cheltuiala debitorului. Observăm că în acest caz autorizarea instanţei de judecată
6
este obligatorie. După acest aspect, există o continuitate de soluţie între vechiul Cod civil si
NCC.
Sub imperiul vechiului Cod civil s-a creat o practică judiciară potrivit căreia
executarea silită în natură a obligaţiilor de a face si de a nu face, inclusiv a celor cu caracter
intuitu personae putea fi asigurată printr-un mijloc indirect de constrângere. Era vorba de aşa-
numitele daune cominatorii. Ele aveau natura unor pedepse civile, adică a unor amenzi plătite
de debitor pe fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei în beneficiul creditorului.
Controversele în legătură cu daunele cominatorii din doctrină şi jurisprudenţă nu mai
au actualitate sub imperiul NCC, întrucât acesta se corelează cu NCPC, care pe de-o parte
interzice daunele cominatorii, iar pe de altă parte prevede un sistem specific de amenzi în
sarcina debitorului când acesta nu execută în natură, dar numai în măsura în care există un
titlu executoriu în favoarea creditorului. Altfel spus, NCPC condiţionează plata acestor
amenzi de caracterul cert al obligaţiei stabilite printr-un titlu executoriu.
Art. 1527 alin.(2) – dacă executarea este necorespunzătoare, aceasta poate fi remediată
pentru a deveni corespunzătoare. Aşadar, prin această remediere se ajunge tot la executarea în
natură.
!!! deşi de regulă prestaţia prin echivalent se referă la o sumă de bani, putem vorbi despre
prestaţia prin echivalent ori de câte ori schimbăm prestaţia iniţială cu alt tip de prestaţie.
Dacă executarea se realizează cu acelaşi tip de prestaţie atunci executarea este în natură.
NB! Nu este vorba de o novaţie. Această schimbare nu este rezultatul acordului de voinţă
dintre creditor si debitor. Ea este remediul pe care legiuitorul îl prevede în ipoteza în care
debitorul nu mai poate executa în natură sau debitorul nu mai este interesat de executarea în
natură ca urmare a trecerii timpului.
Executarea indirectă (prin echivalent) are aplicaţie mai ales în legătură cu obligaţiile
contractuale. În cazul acestora se pune, de regulă, problema schimbării prestaţiei iniţiale, în
cazul în care aceasta nu mai poate fi executată sau nu mai prezintă interes pentru creditor, cu
o sumă de bani. Este motivul pentru care chestiunea executării silite indirecte este strâns
legată de problema răspunderii contractuale.
● Dacă avem în vedere o obligaţie născuta dintr-un delict civil, raportul de răspundere
se naşte chiar din săvârşirea delictului civil. Şi în acest caz vorbim de o executare în natură şi
de o executare prin echivalent. Însă, o executare în natură propriu-zisă în această ipoteză nu
6
este posibilă. În mod strict, o executare în natură ar însemna respectarea obligaţiei de a nu
produce prejudicii. Din momentul producerii prejudiciului, putem vorbi de o executare în
natură în sens larg, adică în sensul restabilirii situaţiei anterioare.
● Când este vorba de o obligaţie contractuala, executarea în natură propriu-zisă este
întotdeauna posibilă (plata).
● Când vorbim de alte izvoare de obligaţii, altele decât contractul, regulile aplicabile
răspunderii delictuale constituie dreptul comun. Aceasta înseamnă că, daca e vorba de o
obligaţie născuta dintr-un fapt juridic licit, în măsura în care nu avem reglementări proprii în
completare, vom aplica regulile răspunderii delictuale. Ori de cate ori este vorba de obligaţii
extracontractuale, o executare propriu-zisă în natură nu este posibilă. Dimpotrivă, când este
vorba de obligaţii contractuale, executarea în natură constituie regula. Este motivul pentru
care executarea silită indirectă se suprapune de cele mai multe ori pe răspunderea
contractuală.
Echivalentul prestaţiei contractuale înseamnă, de regulă, o suma de bani. Aşa-numitele
daune-interese moratorii/daune-interese compensatorii.
Daunele–interese moratorii sunt echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca
urmare a întârzierii în executarea obligaţiei de către debitor.
Daunele-interese compensatorii reprezintă chiar echivalentul prestaţiei neexecutate
si a celorlalte prejudicii cauzate ca urmare a neexecutării prestaţiei.
6
c) executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale – aceasta are în vedere lipsurile
cantitative sau calitative ale prestaţiei executate de debitor. Debitorul execută prestaţia dar fie
nu o execută integral, fie prestaţia are lipsuri calitative.
În oricare dintre aceste forme ne aflăm în prezenţa unei fapte ilicite care generează
răspunderea contractuală.
6
Art. 1547 prevede că debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau
din culpă. În art. 1548 se adaugă că se prezumă culpa debitorului unei obligaţii contractuale
prin simplul fapt al neexecutării. În primul text se vorbeşte de vinovăţie în timp ce în al doilea
text se vorbeşte de culpă.
În materie contractuală latura subiectivă a răspunderii este desemnată tot prin noţiunea
de „vinovăţie”. NCC realizează o unificare terminologică în domeniul răspunderii, desemnând
latura subiectivă cu noţiunea de vinovăţie. NCC preia din dreptul penal formele si gradele de
vinovăţie. Răspunderea civilă este, de regulă, întemeiată pe vinovăţie, însă atunci când vorbim
despre dovada vinovăţiei, prezumţia care operează în favoarea creditorului are ca obiect
numai o formă a vinovăţiei, respectiv culpa.
Dacă creditorul vrea să invoce intenţia, el trebuie să o dovedească.
Prezumţia de culpa este relativă:
Obligaţiile de rezultat – există o dublă prezumţie, aşezată în scară: neatingerea
rezultatului naşte o prezumţie de neexecutare, iar din această prezumţie se naşte prezumţia de
culpă.
Obligaţiile de mijloace – trebuie făcuta dovada neexecutării de către creditor. Odată
făcută dovada neexecutării se naşte prezumţia de culpă în sarcina debitorului.
Diferenţa este de ordin probatoriu, dar nu la nivelul vinovăţiei ci la nivelul
neexecutării.
Dispare diferenţa de ordin probatoriu atunci când este vorba de obligaţii de rezultat.
Rezultatul este atins de debitor, dar cu lipsuri cantitative/calitative. În acest caz creditorul va
trebui să facă dovada lipsurilor cantitative/calitative, adică a neexecutării, exact ca în cazul
obligaţiilor de mijloace. În această situaţie, diferenţa de ordin probatoriu dispare.
Evaluarea prejudiciului
Prejudiciul, ca element al răspunderii contractuale, poate fi evaluat în mai multe feluri:
6
a) judiciară – trebuie să se ţină seama de mai multe principii. Cel mai important, este
principiul reparării integrale a prejudiciului. Pentru ca acest principiu să aibă aplicare, este
necesară aplicarea mai multor criterii:
1) prejudiciul include atât paguba efectiv suferită (damnum emergens) cât şi beneficiul
nerealizat (lucrum cessans). Art. 1531 alin.(2) se mai adaugă că prejudiciul trebuie să includă
şi cheltuielile pe care creditorul le-a făcut într-o limită rezonabilă pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului
2) prejudiciul include atât pagubele previzibile cât şi pagubele imprevizibile. În
materie contractuală, spre deosebire de materia delictuală, pagubele imprevizibile se
datorează numai dacă este vorba despre o culpă gravă a debitorului. Ele se datorează când
sunt rezultatul unei neexecutări intenţionate.
3) prejudiciul include atât paguba viitoare cât si paguba actuală. Trebuie să existe în
viitor certitudinea că paguba se va produce.
În materie contractuală si delictuală, NCC introduce o inovaţie pentru că şi paguba
eventuală poate fi reparată, însă nu integral. Este o excepţie de la caracterul cert al
prejudiciului (prezent/viitor) – regula este că se repară doar prejudiciul cert, fie prezent, fie
viitor. În vechiul Cod civil pagubele eventuale nu se reparau.
Art. 1532 alin.(2) - este reglementată pierderea şansei de a obţine un avantaj reprezentând un
prejudiciu ce poate fi reparat proporţional cu probabilitatea de a obţine avantajul. Este vorba
despre un prejudiciu probabil + (1385 alin.(4)
În NCC se repară atât prejudiciul material cât şi cel moral; în art. 1531 alin.(3) este
reglementată repararea prejudiciului moral.
Dacă la cauzarea prejudiciului a contribuit atât debitorul cât şi creditorul, se va
justifica o repartizare a prejudiciului în mod proporţional între debitor şi creditor. Se va ţine
seama fie de eficienţa cauzală a fiecărei fapte , fie, apoi, de gradul şi forma de vinovăţie.
Creditorul va fi mereu ţinut să repare o parte din prejudiciu dacă acţiunea sau
inacţiunea sa este culpabilă (inclusiv atunci când la cauzarea prejudiciului contribuie fapta
unui terţ/ caz fortuit/forţa majoră)
Art. 1534 – Debitorul nu va fi ţinut la repararea prejudiciului dacă creditorul ar fi putut
să-l evite cu o minimă diligenţă.
b) legală – de regulă, sunt prevăzute obligaţii care au ca obiect plata unei sume de bani. Drept
urmare, aceste obligaţii sunt oricând executate în natură. Daca este vorba despre prejudiciul
cauzat prin întârzierea plaţii sumei de bani, evaluarea prejudiciului este făcută de legiuitor, în
absenţa înţelegerii părţilor, în forma dobânzilor (daune moratorii).
6
Dobânda are o dublă accepţie:
- fruct civil
- echivalentul prejudiciului cauzat prin întârzierea plăţii băneşti
Ordonanţa nr.13/2011 reglementează în Capitolul I dobânda legală remuneratorie (fruct
civil) şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti (echivalentul prejudiciului cauzat prin
întârzierea plăţii băneşti).
Aşadar, până la scadenţa obligaţiei se datorează dobânzi remuneratorii plăţii, iar după
scadenţă, se datorează dobânzi penalizatoare.
Dobânzile, ca daune moratorii, se datorează de la scadenţă. În vechiul Cod civil,
acestea se datorau de la punerea în întârziere.
Părţile pot să stabilească valoarea dobânzilor. Este vorba despre o evaluare
convenţionala. Ori de câte ori părţile nu s-au înţeles, vorbim despre o evaluare legală.
Conform art.3 din Ordonanţa nr. 13/2011, rata dobânzii legale penalizatoare se
stabileşte la nivelul dobânzii de referinţa stabilite de BNR + 4 %, atunci când se pune
problema obligării debitorului la dobânzi ca daune moratorii.
Când este vorba despre un raport juridic cu elemente de extraneitate, dobânda legală
este de 6 % pe an (Art. 4 din Ordonanţa nr.13/2011)
Art. 1535 – dacă înainte de scadenţă debitorul datora dobânzi care aveau un nivel mai mare
decât dobânda legală, daunele moratorii se vor calcula la nivelul dobânzii anterioare
scadenţei.
Art.1535 alin.(3) – dacă dobânzile moratorii sunt calculate numai la valoarea dobânzii legale,
creditorul poate face dovada că prejudiciul suferit este mai mare decât dobânda legală şi va
avea dreptul la diferenţă.
NCC stabileşte că sunt posibile daune moratorii nu numai în cazul obligaţiilor care au
ca obiect o sumă de bani. Conform art. 1536, chiar şi atunci când e vorba de obligaţii care nu
au ca obiect o sumă de bani, dacă debitorul întârzie executarea, creditorul va avea dreptul la
dobânda legală calculată în raport cu echivalentul bănesc al obligaţiei. Aceasta nu operează
însă dacă părţile au convenit o clauză penală prin care au stabilit alt mod de calculare a
prejudiciului sau dacă prejudiciul este mai mare decât dobânda legală.
c) convenţională – este vorba despre aşa-numita clauză penală. Aceasta poate fi o prevedere
inclusă chiar în contractul din care se naşte obligaţia sau poate fi o convenţie separată. Putem
avea o clauză penală şi când este vorba de obligaţii contractuale dar şi în cazul obligaţiilor
extracontractuale.
Clauza penală este anterioară producerii prejudiciului. Dacă deja s-a produs
prejudiciul, părţile se pot înţelege în legătură cu valoarea acestuia, însă de data aceasta nu mai
vorbim despre clauza penală.
6
Clauza penală este o convenţie prin care părţile evaluează cu anticipaţie valoarea
prejudiciului care se va produce în viitor. O astfel de clauză penală poate avea ca obiect orice
tip de neexecutare: neexecutarea integrală, executarea cu întârziere sau executarea
necorespunzătoare.
Din această perspectivă, clauza penală are o importanţă funcţie de garanţie, fără a se
confunda cu o garanţie propriu-zisă. Aceasta prevede o valoare a prejudiciului mai mare decât
valoarea reală a acestuia. Debitorul va fi presat astfel să plătească în natură, decât să plătească
clauza penală.
Clauza penală este o convenţie accesorie. Validitatea ei se analizează:
1. în mod autonom
2. în raport cu obligaţia principală (dacă obligaţia principală nu este valabilă, nici clauza
penală nu va fi valabilă; însă există posibilitatea ca obligaţia principală să fie valabilă, iar
clauza penală să fie nulă)
O asemenea clauză penală prezintă importanţă întrucât creditorul nu mai este ţinut să
facă dovada prejudiciului dacă se mulţumeşte cu valoarea clauzei penale. Este vorba despre o
facilitate probatorie pentru creditor. Totuşi, din aceasta NU trebuie să tragem concluzia că
debitorul are alegerea între executarea în natură sau clauza penală. Nu vorbim despre obligaţii
alternative. Debitorul trebuie să execute în natură. Doar creditorul poate alege între executarea
în natură sau executarea clauzei penale.
Fiind vorba de un mod de evaluare a prejudiciului, suma de bani prevăzută de clauza
penală este datorată doar dacă sunt întrunite toate elementele răspunderii delictuale.
Facilitatea este doar de ordin probatoriu, privind cuantumul prejudiciului.
În ipoteza executării parţiale a debitorului, clauza penală va fi redusă proporţional.
În ipoteza în care debitorul nu execută deloc, dar pretinde că valoarea clauzei penale
este mult mai mare decât prejudiciul suferit de creditor:
- în vechiul Cod civil – valoarea clauzei penale nu putea fi micşorata
- in NCC – cf. art. 1541, clauza penală poate fi micşorată, în condiţiile prevăzute de articol:
- atunci când obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a
profitat creditorului;
- penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la data
încheierii contractului; penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară obligaţiei
principale.
Distincţie între reducerea şi nulitatea clauzei penale
Constatarea nulităţii clauzei penale face irelevantă reducerea acesteia. De exemplu,
dacă există o împrejurare care înlătură răspunderea, atunci clauza penală nu mai este datorată.
(art. 1540 alin.(2))
Art. 1542 – atunci când obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar
neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie
în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa.
Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.
Art. 1543 - (1) Atunci când obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de
asemenea, divizibilă, fiind suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare şi
numai pentru partea de care acesta este ţinut. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică atunci când
clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a
împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută
6
acestuia din urmă, iar de la ceilalţi codebitori numai proportional cu partea fiecăruia din
datorie, fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.
Curs 10
6
Funcţia patrimoniului prin care se asigură garanţia comună a patrimoniului este foarte
importantă pentru a înţelege prima parte a cursului: scrie. Conform art. 2324 debitorul
răspunde cu toate bunurile sale prezente şi viitoare, de unde rezultă că patrimoniul debitorului
este în sens general garanţia comună a tuturor creditorilor. Astfel, există anumite instrumente
juridice puse la îndemâna creditorilor în acest sens.
Între aceste instrumente juridice se află aşa-numitele măsuri conservatorii, în care se
includ:
● Asigurarea dovezilor
● Efectuarea formalităţilor de publicitate/informare a terţilor pe contul debitorului
● Exercitarea acţiunii oblice
● Luarea unor măsuri asigurătorii cum sunt sechestrul şi poprirea asigurătorii
În plus, tot pe temeiul garanţiei comune a creditorilor se poate exercita acţiunea
pauliană.
Vom aborda acţiunea oblică şi acţiunea pauliană deoarece celelalte măsuri se vor
analiza la dreptul de procedură civilă (efectuarea formalităţilor de publicitate faţă de terţi este
o chestiune deja analizată în materia drepturilor reale )
Tot în legătură cu garanţia comună a creditorilor trebuie să ţinem seama de dreptul de
executare silită (nu este vorba de executare silită în sens substanţial, ci de executarea silită pe
baza unui titlu executoriu reglementată de procedura civilă)
A. Acţiunea Oblică
Este reglementată în art 1560-1561
Acţiunea oblică este un instrument juridic prin care creditorii pot exercita drepturile
şi acţiunile debitorului lor atunci când prin pasivitatea acestuia există riscul pierderii acestor
drepturi şi acţiuni.
Rezultă că ipoteza avută în vedere se referă la pasivitatea debitorului, care are
anumite drepturi de valorificat fie în mod direct, fie prin intermediul unor acţiuni în justiţie.
Cu toate acestea, debitorul rămâne în pasivitatea. Ca urmare, creditorul său, când porneşte
executarea pentru satisfacerea dreptului propriu s-ar putea să nu găsească în patrimoniul
debitorului valorile care să îi satisfacă creanţa. Într-o asemenea ipoteză, legea îi permite
creditorului să exercite el, dar nu în nume propriu ci în numele debitorului, drepturile şi
acţiunile pe care acesta le are împotriva terţilor. (debitorul este el însuşi creditor al altor
persoane) Prin acţiunea oblică creditorul exercită acţiunea împotriva debitorilor debitorului,
când e cazul, iar alte ori exercită în mod direct drepturile debitorului.
Domeniu de aplicaţie
În principiu pe calea acţiunii oblice pot fi exercitate drepturile şi acţiunile patrimoniale
ale debitorului.
7
Aşadar, drepturile personal nepatrimoniale nu pot fi exercitate pe calea acţiunii
oblice, dar şi când e vorba de drepturi patrimoniale există anumite limitări.
Astfel, drepturile care presupun o apreciere personală din partea debitorului nu pot
fi exercitate pe calea acţiunii oblice (în cazul revocării donaţiei pentru ingratitudine, dacă
debitorul e donator, iar beneficiarul donaţiei e ingrat faţă de debitor, numai debitorul poate să
decidă dacă să pornească o acţiune în vederea revocării donaţiei pentru ingratitudine).
Dacă este vorba de bunuri neurmăribile, creditorul nu ar avea de regulă interes să
readucă în patrimoniul debitorului acele bunuri pe calea acţiunii oblice (pare să nu existe
interes din moment ce nu le poate urmări). S-a formulat o opinie doctrinară, potrivit căreia
chiar dacă e vorba de bunuri neurmăribile, creditorul ar avea interes să le aducă în patrimoniul
debitorului, întrucât astfel s-ar evita alte cheltuieli pe care debitorul le-ar face tocmai din
cauza faptului că acele bunuri nu i-au fost aduse în patrimoniu (exemplul avut în vedere este
pensia de întreţinere dacă debitorul e creditor al unei pensii de întreţinere, când valoarea
pensiei intră în patrimoniul debitorului, aceasta nu e urmăribilă de creditor conform legii.
Totuşi în absenţa pensiei debitorul ar face alte cheltuieli din patrimoniu pentru întreţinerea
lui ). S-a spus că nu ar exista interes din partea creditorului numai dacă bunurile ar fi
deopotrivă neurmăribile şi inalienabile.
7
B. Acţiunea pauliană
Reglementare în NCC: art.1562-1565
În codul civil se foloseşte noţiunea de acţiune revocatorie, care nu este foarte corectă
pentru că în realitate nu se revocă nimic.
Ipoteza acţiunii pauliene: pentru a îl frauda pe creditorul său şi pentru a îl împiedica
să-şi realizeze creanţa debitorul încheie acte juridice cu terţe persoane prin care îşi creează sau
măreşte starea de insolvabilitate (exemplu: o persoană îşi donează bunurile altei persoane,
astfel încât la scadenţă creditorul nu mai găseşte nimic în patrimoniul debitorului).
Într-o asemenea ipoteză, creditorul are la îndemână acţiunea pauliană, prin care cere
instanţei să declare inopozabile actele juridice fraudulos încheiate.
Domeniu de aplicaţie:
Coincide în linii mari cu cel al acţiunii oblice.
Nuanţare: în acest caz, mai toţi autorii sunt de acord că şi dacă e vorba de acte juridice
care au ca obiect bunuri neurmăribile, acestea pot fi declarate inopozabile pe calea acţiunii
pauliene, în măsura în care se face dovada că au fost încheiate fraudulos (exemplul pensiei de
întreţinere: este posibil ca debitorul să stabilească el o altă persoană că-i datorează pensie de
întreţinere într-un cuantum mult mai mare decât cel real, tocmai pentru a-şi micşora
patrimoniul şi a împiedica executarea lui de către creditor )
Dacă aceste cerinţe sunt îndeplinite, în ipoteza unui act cu titlu gratuit, se poate
introduce acţiunea pauliană. Dacă este vorba de un act cu titlu oneros, mai e nevoie de o
ultimă cerinţă: complicitatea terţului la fraudă.
7
Şi în acest caz e vorba de înţelesul subiectiv al noţiunii de fraudă (atitudinea psihică a
terţului care contractează cu debitorul, care a cunoscut că se creează/ măreşte o stare de
insolvabilitate a debitorului). Această diferenţă între situaţia actului cu titlu gratuit şi situaţia
actului cu titlu oneros e explicabilă prin acea că, atunci când e vorba de un act cu titlu gratuit
terţul, chiar dacă va pierde bunul, în realitate nu va suferi o pagubă , el se luptă ca să păstreze
un câştig (certat de lucro captando). Când e vorba de un act cu titlu oneros, terţul a plătit
ceva pentru bun, astfel încât el se luptă ca să evite o pagubă (certat de damno vitando).
Este posibil ca în anumite situaţii creditorul să utilizeze în scară ambele acţiuni. Poate
mai întâi să exercite acţiunea pauliană pentru ca un act fraudulos să fie declarat inopozabil, iar
apoi pe calea acţiunii oblice să exercite un drept al debitorului care formează substanţa actului
atacat declarat inopozabil. (Un creditor ar putea cere revocarea renunţării la uzucapiune făcută
de debitor – pe calea acţiunii pauliene , iar pe calea acţiunii oblice să exercite dreptul
debitorului în locul lui).
Uneori este vorba de o acţiune în justiţie pentru apărarea unui drept al debitorului, alte
ori e posibil ca în mod direct creditorul să exercite un drept al debitorului, fără a face o
acţiune în justiţie pentru a ataca un act fraudulos. Este cazul acceptării succesiunii, de
exemplu. Dacă debitorul ezită să accepte succesiunea şi riscă să se împlinească termenul de
prescripţie, creditorul poate face acceptarea pentru debitor şi nu e vorba de o acţiune în
justiţie.
7
MODURILE DE TRANSIMISIUNE ŞI DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR
I. TRANSMITEREA OBLIGAŢIILOR
A. Transmiterea creanţei
Cesiunea de creanţă
7
De cele mai multe ori, cesiune de creanţă se realizează prin intermediul unui contract
numit (vânzare, schimb, întreţinere). Se suprapun în cesiunea de creanţă două figuri juridice:
figura juridică a cesiunii de creanţă, înţeleasă ca mod de transmitere a creanţei, iar apoi figura
juridică a unui contract special, numit sau nenumit, prin care se transferă creanţa respectivă.
Suprapunere de figuri juridice importantă pentru că, atunci când vorbim de condiţiile de
validitate ale cesiunii de creanţă trebuie să avem în vedere mai întâi condiţiile de validitate ale
actului juridic, apoi condiţiile speciale de validitate ale cesiunii de creanţă, iar în final
condiţiile de validitate specifice contractului special prin intermediul căruia se realizează
cesiunea de creanţă.
Domeniul de aplicare
Conform art. 1566 alin (2) avem reglementări speciale pentru transferul creanţelor în
cadrul unei transmisiuni universale şi cu titlu universal, pentru transferului titlurilor de valoare
şi altor instrumente financiare. Aşadar în aceste ipoteze trebuie să ţinem seama de
reglementările speciale.
Mai trebuie să ţinem seama şi de art. 1569 - nu pot fi transmise creanţele declarate
incesibile de lege şi nici cele care nu au obiect ca o sumă de bani, în măsura în care cesiunea
ar face ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai oneroasă. Aşadar, pot fi cedate şi creanţele
care nu au ca obiect o sumă de bani, de regulă. Numai dacă prin cesiune situaţia debitorului ar
deveni mult mai grea decât era înainte, o asemenea cesiune este interzisă
Cesiune poate să fie totală sau parţială. Când e vorba de o sumă de bani, cesiune poate
să fie parţială, de regulă. Dacă e vorba de o prestaţie care nu are ca obiect o sumă de bani,
cesiunea parţială e posibilă dacă prestaţia este divizibilă (şi aici avem restricţia anterioară:
cesiunea nu trebuie să facă debitorului o situaţie mai grea decât o avea înainte ). Este posibilă
şi cedarea unor creanţe viitoare, iar transferul în această situaţie se consideră a fi făcut din
momentul încheierii contractului de cesiune.
Forma cesiunii: forma contractului din care s-a născut creanţa cedată (dacă este vorba de o
creanţă născută dintr-un contract)
Dovada cesiunii se face prin remiterea titlului constatator al creanţei iniţiale de către cedent
către cesionar. În ipoteza în care cesiunea este doar parţială, creditorul-cedent nu va remite
titlul constatator cesionarului, îl va păstra, dar îi va emite cesionarului o copie legalizată de pe
înscris şi va menţiona cesiunea sub semnătura ambelor părţi pe înscrisul original. În
momentul în care cesionarul va dobândi toată creanţa, adică şi restul rămas la cedent,
cesionarul va trebui să ….?!
Efectele cesiunii
Se produc între cedent şi cesionar, apoi se produc faţă de debitorul cedat.
Principalul efect al cesiunii de creanţă este reprezentat de transmiterea creanţei de la
cedent la cesionar, cu toate accesoriile şi garanţiile creanţei. Dacă este vorba de o garanţie de
gaj cu deposedare, cedentul nu poate însă să predea cesionarului bunul luat în gaj, fără acordul
constituitorului, în absenţa acordului, bunul rămâne la cedent.
Creanţa se transmite la valoarea nominală, indiferent de preţul cesiunii, dacă a fost
vorba de o cesiune oneroasă.
În raporturile dintre părţile cesiunii şi terţul care este debitorul cedat, efectele depind
de îndeplinirea formalităţilor de publicitate. Pentru a fi opozabilă cesiunea de creanţă: este fie
vorba de o comunicare făcută către debitorul cedat în scris, pe suport de hârtie sau în format
7
electronic, fie este vorba de acceptarea cesiunii de către debitorul cedat. (debitorul are dreptul
să ceară şi înscrisul constatator al cesiunii ??)
Până la îndeplinirea acestor formalităţi de publicitate, debitorul poate să execute în
mod valabil către cedent, altfel spus, nu îi este opozabilă cesiunea. După momentul
îndeplinirii formalităţilor de publicitate, debitorul trebuie să execute către cesionar.
Pe lângă debitorul cedat, mai sunt terţi în materia cesiunii: cesionarii ulteriori şi
succesivi ai aceleiaşi creanţe şi creditorii chirografari ai cedentului. Îndeplinirea formalităţilor
de publicitate are relevanţă şi în legătură cu aceşti terţi. Ca urmare, dacă sunt mai mulţi
cesionari ai aceleiaşi creanţe, va avea câştig de cauză cesionarul care a îndeplinit mai întâi
aceste formalităţi. Debitorul se va libera plătindu-i acestui cesionar.
Dar, pe lângă cele două modalităţi de publicitate evocate mai devreme, mai trebuie să
ţinem seama că în cadrul creanţelor cesiunea poate să fie şi înscrisă în arhiva electronică de
garanţii mobiliare, despre care se face vorbire în art. 2413 NCC. Această înscriere care de
obicei este cerută pentru ipotezele în care se garantează o creanţă cu alte creanţe, este
importantă şi în situaţia în care apare un conflict între cesionarii ulteriori şi succesori ai
aceleiaşi creanţe. Într-adevăr, dacă unul dintre cesionari şi-a înscris cesiunea în arhivă, atunci
el va avea prioritate în raport cu toţi ceilalţi cesionari ulteriori sau anteriori lui, indiferent de
data la care cesiunile respective au fost comunicate către debitor sau au fost acceptate de
acesta. Aşadar, siguranţa absolută a cesiunii creanţei depinde de înscrierea în arhiva
electronică.
Şi în raport cu creditorii cedentului îndeplinirea formalităţilor de publicitate are acelaşi
efect. Până la momentul îndeplinirii formalităţilor creditorii pot să urmărească creanţa în
patrimoniul cedentului, chiar dacă cesiunea a fost încheiată deja, ea nu este opozabilă
creditorilor până la publicitate.
7
Subrogaţia personală
Este vorba de o înlocuire a unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui raport
juridic obligaţional.
Fie că este legală, fie că este convenţională, subrogaţia personală presupune
transmiterea creanţei de la creditorul iniţial către o altă persoană în momentul plăţii.
Aceasta este diferenţa esenţială faţă de cesiunea de creanţă. Cesiunea de creanţă nu presupune
o plată în momentul încheierii cesiunii. În cazul nostru (subrogaţia persoană), transmiterea
operează în momentul în care se face plata către creditor de către o altă persoană decât
debitorul. O asemenea transmitere este posibilă numai dacă legea prevede că avem un caz de
subrogaţie personală. Altfel, cel care a plătit va putea să aibă o acţiune în restituire împotriva
accipiensului sau după caz o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză împotriva debitorului.
Important este că, în absenţa unei precizări a legii nu poate opera subrogaţia personală.
Din această perspectivă, diferenţa dintre subrogaţia legală şi subrogaţia convenţională
este oarecum ambiguă/neclară în sensul că în ambele situaţii, subrogaţia este prevăzută de
lege. Diferenţa este: în cazul subrogaţiei legale, transferul creanţei operează pentru că
legiuitorul leagă aceste efecte de plată, în cel de al doilea caz legiuitorul prevede convenţia
care trebuie să fie încheiată pentru ca să opereze subrogaţia.
Pe lângă aceste 4 cazuri, se mai precizează că pot exista şi alte cazuri de subrogaţie
personală prevăzute de lege, de exemplu în materia asigurărilor, când asigurătorul plăteşte
indemnizaţia de asigurare, el se poate subroga în drepturile asiguratului, împotriva celui care a
cauzat paguba.
În toate cazurile subrogaţiei efectele sunt comune. Creanţa se transmite către noul
creditor însoţită de toate garanţiile şi accesoriile sale.
7
Debitorul va avea împotriva noului creditor mijloacele de apărare pe care le avea împotriva
creditorului iniţial.
În cazul în care subrogaţia este parţială, legea prevede o preferinţă între cei doi
creditori, adică creditorul iniţial care a păstrat o parte din creanţă şi noul creditor care a primit
o parte din creanţă. Va fi preferat creditorul iniţial, adică el va fi mai întâi satisfăcut.
În ipoteza în care creditorul iniţial şi-a asumat o obligaţie de garanţie faţă de noul
creditor, se inversează preferinţa, în sensul că noul creditor va fi preferat în raport cu vechiul
creditor (creditorul iniţial).
B. Transmiterea datoriei
Preluarea datoriei
Nu era reglementat în vechiul cod civil, dar este reglementat în actualul cod civil de la
art. 1599 la art.1608.
Preluarea de datorie, este operaţiunea prin care datoria debitorului se transmite către
un nou debitor.
Această convenţie se poate realiza:
● fie prin contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, dar cu acordul
creditorului
● fie prin contract încheiat între creditor şi noul debitor, caz în care nu mai este nevoie
de acordul vechiului debitor.
Această diferenţă privind structura manifestărilor de voinţă este explicabilă prin aceea
că în cazul în care chiar creditorul participă la încheierea convenţiei el are reprezentarea că
noul debitor prezintă garanţiile de seriozitate pentru executarea datoriilor. Când însă transferul
datoriei se realizează prin convenţie încheiată între vechiul debitor şi noul debitor, creditorul,
dacă nu şi-ar da acordul s-ar vedea în situaţia de a avea un nou debitor care nu îi inspiră
încredere. Acordul său este necesar.
Aşadar, avem o structură bipartită când convenţia se încheie între creditor şi noul
debitor şi o structură tripartită când convenţia se încheie între debitorul iniţial şi noul debitor,
fiind nevoie şi de acordul creditorului. În acest sens, în art. 1605 din Ncc se spune că
preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele numai dacă creditorul îşi dă
acordul. Dacă citim acest articol împreună cu art. 1608 atunci vom observa o aparentă
contradicţie. E numai aparentă contradicţia, într-adevăr până când creditorul îşi dă acordul,
convenţia încheiată între vechiul debitor şi noul debitor produce efecte, dar nu faţă de
creditor, ci numai faţă de vechiul debitor şi noul debitor. Noul debitor va fi obligat să execute
datoria către creditor. Această obligaţie funcţionează însă în raportul cu vechiul debitor. Nu se
naşte încă dreptul creditorului de a cere executarea de la noul debitor. Nu avem un raport
juridic între creditor şi noul debitor, în schimb avem un raport juridic între vechiul debitor şi
noul debitor. Dacă noul debitor nu execută, vechiul debitor îi poate cere daune( în măsura în
care se justifică asemenea daune). Aşadar, într-o asemenea situaţie, vechiul debitor nu este
liberat faţă de creditor. Creditorul, până îşi dă acordul se va putea îndrepta împotriva
vechiului debitor, numai după ce creditorul îşi dă acordul, vechiul debitor este liberat şi se
naşte raportul juridic între noul debitor şi creditor.
7
Este posibil însă, ca acordul creditorului să fie însoţit de prevederea că nu-l liberează
pe vechiul debitor. În această ipoteză, creditorul se va putea îndrepta mai întâi împotriva
noului debitor, iar dacă acesta este insolvabil se va îndrepta mai apoi împotriva vechiului
debitor. Este, aşadar vorba despre o urmărire în scară. Pentru a beneficia de această urmărire
în scară, creditorul trebuie însă să-i comunice vechiului debitor împrejurarea că noul debitor
este insolvabil în termen de 15 zile de la constatarea stării de insolvabilitate.
7
C. Transmiterea drepturilor şi datoriilor împreună
Cesiunea Contractului
Sediul materiei: art 1315-1320 NCC
Cesiunea contractului este o convenţie tripartită care se încheie între părţile
contractului şi o terţă persoană care preia drepturile şi obligaţiile unei părţi din contract.
Aşadar, terţul nu preia doar datoria sau creanţa, ci preia şi drepturile şi datoriile din contractul
respectiv.
Cât priveşte momentul în care contractantul cedat îşi dă acordul în această structură
tripartită există două variante:
● Fie acest acord este concomitent cu acordul dintre celălalt cocontractant şi terţ, sau
ulterior acestui acord
● Fie, în a doua ipoteză, contractantul cedat îşi dă acordul cu anticipaţie. Înainte de a se
încheia cesiunea de contract (fie chiar în momentul în care se încheie contractul iniţial,
fie ulterior,dar înainte de cesiune) o parte îşi manifestă voinţa, precizând că este de
acord ca partea cealaltă să cedeze contractul. Este un consimţământ exprimat cu
anticipaţie. Numai că cesiunea de contract presupune ca ulterior să se încheie un acord
de voinţă între cealaltă parte şi terţ-care preia contractul, iar efectul cesiunii se produce
în momentul în care se notifică această cesiune către contractantul cedat sau în
momentul în care acesta acceptă cesiunea. Nota bene, când e vorba de acceptarea
cesiunii în această ipoteză, nu mai este vorba de o manifestare a consimţământului la
cesiune pentru că acesta a fost deja exprimat anterior, cu anticipaţie, ci este vorba doar
de confirmarea faptului că acest contractant cedat a luat cunoştinţă de cesiune. Este o
dovadă a informării despre cesiune.
8
II. TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR
Novaţia
Sediul materiei: art. 1609- 1614
Este un contract prin care se schimbă vechea obligaţie cu o obligaţie nouă. Elementul
de noutate: - fie un subiect al raportului obligaţional, caz în care vorbim de novaţie subiectivă
(se schimbă debitorul=novaţie prin schimbare de debitor; se schimbă creditorul=novaţie prin
schimbare de creditor)
- se schimbă fie obiectul, fie cauza, caz în care vorbim de novaţie obiectivă (sau un
element complementar obiectului contractului, de exemplu se schimbă o modalitate cu alta)
Efectul principal al novaţiei este înlocuirea vechii obligaţii cu obligaţia nouă. Spre deosebire
de modurile de transmitere a obligaţiilor, novaţia nu păstrează obligaţia veche. Ca urmare, se
sting accesoriile şi garanţiile care însoţeau obligaţia veche. Ele ar putea supravieţui numai
dacă există o convenţie expresă în acest sens
8
Curs 11
Moduri de stingere a obligaţiilor
1. Compensaţia
8
Obligaţia este certă dacă are o existenţă sigură. Uneori se spune necontestată, o
exprimare neriguroasă deoarece de principiu orice se poate contesta. De regulă, ceea ce
contează este dacă obligaţia este constatată printr-un titlu, astfel încât creează reprezentarea că
într-adevăr creditorul are creanţa respectivă.
Obligaţiile sunt lichide dacă ele sunt determinate sau determinabile sub aspectul
valorii economice.
Obligaţiile sunt exigibile dacă nu au termen sau au ajuns la termen, la scadenţă.
Compensaţia nu este împiedicată dacă pentru una din obligaţii s-a acordat un termen de graţie.
Termenul de graţie nu se confundă cu termenul ca modalitate a actului juridic civil. Este
vorba de o simplă păsuire de plată pentru debitor, dar asta nu înseamnă că creanţa creditorului
nu ar fi exigibilă.
Dacă aceste cerinţe sunt îndeplinite, cele două obligaţii se sting până la concurenţa celei mai
mici dintre ele. Totuşi, sunt câteva ipoteze precizate în art. 1618 când nu poate opera
compensaţia:
Compensaţia nu are loc atunci când:
a) creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi; - ar trebui să ne gândim
la răspunderea civilă delictuală de exemplu; dacă debitorul obligaţiei de plată a despăgubirii
este la rândului lui creditor faţă de victimă el nu poate cere compensaţia creanţei sale cu
creanţa păgubitului. Este o formulare a textului puţin înşelătoare: de fapt nu creanţa rezultă
dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi, ci datoria rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a
păgubi. Este de fapt creanţa celeilalte părţi împotriva debitorului care a săvârşit fapta ilicită.
b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
8
o eventuală compensaţie a debitorului, cum spune textul, care este dobândită împotriva
creditorului popritor nu mai poate forma obiectul compensaţiei pentru că aceasta intervine
după ce s-a validat poprirea.
(3) Debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai poate
prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale. – Aşadar, într-o
asemenea ipoteză este vorba despre o renunţare tacită la compensaţie, debitorul deşi putea să
invoce compensaţia plăteşte, asta însemnând şi că renaşte creanţa sa împotriva celeilalte părţi,
numai că această renaştere nu va mai fi însoţită de privilegii şi ipoteci care vor fi definitiv
stinse.
● Compensaţia judiciară
Se referă la ipoteza în care creanţa nu este lichidă, astfel că cei interesaţi se adresează instanţei
pentru a stabili valoarea creanţei.
1617 alin (2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune
compensaţia.
● Compensaţia convenţională
Este necesară atunci când nu sunt îndeplinite cerinţele compensaţiei legale, oricare dintre ele,
dar părţile se pot înţelege ca şi într-o asemenea ipoteză să opereze compensaţia.
2. Confuziunea
8
Dar, nu întotdeauna se întâmplă aşa: art 1624 (2) Confuziunea nu operează dacă
datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite .
8
moştenirii: un terţ are un drept de ipotecă asupra unui bun al defunctului, odată cu acceptarea
moştenirii nu se va stinge acel drept de ipotecă al terţului).
8
3. Darea în plată
Darea în plată este o convenţie încheiată între creditor şi debitor, prin care, în
momentul plăţii, obligaţia se stinge nu prin executarea prestaţiei iniţiale, ci prin oferirea unei
alte prestaţii de către debitor. Nu are importanţă dacă cele două prestaţii sunt egale valoric.
Cât timp părţile s-au înţeles în acest fel, obligaţia se stinge indiferent dacă prestaţia oferită
este mai mare sau mai mică decât prestaţia iniţială care trebuia să fie executată. La o primă
vedere am fi în prezenţa unei novaţii prin schimbare de obiect, în realitate există o diferenţă,
întrucât convenţia de novaţie este anterioară plăţii, ori în cazul dării în plată schimbarea
prestaţiei iniţiale cu prestaţia ulterioară se face chiar în momentul plăţii. Dar, ca şi plata, acest
mod de stingere al obligaţiilor are un caracter complex, el reuneşte şi convenţia părţilor, dar şi
faptul material al executării prestaţiilor. Iată de ce dintr-o perspectivă darea în plată este o
convenţie, iar dintr-o altă perspectivă este un fapt material.
Darea în plată, pentru a fi valabilă trebuie să îndeplinească cerinţele de valabilitate ale
convenţiilor (de fond şi de formă). Când darea în plată constă în transferul proprietăţii sau în
transferul altui drept, debitorul va fi ţinut atât de obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii cât
şi de obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului transferat, în condiţiile în care aceste obligaţii
de garanţie sunt reglementate în materia vânzării. Dacă după darea în plată devin efective
aceste obligaţii de garanţie, creditorul are două variante la dispoziţie:
● Să ceară angajarea răspunderii debitorului pt evicţiune sau pentru vicii.- răspundere
contractuală
● Să ceară de la debitor prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. – în această variantă
este vorba despre o desfiinţare a dării în plată, renaşte situaţia iniţială (rezoluţiune).
Această rezoluţiune operează nu prin a cere de la instanţă, ci prin a cere de la debitor
direct. Debitorul face practic o declaraţie de rezoluţiune unilaterală. Avantaj faţă de
prima variantă, care ar necesita adresarea către instanţă. Însă în această situaţie
garanţiile oferite de terţi nu renasc, garanţiile rămân stinse.
8
4.Remiterea de datorie
Remiterea de datorie poate fi totală sau parţială. Există o prezumţie că este totală, în
măsura în care nu există o clauză derogatorie. Remiterea de datorie poate să fie expresă sau
tacită. În principiu, dovada remiterii de datorie se poate face cu orice mijloc de probă, cum se
întâmplă în cazul plăţii conform art. 1499.
Conform art. 1632 renunţarea expresă la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de
creditor nu prezumă remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate. Dacă remiterea
priveşte doar garanţia, raportul principal rămâne în vigoare.
Conform Art. 1633 alin (1) remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe
fideiusor, ca şi pe oricare alte persoane ţinute pentru el. Dacă se stinge raportul principal,
ceea ce este accesoriu se stinge de asemenea. (2) Remiterea de datorie consimţită în
favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul principal. – Dacă se stinge accesoriul nu
înseamnă că se stinge principalul. (3) Dacă remiterea de datorie este convenită cu unul
dintre fideiusori, ceilalţi rămân obligaţi să garanteze pentru tot, cu includerea părţii
garantate de acesta, numai dacă au consimţit expres la exonerarea lui. - Aşadar, avem
ipoteza în care aceeaşi obligaţie este garantată de mai mulţi fideiusori şi remiterea nu priveşte
toţi fideiusorii, ci doar pe unul din ei. Astfel ceilalţi fideiusori rămân obligaţi pentru întreaga
garanţie, numai dacă au consimţit la eliberarea fideiusorului în favoarea căruia a operat
remiterea de datorie. (4) Prestaţia pe care a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l
exonera de obligaţia de garanţie se impută asupra datoriei, profitând, în proporţia valorii
acelei prestaţii, atât debitorului principal, cât şi celorlalţi fideiusori. – Dacă creditorul
primeşte o prestaţie de la un fideiusor, această prestaţie se scade din datoria totală. Această
prestaţie profită atât debitorului, cât şi celorlalţi fideiusori (ei vor fi ţinuţi numai pentru restul
din datorie).
8
5. Imposibilitatea fortuită de executare
8
Există şi anumite cerinţe procedurale pentru ca debitorul să beneficieze de stingerea
obligaţiei: art. 1634 alin (5) debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa
evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea
nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut
sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul
cauzat, prin aceasta, creditorului.
Conform art 1634 alin (6) dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu
poate invoca imposibilitatea fortuită de executare. Bunurile de gen nu pier !
Obligaţiile Complexe
9
Obligaţiile divizibile. Obligaţiile indivizibile.
De regulă când vorbim despre obligaţii avem în vedere acel raport juridic obligaţional
încheiat între un creditor un debitor şi care are ca obiect o singură prestaţie. Acest raport
obligaţional standard este din motive didactice tiparul analizei atunci când vorbim despre
obligaţii. În realitate, raporturile obligaţionale nu se prezintă doar în forma standard. Ele sunt
fie afectate de modalităţi, fie presupun existenţa mai multor creditori, mai multor debitori ori
şi a mai multor creditori şi a mai multor debitori, fie prezenţa unor prestaţii multiple ca obiect
al obligaţiei.
Când avem mai mulţi creditori/debitori în cadrul aceluiaşi raport obligaţional regula
este divizibilitatea. Obligaţia este divizibilă.
Până la urmă, într-o asemenea ipoteză avem mai multe raporturi obligaţionale. Dacă
putem vorbi de o oarecare unitate a obligaţiei şi o singură obligaţie, acest lucru este posibil
numai din perspectiva unicităţii prestaţiei. Numai că, în măsura în care prestaţia este
divizibilă, în final vom avea fracţiuni de prestaţii, fie în sensul că fiecare se execută de către
un debitor, fie în sensul că fiecare profită unui creditor. Divizibilitatea, fie că e vorba între
debitori, fie că e vorba între creditori, este regula.
Art 1423 (Prezumţia de egalitate: dacă prin lege ori prin contract nu se dispune
altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale. Această
regulă se aplică, în mod similar, şi în privinţa creditorilor.) + art 1424 (Prezumţia de
divizibilitate. Excepţii : Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care
indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa,
susceptibil de divizare materială sau intelectuală) reglementează două prezumţii: de
divizibilitate şi prezumţia de egalitate.
Fie prin natura prestaţiei, fie prin voinţa părţilor, prestaţia nu se poate divide. Aşadar,
putem vorbi atât de indivizibilitate naturală, cât şi de indivizibilitate convenţională.
De regulă, obligaţiile de „a da” sunt divizibile. Obiectul obligaţia de a da este un drept, iar
dreptul prin natura lui este divizibil căci este o realitate intelectuală.
Dacă este vorba de obligaţii de „a face” sau „a nu face” sunt de obicei indivizibile. În mod
natural acestea sunt indivizibile de cele mai multe ori.
Şi dacă avem mai mulţi creditori şi dacă avem mai mulţi debitori, prestaţia trebuie să fie
executată integral.
9
Altfel spus, dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare creditor are dreptul să ceară executarea
întregii prestaţii de la debitor (indivizibilitatea activă), dacă sunt mai mulţi debitori, creditorul
poate să ceară executarea integrală a prestaţiei de la oricare debitor (indivizibilitate pasivă). Şi
într-un caz şi în celălalt, chiar dacă prestaţia nu este indivizibilă prin natura ei, părţile se pot
înţelege ca o prestaţie divizibilă prin natură să fie considerată indivizibilă prin voinţa lor. În
orice caz, indivizibilitatea trebuie să fie expresă. De cele mai multe ori indivizibilitatea rezultă
din natura obiectului prestaţiei.
Efectele indivizibilităţii:
A. Indivizibilitatea activă
Efectele dintre creditorii indivizibili şi debitor
● Oricare creditor poate să ceară prestaţia integrală de la debitor.
Efectele dintre creditorii indivizibili între ei
● În măsura în care nu a primit întreaga prestaţie desocotirea se va face în funcţie de
înţelegerea iniţială a creditorilor. Altfel spus, trebuie să vedem pentru ce s-au angajat
să fie în situaţia de indivizibilitate. (Dacă vor să exploateze în comun un bun evident
că nu-l vor diviza, dar vor împărţi beneficiile exploatării)
B. Indivizibilitatea pasivă
● Fiecare din debitori poate fi obligat să execute integral prestaţia. Dacă unul din ei va
plăti întreaga prestaţie, atunci va avea un drept de regres împotriva celorlalţi pentru
părţile lor din obligaţie, sub aspect valoric.
9
Solidaritatea
Conform art 1442 obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între
moştenitorii săi.
Solidaritatea pasivă (mai mulţi debitori, fiecare este ţinut la plata datoriei către creditor)
Este şi o formă de garanţie, are o funcţie de garanţie. Fiecare debitor solidar răspunde
nu numai pentru partea sa de datorie, ci şi pentru părţile de datorie ale celorlalţi. Dintr-un
punct de vedre, această formă de garanţie este mai puternică decât fideiusiunea. Cum vom
vedea, un fideiusor poate invoca beneficiul de discuţiune, în sensul că, dacă este urmărit de
creditor, poate să ceară acestuia să-l urmărească mai întâi pe debitor. Debitorul solidar urmărit
de creditor nu poate invoca un asemenea beneficiu. Creditorul alege pe cine urmăreşte.
Creditorul urmărit poate doar să-i cheme în garanţie în proces pe ceilalţi codebitori solidari,
pentru că dacă el va fi obligat să plătească creditorului, ceilalţi codebitori să fie obligaţi faţă
de el pentru partea lor din datorie. O altă diferenţă faţă de fideiusiune: fideiusorul poate
invoca beneficiul de diviziune/divizibilitate (dacă sunt mai mulţi fideiusori şi creditorul
porneşte urmărirea faţă de unul dintre ei pentru toată datoria, fideiusorul urmărit va spune; se
divizează datoria şi eu răspund numai pentru partea mea, pentru celelalte răspund ceilalţi
fideiusori ; datoria se divizează), pe când în cazul nostru, debitorul solidar nu va putea să
invoce divizibilitatea obligaţiei, tocmai pentru că el este „solidar” va trebui să plătească totul.
9
partea sa din datorie, această compensaţie va profita şi celorlalţi debitori, în sensul că
vor putea fi urmăriţi numai faţă de ceea ce a rămas din datorie; la fel se întâmplă şi la
remiterea de datorie/confuziune/renunţare la solidaritate –vezi art. 1450-1453 şi
excepţii personale care profită numai debitorului care le invocă: de expl dacă s-a
prevăzut un termen pentru unul din debitori numai el va putea să invoce acest termen,
pentru ceilalţi debitori obligaţia este exigibilă.)
● Şi aici funcţionează o reprezentare în bloc a debitorilor. Fiecare debitor îi reprezintă pe
ceilalţi, în măsura în care nu le creează o situaţie mai grea. În acest sens, suspendarea
şi întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, produce efecte şi faţă de ceilalţi debitori.
9
Debitorul care a făcut această plată va putea eventual să aibă o acţiune în restituire împotriva
creditorului iniţial întrucât obligaţia era nulă, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză –spune
Stoica, pentru că plata lucrului nedatorat presupune eroarea plătitorului iar existând obligaţia
nu se poate vorbi despre eroare, deşi sunt autori care susţin această idee.)
● Dacă obligaţia solidară a fost contractată în interesul exclusiv al unui codebitor
solidar. În acest caz, dacă cel care plăteşte este altul decât codebitorul interesat, atunci
plătitorul va avea drept de regres integral împotriva codebitorului interesat. În realitate în
această situaţie, cel care plăteşte este exact în situaţia unui fideiusor, el nu plăteşte pentru el în
nicio măsură, ci plăteşte pentru altul, deci este normal să aibă recurs integral.
● Solidaritatea pasivă se stinge fie prin moartea unui debitor sau a debitorilor (după cum
am văzut nu se transmite la moştenitori solidaritatea), dar se poate stinge şi prin renunţarea la
solidaritate, care poate să fie expresă sau tacită. Regula este că renunţarea trebuie să fie
expresă.
9
Însă art. 1453 alin (3) există două ipoteze în care renunţarea poate să fie şi tacită:
a) fără a-şi rezerva beneficiul solidarităţii în raport cu debitorul solidar care
a făcut plata, menţionează în chitanţă că plata reprezintă partea acestuia din urmă
din obligaţia solidară. Dacă plata are ca obiect numai o parte din dobânzi,
renunţarea la solidaritate nu se întinde şi asupra dobânzilor neplătite ori asupra
capitalului decât dacă plata separată a dobânzilor, astfel menţionată în chitanţă, se
face timp de 3 ani;
b) îl cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea
acestuia, iar cererea având acest obiect este admisă.
9
Curs 12
Restituirea prestaţiilor
Există situaţii în care fie pentru că s-a făcut o plată nedatorată, fie pentru că s-a
desfiinţat un contract în temeiul căruia părţile şi-au executat deja obligaţiile, total sau parţial,
se pune problema restituirii prestaţiilor.
În Codul civil actual s-a optat pentru o reglementare de drept comun care să fie
aplicabilă indiferent de cauza restituirii prestaţiilor. Ca urmare, ori de câte ori, indiferent de
cauza subiectului unui raport juridic obligational, trebuie să restituie prestaţia primita, vor fi
aplicate prevederile din NCC de la art. 1635 la art. 1649.
Rezultă din cele precizate anterior că există mai multe cauze care determină restituirea
prestaţiilor. Prima dintre ele se referă chiar la plata nedatorată. A doua ipoteză se refera la
prestaţiile executate în temeiul unui contract care este ulterior desfiinţat. Un contract poate fi
desfiinţat ca urmare a nulităţii, a rezoluţiunii. Este vorba aşadar despre acea desfiinţare a
contractului cu efect retroactiv. Avem în vedere contractele cu executare dintr-o dată. În cazul
contractelor cu executare succesivă sau continuă, nulitatea şi rezoluţiunea ar produce efecte
pentru viitor, aşadar nu se mai pune problema desfiinţării contractului ci a încetării acestuia.
Pană în momentul încetării contractului părţile trebuie să execute prestaţiile reciproce.
În art. 1635 alin.(1) pare să mai fie vorba si de o a treia ipoteză în care se impune
restituirea prestaţiilor, atunci când ar fi vorba de o obligaţie care ar deveni imposibil de
executat ca urmare a unui eveniment fortuit (forţa majora, caz fortuit si orice eveniment
asimilat acestora). Observăm că dacă este vorba de imposibilitatea fortuită de executare a unui
contract sinalagmatic, totală şi definitivă, consecinţa este tot desfiinţarea contractului cu efect
retroactiv. Ca urmare, în realitate este vorba doar despre o redactare inabilă a textului pentru
că această ultimă ipoteză se încadrează în ipoteza anterioară, aceea a desfiinţării unui contract
cu efect retroactiv.
O situaţie distinctă este reglementată în alin. (2) al art. 1635 („Ceea ce a fost prestat
în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii,
afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă
sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei.”) şi anume, situaţia în care se face o
prestaţie în temeiul unei cauze viitoare care însă nu s-a mai înfăptuit. De exemplu: părţile
urmează să încheie în viitor un contract şi una dintre ele cu anticipaţie, înainte de executarea
contractului, execută prestaţia. Ulterior contractul nu e mai încheie astfel încât prestaţia
executată trebuie să fie restituită. Nu e caz de restituire în această situaţie în măsura în care cel
care a făcut prestaţia ştia că înfăptuirea cauzei viitoare este imposibilă sau a împiedicat el
însuşi înfăptuirea acelei cauze.
Ceea ce este important este că atunci când se pune problema restituirii prestaţiilor
obligaţia de restituire va fi însoţită de garanţiile care însoţeau obligaţia iniţială. Aşadar,
creditorul restituirii, în măsura în care debitorul restituirii nu execută, va putea pune în lucru
garanţiile obligaţiei iniţiale. Creditorul restituirii: în mod normal cel care a efectuat prestaţia
are calitatea de creditor, acestei persoane fiind necesar a se i se face restituirea (poate
desemna un mandatar sau poate exista în temeiul legii o altă persoană îndreptăţită la
restituire).
Spre deosebire de soluţiile care fuseseră consacrate în practica judiciară sub imperiul
vechiului cod civil atunci când un contract era desfiinţat pentru cauză ilicită sau imorală,
soluţii care presupuneau aplicarea adagiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”
(Nimeni nu poate invoca in susţinerea intereselor sale propria sa culpa) astfel încât nu mai era
loc de restituire, NCC în art. 1638 precizează că şi prestaţia executată în temeiul unei cauze
ilicite sau imorale rămâne supusă restituirii. S-a apreciat că dacă prestaţia rămâne la cel care
a primit-o, ar fi o îmbogăţire fără justă cauză, altfel spus, caracterul ilicit sau imoral al
contractului încheiat şi desfiinţat din acest motiv, nu ar fi o cauză suficientă pentru păstrarea
9
prestaţiei - cum se aprecia în jurisprudenţa creată sub imperiul vechiului cod civil. Restituirea
unei prestaţii poate să fie însoţită şi de plata daunelor-interese, în măsura în care creditorul
restituirii face dovada că a suferit un prejudiciu suplimentar faţă de valoarea prestaţiei
executate.
Dar, chiar şi atunci când prestaţia constă în predarea unui bun restituirea în natură
poate fi imposibilă ca urmare a pieirii sau înstrăinării bunului. În această privinţă trebuie să
facem distincţie între pieirea sau înstrăinarea bunului care sunt imputabile debitorului
restituirii şi pieirea fortuită a bunului-independentă de culpa debitorului.
În primul caz (pieirea sau înstrăinarea bunului-imputabile debitorului), creditorul are
dreptul să primească valoarea bunului evaluată fie în momentul primirii prestaţie, fie în
momentul pieirii sau înstrăinării bunului. Debitorul va fi ţinut să plătească valoarea cea mai
mică dintre aceste două valori (se aplică în această situaţie regula de la îmbogăţirea fără justă
cauză). În măsura în care forma vinovăţiei este calificată, adică este vorba de reaua-intenţie a
debitorului, atunci creditorul va avea dreptul la cea mai mare dintre aceste două valori. Dacă
bunul a pierit în mod fortuit, atunci obligaţia se stinge. Va opera în acest caz o subrogaţie
reală cu titlu particular prevăzută în art. 1642 prima frază („Dacă bunul supus restituirii a
pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este liberat de această obligaţie, însă el
trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizaţia încasată pentru această pieire,
fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie”).
În măsura în care pieirea fortuită a lucrului ar fi determinată însă chiar de către
debitor, el nu va mai fi liberat de obligaţia de restituire, cu excepţia cazului în care face
dovada că bunul ar fi pierit şi dacă se afla la creditor.
În cazul în care bunul supus restituirii este doar deteriorat, conform art. 1643 debitorul
va trebui să-l despăgubească pe creditor cu echivalentul prejudiciului constând în vătămarea
bunului. În măsura în care, deteriorarea este rezultatul folosinţei normale a lucrului, debitorul
nu va datora această despăgubire. În alin. (2) 1643 se introduce o distincţie legată de cauza
care determină restituirea: se face distincţie între acele cauze de restituire care sunt imputabile
creditorului şi cauzele în care creditorul nu are o culpă în legătură cu cauza de restituire -
„Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii
trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără
despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului
restituirii.” (de exemplu rezoluţiunea poate fi pronunţată ca urmare a atitudinii culpabile a
uneia dintre părţi; o parte şi-a executat numai unele din obligaţiile sale, a îndeplinit doar o
parte din prestaţii. Ca urmare a rezoluţiunii, deşi desfiinţarea s-a produs din culpa celui care a
executat parţial, acesta va avea totuşi dreptul să ceară restituirea a ceea ce a executat. Dar,
într-o asemenea ipoteză va primi bunul predat în temeiul contractului desfiinţat în starea în
care se afla bunul la momentul introducerii acţiunii în restituire, fără a mai putea cere
despăgubiri de la debitor pentru eventualele deteriorări. Numai în măsura în care creditorul
restituirii va face dovada că deteriorările sunt rezultatul activităţii culpabile a debitorului
atunci acesta le va datora.)
9
O soluţie discutabilă este cuprinsă în art. 1644 NCC care se referă la restituirea
cheltuielilor făcute de debitorul restituirii cu bunul respectiv: în acest caz, legiuitorul
precizează că se vor aplica regulile din materia accesiunii imobiliare artificiale. Soluţia este
corectă numai dacă aceste cheltuieli s-ar fi încorporat într-o lucrare nouă. Dar dacă aceste
cheltuieli nu s-au încorporat într-o lucrare nouă, în mod normal textul ar fi trebuit să facă
trimitere la dispoziţiile cuprinse în art 566 alin (3)- (8). Aceste dispoziţii se referă la efectele
acţiunii în revendicare.
În ultimul alin. articolul 566 face precizarea că numai dacă cheltuielile făcute cu
bunurile restituirii se încorporează într-o lucrare nouă se aplică regulile de la accesiune. În
concluzie, art 1644 trebuie citit în sensul că el trimite pe de-o parte la accesiunea
imobiliară artificială atunci când cheltuielile se încorporează într-o lucrare nouă, iar pe
de altă parte la dispoziţiile art. 566 alin (3)-(8) când cheltuielile nu se încorporează într-o
lucrare nouă.!
Cât priveşte fructele bunului supus restituirii, se face şi aici distincţie între buna sau
reaua credinţă a celui ce trebuie să restituie bunul. Dacă el a fost de bună credinţă în
momentul în care a primit bunul, atunci va avea dreptul să păstreze fructele.
Dacă a fost de rea credinţă, va trebui să restituie fructele, având dreptul să reţină
cheltuielile făcute cu producerea fructelor. Dacă debitorul restituirii a folosit bunul supus
restituirii, nu va fi pus la plata contravalorii folosinţei dacă a fost de bună-credinţă, în schimb,
dacă a fost de rea-credinţă atunci va plăti contravaloarea folosinţei. Dacă este vorba însă chiar
de cheltuielile restituirii, adică de acelea ocazionate de restituirea bunului, acestea se vor
suporta proporţional în ipoteza în care fiecare parte trebuie să restituie ceva celeilalte. Evident
că dacă numai o parte este obligată la restituire sau dacă este imputabilă cauza restituirii unei
singure părţi, atunci aceasta va fi obligată integral la plata cheltuielilor de restituire.
9
Toate aceste dispoziţii care guvernează restituirea prestaţiilor constituie dreptul
comun în materie. Este posibil ca fie în completare, fie prin derogare de la aceste dispoziţii,
în anumite materii să se prevadă soluţii complementare ori soluţii speciale. În absenţa unor
asemenea prevederi se vor aplica numai dispoziţiile analizate anterior.
Garanţiile Obligaţiilor
Pe lângă ideea de libertate, în fundamentul Codului Civil se regăseşte şi ideea de
siguranţă. Garanţiile obligaţilor au legătură tocmai cu ideea siguranţa executării obligaţiilor.
În mod normal obligaţiile se execută fie de bună voie, fie în mod silit. Dacă însă, debitorul nu
execută în natură, iar executarea prin echivalent este împiedicată total sau în parte de
insolvabilitatea debitorului, înseamnă că fie parţial, fie total unii creditori nu vor fi satisfăcuţi.
Pentru a preveni riscul insolvabilităţii debitorului creditorul poate să ceară constituirea unor
garanţii. Garanţiile sunt deci instrumente juridice prin care creditorul se asigură, la scadenţă,
de faptul că creanţa sa va putea fi într-adevăr realizată, chiar dacă debitorul nu o poate executa
nici măcar silit.
1
● Personală-atunci când cel care dă cauţiunea de fapt oferă întreg patrimoniul, prin
multiplicarea garanţiei comune a creditorului
● Reală-atunci când cel care dă cauţiunea oferă anumite bunuri din patrimoniul său.
Orice alt instrument juridic care nu îndeplineşte una sau alta din aceste cerinţe nu intră
în sfera noţiunii de garanţie, chiar dacă în mod indirect poate să aibă şi funcţia de garanţie. De
exp. clauza penală are şi o funcţie de garanţie fără a fi o garanţie propriu-zisă; la fel arvuna.
Ele însă, nu înseamnă nici multiplicarea garanţiei comune a creditorilor, nici o garanţie reală.
Numai în mod general se poate spune că aceste instrumente juridice intră în sfera garanţiei.
Mai specială este situaţia solidarităţii şi a indivizibilităţii – cel puţin la solidaritate
există o consecinţă asemănătoare a multiplicării garanţiei comune: debitorul se poate îndrepta
împotriva oricărui debitor solidar şi îl poate urmări pentru întreaga datorie. Debitorii solidari
răspund faţă de creditor cu toate bunurile din patrimoniul lor. Este un fel de multiplicare a
garanţiei comune a creditorilor. Totuşi sunt 2 diferenţe importante:
● Debitorii solidari de regulă răspund nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru ei; Garanţii
personali nu răspund pentru ei, răspund numai pentru alţii
● Tocmai pentru că debitorul solidar răspunde şi pentru el, nu se realizează o deplină
multiplicare a garanţiei comune a creditorului.
Clasificarea Garanţiilor
Art 2326 alin. (1) Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu
valoarea creanţei fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de preferinţă ori
convenţii cu privire la ordinea îndestulării lor. (2) Creditorii care au acelaşi rang au
deopotrivă drept la plată, proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei. – regula este
aceea a egalităţii creditorilor, astfel încât aceştia îşi vor satisface proporţional creanţele în
măsura în care nu îşi pot satisface integral creanţele. Dacă existe cauze de preferinţă, atunci
unii creditori vor putea executa înaintea altora,astfel încât există posibilitatea ca unii creditor
să execute în întregime creanţele lor, pe când alţii să execute doar în parte sau să nu mai poată
să execute deloc. Cauzele de preferinţă sunt prevăzute în art. 2327 : „Cauzele de preferinţă
sunt privilegiile, ipotecile şi gajul.” În sens propriu-zis, garanţia reală nu presupune numai o
cauză de preferinţă, ci şi afectarea unui bun special ca obiect al garanţiei. Cauza de preferinţă
se manifestă în acest caz în legătură cu executarea unui anumit bun. Când vorbim despre
privilegii ele sunt cauze de preferinţă care se referă fie la întreg patrimoniul debitorului, fie la
segmente din patrimoniul acestuia, dar nu la un anumit bun. Numai într-un sens larg putem
include privilegiile în sfera garanţiilor reale.
1
Dreptul de retenţie nu este enunţat în art. 2327 deoarece acesta nu creează o cauză de
preferinţă.
Fideiusiunea
Reglementare: art. 2280-2320 NCC
Conform art. 2280, deşi vorbim de un drept de garanţie, textul preferă să se refere la
contractul de fideiusiune. În acest contract avem o parte fideiusorul, garantul personal, care se
obligă faţă de cealaltă parte, creditor într-un alt raport obligaţional, să execute obligaţia
debitorului din acel raport obligaţional, dacă acel debitor nu o execută. Fideiusorul îşi execută
această obligaţie fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros. Este o diferenţă faţă de vechiul cod
civil care avea în vedere numai fideiusiunea constituită cu titlu gratuit. Observăm aşadar, că în
contractul de fideiusiunea nu este parte debitorul din celălalt raport obligaţional. Avem deci
două raporturi obligaţionale care se suprapun : raport juridic principal - încheiat între creditor
şi debitor şi raportul juridic de fideiusiune –încheiat între fideiusor şi creditorul din raportul
obligaţional principal.
Textul nu defineşte dreptul de fideiusiune, ci contractul de fideiusiune pentru că nici în
doctrină nici în jurisprudenţă dreptul de fideiusiune ca atare nu a fost analizat ! Nu s-a
precizat ce este dreptul de fideiusiune, în ce constă dreptul creditorului împotriva dreptului
fideiusorului. Se confundă dreptul acestui creditor cu dreptul de creanţă din raportul
principal ? Are o altă natură juridică ? Nu se poate spune că se confundă dreptul de garanţie
cu dreptul de creanţă. Dreptul de garanţie este doar un accesoriu al dreptului de creanţă. Cu
toate acestea, dacă debitorul nu execută, creanţa va fi executată împotriva fideiusorului.
Dreptul de fideiusiune al creditorului are sau nu natura unui drept potestativ ? Dacă avem în
vedere faptul că creditorul se poate îndrepta direct împotriva fideiusorului am fi tentaţi să
spunem că da, dacă ţinem seama că fideiusorul poate invoca beneficiul de discuţiune am fi
tentaţi să răspundem negativ. De aici provine dificultatea calificării acestui drept de garanţie.
Astfel, în doctrină şi jurisprudenţă se preferă raportarea la contractul de fideiusiune şi evitarea
problemei dreptul de fideiusiune, fiind o chestiune „spinoasă”.
1
incapacitatea sa (în măsura în care fideiusorul cunoştea această împrejurare).Fideiusiunea
poate fi încheiată şi cu privire la o obligaţie viitoare sau o obligaţie condiţională. Din
caracterul accesoriu al fideiusiunii mai rezultă că fideiusorul nu poate garanta decât în limitele
obligaţiei principale, chiar dacă prin contractul de fideiusiune s-ar prevedea o obligaţie mai
extinsă, ea va fi redusă la obligaţia principală. Dar, fideiusorul va garanta nu numai pentru
capitalul obligaţiei principale ci şi pentru dobânzile obligaţiei principale, pentru cheltuielile
făcute de creditor ulterior notificării fideiusorului şi pentru cheltuielile de judecată. Aceste
cheltuieli de judecată vor fi plătite de fideiusor numai dacă creditorul l-a înştiinţat din timp
despre procedurile îndreptate împotriva debitorului principal. Fideiusiunea va putea fi şi
parţială, caz în care acest caracter accesoriu va avea în vedere numai partea din obligaţie care
este garantată.
● Fideiusiunea este un contract fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros. Aşa cum am văzut
la definiţia legală a acesteia, fideiusorul se poate obliga faţă de creditor în schimbul
unui preţ.
Sub imperiul vechiului cod civil fideiusiunea era consensuală, iar forma scrisă era necesară
numai din raţiuni de probă. Sub imperiul NCC, fideiusiunea devine un contract solemn.
Această idee rezultă din art. 2282 NCC „Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în
mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii
absolute.” Nu e vorba doar de formă autentică, solemnitatea se poate realiza în ambele forme
(înscris autentic sau sub semnătură privată).
Condiţiile fideiusiunii
- Mai întâi avem în vedere condiţiile generale ale oricărui contract
- Apoi avem în vedere cerinţele specifice:
● art.2282 impune forma solemnă;
● fideiusorul trebuie să aibă capacitatea de a se obliga, să aibă în România bunuri
suficiente pentru a satisface creanţa şi să domicilieze în România. (pentru a evita
complicaţiile urmăririi fideiusorului). Cerinţele privind bunurile şi domiciliul
fideiusorului nu mai sunt necesare dacă însuşi creditorul indică persoana fideiusorului
(el îşi asumă riscul să nu aibă suficiente bunuri sau să fie mai greu de urmărit)
* când e vorba despre o fideiusiune obligatorie (legală sau judiciară), debitorul se poate
libera oferind creditorului o altă garanţie în măsura în care creditorul este mulţumit cu
acea garanţie (de exemplu o garanţie reală)
Efectele fideiusiunii
1
Altfel spus, atunci când creditorul porneşte direct urmărirea împotriva fideiusorului, acesta
poate cere creditorului să meargă mai întâi să-l urmărească pe debitor. Beneficiul de
discuţiune nu există în cazul fideiusiunii judiciare. Altfel spus, în acest caz, dacă a pornit
creditorul urmărirea directă împotriva fideiusorului acesta trebuie să execute.
Dar, invocarea beneficiului de discuţiune presupune anumite cerinţe pe care
fideiusorul trebuie să le împlinească:
● el trebuie să invoce beneficiul de discuţiune mai înainte de judecarea fondului
procesului pornit împotriva sa de creditor
● să indice creditorului care sunt bunurile din patrimoniul debitorului care ar putea fi
urmărite
● să avanseze creditorului sumele necesare pentru această urmărire
Observăm deci că beneficiul de discuţiune nu poate fi invocat arbitrar. Fideiusorul trebuie să
ofere creditorului informaţiile necesare împreună cu sumele de bani aferente pentru ca
urmărirea împotriva debitorului să fie eficientă, iar nu pur formală.
În măsura în care, deşi aceste cerinţe au fost îndeplinite, creditorul întârzie urmărirea
debitorului, creditorul va suporta riscul insolvabilităţii parţiale sau totale a debitorului.
În ipoteza în care sunt mai mulţi fideiusori, fideiusorul urmărit poate invoca beneficiul
de diviziune. Este adevărat însă că, creditorul poate să pornească urmărirea împotriva oricărui
fideiusor. Ca şi beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune este o facultate. Dacă
fideiusorul nu o invocă, atunci urmărirea pornită de creditor împotriva sa continuă. În măsura
în care invocă însă beneficiul de diviziune, fideiusorul va putea reduce urmărirea împotriva sa
în raport cu partea de datorie pe care o garantează. Dacă însă un fideiusor este insolvabil,
chiar şi fideiusorul care a invocat diviziunea va suporta acest risc în mod proporţional cu
partea sa din datorie. Această repartizare a riscului insolvabilităţii unui fideiusor se produce
numai dacă insolvabilitatea acelui fideiusor este anterioară invocării beneficiului de diviziune.
Dacă insolvabilitatea este ulterioară, atunci fideiusorul care a invocat beneficiul de diviziune
nu mai trebuie să suporte riscul insolvabilităţii celuilalt fideiusor. Acest risc va fi suportat de
către creditor.
Este posibil ca atunci când sunt mai mulţi fideiusori, chiar creditorul să dividă de la
bun început urmărirea. În acest caz, el nu va mai putea să urmărească pe (ceilalţi ?) fideiusori
decât pentru partea lor.
Cea mai bună formulă pentru creditori este acea de a combina fideiusiunea şi
solidaritatea. Este posibil ca fideiusorul, pe lângă garanţia pe care o oferă, să se oblige şi în
solidar cu debitorul. Într-o asemenea ipoteză, fideiusorul nu va mai putea invoca nici
beneficiul de discuţiune, nici beneficiul de diviziune.
1
Întrucât întinderea obligaţiei de fideiusiune priveşte nu numai capitalul ci şi dobânzile
şi cheltuielile urmăririi, fideiusorul în măsura în care a făcut aceste plăţi va avea posibilitatea
să le recupereze integral de la debitor. Mai mult, fideiusorul poate să ceară dobânzi de la
debitor, chiar dacă obligaţia principală/iniţială nu era purtătoare de dobânzi.
În măsura în care sunt mai mulţi debitori principali care s-au obligat solidar,
fideiusorul păstrează beneficiul solidarităţii în acţiunea în regres. Este soluţia expres
prevăzută în art. 2308 NCC „Când pentru aceeaşi datorie sunt mai mulţi debitori principali
care s-au obligat solidar, fideiusorul care a garantat pentru toţi are împotriva oricăruia
dintre ei acţiune în restituire pentru tot ceea ce a plătit.”
Fideiusorul pierde dreptul de regres în măsura în care nu îl înştiinţează pe debitor de
plata făcută creditorului, iar debitorul plăteşte a doua oară. De asemenea, chiar dacă debitorul
nu plăteşte a doua oară, dreptul de regres se stinge în măsura în care debitorul face dovada că
în măsura în care ar fi fost înştiinţat de către fideiusor despre plată, atunci avea mijloacele
necesare pentru stingerea datoriei (putea invoca o compensaţie). Dacă aceste mijloace duceau
doar la reducerea datorie şi nu la stingerea ei, dreptul de regres al fideiusorului va fi şi el
limitat parţial. Dar în asemenea ipoteze, în care fie parţial fie total regresul fideiusorului este
limitat, el-fideiusorul poate să ceară de la creditor restituirea a ceea ce a plătit. Pe de altă
parte, şi debitorul are obligaţia să îl înştiinţeze pe fideiusor despre o eventuală plată făcută
creditorului (să nu plătească a doua oară). Dacă debitorul nu l-a înştiinţat pe fideiusor, iar
acesta din urmă a plătit pentru a doua oară, atunci fideiusorul va avea acţiune în restituire şi
împotriva debitorului, altfel spus, fideiusorul va alege între acţiunea în restituire împotriva
creditorului care a primit a doua oară plata şi acţiunea împotriva debitorului (obligaţie in
solidum). Fideiusorul se poate îndestula obţinând restituirea integrală fie de la creditor, fie de
la fideiusor.
Încetarea fideiusiunii:
GARANŢIILE REALE
Dreptul de retenţie
Dreptul de retenţie este reglementat de la art. 2495-2499
Spre deosebire de Vechiul cod civil, în NCC există o reglementare autonomă a dreptului de
retenţie. În vechiul cod existau doar texte acre făceau aplicaţia dreptului de retenţie.
Dreptul de retenţie este o garanţie reală imperfectă, care constă în acea că persoana
care are obligaţia de a remite sau de a restitui un bun are dreptul să reţină acel bun până
1
când creditorul remiterii sau al restituirii îi va plăti cheltuielile necesare şi utile făcute
pentru conservarea bunului, precum şi valoare prejudiciilor suferite din cauza bunului.
Garanţia este reală pentru că poartă asupra unui bun şi este imperfectă pentru că ea
nu oferă prerogativele specifice drepturilor reale de garanţie: prerogativa urmăririi şi cea a
preferinţei. De exemplu, depozitarul unui bun, făcând anumite cheltuieli pentru conservarea
bunului va avea dreptul să reţină bunul până când deponentul îi va plăti cheltuielile. Dar,
depozitarul nu se va putea îndestula din valoarea bunului cu preferinţă faţă de alţi creditori şi
nici nu va putea să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar găsi. Totuşi, în legătură cu această
ultimă precizare, este nevoie să ţinem seama că în NCC în art. 2499 alin (2) se precizează că
dacă retentorul a fost deposedat involuntar de bun (împotriva voinţei sale) nu se stinge dreptul
de retenţie, iar retentorul poate să ceară restituirea bunului. Soluţia este firească, dar nu este
echivalentă dreptului de urmărire, retentorul va avea o acţiune personală şi nu una reală
împotriva uzurpatorului. Dacă a operat însă prescripţia acţiunii principale şi dacă uzurpatorul
invocă această excepţie, atunci acţiunea în restituire va fi respinsă.
Când deposedarea chiar involuntară a permis apoi transmiterea bunului către un alt
posesor care este de bună-credinţă, acesta va putea invoca şi dobândirea bunului mobil ca
efect al posesiei de bună credinţă.
Dreptul de retenţie are întotdeauna ca obiect un bun mobil.
Nu beneficiază de dreptul de retenţie cel care deţine bunul pe temeiul unei fapte ilicite
(hoţul nu poate invoca dreptul de retenţie până ce proprietarul nu îi va plăti cheltuielile pentru
conservarea bunului).
Cât priveşte drepturile retentorului pe durata detenţiei el beneficiază de statutul
administratorului bunurilor altuia, ca urmare vor fi aplicabile dispoziţiile legale care
reglementează administrarea bunurilor altuia.
Deşi este imperfect, dreptul de retenţie este un drept real. Ca urmare el este opozabil
terţilor, iar pentru această opozabilitate nu este nevoie de o formalitate de publicitate. Întrucât
nu are drept de preferinţă, faţă de alţi creditori, retentorul nu poate împiedica urmărirea
bunului de către creditorii celui care este îndreptăţit la restituire. El poate participa la
distribuirea preţului, în condiţiile legii.
Dreptul de gaj
Importanţa acestei garanţii a scăzut în condiţiile în care în NCC este reglementată
ipoteca mobiliară (în vechiul cod civil ipoteca avea prin definiţie un bun imobil).
Reglementare: art.2480-2494
Dreptul de gaj se poate constitui printr-un contract încheiat între creditor, numit şi
creditor gajist şi proprietarul unui bun mobil care consimte să afecteze bunul în vederea
garantării creanţei creditorului. Bunul poate fi chiar al debitorului, sau poate fi al unui terţ. De
regulă, gajul este cu deposedare. Este posibil însă, dacă creditorul consimte, ca debitorul să
păstreze bunul.
Avem în vedere bunurile mobile corporale ca obiect al gajului, aici fiind principala
diferenţă faţă de ipoteca mobiliară (care se referă de cele mai multe ori la bunuri incorporale
ca obiect). Este adevărat că şi titlurile negociabile pot forma obiect al gajului, dar numai
pentru că ele au o formă materializată, ceea ce înseamnă că valoare lor se încorporează în
înscrisul care le constată.
1
Ca şi în cazul ipotecii, contractul de gaj poate fi încheiat din iniţiativa părţilor, poate fi
impus de lege sau de către judecător.
Cât priveşte formalităţile de publicitate, pentru a realiza opozabilitatea dreptului de gaj
este nevoie fie de deposedarea debitorului, fie de înscrierea gajului în Arhiva electronică de
garanţii mobiliare. Când este vorba de sume de bani singura formă de publicitate este
deţinerea acestora. Când e vorba de titluri negociabile, publicitatea presupune remiterea sau
andosarea titlului. Din art. 2482 alin (3) rezultă că este mai mult decât o formă de publicitate,
textul prevede că însăşi încheierea contractului de gaj se perfectează prin remiterea, sau după
caz prin andosarea titlului. Aşadar, când e vorba de remitere suntem în prezenţa unui contract
real (care presupune şi remiterea materială a bunului nu doar acordul între părţi)
Curs 13
1
în art 2326 alin (2) se prevede că vor fi satisfăcute în mod proporţional creanţele creditorilor
care au acelaşi rang. Altfel spus, ne întoarcem parţial la principiul egalităţii creditorilor care
funcţionează însă numai într-o categorie indicată, cea a creditorilor care au acelaşi rang.
Când e vorba de privilegii, rangul/ poziţia în ordinea de preferinţă presupune natura
creanţei. Când este vorba de ipoteci, rangul este legat nu numai de natura creanţei ci şi de
adagiul „qui prior tempore potior jure” (Cel care îşi înscrie primul dreptul, va fi
proprietar). Adică este posibil ca asupra aceluiaşi bun, mai mulţi creditori să constituie
ipoteci, iar atunci când se va pune problema urmăririi bunului creditorii ipotecari vor fi
satisfăcuţi din valoarea bunului în funcţie de rangul ipotecii, iar când vorbim despre aplicarea
principiului qui prior tempore potior jure ne gândim nu doar la constituirea ipotecii ci şi la
îndeplinirea formalităţilor de publicitate. Va avea câştig de cauză şi va fi preferat creditorul
care şi-a înscris mai întâi ipoteca în registrele de publicitate (Cartea funciară).
În legătură cu noţiunile de preferinţă şi de rang, în art.2328 se precizează că în cazul
creanţelor statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, legea este cea care stabileşte ordinea
de preferinţă, fără ca ea însă să afecteze drepturile dobândite anterior de către terţi.
În legătură cu privilegiile şi ipotecile în general, atunci când am vorbit despre clauza
de inalienabilitate am precizat că bunurile care se află sub imperiul unei asemenea clauze sunt
şi insesizabile, ca urmare asupra unor astfel de bunuri nu se pot constitui garanţii reale cât
timp clauza este în vigoare. Orice clauză de inalienabilitate presupune şi insesizabilitatea.
Avem însă şi situaţii în care chiar dacă nu se instituie o clauză de inalienabilitate, un anumit
bun poate fi afectat de o clauză de insesizabilitate. Altfel spus, este o clauză cu o forţă juridică
mai mică, în sensul că proprietarul poate să renunţe la bun, în schimb creditorii nu îl pot
urmări (?) . În acest sens, art. 2329 se precizează că pentru clauzele de insesizabilitate se cer
aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi pentru clauzele de inalienabilitate. De asemenea, pentru a
fi opozabile, clauzele de insesizabilitate trebuie să fie înscrise în registrele de publicitate în
funcţie de natura bunului.
De asemenea, trebuie să avem în vedere cum funcţionează subrogaţia reală cu titlu
particular, atunci când anumite bunuri formează obiectul unui privilegiu ori al unei ipoteci
(subrogaţia reală cu titlu particular este prevăzută de legiuitor şi presupune înlocuirea în
patrimoniul a unui bun cu un alt bun – bunurile sunt privite ut singuli/individual şi nu în
cadrul universalităţii, fie că este vorba de patrimoniu, fie că este vorba de o masă patrimonială
– iar bunul care îl înlocuieşte pe cel iniţial, care intră în patrimoniu primeşte regimul juridic al
bunului care iese ).
Conform art. 2330 „(1) Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia
de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata
creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor. (2) Sunt afectate plăţii aceloraşi
creanţe sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu
titlu de despăgubire pentru îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege.”
Obiectul subrogaţiei în acest caz este un bun care fie a pierit, fie a fost deteriorat, fie a fost
expropriat. În toate ipotezele bunul este grevat. În locul bunului, ieşit din patrimoniu, intră în
patrimoniu o sumă de bani care va fi afectată fie privilegiului, fie ipotecii. Dar, pentru că bani
se consumă repede, ipoteca/ privilegiul ar putea să rămână fără substanţă, să se golească de
conţinut, astfel că în art. 2331 este prevăzută o procedură care se referă la strămutarea
creanţei, mai exact unde se păstrează suma de bani pentru ca acel creditor privilegiat să poată
să îşi valorifice creanţa:
„ (1) Sumele datorate cu titlu de indemnizaţie de asigurare sau despăgubirea se
consemnează într-un cont bancar distinct purtător de dobânzi pe numele asiguratului, al
celui prejudiciat sau, după caz, al expropriatului şi la dispoziţia creditorilor care şi-au
înscris garanţia în registrele de publicitate.
1
(2) Debitorul nu poate dispune de aceste sume până la stingerea tuturor creanţelor
garantate decât cu acordul tuturor creditorilor ipotecari ori privilegiaţi. El are însă dreptul
să perceapă dobânzile.
(3) În lipsa acordului părţilor, creditorii îşi pot satisface creanţele numai potrivit
dispoziţiilor legale privitoare la executarea ipotecilor.”- observăm că legea creează o
indisponibilizare a sumelor de bani primite cu titlu de despăgubire/indemnizaţie/expropriere.
Proprietarul nu poate dispune decât de ceea ce rămâne din suma de bani, după ce sunt
satisfăcuţi creditorii. Până atunci suma de bani este indisponibilizată.
Când este vorba de o indemnizaţie de asigurare, avem o prevedere specială în art.
2332 care prevede că: „(1) Prin contractul de asigurare, asigurătorul poate să îşi rezerve
dreptul de a repara, reface sau înlocui bunul asigurat.
(2) Asigurătorul va notifica intenţia de a exercita acest drept creditorilor care şi-au înscris
garanţia în registrele de publicitate, în termen de 30 de zile de la data la care a cunoscut
producerea evenimentului asigurat.
(3) Titularii creanţelor garantate pot cere plata indemnizaţiei de asigurare în termen de 30
de zile de la data primirii notificării”. Aşadar, dacă titularii preferă să se îndestuleze din plata
indemnizaţiei de asigurare, au dreptul să o facă.
1
prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului asupra bunului adjudecat şi înscrierea
acestuia în registrul de publicitate;
b) cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea
acestuia;
c) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele
cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru
maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea
sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum
şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii;
d) creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau
obligaţia de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite
potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
locale şi bugetelor fondurilor speciale;
f) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
g) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite
proprietăţii publice prin fapte ilicite;
h) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de
servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
i) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
j) alte creanţe.
(2) Dispoziţiile privind subrogaţia legală rămân aplicabile în folosul celui care achită
oricare dintre creanţele prevăzute la alin. (1).
(3) În cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel,
suma realizată se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.”
„(1) În termen de 15 zile de la începerea executării silite, potrivit legii, orice creditor poate
cere statului sau unităţilor administrativ-teritoriale să declare creanţele lor privilegiate.
Această cerere va fi înscrisă în registrele de publicitate numai dacă se depune dovada
notificării făcute organelor fiscale teritoriale.
(2) În termen de 30 de zile de la notificare, statul sau unitatea administrativ-teritorială
trebuie să declare şi să înscrie valoarea creanţei sale.
(3) Nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (1) are ca efect pierderea preferinţei în
raport cu creditorii care au solicitat declaraţia.”
„Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte
drepturi de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei
rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la
art. 864 alin. (1) lit. c)”.
1
Aşdar creditorul ipotecar vine numai după creditorii din primele două categorii
(literele a şi b din art 864 NCPC)
Privilegiile speciale
Numai ele sunt adevărate garanţii. În NCC au mai rămas numai privilegii speciale
mobiliare (în vechiul cod civil existau şi privilegii speciale imobiliare) şi numai 2, astfel cum
se prevede în art. 2339:
„ (1) Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane
fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul
dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la
bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
(2) În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1). Orice
stipulaţie contrară se consideră nescrisă”.
Privilegiul special se stinge, conform art. 2340 prin înstrăinarea, transformarea sau
pieirea bunului. Avem şi în acest caz o ipoteză de subrogaţie reală cu titlu particular,
reglementată în art. 2341 NCC : ” Atunci când cumpărătorul vinde la rândul său bunul,
privilegiul menţionat la Art. 2339 alin. (1) lit. a) se exercită asupra bunului revândut, chiar
dacă preţul celei de-a doua vânzări este încă neplătit de cel de-al doilea cumpărător, cu
preferinţă faţă de privilegiul de care s-ar bucura primul cumpărător.”
În legătură cu toate privilegiile, fie generale fie speciale, ele se bucură de opozabilitate
chiar dacă nu sunt înscrise în registrul de publicitate cu excepţia situaţilor în care legea
impune o astfel de înregistrare. În măsura în care se stinge creanţa garantată se sting şi
privilegiile. Atunci când există un concurs al privilegiilor între ele sau un concurs între
privilegii şi ipoteci se va face aplicarea art. 2342 NCC:
„(1) În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în
ordinea următoare:
1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la Art. 2339;
2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci
mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit
perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare
dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.”
Ipoteca imobiliară
Este de observat că sunt anumite aspecte comune şi pentru ipoteca imobiliară şi pentru
cea mobiliară.
Ipoteca reprezintă un drept real de garanţie, constituit asupra unui bun pentru
garantarea executării unei obligaţii, drept care presupune prerogativa urmăririi (urmărirea
bunului care formează obiectul ipotecii în mâinile oricui s-ar afla) şi pe cea a preferinţei
(oferă dreptul creditorului să-şi satisfacă creanţa din valoarea bunului ipotecat cu prioritate
faţă de alţi creditori, dar ţinând cont de dispoziţiile din NCPC anterior menţionate).
Pentru a fi opozabilă, ipoteca trebuie să fie înregistrată în registrul specific (în cazul
ipotecilor imobiliare în cartea funciară). Astfel înţeleasă, ipoteca are două caractere esenţiale:
● Este accesorie
1
- Soarta dreptului de garanţie (ipoteca) depinde de soarta dreptului garantat. Dacă încetează
obligaţia garantată, încetează şi ipoteca (la fel dacă este nulă obligaţia garantată, este nulă
ipoteca)
● Este indivizibilă
- Ipoteca se întinde, ca orice drept real, asupra fiecărei particule materiale din bunul garantat.
Această indivizibilitate a ipotecii funcţionează chiar şi atunci când proprietatea este divizibilă
sau obligaţiile garantate sunt divizibile.
În legătură cu ipoteca trebuie să avem în vedere anumite operaţiuni asimilate care sunt
prevăzute în art. 2347 :
(1) Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra
unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii, oricare ar fi numărul, natura sau
denumirea lor, nu sunt opozabile terţilor care au dobândit drepturi cu privire la acel bun
decât dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru
ipoteci.
(2) Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietăţii, pactele de
răscumpărare ori cesiunile de creanţă încheiate în scop de garanţie.
(3) Dispoziţiile prezentului capitol privind ordinea de preferinţă şi executarea
ipotecilor se aplică în mod corespunzător contractelor prevăzute la alin. (1).
Iar conform art. 2348: Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică cesiunii drepturilor
succesorale şi cesiunii drepturilor de proprietate intelectuală. Aşadar, în aceste cazuri nu
mai este vorba de operaţiuni asimilate ipotecilor.
Obiectul ipotecii:
Se poate constitui asupra unui bun imobil;
Poate avea ca obiect un bun determinat, bunuri determinabile sau universalităţi de
bunuri.
*Sub acest ultim aspect, trebuie să ţinem seama de ceea ce spune art. 2372 alin (3) în care se
arată că obiectul ipotecii nu este suficient determinat dacă el este menţionat doar printr-o
formulare foarte generală de exemplu „toate bunurile debitorului”. Altfel spus, patrimoniul în
ansamblul lui nu poate fi obiect al ipotecii. Astfel, este vorba de fie o universalitatea de fapt,
fie una juridică dar care poate să fie doar o masă patrimonială, nu patrimoniul în ansamblul
lui.
Nu se poate constitui o ipotecă asupra unui bun inalienabil sau insesizabil. ( se
precizează expres în art. 2351, art.2376). Bunul ipotecat nu este indisponibilizat.
Totuşi, dacă este vorba de un bun inalienabil sau insesizabil, deşi ipoteca nu este
valabilă pentru prezent, ea poate avea semnificaţia unei ipoteci asupra unui bun viitor. Ştim că
o clauză de inalienabilitate (insesizabilitate) se constituie pentru o perioadă determinată 49
ani, ipoteca urmând a funcţiona atunci când va expira clauza de inalienabilitate /
insesizabilitate.
În ceea ce priveşte întinderea ipotecii, trebuie să ţinem seama de ceea ce se precizează în art.
2352-2356.
Art. 2352 Ipoteca nudei proprietăţi
1
Ipoteca nudei proprietăţi se extinde asupra proprietăţii depline la stingerea
dezmembrămintelor.
Cesiunea ipotecii
În vechiul cod civil, tocmai pentru că era accesorie, ipoteca nu putea fi cedată separat
de dreptul garantat. În NCC deşi este accesorie, ipoteca poate fi cedată, dar prin acordul dintre
creditor care apare ca cedent şi cesionar.
Este reglementată în art. 2358
(1) Dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat separat de creanţa pe care
o garantează numai atunci când suma pentru care este constituită ipoteca este determinată
în actul constitutiv.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), cesiunea se face prin act încheiat în formă scrisă
între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea debitorului.
(3) Dispoziţiile în materie de carte funciară sau, după caz, cele care privesc
opozabilitatea faţă de terţi a ipotecii mobiliare rămân aplicabile.
* Dacă este vorba de un imobil cesiunea trebuie să se facă prin act autentic
1
În ipoteza în care proprietarul bunului ipotecat constituie alte garanţii asupra bunului,
noii creditori ipotecari vor avea caracter subsecvent faţă de prima ipotecă, dar vor avea
întâietate faţă de alţi creditori care nu şi-au constituit garanţii. În măsura în care creditorul
ipotecar urmăreşte bunul garantat,îl vinde şi se îndestulează din valoarea lui, atunci când
proprietar este terţ iar nu debitorul, terţul va avea un drept de regres împotriva debitorului
pentru a se despăgubi. La fel se întâmplă şi când dobânditorul bunului plăteşte creditorului
valoarea ipotecii.
Cerinţe de validitate:
- convenţia de ipotecă trebuie să îmbrace forma autentică
- când e constituită de o persoană juridică, deşi cerinţa formei autentice funcţionează în
continuare, împuternicirea pe care persoana juridică o dă unui reprezentant care exprimă
consimţământul în faţa notarului public nu trebuie să îmbrace forma autentică ci trebuie să
îmbrace forma prevăzută în actul constitutiv al persoanei juridice.
- ipoteca trebuie să fie înscrisă în cartea funciară
Obiectul:
- art. 2379 trebuie citit în sensul: ipoteca se poate referi fie la dreptul de proprietate asupra
imobilului, fie asupra unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului, fie asupra
uzufructului, fie asupra dreptului de superficie. De asemenea, ipoteca se poate constitui asupra
chiriilor sau asupra rentei sau asupra unor indemnizaţii plătite în temeiul unor contracte de
asigurare.
- când e vorba de o construcţie viitoare, ipoteca poate fi înscrisă în cartea funciară dar numai
în mod provizoriu.
- ipoteca se extinde şi asupra construcţiilor/îmbunătăţirilor aduse imobilului în caz de
accesiune artificială.
- ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului (art. 2383 NCC)
Îi este interzis creditorului ipotecar, înainte de executarea creanţei sale să posede bunul
ipotecat sau să îşi însuşească veniturile şi fructele acestuia. Altfel spus, clauza de antihreză
este prohibită de lege (art. 2385 : Clauza prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până
la data începerii executării, să posede imobilul ipotecat sau să îşi însuşească fructele ori
veniturile acestuia se consideră nescrisă. ).
1
1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această
dispoziţie se aplică şi în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul
celui care înstrăinează, pentru plata sultei datorate;
2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca
obiect un imobil înscris în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea
sumelor plătite în contul acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra
imobilului astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului;
4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului
înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de
proprietate al debitorului întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu
această ipotecă, dispoziţiile Art. 2249 aplicându-se în mod corespunzător;
5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul
adjudecatar al imobilului ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra
imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de o atare obligaţie;
6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să
reconstruiască sau să repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor
datorate acestora, însă numai în limita sporului de valoare realizat;
7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat
la executarea legatului, pentru plata acestuia.
Cât priveşte stingerea ipotecilor, cazurile de stingere sunt prevăzute în art. 2428:
(1) Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea
totală a bunului.
(2) Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una
dintre următoarele cauze:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori
îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), ipoteca nu se
stinge dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii
determinate ori determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite anterior de alte
persoane.