DREPT CONSTITUŢIONAL

SUPORT DE CURS

2020

Lector Univ. Dr.

LAURA ANDREEA PURDEA
CUPRINS

CAPITOLUL I. STATUL ŞI DREPTUL ÎN SISTEMUL PUTERII

1.1. Noţiunea, criteriile şi esenţa statului
1.2. Elementele constitutive ale statului
1.3. Noţiuni generale despre drept; subiectele de drept şi izvoarele dreptului

CAPITOLUL II. NOŢIUNEA DE DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI NOŢIUNEA DE INSTITUŢII POLITICE

2.1. Raporturile şi normele de drept constituţional
2.2. Subiectele raporturilor de drept constituţional
2.3. Normele de drept constituţional
2.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional român
2.5. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

CAPITOLUL III. TEORIA CONSTITUŢIEI

3.1. Noţiuni generale despre Constituţie
3.2. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea Constituţiei
3.3. Supremaţia Constituţiei
3.4. Controlul constituţionalităţii legilor

CAPITOLUL IV. CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI

4.1. CONSTITUŢIA DIN 1866
4.2. CONSTITUŢIA DIN 1923
4.3. CONSTITUŢIA DIN 1938
4.4. CONSTITUŢIA DIN 1948
4.5. CONSTITUŢIA DIN 1952
4.6. CONSTITUŢIA DIN 1965
4.7. CONSTITUŢIA DIN 1991
4.8. CONSTITUŢIA DIN 2003

CAPITOLUL V. ASPECTE CONSTITUŢIONALE PRIVIND FORMA DE STAT A ROMÂNIEI, TERITORIUL ŞI

POPULAŢIA. CARACTERISTICILE STATULUI ROMÂN
5.1. Structura de stat; noţiunea şi formele structurii de stat
5.2. România stat de drept, democratic şi social
5.3. Cetăţenia română; noţiunea şi principiile generale ale cetăţeniei române
5.4. Modurile de dobândire a cetăţeniei române
5.5. Modurile de pierdere a cetăţeniei române
5.6. Dovada cetăţeniei române
5.7. Cetăţenia europeană

CAPITOLUL VI. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

ROMÂNI
6.1. Noţiunea de drepturi fundamentale
6.2. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
6.3. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

6.4. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale

cetăţenilor români
CAPITOLUL VII. PARTIDELE POLITICE
7.1. Noţiunea de partid politic, scopul asocierii cetăţenilor în partide politice; funcţiile partidelor
politice
7.2. Categorii şi variante de partide politice

CAPITOLUL VIII. DREPTURILE ELECTORALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

8.1. Noţiunea, condiţia, structura şi organizarea corpului electoral
8.2. Scrutinul
8.3. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor
8.4.Atribuţiile birourilor electorale ale secţiilor de votare

CAPITOLUL IX. PARLAMENTUL ROMÂNIEI

9.1. Funcţiile Parlamentului României
9.2. Structura Parlamentului
9.3. Actele Parlamentului

CAPITOLUL X. PUTEREA EXECUTIVĂ

10.1. Guvernul, actele Guvernului, răspunderea membrilor Guvernului şi angajarea răspunderii
Guvernului
10.2. Administraţia Publică

CAPITOLUL XI. INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

11.1. Locul instituţiei prezidenţiale în echilibrarea puterilor în stat
11.2. Alegerea, validarea mandatului, durata mandatului Preşedintelui
11.3. Numirea, consultarea şi participarea la şedinţele , Guvernului de către Preşedintele României
11.4.Atribuţiile Preşedintelui României
11.5. Suspendarea din funcţie si punerea sub acuzare a Preşedintelui României
11.6. Vacanţa funcţiei, interimatul funcţiei şi răspunderea preşedintelui interimar
11.7. Actele Preşedintelui României

CAPITOLUL XII. AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ

12.1. Noţiunea de autoritate judecătoreasca
12.2. Principiile fundamentale conform cărora se realizează Justiţia
12.3. Rolul, structura şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii

CAPITOLUL XIII. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

13.1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul organelor puterii de stat
13.2. Competenţa Curţii Constituţionale
13.3. Atribuţiile Curţii Constituţionale
13.4. Deciziile Curţii Constituţionale
13.5. Competenţa Curţii Constituţionale privind revizuirea Constituţiei

BIBLIOGRAFIE FINALĂ
 Drept constituţional şi instituţii politice

Capitolul I.
STATUL ŞI DREPTUL ÎN SISTEMUL PUTERII

1. Noţiunea, criteriile şi esenţa statului

Noţiunea de stat s-a format din verbul latin „statuo", care înseamnă „a pune, a aşeza, a
întemeia". Statul este considerat cea mai importantă instituţie sau chiar instituţie politică. Cuvântul
„stat" are două accepţiuni 1; într-o accepţiune, prin stat este înţeleasă importanţa a trei elemente:
teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea. în această accepţiune statul este sinonim cu ţara, el
incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile.
Într-o a doua accepţiune (în sens restrâns) prin stat se înţelege forma organizată a puterii
poporului, concret - mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune strict juridică. Statul
este produsul istoriei societăţii umane. El a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane,
din raţiuni multiple. Strict juridic, statul este un ansamblu sistematizat de organe de stat (autorităţi),
el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi
închisori. 1q aceste organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi
agenţi publici.
Prin acestea, statul se impune, este receptat şi acceptat, de bună voie sau de nevoie (silit).
Statul se impune pentru că el implică organizare şi ordine. Civilizaţia societăţii are implicaţii
asupra trăsăturilor şi procedeelor utilizate de state, dar nu asupra conceptului în sine.
Statul are o serie de funcţii: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdictională; funcţii
interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii represive. Statul
se înfăţişează ca fenomen esenţialmente istoric. El apare la o anumită treaptă a dezvoltării societăţii,
atunci când puterea politică, institutionalizată fiind, dobândeşte astfel caracterul de putere politică
oficială, legitimă. în concluzie, statul este o formă perfecţionistă a societăţii.
Termenul "stat" poate fi reperat din perspective diferite. Din perspectivă sociologică, statul
semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea
pe un teritoriu determinat a unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipând naţiunea şi care
este guvernată de o putere institntionalizată, având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a
realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală.
Această voinţă poate aparţine, în condiţii concret-istorice, unui grup restrâns sau unui grup
majoritar.
Din perspectivă juridică, statul este o persoană morală, o entitate juridică distinctă, stabilă şi
permanenţi, detaşată de persoanele fizice care în calitatea lor de agenţi ai puterii exercită vremelnic
puterea, în limitele competenţelor atribuite. Persoana morală este un centru organizat de interese
legitime şi juridic protejate. Calitatea de persoană morală publică este inerentă statului şi absolut
trebuitoare pentru a desemna titularul abstract şi permanent al puterii. Ca asemenea persoană, el
este subiect de drept, titular de prerogative şi responsabilităţi.
In sens restrictiv, concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare; el
desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice.
Criteriile statului. Personalitatea juridică a statului constituie unul dintre criteriile sale. Statul
este aşa cum afirmă un clasic francez - o „persoană a dreptului, în care se rezumă abstract
colectivitatea naţională". O „persoană a dreptului", nu o persoană fizică; pe scurt, statul este o
„persoană morală" sau .juridică". Aşadar, acest prim criteriu al statului trebuie reţinut.
In cadrul statului, pe temeiul şi în condiţiile legii, există numeroase alte persoane morale de
drept public sau de drept privat (de exemplu: comuna, oraşul, judeţul sau unele asociaţii, societăţi).
Pentru doctrina clasică, altă calitate nu poate fi decât suveranitatea.
Autoritatea statală este deci o autoritate suverană şi tocmai de aceasta ea este o autoritate
exclusivă. Nici o altă autoritate, în interiorul statului sau în afara lui, principial, nu se poate opune
autorităţii statale şi nici nu o poate concura.
Esenţa statului. Privitor la esenţa statului, două sisteme doctrinare s-au conturat şi
cristalizat:
a) Concepţia potrivit căreia statul este un fenomen al forţei, un instrument
deconstrângere;
b) Concepţia comform căreia statui este, prin excelenţă, un fenomen voluntar.Ideea
comună primului sistem doctrinar este aceea de constrângere, de dominaţie. Chiar dacă dominaţia
nu reprezintă caracteristica sau dimensiunea exclusivă a statului, aceasta este, totuşi, - susţin
promotorii acestei doctrine -dimensiunea lui esenţială. în acest sens. concepţiile sociologice,
propunându-şi să depăşească „pozitivismul juridic" necesar, dar insuficient pentru a explica
fenomenul statal, pun în evidenţă ideea de forţă, de constrângere.
Dacă dreptul este produsul „solidarităţii sociale", iar această solidaritate este o necesitate a
vieţii sociale spune L. Duguit, atunci statul răspunzând cerinţei de a menţine ordinea socială, se
înfăţişează ca „forţă irezistibilă de constrângere.
Ideea comună celui de-al doilea sistem doctrinar este voluntarismul". Este o doctrină mai
realistă, generoasă şi fertilă în procesul articulării mecanismului statal şi al definirii funcţiilor acestuia,
mai presus de toate, aceea de a realiza acordul de voinţă între guvernaţi şi gw.ernanţi. Este, de
asemenea, o doctrină nu numai compatibilă cu democraţia, ci chiar spriiinindu-se pe ea, asigurându-i
efectivitatea şi expresivitatea. Varietatea concepţiilor posibil a fi integrate în acest sistem doctrinar
concurează rezultatele lui benefice.

2. Elementele constitutive ale statului

Statul reprezintă o comunitate politică ocupând un anumit teritoriu, având un guvem şi

beneficiind de suveranitate, atât în interior, cât şi în afara graniţelor sale. într-o analiză politologică,
statul apare ca o colectivitate umană istoriceşte constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care
se structurează politic în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei.
Modul de constituire şi organziare diferă de la stat la stat şi poate fi generat de factori naturali
(aşezarea geografică, conformaţia solului), militari (cuceriri teritoriale), economici (bogăţiile naturale).
De aici rezultă cel puţin patru elemente definitorii ale noţiunii de stat:
 organizarea politică a unei comunităţi umane;
 gradul de coeziune a colectivităţii respective;
 raporturile de comandă/supunere (subordonare) existente între guvernanţi şi guvernaţi;
 legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă de către guvernanţi.
Statul se caracterizează prin câteva elemente sau dimensiuni istorice sau politice cumulate
calitativ. Acestea sunt:
1) naţiunea,
2) teritoriul,
3) autoritatea politică exclusivă sau suverană.

1. Naţiunea. Statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane. Cu alte
cuvinte, populaţia constituie una dintre dimensiunile inerente statului. Un teritoriu fără populaţie nu
poate constitui un stat.
Naţiunea, ca formă superioară de comunitate umană, inconfundabilă cu alte colectivităţi, nu
este un fenomen exclusiv etnic sau biologic. Ea este o realitate complexă şi este produsul unui
îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de
religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţie şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a
fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul naţional constituie astfel cel
mai puternic ferment al coeziunii statului şi al permanenţei lui. în acest sens, în art. 1 (alin. 1) din
Constituţia României se proclamă:
România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil." Elementele naţiunii
sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale comune, situaţia
geografică. Datorită unor împrejurări speciale, nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite, fără,
ca naţiunea să fie afectată. în acest sens, cele două state germane au format, până la reunificare
(octombrie 1990) o singură naţiune, deşi unele elemente ale acesteia nu au fost întrunite
(comunitatea economică de viaţă).
De asemenea, românii din Basarabia şi Bucovina de Nord, împreună cu cei din România
constituie un element etnic unic. Cele două state coreene cuprind împreună o singură naţiune.
îndeosebi în perioade de crize militare şi politice, analiştii s-au întrebat dacă există una sau mai multe
naţiuni arabe.
Toate aceste exemple arată cât de relativ poate fi conceptul de naţiune, el situându-se,
aparent, în afara oricărei definiţii.
Naţiunea presupune o incontestabilă unitate sociologică a populaţiei, dar nu o uniformitate
absolută.
Identificarea Stat-Naţiune este considerată, în doctrina constituţionalistă occidentală, ca fiind
soluţia cea mai bună, pentru că ea asigură cea mai profundă solidaritate în rândul populaţiei3. De
fapt noţiunea Stat-Naţiune reprezintă o componentă a doctrinei tratatelor de pace încheiate după
primul război mondial şi rămâne un factor structuram al relaţiilor internaţionale.
Naţiunea română s-a format înainte de unirea celor două principate româneşti şi formarea
statului naţional în 1859. La 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit statul naţional unitar român. în ceea ce
priveşte Statul Multinaţional, acesta este statul a cărui populaţie este formată din diferite rase sau
naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferite.In asemenea state,
coeziunea naţională este dificil de asigurat, dar nu imposibil de realizat.
2. Teritoriul. Dimensiunea materială a statului este teritoriul. Teritoriul de stat este spaţiul
geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi din coloana aeriană de deasupra solului şi apelor,
asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea exclusivă şi deplină. Această definiţie cuprinde
elementele teritoriului din perspectiva dreptului internaţional.
Teritoriul îndeplineşte un rol de maximă importanţă, care depăşeşte interesul strict al definirii
statului. Pentru a contura rolul teritoriului, trebuie reţinute câteva dintre funcţiile acestuia:
1) Teritoriul este acela care permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea luide alte
state;
2) El constituie baza pe care se realizează integrarea transformatoare într-ounitate
coerentă a populaţiilor indefinite şi instabile;
3) Prin determinarea unui cadru teritorial, puterea înscrie Naţiunea pe planulrealităţii
concrete;
4) Teritoriul determină, sub aspect fizic şi în anumite limite, întinderea şi prerogativele
puterii publice, suveranitatea şi independenţa acesteia;
5) Teritoriul este acela care asigură şi accentuează calitatea însăşi a cetăţenilor.trăsătura
lor comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu;
6) Teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, întrucât „cine deţine solul deţine
locuitori", imprimând acestora un sens comun de existenţă.
Suveranitatea statului asupra teritoriului naţional are caracterul unei puteri publice continuu
exercitate, care este suprapusă dreptului de proprietate. Fiind un element constitutiv al statului,
teritoriul capătă automat unele trăsături ale acestuia.
(A se vedea. Cristian Ionescu. Instituţii Politice fi Drept Constituţional. Editura Economică.
Bucureşti.2002)
De aceea, puterea statului asupra teritoriului naţional este mai presus decât dreptul de
proprietate, care presupune posibilitatea juridică a schimbării titularilor săi.
Elementele constitutive ale teritoriului. Teritoriul este partea din globul pământesc care
cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor, asupra cărora statul
îşi exercită puterea sa suverană. Indiferent de întinderea lui, teritoriul statului are aceeaşi
semnificaţie şi îndeplineşte acelaşi rol.
 Solul, principalul element al teritoriului este alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea
statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere georgafic. Subsolul intră în
componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică internaţională, statul având
dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv. Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi
canalelor, apele porturilor, radelor, băilor ca ape interioare, precum şi din porţiunea maritimă, de o
anumită lăţime, care se întinde de-a lungul ţărmului în afara limitelor apelor interioare şi care poartă
denumirea de „mare teritorială" sau „ape teritoriale". O prelungire a teritoriului statului este „platoul
continental", adică solul şi subsolul mării adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială,
în principiu până la o adâncime de 200 m. Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra
teritoriului terestru şi a celui acvatic.
Delimitarea teritoriului. Fixând în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie
delimitat de teritoriul altor state, de marea liberă şi de spaţiul cosmic. Delimitarea se face prin
frontiere. Frontierele sunt liniile reale sau imaginare trase între diferite puncte din globul pământesc
pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sunt terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Delimitarea mării teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face, deocamdată, fie
prin manifestarea unilaterală de voinţă a statului respectiv, fie prin convenţii internaţionale încheiate
de statele interesate.
Frontierele făcând parte din teritoriu sunt, de asemenea, inviolabile. Constituţia României, în
art. 3 (alin. 2) postulează inviolabilitatea frontierelor, precizând că aceastea sunt consfinţite prin lege
organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.
Se pune întrebarea: există vreo relaţie între teritoriu şi populaţie? Răspunsul este da. Orice
societate, orice stat presupun un minimum de populaţie stabilă- Este necesar ca populaţia să prezinte
anumite caracteristici specifice? Răspunsul este afirmativ.
în cadrul populaţiei unui stat se găsesc, în general, două categorii de locuitori: locuitori având
aceeaşi cetăţenie (cei mai numeroşi); locuitori care nu au calitatea de cetăţeni ai statului respectiv.
Cetăţeanul este individul legat de stat printr-o legătură juridică -„cetăţenie". Această legătură
este determinată în mod suveran de către stat pe anumite criterii: jus sanguinis sau jus lori (jus soli).
Străinul este cetăţean al altui stat şi rămâne supus acestuia din punctul de vedere al
îndatoririlor'cetăţeneşti. în această categorie intră şi indivizii fără cetăţenie (apatrizii). O categorie
suplimentară şi nesemnificativă o formează indivizii cu dublă cetăţenie.

Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică multiple probleme de ordin economic,
financiar, politic, social, cultural, religios, etnic.
Aspectul cantitativ al populaţiei se pune în raport cu fenomenul demografic. în această privinţă
este dreptul statului de a stabili o anumită rată de creştere demografică â populaţiei sau măcar de a
o controla.
Aspectul calitativ are în vedere faptul că fiecare stat regrupează într-o proporţie mai mare sau
mai mică populaţii cu trăsături etnice diferite. în funcţie de această regrupare, statele se pot împărţi
în state naţionale şi state multinaţionale.

Organizarea administrativă a teritoriului

Teritoriul este organizat, sub aspect adminstrativ, în comune, oraşe şi judeţe. în condiţiile legii,
unele oraşe sunt declarate municipii4.
Prin „organizarea administrativă a teritoriului" se înţelege delimitarea acestuia în „unităţi
administrativ-teritoriale" în scopul situării autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene,
precum şi a instanţelor judecătoreşti, ca şi în scopul aplicării principiilor autonomiei locale şi al
descentralizaţii serviciilor publice.
Ordinea nominalizării unităţilor administrativ-teritoriale nu este întâmplătoare, comuna şi
oraşul constituind unităţile de bază.
3. Autoritatea politică exclusivă sau suverană este o formă superioară de organizare socială
care, alături de naţiune şi teritoriu concură la alcătuirea statului.
în condiţiile autonomiei locale şi ale descentralizării administrative, consiliile locale de la nivelul
comunelor şi oraşelor dispun de largi prerogative, mult apropiate de cele ale autorităţilor centrale.
Comunele şi oraşele nu sunt totuşi state, autoritatea lor politică şi juridică nefiind „suverană", nici
măcar în parte.
Autoritatea politică este instituţionalizată, impersonalizată. Ea există în „instituţii", în ea însăşi,
nu în oamenii care o exercită efemer. Tocmai această instituţionalizare sau impersonalizare îi asigură
permanenţa. Deci, schimbarea a autorităţii politice nu afectează identitatea şi continuitatea statului.
în societate există multiple şi diverse „autorităţi" sau „puteri".
Puterea de stat ca formă instituţionalizată a puterii politice este ireductibilă la celelalte „puteri"
din societate, în considerarea câtorva trăsături specifice.
între acestea, suveranitatea este neîndoios cea mai importantă şi singura cu adevărat proprie.
Statul suveran este dator să exercite pe teritoriul său şi faţă de întreaga populaţie
prerogativele sale de putere suverană, pentru a menţine ordinea, a apăra comunitatea respectivă
împotriva oricărei agresiuni.
Unul dintre atributele esenţiale ale suveranităţii statului îl constituie dreptul său inalienabil de a
reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea
sistemului politic, raporturile societate-stat-cetăţean; raporturile personale şi patrimoniale între
indivizi, prin intermediul normelor juridice. Reglarea normativă şi optimizarea relaţiilor sociale prin
intermediul normelor de
drept, instituirea unei ordini juridice stricte constituie, astfel, una dintre caracteristicile
definitorii ale suveranităţii puterii de stat, singura îndrituită să îmbrace în haină normativă voinţa
poporului şi să-i confere acesteia, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului, autoritate şi
obligativitate generală.
Legătura indisolubilă dintre suveranitatea puterii de stat şi ordinea juridică dintre stat şi drept
are rădăcini istorice adânci, apariţia şi cristalizarea diferitelor formaţiuni sociale desfăşurându-se ca
un proces istoric complex, în care latura politică a activităţii sociale, rolul statului suveran s-au
împletit armonios cu elaborarea şi aplicarea normelor de conduită.
Prin intermediul dreptului, puterea de stat se impune întregii societăţi ca putere suverană. într-
un anume sens, comunitatea socială este sinonimă cu ordinea, iar autoritatea serveşte drept
fundament pentru instituirea ordinii pe care societatea o reclamă. Este esenţial ca puterea să fie
legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei constituţionale adoptate în mod democratic.
O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de către
majoritatea populaţiei. O condiţie de bază a legitimităţii este respectarea de către putere a
Constituţiei. Astfel, un guvern desemnat legal poate deveni ilegitim datorită activităţii sale. Lipsa de
legitimitate într-o asemenea situaţie se exprimă prin pierderea de către guvern a suportului popular
sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare. Elementele legitimităţii puterii politice sunt:
1) legalitatea instituirii puterii cu respectarea Constituţiei;
2) corecta folosire a acestei puteri în conformitate cu legile statului.
Este important faptul că, în numele legitimităţii sale, instituţia politică exercită dominaţia
socială. La rândul său, populaţia se supune ordinelor primite de la guvernământ (instituţia politică), în
numele aceleiaşi legitimităţi, pe care, de altfel, i-a conferit-o prin sprijinul său electoral.
Din punct de vedere sociologic, legitimitatea a fost definită ca fiind caracteristica puterii (a
sursei, naturii şi organizării sale de a fi conformă cu ceea ce crede preferabil sau corespunzător
potrivit anumitor norme juridice, morale sau unor tradiţii consacrate). Din punct de vedere politologic,
legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ
care presupune o anumită recunoaştere a acestui drept de către guvernanţi.

3. Noţiuni generale despre drept; subiectele de drept şi izvoarele dreptului

Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul creează
dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului.
Creând dreptul, statul impune regulile de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept,
statul îşi exprimă puterea de comandă formulând exigenţe economice, umane, politice. La fel ca şi
statul, categoria „drept" cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Prin dreptul
obiectiv se înţelege totalitatea normelor juridice. Dreptul este definit ca totalitatea regulilor de
conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de
lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.
Cât priveşte dreptul subiectiv, el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în
temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să
desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la
o anumită activitate. Normele juridice care formează sistemul de drept al unui stat se grupează în
ramuri de drept şi instituţii juridice. Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o
tradiţională clasificare în dreptul public şi drept privat. Este o clasificare exactă, corectă, făcută încă
de jurisconsulţii romani. Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile
publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele
subiectelor de drept public. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept: dreptul internaţional
public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal. Dreptul privat
cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale şi raporturilor
dintre ele). în dreptul privat sunt cuprinse dreptul civil, dreptul comercial.
In esenţa sa, dreptul este instrumentul principal prin care autoritatea statală, puterea de stat
îşi exercită, în virtutea suveranităţii sale, rolul şi funcţiile de consolidare şi apărare a organismului
social, a relaţiilor de producţie şi sociale, de reglare a comportamentului uman, astfel încât să nu
lezeze valorile economice, sociale, politice, juridice, etice pe care se întemeiază o anumită comunitate
socială şi de care beneficiază prin vocaţie fiecare individ.
Subiectele de drept sunt persoanele fizice şi juridice. Calitatea de subiect de drept nu este
dobândită automat sau din oficiu, ea este conferită de stat cu respectarea anumitor condiţii; aceste
condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică şi juridică pentru a i se recunoaşte
calitatea de subiect de drept diferă, în general, de la un stat la altul şi de la o epocă istorică la alta.

Fiecare stat suveran deţine prerogativa de a stabili condiţiile necesare recunoaşterii calităţii de
subiect de drept. Atribuirea calităţii de subiect de drept în anumite raporturi juridice presupune
recunoaşterea de către stat a capacităţii juridice, adică a posibilităţii de a fi titular de drepturi şi
obligaţii şi de a le exercita nemijlocit. Capacitatea juridică a unui subiect de drept poate avea un
caracter general (posibilitatea legală de a avea drepturi şi obligaţii) sau un caracter special
(posibilitatea legală de a avea şi exercita anumite drepturi şi obligaţii care formează statutul
persoanei fizice sau juridice). De aici, se.poate distinge capacitatea juridică a alegătorului de cea a
candidatului la o funcţie electivă, capacitatea juridică a militarilor, cea a miniştrilor, cea a membrilor
Parlamentului.
în concluzie, subiectele de drept sunt oameni luaţi individual ori în considerarea funcţiei lor în
cadrul unei ierarhii sociale, politice, profesionale, confesionale, precum şi persoanele juridice. Şi unii
şi alţii sunt participanţi la anumite raporturi juridice şi dispun de capacitatea juridică, adică sunt
titulari de drepturi şi obligaţii specifice acestora.
Termenul de „capacitate" este strâns legat de persoana omului şi de personalitatea sa.
Personalitatea omului este un produs al societăţii şi al culturii sale. În sens sociologic se consideră că
personalitatea determină valoarea omului, capacitatea lui de acţiune.
Capacitatea juridică apare ca o premisă iniţială, legală şi teoretică, a calităţii de subiect de
drept; ea este deci o condiţie sine qua non a drepturilor şi obligaţiilor concrete ce revin sau incumbă
părţilor într-un raport juridic.
Subiectele de drept (persoana sau organizaţiile acesteia), dispunând de capacitate juridică, nu
apar în mod automat ca purtătorii unor drepturi şi obligaţii concrete în raporturi juridice determinate;
ei apar ca titularii facultăţii recunoscute de lege de a avea drepturi şi obligaţii în viitor.
Subiectul de drept este un fenomen social real şi poartă amprenta tipului formelor de
organizare economico-sociale, în care oamenii îşi duc existenţa.
Persoana - cetăţenii, străinii, apatrizii - apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza de
participare cea mai largă.
Cetăţenii statului pot, în principiu, să participe la toate raporturile juridice bucurându-se, în
acest sens, de capacitatea juridică generală. Cetăţenii pot intra în raporturi de drept atât între ei, cât
şi cu statul, cu organele statului, cu organizaţiile economice sau cu organizaţiile nestatale.
Persoana fizică apare ca subiect distinct în raporturile de drept civil, caz în care capacitatea sa
juridică se împarte în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Acţionând ca titulari de
drepturi şi obligaţii în cele mai diverse sectoare ale vieţii sociale, oamenii îşi satisfac drepturile şi
interesele legitime, garantate de Constituţie şi alte legi.
Participarea cetăţenilor ca subiecte de drept în raporturile juridice concrete apare astfel ca o
formă importantă de realizare a contactului social, a cooperării în procesul convieţuirii.
În anumite limite pot participa ca subiecte de drept străinii şi persoanele fără cetăţenie.
Statul participă în calitate de subiect de drept atât în raporturile juridice interne, cât şi în
raporturile juridice de drept internaţional. în dreptul intem, statul apare ca subiect de drept mai întâi
în raporturile de drept constituţional7. Spre exemplu, statul apare ca subiect de drept constituţional
în raporturile de cetăţenie.
În raporturile sale cu persoanele care au cetăţenie română, statul are o serie de drepturi şi
obligaţii. De asemenea, statul acordă cetăţenie, aprobă renunţarea la cetăţenie, retrage cetăţenia,
aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetăţenii altor state.
Statul apare totodată ca subiect în raporturile de drept constituţional prin intermediul cărora se
realizează federaţia, precum şi în raporturile statului privit ca întreg şi unităţile administrativ-
teritoriale.
Statul mai apare ca subiect de drept în raporturile rezultate din donaţii şi legatele în favoarea
statului. Bunurile fără stăpân sau confiscate trec, de asemenea, în proprietatea statului.
Organele statului sunt subiecte de drept. în procesul de realizare a dreptului, participarea
organelor de stat - organele puterii legislative, organele administraţiei, organele justiţiei, organele
procuraturii - se realizează comform competenţei rezervate prin Constituţie şi legile de organizare şi
funcţionare fiecărei categorii de organe, precum şi fiecărui organ în parte. Ca subiecte de drept,
organele statului îndeplinesc cel puţin trei categorii de competenţe: exercitarea conducerii de stat în
diverse domenii, soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de
drept faţă de altele şi asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de
drept încălcate, recuperarea prejudiciilor. Parlamentul este subiect de drept constituţional în relaţiile
care privesc, spre exemplu, alegerea sau revocarea guvernului, controlul activităţii unor organe. în
relaţiile administrative apar ca subiecte de drept organele administraţiei de stat centrale sau locale.
în domeniul ocrotirii ordinii sociale, al apărării şi garantării exercitării libere şi nestingherite a
drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, al apărării proprietăţii publice sau private şi orânduirii de
stat participă ca subiect de drept organele de justiţie, de procuratură şi cele ale Ministerului de
Interne. Aceste organe participă în numele statului la raporturi juridice complexe, de drept material şi
procedural, în care se manifestă autoritatea statală, exprimată în volumul drepturilor conferite
organelor şi care le determină competenţe şi numeroase garanţii şi drepturi procesuale şi un sistem
special de control.
Organele statului, în afara participării lor ca purtătoare ale autorităţii, apar uneori şi ca
persoane juridice, în raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizarea competenţei lor (de
exemplu, raporturile în care intră o instanţă cu o cooperativă în Vederea reparării mobilierului din
sălile de judecată).
În concluzie, participarea persoanei juridice în raporturile de drept prezintă o deosebită
importanţă pentru viaţa economică şi social-culturală a ţării.
Izvoarele dreptului. Conceptul de „izvor de drept" are o dublă accepţiune; izvor în sens
material şi izvor în sens formal. Izvoarele materiale ale dreptului denumite şi „izvoare reale" sunt
concepute ca un adevărat „dat" din afara dreptului şi exterior acestuia, care justifică şi determină
acţiunea legiuitorului.
Izvorul de drept în sens formal este forma pe care o îmbracă o prescripţie juridică: lege,
regulament, decret, decret-lege, ordonanţă etc. Deşi dreptul însumează un ansamblu de norme
juridice, acestea sunt cuprinse potrivit unor criterii şi reguli precise, în anumite acte juridice. Tocmai
aceste acte contituie izvorul de drept.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a dreptului sunt următoarele:
 Obiceiul juridic (cutuma);
  Doctrina;
 Practica judiciară şi precedentul juridiciar;
 Contractul normativ;
 Actul normativ (legea).
Obiceiul juridic (cutuma) este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul
precedă dreptului, el apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii. Obiceiul este rodul unei
experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării unei practici. Cutumele reprezintă o practică
înrădăcinată, încât oamenii socotesc că prin ele îşi exercită un drept pozitiv. Romanii numeau obiceiul
juridic "mores majoram" (moravurile bătrânilor).
Obiceiul apare astfel ca un fel de convenţie tacită a membrilor societăţii sau a grupurilor
sociale.
Obiceiul este încă prezent în dreptul privat (civil şi comercial), în dreptul public (constituţional
şi administrativ).
în dreptul constituţional el este prezent în mod deosebit sub forma tradiţiilor (tradiţiile
constituţionale, parlamentare, republicane, monarhice, tradiţiile organizării administrativ-teritoriale).
Sistemele de drept aparţinând familiei anglo-saxone (Common law) menţin şi astăzi dreptul
cutumiar ca un izvor important al dreptului.
În dreptul internaţional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de tratat).
Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului statelor cu privire la recunoaşterea
unei reguli determinate ca normă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele.
Doctrina este considerată izvor de drept; cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe
care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. In istoria dreptului, doctrina a avut un rol
creator nemijlocit. Doctrina a jucat un rol important în Evul Mediu. Cu timpul, atunci când obiceiurile
au fost strânse şi publicate în culegeri, rolul doctrinei a scăzut, fără să dispară.
Practica juridiciară şi precedentul judiciar . Practica judecătorească, denumită şi
jurisprudenţă este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe de
toate gradele.
Atitudinea de rezervă faţă de recunoaşterea caracterului de izvor de drept jurisprudenţei este
fundamentată şi pe principiul separaţiei puterilor.
Într-un stat de drept, crearea legilor revine organelor legiuitoare, organelor judecătoreşti
revenindu-le sarcina aplicării legilor la cazuri concrete.
În plan istoric, jurisprundenţa a jucat un rol important ca izvor de drept în dreptul roman. În
sistemele juridice conectate la bazinul de civilizaţie anglo-saxon, jurisprudenţei continuă să i se
recunoască rolul de izvor de drept. Dreptul comun (Common Law) este alcătuit de hotărâri
judecătoreşti şi obiceiuri juridice. Precedentul judiciar joacă un rol foarte important, iar judecătorul nu
este simplu interpret al legii, ci un creator de lege (juge made law). O cauză poate fi soluţionată pe
baza unui precedent pronunţat cu sute de ani înainte.
În dreptul constituţional contractul normativ reprezintă izvor de drept în materia organizării şi
funcţionării structurii federative a statelor. Federaţiile se creează, în general, ca efect al încheierii
unor contracte (tratate) între statele care doresc să compună federaţia.
În ramura dreptului muncii şi securităţii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub
forma contractelor colective de muncă în care se prevăd condiţiile generale ale organizării procesului
muncii într-o ramură determinată şi pe baza cărora sunt încheiate apoi contracte individuale de
muncă.
În dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezintă izvorul
principal de drept. Tratatul este întotdeauna expresia consimţământului liber al statelor şi numai în
această măsură el este izvor de drepturi şi obligaţii pentru statele semnatare.
Actul normativ juridic (legea) este izvor de drept. Legea, ca izvor de drept, apare la
romani, ca un acord între magistrat şi popor (magistratul propune - rogat -poporul acceptă — iubeţ -
propunerea făcută).
în sensul larg şi comun al termenului, legea - însemnând orice regulă de drept obligatorie -
cuprinde orice izvor de drept. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii
publice, învestite cu competenţe normative (parlament, guvern, organe adminstrative locale). Actul
normativ cuprinde norme general obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată şi prin intervenţia
forţei coercitive a statului.
Sistemul actelor normative juridice este compus din legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale
guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative locale. Locul
central în sistemul actelor normative îl ocupă legile. Lucrul este firesc, deoarece legea este actul
normativ elaborat de Parlament, organul puterii legiuitoare, care exprimă voinţa şi interesele
alegătorilor.
în cadrul legilor, se remarcă, prin importanţă şi prin note fundamentale, legile constituţionale.
Constituţiile fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii într-un stat. Constituţia,
această „lege deasupra legilor", formulează valorile fundamentale într-o formă normativă şi creează
"convingerea că există o regulă de drept superioară a puterii publice, pe care o limitează şi căreia îi
impune sarcini."
Străbătând toate raporturile societăţii, Constituţia trebuie să rezulte firesc din relaţiile unui
popor.
în acest sens. Legile, în general, dar în mod special Constituţia trebuie să fie oglindită în starea
unui popor, să reflecte gradul său de dezvoltare şi de înţelegere.

Capitolul II.
NOŢIUNEA DE DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI
NOŢIUNEA DE INSTITUŢII POLITICE

1. Raporturile şi normele de drept constituţional

În opinia noastră, relaţiile sociale sunt acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii. Ceea ce este deci comun relaţiilor sociale care formează obiectul de
reglementare al dreptului constituţional este faptul că ele apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii.
În stabilirea obiectului dreptului constituţional se ivesc mai multe dificultăţi. O primă dificultate
priveşte opiniile diferite existente în literatura de specialitate cu privire la înţelesul ce trebuie dat unor
noţiuni, opinii ce-şi au izvorul în înţelegerea oarecum diferită a procesului de instaurare şi menţinere
a puterii, precum şi a întinderii sferei dreptului constituţional.
O a doua dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de întrebarea
dacă toate normele din Constituţie sunt norme de drept constituţional sau nu.
Există opinii în sensul cărora Constituţia ar cuprinde, în afara normelor de drept constituţional,
şi norme de drept civil, drept administrativ, drept judiciar.
Conform acestor opinii, folosindu-se criteriul obiectului pentru delimitarea ramurilor de drept,
se consideră că normele din Constituţie privitoare la proprietate sunt norme de drept civil, că cele
privitoare la administraţia de stat sunt norme de drept administrativ, deoarece relaţiile reglementate
sunt relaţii specifice ramurilor de drept indicate.
Majoritatea juriştilor, cu precădere specialiştii în drept constituţional, nu împărtăşesc aceste
opinii, deoarece ei consideră că toate normele cuprinse în Constituţie sunt norme de drept
constituţional. Astfel s-a considerat că normele din Constituţie care privesc sistemul economic,
relaţiile de proprietate, sistemul social nu reglementează relaţii sociale, ci consfinţesc esenţa statului,
bazele acestuia (economică şi socială), că relaţiile de proprietate, de repartiţie sunt reglementate de
alte ramuri ale dreptului.
Dreptul reglementează relaţiile de proprietate ca relaţii între oameni care apar ca subiecte de
drept. Cât priveşte raporturile de proprietate şi cele ce privesc repartiţia este clar că reglementarea
lor se face în primul rând prin Constituţie, iar normele dreptului civil sau alte ramuri de drept nu fac
decât să dezvolte aceste reglementări de principiu, fundamentale.
Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter deosebit,
indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, indispensabile pentru menţinerea şi
exercitarea puterii. în sistemul de drept ar exista deci două mari categorii de norme juridice, şi anume
norme (fundamentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale, clase şi toate
celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare.
În concluzie, se impun două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept, şi
anume criteriul forţei juridice a normelor, determinată de caracterul lor fundamental, care ar
diferenţia dreptul constituţional de restul dreptului şi criteriul obiectului de reglementare care ar
diviza în ramuri restul dreptului.
Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din Constituţie sunt norme de drept
constituţional pleacă de la ideea că legea fundamentală, Constituţia, reglementează şi alte relaţii care
sunt specifice altor ramuri de drept, precum dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului muncii.
Reglementarea lor şi de către Constituţie nu rămâne fără consecinţe; cât priveşte natura lor
juridică, ele dobândesc în acelaşi timp şi caracterul de raporturi de drept constituţional. Ceea ce
atribuie acestor raporturi şi caracterul de raporturi de drept constituţional este faptul că principiile
stabilite de Constituţie trebuie respectate de către Parlament atunci când procedează la elaborarea
legilor ordinare.
În obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii şi anume:
 relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care, fiind reglementate şi de alte
ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de către Constituţie,devenind
implicit şi raporturi de drept constituţional;
 relaţii specifice de drept constituţional care formează obiectul de reglementare numai
pentru normele de drept constituţional.
Ceea ce este comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc în procesul complex de
instaurare, menţine şi exercitare a puterii.
În concluzie, formează obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care se nasc în
activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele
organizării puterii. Sunt de asemenea, relaţii de drept constituţional cele care apar în activitatea de
exercitare a puterii.
În ceea ce priveşte bazele puterii, ele sunt elemente exterioare statului care generează şi
determină puterea de stat în conţinutul său. Aceste baze sunt factorii economici şi factorii sociali. Ele
impun în stat existenţa unor reguli care să stabilească drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de
drept care să asigure atingerea scopurilor societăţii. Cât priveşte bazele organizării puterii, ele sunt
tot elemente exterioare statului. dar care nu generează puterea de stat, ci numai condiţionează
organizarea ei. Aceste baze ale organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, iar dreptul constituţional
este chemat să reglementeze, în privinţa teritoriului, relaţiile privind structura de stat şi organizarea
administrativ teritorială, iar pentru populaţie, relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi îndatoririle
fundamentale.
Relaţiile care se nasc în legătură cu structura de stat, sunt de drept constituţional, deoarece în
funcţie de structura statului se exercită şi puterea de stat, prin unul sau mai multe organe legiuitoare.
De asemenea, sunt raporturi de drept constituţional raporturile care se nasc în legătură cu
organizarea administrativ-teritorială, căci aceasta indică aşezarea teritorială şi a organelor statale.
Raporturile privitoare la cetăţenie şi statutul juridic al cetăţeanului sunt raporturi de drept
constituţional şi privesc direct instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. La fel sunt raporturi de
drept constituţional, acele raporturi care se nasc în exercitarea puterii.
Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele reprezentative,
fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor activităţilor de conducere
desfăşurate de alte organe ale statului.

2. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi pe
colective. Ca trăsături specifice ale subiectelor raporturilor de drept constituţional, acestea sunt: unul
din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ şi aceste
subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare,
menţinere şi exercitare a puterii.
 După unii autori, se consideră că unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte ale raporturilor
de drept constituţional. în opinia altor autori, se ajunge la concluzia că unităţile administrativ-
teritoriale pot apărea ca subiecte şi în raporturile de drept constituţional, dacă prin noţiunea de
unităţi administrativ-teritoriale se înţelege • colectivul de oameni care populează o anumită porţiune a
teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unor
raporturi de drept constituţional.
În opinia noastră, unităţile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional, dar nu înţelese ca părţi de teritoriu, ci ca grupuri de populaţii organizate pe teritoriu.
Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt:
 Poporul;
 Statul;
 Organele statului (autorităţile publice);
 Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii.
 Cetăţenii;
 Străinii şi apatrizii.

Poporul. Unii autori contestă poporului calitatea de subiect de drept. Alţi autori admit că
poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit, alţii consideră că
poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice
interne.
În opinia noastră, poporul este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional, deoarece
îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţia Constituţiei ţării, potrivit căreia suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimar.
Poporul român are, în mâinile sale, întreaga putere şi singur are dreptul să decidă asupra sorţii
sale, lucru pe care-1 face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa în mod direct, nu prin intermediul altor organe.
El poate apărea ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia stabilirii formei de
guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia referendumului.
Statul este un alt subiect al raporturilor de drept constituţional. El poate apărea ca subiect fie
direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul, ca întreg, apare direct ca subiect al raporturilor
juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia.
Organele statului (autorităţile publice) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu
îndeplinirea condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Organele legiuitoare
apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu condiţia ca raportul juridic la care participă
să fie de drept constituţional.
Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept
constituţional. Acestea sunt comisiile parlamentare care, deşi nu pot emite acte de conducere
obligatorii îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control.
Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional, ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare.
Constituţia şi unele legi (izvoare de drept constituţional) stabilesc expres posibilitatea acestora
de a fi participante la raporturile ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel,
partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi la alegeri (articolul 4 din
Constituţia României).
Pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi de senatori se constituie birouri electorale, care
sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional.
Cetăţenii pot apărea ca subiecte ale unora dintre raporturile de drept constituţional. Ei pot
apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane învestite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un
organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumscripţii electorale.
In primul caz, ei intră ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional pentru realizarea
drepturilor lor fundamentale, iar în al doilea caz, apar ca subiecte ale raportului de reprezentare, care
este un raport de drept constituţional, iar în ultima situaţie, apar ca subiecte cu ocazia alegerilor de
deputaţi, de senatori sau a şefului de stat.
Străinii şi apatrizii pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile
ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic.

3. Normele de drept constituţional

Sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor în
relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Aceste
norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept
constituţional.
După unii autori de drept constituţional, discutând dispoziţiile constituţionale ce reglementează
relaţiile sociale care privesc aspecte sociale şi economice, se consideră că acestea au caracter de
consacrare.
în opinia lor, se arată că normele de drept constituţional nu s-ar conforma structurii logico-
formale a normei juridice, în sensul că unora le-ar lipsi sancţiunea.
O asemenea susţinere este de natură să ducă la concluzia că dreptul constituţional nu este un
veritabil drept, din moment ce normele sale, fiind lipsite de sancţiuni nu pot fi aduse la îndeplinire şi
pot fi deci ignorate.
Pentru a înţelege corect sensul normelor dreptului constituţional, trebuie să se ştie ce este
norma juridică, urmând ca apoi să se regăsească elementele generale în norma de drept
constituţional şi, totodată, să se urmărească ce anume trăsături proprii are aceasta din urmă. Norma
Juridică3 este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de conduită generală şi obligatorie,
instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să asigure consolidarea şi
dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată în
ultimă instanţă de condiţiile vieţii materiale din societate şi a cărei respectare este impusă la nevoie,
prin forţa coercitivă a statului.
Orice normă juridică este un comandament impus de puterea publică, formulat uneori chiar
sub formă supletivă sau de recomandare. în conţinutul oricărei norme juridice este înmagazinată o
anumită reprezentare conştientă a legiuitorului în legătură cu conduita posibilă sau datorată a
subiectelor participante la relaţiile sociale. Norma juridică este celula de bază a dreptului, este
sistemul juridic elementar. Dreptul nu poate exista şi nici nu poate fi explicat în afara realităţii sale
normative. în general, cuvântul „normă" este echivalat cu cel de „regulă."
Plecând de la caracterul general al normei juridice, Hegel caracterizează norma ca o
determinare universală care trebuie aplicată la cazul concret.
Norma juridică are un caracter general şi impersonal. Caracterul general şi impersonal al
normei juridice necesită unele nuanţări. Astfel, prin faptul că norma juridică este generală şi
impersonală nu înseamnă că ea se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul ţării sau asupra
întregii populaţii.
Există norme juridice care vizează părţi determinate ale teritoriului (zona de frontieră,
domeniul silvic, unităţi administrativ-teritoriale) sau care privesc anumite categorii de subiecte
(căsătoriţi, militari, comercianţi, elevi, studenţi). Nu se poate afirma că o normă juridică este mai mult
sau mai puţin generală, mai mult sau mai puţin impersonală pentru motivul că are sau nu o sferă de
aplicare ce coincide cu întregul teritoriu sau cu întreaga populaţie. Această trăsătură este
reală şi caracteristică oricărei norme juridice din momentul intrării sale în vigoare.
Norma juridică are un caracter obligatoriu intervenind în domenii esenţiale ale societăţii,
domenii care fie sunt contingente guvernării, fie privesc finanţarea socială publică sau privată a
individului; norma juridică conţine prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului: ele
sunt impuse acestuia, într-o varietate de modalităţi. Pentru a deveni obligatorie norma juridică se
bucură, spre deosebire de toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garanţii exterioare,
statale, de asigurare a traducerii în viaţă, eventual prin constrângere).
În acest scop, nu este suficientă forţa ce o impune, această forţă trebuie să fie o forţă eficace
şi legitimă.
Obligativitatea normei juridice este asigurată prin constrângere exterioară, prin sancţionarea
juridică. „Niciodată — scria Sofocle - nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de
pedeapsă".
Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite trăsături; obligativitatea normei
juridice este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de domeniul în care intervin (public
sau privat), de forţa juridică a actului normativ în care este cuprinsă norma, ca drept pozitiv, de
câmpul aplicabilităţii sale.
Astfel, o normă juridică cuprinsă într-o lege este la fel de obligatorie ca şi o normă juridică
cuprinsă într-o hotărâre a guvernului sau într-o decizie normativă a organului administrativ local.
Scopul normei de drept scop realizat de Justiţie, de activitatea cu caracter juridic a
administraţiei şi de cetăţean - este acela de a asigura relaţiilor sociale securitatea esenţială precum şi
armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor. Norma juridică îşi va realiza
scopul în măsura în care răspunde interesului pe care-1 reprezintă.
In concluzie, norma juridică poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de conduită al
cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale
statală, în caz de nevoie, prin constrângere.
Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele relaţii
sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc
unele instituţii.
Prevederile care conţin formularea unor principii sau definiţii nu pot fi excluse din sfera noţiunii
normei juridice, deoarece şi ele au un caracter normativ. Conceptul de normă juridică face parte din
ansamblul de noţiuni şi categorii ale gândirii juridice, prin intermediul cărora realitatea juridică este
explicată. Din punctul de vedere al structurii sale logice norma juridică este alcătuită din următoarele
elemente:
 Ipoteza;
 Dispoziţia;
 Sancţiunea.
Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau
sancţiunea normei. în ipoteză poate fi definită calitatea subiectului (cetăţean. părinte, copil, soţ/soţie,
gestionar, etc.) sau în ipoteză poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană fizică,
persoană juridică).
Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice. în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi
obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora. De aceea se afirmă că
dispoziţia normei de drept formează conţinutul acesteia. Ea cuprinde imperativul, comandamentul
normei sau elementul său raţional (reprezentarea conştientă a legiuitorului faţă de exigenţele vieţii în
comun).
Dispoziţia normei juridice poate să ordone (să impună) o anumită conduită (exemplu: obligaţia
instanţei de judecată de a dispune citarea părţilor la primirea acţiunii; obligaţia comerciantului de a
solicita înmatricularea în registrul comerţului). Sancţiunea este al treilea element structural al normei
juridice. Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei sau
ipotezei (sancţiune negativă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului în vederea
promovării conduitei dorite (sancţiune pozitivă). Sancţiunea are rolul de a descuraja în mod deliberat
comportarea particulară nelegală.
Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune. Sancţiunile,
pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem, armonizat de valori şi criterii. Sancţiunea
juridică nu trebuie să fie în discordanţă cu sancţiunea morală sau religioasă.
Sancţiunea juridica apare ca un complex de urmări nefavorabile - obligarea la dezdăunare,
lipsirea unor acte de efectele urmărite, confiscarea unor bunuri, amenzi, privarea de libertate, urmări
care sunt expresia autoapărării sociale faţă de comportamentul deviant al membrilor săi. Aplicarea
efectivă a constrângerii atestă faptul că norma nu a fost respectată, cu toată garanţia ce i-o conferă
sancţiunea.
Legiuitorul, scria Lucian Blaga, trebuie să reglementeze nu doar spiritul de supunere, ci şi
spiritul de libertate care există în oameni.
Corespondenţa, intuită în filozofie de Kant, între moralitate şi legalitate, aşază, în perspectivă,
pe alte baze legătura dispoziţiei normei juridice cu sancţiunea sa.
Este de principiu faptul că norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că ea
acţionează asupra teritoriului statului şi asupra cetăţenilor săi. Norma juridică română se aplică
asupra cetăţenilor săi (principiul cetăţeniei active). Ea are incidenţă şi asupra cetăţenilor străini aflaţi
pe teritoriul României sau asupra apatrizilor (persoanelor fără cetăţenie).
Ceea ce distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de altă natură este faptul
că, în ultimă instanţă, respectarea ei este asigurată de forţa de constrângere statală. În dreptul
constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale sancţiunilor.
Sancţiunile din dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului
parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstituţional a unui act normativ etc. în
ceea ce priveşte normele dreptului constituţional, acestea pot fi clasificate în norme cu aplicaţie
mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită. Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor.
Legiuitorul are în vedere în procesul elaborării normative interese sociale majore, urmăreşte să
ofere garanţii bunei dezvoltări a raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale. Coordonatele
fundamentale ale acţiunii normelor de drept sunt: timpul, spaţiul şi persoana.
In principiu, norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu dominat de
noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu.
în domeniul dreptului public, este de principiu că aplicarea imediată a normei noi este de
strictă necesitate. Normele de drept public (de drept constituţional, normele care organizează puterile
şi autorităţile publice, normele care privesc exerciţiul drepturilor cetăţeneşti, normele de competenţă,
normele de procedură) se aplică imediat, înlăturând normele vechi.
Tot astfel se prezintă şi cazul dispoziţiilor imperative din domeniul dreptului privat (care
interesează ordinea publică) cum ar fi normele care reglementează organizarea proprietăţii funciare,
normele privind starea şi capacitatea persoanelor.

4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional român

Izvoarele formale ale dreptului constituţional român au la bază două criterii care sunt în
măsură să ajute la identificarea lor: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului.
Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român sunt:
 Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei;
 Legea, ca act juridic al Parlamentului.
Imediat după Constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea, înţeleasă în accepţiunea
sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional,
cu condiţia să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele, legea privind cetăţenia
română, legile electorale.
Regulamentele Parlamentului. Sunt izvoare de drept constituţional pentru că
reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii. în sistemul nostru parlamentar există trei regulamente şi anume: Regulamentul Camerei
Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului.
Ordonanţele Guvernului pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc
condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii.
Tratatul internaţional. Constituţia actuală a României acordă tratatelor internaţionale o
atenţie sporită. Tratatul trebuie să fie licit căci numai tratatele licite sunt izvoare de drept. Exemple în
acest sens sunt convenţiile încheiate cu alte state privind reglementarea cetăţeniei, precum şi
tratatele în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Obiceiul (cutuma) a fost şi este unul din izvoarele principale ale dreptului şi, implicit, este
considerat în unele sisteme constituţionale (Anglia) ca fiind şi izvor al dreptului constituţional. La
întrebarea dacă obiceiul (cutuma) poate fi izvor al dreptului constituţional român, răspunsul nu
poate fi simplu.
 În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al dreptului sub
regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în baza acestora.
Sub regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era admis ca izvor de drept în mod cu
totul excepţional numai în anumite ramuri de drept, atunci când legea o spunea expres.
Teoretic, este greu de admis obiceiul în rândul izvoarelor dreptului constituţional. Explicaţia stă
în exigenţa reglementării prin norme scrise, clare şi precise a relaţiilor sociale, exigenţa imperioasă în
reglementarea raporturilor sociale care privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Cutumele reprezintă o practică atât de înrădăcinată. încât oamenii socotesc că prin ele îşi
exercită un drept pozitiv.
Cutuma implică o îndelungată practică socială, de aceea se socoteşte că în conţinutul său este
cuprinsă o bogăţie sociologică. Cutuma se întemeiază pe cazuri concrete, la care se face apoi referire,
fiind evocate ca precedente.
Se degajă astfel o noţiune generală, alcătuită din ceea ce este comun unor cazuri concrete
repetate. Aceasta este norma generală consacrată prin cutumă. Legiuitorul poate consacra printr-o
normă legală obiceiul sau poate face trimitere la acesta.

5. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Cuvântul „drept" este folosit în mai multe accepţiuni. în limba latină, cuvântul care
corespundea substantivului drept era jus (drept, dreptate, legi). Cuvântul este întâlnit şi în alte limbi,
cu aceeaşi semnificaţie - droii la francezi, diritto la italieni. derecha la spanioli, recht la germani, right
la englezi.
Într-o primă accepţiune, cuvântul „drept" semnifică ştiinţa dreptului -ansamblul de idei,
noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
Dreptul nu este numai ştiinţa, el este, în egală măsură, tehnică şi artă. Dreptul, ca ansamblu
de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să
disciplineze comerţul uman şi să apere societatea de excese.
Într-o altă accepţiune, cuvântul „drept" mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi
valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat.
În diverse declaraţii asupra drepturilor omului se are în vedere o asemenea accepţiune a
drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el implică categoria de libertate.
Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de drept
pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-
o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale special
abilitate.
Dreptul este însă şi o artă. adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează organele
care creează dreptul sau care aplică dreptul. Cuvântul „drept" mai este asociat, ca adjectiv, în
aprecierile de natură morală (ex: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă). în afara termenului
„drept", se întrebuinţează şi termenul de „Juridic". Acesta este utilizat atât ca adjectiv (normă
juridică, raport juridic), cât şi într-o accepţiune ce excede noţiuni de drept (obiectiv sau subiectiv).
întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă dreptul este indisolubil legat de societate, de
la formele sale primitive de organizare sau dimpotrivă dacă dreptul apare, ca şi statul, doar la un
anumit moment al evoluţiei istorice a omului. Răspunsul la întrebare este legat de modul în care este
conceput dreptul; este el doar apanajul statului? sau, în general, orice grup social este capabil să
formuleze reguli juridice?
Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate există drept -"Ubi societas ibi
jus". Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept. Din punctul lor de vedere, credinţa lor în
veşnicia dreptului corespundea celei în veşnicia societăţii, şi anume a societăţii romane şi, bineînţeles,
a dreptului roman.
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în comunităţi aflate pe o
treaptă primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste comunităţi raporturile membrilor
erau conduse pe baza unor comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun şi
care erau cuprinse într-un sistem de norme sociale.
 O normă socială -scrie Hoebel- devine normă de drept din momentul în care neglijarea sau
încălcarea ei urmată, sub formă de ameninţare sau în mod real, de aplicarea unei forţe fizice,
exercitate de un individ sau de un grup ca privilegiu socialmente recunoscut al acestuia.
Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de drept.
Plecând de la ideea că dreptul constituţional, ca ramură a dreptului, îndeplineşte trăsăturile privind
esenţa, mijloacele de realizare şi finalitatea comune întregului sistem de drept, ceea ce, de altfel,
asigură integrarea sa în acest sistem, se impune să se arate ce loc ocupă el în sistemul dreptului
unitar român.
Pentru realizarea acestui lucru sunt necesare a fi cercetate cel puţin două aspecte: importanţa
relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional, precum şi valoarea formelor juridice prin
care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine drept (izvoarele de drept).
Cercetarea acestor aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional este ■ramura principală
în sistemul de drept; Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional este în acelaşi timp şi
izvor principal pentru întregul drept, cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate, care
privesc activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii, în toată complexitatea ei.
Constituţia conţine, printre alte reglementări, reglementari privind proprietatea, organele
executive şi organele judecătoreşti. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat
reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial, organizării judecătoreşti.
La o analiză a corelaţiei dintre Constituţie şi ramurile dreptului, se constată că orice ramură de
drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din Constituţie. De aici, reiese regula conformităţii
normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate cuprinse în
Constituţie.

Capitolul III
TEORIA CONSTITUŢIEI

1. Noţiuni generale despre Constituţie

Constituţia poate fi definită în diferite forme şi din varii perspective: ea este un sistem de rigori
şi, prin aceasta, reluând cuvintele lui IHERING, ea este „sora geamănă a libertăţii; Constituţia este un
„pact social" între guvernaţi şi guvernanţi; ea este actul prin care s-a „naţionalizat puterea";
Constituţia este „statutul" persoanei morale-stat, forma prin care se tinde la „raţionalizarea puterii şi
a statului".
Încercarea de definire a Constituţiei trebuie să pornească de la fenomenul puterii, obiectivat
prin instituţia politică a statului. Constituţia este instrumentul prin care se instituţionalizează puterea.
Ea constituie deci certificatul de legalitate şi de legitimitate al puterii. Constituţia poate fi definită
pornind de la două criterii diferite şi, de fapt, conjugabile: criteriul material şi criteriul formal.
Potrivit criteriului material, Constituţia reprezintă ansamblul regulilor, indiferent de sursa şi de
forma lor, prin care se instituie puterea şi conform cărora ea se exercită (reguli având ca obiect
statutul guvernanţilor, modul în care ei dobândesc prerogativele puterii şi le exercită, independenţa şi
interdependenţa autorităţilor puterii, raporturile dintre autorităţi şi guvernanţi, drepturile şi libertăţile
acestora).
Potrivit criteriului formal sau organic, - cu alte cuvinte - criteriul regimului juridic, Constituţia
este ansamblul regulilor, indiferent de obiectul lor, adoptate în forme procedurale specifice, distincte,
exclusive. Normele constituţiei se înfăţişează astfel ca norme „privilegiate şi protejate special".
Constituţia ar fi deci ansamblul regulilor juridice, adoptate după o procedură specifică şi fiind
superioare tuturor celorlalte norme juridice, prin care se instituie puterea şi se limitează exercitarea
ei.
Străbătând toate raporturile societăţii. Constituţia trebuie să rezulte firesc din relaţiile unui
popor., A dori - scria Hegel - să dai unui popor a priori o constituţie, ar nesocoti tocmai momentul în
care constituţia ar fi mai mult o născocire a gândirii; fiecare popor îşi are constituţia care i se
potriveşte şi care i se cuvine".
 Napoleon, spre pildă, a dorit să dea spaniolilor o constituţie a priori, mai raţională decât ceea
ce avuseseră ei mai înainte, pe care însă au respins-o.
Poporul trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt,
astfel ea va exista în chip exterior, ar rămâne fără semnificaţie.
În acest sens, legile, în general, dar în mod special Constituţia trebuie să fie oglindite în starea
unui popor, să reflecte gradul său de dezvoltare şi de înţelegere.
Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile Constituţiei sunt clar exprimate în actele constituţionale şi
constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Prima Constituţie scrisă în lume este
Constituţia americană din anul 1787.
Faţă de importanţa şi semnificaţiile Constituţiei, Constituţia este şi trebuie să fie aşezământul
politic şi juridic fundamental care, reflectând şi consolidând cuceririle oamenilor şi proiectarea
direcţiilor definitorii ale evoluţiei viitoare a societăţii, statorniceşte cucerirea puterii de stat, noile
structuri social-economice şi politice precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor'.
Intre constituţie şi lege nu se pune semnul egalităţii, deşi este simplu de observat că, sub
aspect juridic, Constituţia este şi ea o lege, adică un act normativ; apoi, se impune precizarea în
sensul căreia Constituţia este o categorie istorică, ea apărând pe o anumită treaptă de dezvoltare a
societăţii, anume într-o perioadă în care organizarea statală feudală nu a mai corespuns şi a trebuit
să fie înlocuită de o altă organizare.
Noţiunea de „constituţie" apare cu mult mai târziu decât cea de lege. Constituţia exprimă
evoluţia sistemului legislativ, ea este creaţia unei epoci în care s-a impus ca însăşi legea să fie
subordonată unor principii fundamentale. Constituţia a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie
politică şi juridică, ideologie determinată desigur de transformările economice şi sociale ce s-au
conturat puternic începând în deosebi cu secolul al XVIII-lea.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „constituţie" provine de la latinescul „Constitutio"
care înseamnă „aşezarea cu temei", „starea unui lucru". Termenul „constituţie" continuă a avea
accepţiunea de lege până în secolul al XVIII-lea, când i se dă un sens nou, acela de lege
fundamentală. în opinia noastră, această accepţiune este astăzi încetăţenită în toate statele. Mai mult
chiar, unele acte normative de organizare (statute) a unor organisme internaţionale se numesc tot
constituţii: Organizaţia Naţiunilor Unite Pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.); Organizaţia
Internaţională a Muncii (O.I.M.); Organizaţia Naţiunilor Unite Pentru Alimentaţie şi Agricultură
(F.A.O.), aceasta marcând importanţa deosebită ce se acordă acestora.
Profesorul Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „o normă care cuprinde principiile
referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului",
precum şi drepturile omului (drepturile publice).
în concepţia lui Andre Hauriou, într-un sens foarte general, prin Constituţie se înţelege
ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului.
Profesorul Constantin Dissescu defineşte Constituţia ca fiind „organizarea exerciţiului
suveranităţii".
Profesorii Tudor Drâganu şi Ion Deleanu definesc Constituţia ca fiind acea lege care, având
forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii
social-economice, cât şi ale organizării şi funcţionării statului; bazat pe aceasta, garantează material
drepturile fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi. Analizând
aceste definiţii, se poate constata că elementul comun, surprins în toate definiţiile, este elementul
stat sau putere (puteri) de stat.
Acest element este definitoriu cât priveşte valoarea juridică a normelor ce-1 consfinţesc şi
reglementează relaţiile sociale ce se nasc în acest domeniu. Alături de elementul putere se mai
adaugă şi alte elemente de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat în forme solemne. în
stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii, de conţinut
şi de formă, elemente ce trebuie să apară explicit sau implicit într-o definiţie. Mai întâi se impune
caracterul de lege al Constituţiei, deoarece Constituţia este o lege şi acest element, deşi surprins prin
denumiri diferite sau chiar implicit, este prezent în toate definiţiile formulate. Fiind o lege. Constituţia
conţine norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme de fapt exprimă voinţa celor care deţin
puterea. Constituţia este legea fundamentală, trăsătură ce o identifică în ansamblul legilor.
 Caracterul de lege fundamentala rezultă din conţinutul şi calitatea reglementărilor.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează relaţiile sociale
fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Definitorie pentru constituţie este şi forţa sa juridică. în acest sens se constată că ea are o forţă
juridică supremă, ceea ce situează Constituţia în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula
conformităţii întregului drept cu dispoziţiile din constituţie. Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi
totuşi de valoarea celorlalte, este forma scrisă a Constituţiei
Încă din secolul al XVIII-lea, Constituţia scrisă s-a impus, ea fiind preferată Constituţiei
cutumiare din foarte multe motive.
Cu toate acestea, astăzi mai există ţări care nu au o constituţie scrisă, precum Anglia, Noua
Zeelandă şi Israelul. Multe definiţii ale Constituţiei reţin ca o trăsătură solemnitatea adoptării, iar
altele forma sistematică, plecându-se de la ceea ce afirma Thomas Paine (1737-1809): „Nu există
constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar"
După opinia profesorului Ioan Muram, Constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală
a unui stat, constituită din norme juridice, învestite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează
acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii politice a poporului.
Într-o concepţie autentic democratică, esenţa Constituţiei constă în reflectarea politico-juridică
a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum şi a intereselor
generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva procesului de cucerire prin competiţie
electorală democratică a puterii şi exercitare a acesteia pentru înfăptuirea „binelui comun" al
poporului.
Scopul unei constituţii scria, în acest sens, sociologul român Dimitrie Gusti este „de a formula,
politic şi juridic, în mod solemn, psihologia socială, starea economică, dezideratele dreptăţii sociale şi
aspiraţiile etnice ale naţiunii.
În ceea ce priveşte conţinutul Constituţiei cutumiare, acesta este format din tradiţii, obiceiuri,
practici care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise şi că reglementează modul de organizare
şi de funcţionare a organismelor de guvernare şi raporturile între ele, statutul indivizilor. Esenţial este
ca obiectul de reglementare a tradiţiilor constituţionale să fie format din relaţii sociale fundamentale,
de natura celor reglementate în constituţiile scrise (relaţiile de putere).
Forţa juridică a unei Constituţii cutumiare nu este, însă, diminuată dacă guvernanţii şi
guvernaţii recunosc legea fundamentală în această accepţiune.
În acest fel, Parlamentul va legifera, potrivit tradiţiilor constituţionale, guvernul va aplica legile
în acelaşi spirit, iar judecătorii vor judeca dând câştig de cauză persoanelor ale căror interese sau
drepturi, izvorâte din tradiţia constituţională, au fost încălcate fie de către stat, fie de către o
persoană particulară.
În prezent, sistemul de guvernare în Marea Britanie, Canada, Israel, Noua Zeelandă este
reglementat atât de cutuma constituţională, cât şi de legi scrise.
Sistemul constituţional britanic se bazează pe următoarele elemente:
Common Law - cutumele sancţionate de judecător;
Obiceiurile (alegerea primului-ministru din rândul membrilor Camerei Comunelor;
prezentarea mesajului Tronului în Camera Lorzilor; „obligativitatea" semnării de către suveran a
legilor votate de Parlament);
Statutele - legile scrise relative la organizarea puterilor publice votate de Parlament.
În Israel, Parlamentul a adoptat o serie de legi constituţionale, alături de care se aplică cutuma
constituţională. Aşadar, rezultă că doar parţial constituţiile statelor respective sunt cutumiare. Practic,
ele îmbină cutuma cu acte politice şi juridice conţinând dispoziţii constituţionale.
Spre deosebire de Constituţia cutumiară, cerinţa unei constituţii scrise a fost puternic resimţită
în Europa medievală, cu excepţia Angliei, veacuri de-a rândul.
În Europa, prima Constituţie scrisă a fost cea a Poloniei (3 mai 1791). A urmat cea a Franţei în
noiembrie 1791.
Constituţia scrisă asigură, în principiu, o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice,
deoarece conţinutul articolelor sale este clar. Acest avantaj al Constituţiei scrise faţă de cutumă a fost
în mod special subliniat în filosofia politică din secolul al XVIII-lea.
Într-adevăr, regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei; prin intermediul ei se
stabileşte cu exactitate cadrul de organizare a puterilor, se sancţionează încălcarea abuzurilor de
putere.
Pe de altă parte, cei guvernaţi, beneficiind de posibilitatea de a studia Constituţia scrisă, pot să
cunoască exact prerogativele şi atribuţiile guvernanţilor şi, mai important, să-şi cunoască drepturile şi
modalităţile de exercitare şi de apărare a acestora.
În Constituţie sunt înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei şi
abuzului de putere.

2. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea Constituţiei

Unii autori consideră că prima Constituţie a apărut în Anglia, alţi autori consideră că acestea au
apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţii subliniază că, dacă din punct de
vedere cronologic Constituţia americană a apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei
istorice, al rolului şi influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale în lume,
întâietatea revine actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei franceze.
În aprecierea momentului apariţiei Constituţiei în lume, nu trebuie considerat că, o dată cu
instaurarea burgheziei la putere, apare şi Constituţia. Un asemenea punct de vedere face trimitere
numai la Constituţia scrisă, rămânând în afara cercetării Constituţia cutumiară, precum şi Constituţia
mixtă (reguli cutumiare şi reguli scrise).
În opinia autorilor de drept constituţional, apariţia Constituţiei este privită ca un proces
desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care burghezia a jucat un
rol hotărâtor, desăvârşit, prin adoptarea constituţiei scrise.
Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu de norme cu putere
juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Ea marchează practic apariţia
statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor juridice. Aşa cum am arătat prima
Constituţie scrisă este Constituţia americană din anul 1787 (Constituţia de la Philadelphia), iar în
'Europa prima Constituţie scrisă este adoptată în Franţa în anul 1791. După adoptarea Constituţiei
franceze, şi alte state europene şi-au elaborat constituţii precum Suedia (8 iunie 1809); Norvegia (17
mai 1814); Olanda (24 august 1815).
Adoptarea Constituţiei trebuie privită ca un proces complex, cu profunde semnificaţii politico-
juridice, proces în care se detaşează clar cel puţin trei elemente: iniţiativa adoptării constituţiei,
organul competent (constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare.
Cât priveşte iniţiativa adoptării Constituţiei, se pune problema de a şti ce organism sau forţă
politică, obştească sau statală poate avea această iniţiativă. De principiu, iniţiativa constituţională
trebuie să aparţină acelui organism statal, politic, sau social ,care ocupând în sistemul politic al unei
societăţi locul cel mai înalt este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele
sale. La întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie, adeseori s-a
răspuns şi se răspunde prin teoria puterii constituante.
Prin putere constituantă se înţălege , de fapt , organul care beneficiează de o autoritate
politică specială , are dreptul de a adopta constituţia. Puterea constituantă apare sub două forme:
 Putere constituantă originară
 Putere constituantă instituită

Puterea constituantă originară intervine atunci când nu esxistă sau nu mai există constituţii în
vigoare ( cazul revoluţiilor , state noi) , iar puterea constituantă instituită este prevăzută de
Constituţia în vigoare ( sau anterioară) atât în ce priveşte organizarea, cât şi funcţionarea ei. Ea
poate modifica ( se mai numeşte şi putere de revizuire) sau adopta o Constituţie.
În literatura juridică se arată că puterea constituantă originară ridică o serie de probleme: de a
stii cui aparţiine puterea constituantă originară, de a-justifica legitimitatea operei sale
constituţionale. Organismul chemat să adopte o Constituţie se bucură şi trebuie să se bucure de o
autoritate politică şi juridică aparte, deosebită, tocmai pentru că el adoptă legea fundamentală a Unui
stat.
Adoptarea Constituţiei a canoscut şi cunoaşte diferite moduri. Modul de adoptare a unei
Constituţii este specific fiecărei ţări işi este determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială şi
politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării Constituţiei, de raporturile sociale. Adoptarea
Constituţiilor a cunoscut în general următoarele moduri:
Constituţia acordată;
Statutul (constituţia plebiscitară);
'Pactul;
Constituţia convenţie;
Constituţia parlamentară.

Constituţia acordată. Constituţiile acordate, cunoscute şi sub numele de „charte

concedate", sunt Constituţiile "adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea
sa. Această formă de Constituie este considerată a fi cea mai rudimentară. Exemple de Constituţii
acordate sunt: Constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814, Constituţia
Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848, Constituţia Japoneză din 11 februarie 1889.
Statutul sau (Constituţia plebiscitară), cum este denumit în literatura de specialitate, este
o variantă a constituţiei acordate, o variantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de către şeful
statului (monarhul), dar este ratificat prin plebiscit. Plebiscitul a fost în practica constituţională modul
„normal" de adoptare a constituţiilor autoritare. Cu ocazia plebiscitului corpul electoral poate spune
da sau nu asupra textului constituţional în întregime, neputându-se propune amendamente.
În categoria statutelor sunt incluse: Statutul Albertin din 4 martie 1848, care devine Constituţia
Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit. Constituţia regală din România din 1938, supusă
plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938.
Pactul sau Constituţia pact este considerată a fi un contract între rege şi popor. Poporul
este reprezentat prin Parlament. Este considerată mai potrivită pentru apărarea intereselor grupurilor
conducătoare (guvernanţilor)., deoarece monarhul trebuie să ţină seama de pretenţiile
acestora.Pactul poate fi urmarea unei mişcări revendicative sau, de asemenea, putea fi folosit şi a
fost folosit ca um mod de acces al unui principe străin pe tronul unui nou stat ceea ce s-a produs în
Belgia şi în ţările din Balcani. Exemplu de pact este Charta de la 14 august 1830 din Franţa, când
Louis Philipe D Orleans este chemat la tronul Franţei rămas liber şi acceptă Constituţia propusa de
Parlament, devenind astfel, în urma acordului său cu Parlamentul, rege al Franţei
Exemplele Constituţii pact: Constituţia română de la 1866, precum şi Constituţia română din
1923
Constituţia convenţie este opera unei adunări denumite convenţie. Această adunare era
special aleasă pentru a adopta Constituţia; ea exprima convenţia intervenită între toţi membrii
societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat
şi competenţa puterii constituante.
Exemple de Constituţii adoptate: Constituţiile franceze din 1793 a anului III (1795) şi din 1946,
Constituia României, adoptată în anul 1991, poate fi fără rezervei Considerată o constituţie
referendară.
Constituţia parlamentară. După cel de-al .doilea război mondial, adoptarea Constituţiilor s-
a realizat, de regulă, de către parlamente, folosindu-se următoarea procedură: iniţierea, elaborarea
proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate
calificată de cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor parlamentului. Astfel au fost adoptate
Constituţiile ţării noastre din anii 1948,1952;1965

Modificarea( revizuirea) Constituţiei

Din punct de vedere politic, este cunoscut că orice Constituţie exprimă, realităţile politice
existente în momentul adoptării sale. În cazul schimbării profunde a acestor realităţi, este firesc să se
modifice şi Constituţia. Din punct de vedere juridic, fiind în esenţa sa o lege, Constituţia este supusă
în mod firesc modificării. În articolul 28 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, ce figurează
ca preambul al Constituţiei Franceze din 1793, se arată, de altfel, că „un popor are întotdeauna
dreptul de a reexamina, corecta şi de a schimba propria Constituţie. O generaţie nu poate subjuga cu
legile sale generaţiile viitoare".
Prin urmare, orice Constituţie este supusă modificării, indiferent care ar fi forma acesteia
(reformularea ori abrogarea unul articol sau introducerea unei dispoziţii constituţionale noi). De
obicei, posibilitatea, ca şi procedura de revizuire sunt expres prevăzute chiar în textul legii
fundamentale.
Constituţia nu poate fi modificată oricând, o asemenea practică este posibilă, în special în
regimuri politice nedemocratice, fiind iniţiată fie de un partid politic având o largă majoritate
parlamentară, fie de un lider susţinut de anumite cercuri sau forţe politice în scopul de a-şi consolida
hegemonia asupra opoziţiei sau de a realiza anumite interese de natură politici şi economică sau
particulare.
Fără a ceda unor presiuni sau influenţe politice conjuncturale, în vederea revizuirii facile şi
repetate a legii fundamentale, se poate conchide că soluţia optimă o constituie stabilirea unui
echilibru între cele două tendinţe şi alegerea corectă în momentului revizuirii, precum şi stabilirea
clară a conţinutului acestuia.
În orice situaţie, trebuie să primeze voinţa clară şi expres formulată a poporului sau a
reprezentanţilor săi.
Conform Constituţiei României din 2003, în articolul 150 alineatul (1) este prevăzut că
revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel
putin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de
cetăţeni cu drept de vot. .
în articolul 150 (alineatul 2) din Constituţie sunt stipulate următoarele:
Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu
o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul .membrilor fiecărei Camere. Dacă prin procedura de
mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu
votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Legiuitorul a stabilit in articolul 152 alineatul (1) limitele revizuirii, arătând astfel că nu fac
obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi
limba oficială a statului român.
De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Constituţia ţării nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în
timp de război. .
Din punctul de vedere al procedurii de revizuire, Constituţiile sunt:
 Constituţii suple;
 Constituţii rigide.
Constiiuţia suplă este o Constituţie a cărei revizuire se înfăptuieşte, practic, prin votarea, fără o
procedură specială, a unei legi ordinare. Prin aceasta, chiar principiul supremaţiei Constituţiei este
compromis.
Se înţelege că o Constituţie cutumiară este suplă şi deci întotdeauna adaptabilă la schimbările
din societate. în epoca modernă, exemple de asemenea Constituţii sunt puţine. In literatura de
specialitate este menţionată, în acest sens, Constituţia Africii de Sud din 1961.
Constituţia României din 1965 a fost, în realitate, o Constituţie suplă, deşi votul cerut pentru a
fi modificată era de 2/3 din numărul total al deputaţilor din Marea Adunare Naţională (M.A.N.)
Ea a fost modificată expres de 10 ori şi, implicit, o dată prin decretul-lege numărul2/1989.
Constituţia rigidă este o constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a
unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică, în general, colaborarea mai multor
organisme constituţionale şi votul unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul membrilor
Parlamentului. În epoca contemporană, tendinţa constituanţilor este de a adopta Constituţii rigide.
Aprecierea unei Constituţii ca fiind rigidă impune analiza dispoziţiilor constituţionale, ci şi a
vieţii politice în general. Profesorul C. Dissescu sublinia că americanul Bryce a stabilit cel dintâi
împărţirea Constituţiilor în rigide şi flexibile.
Sunt Constituţii rigide, Constituţiile scrise, care conţin o reţea de principii, limitând puterile
fiecăruia din organele sale. Constituţiile flexibile sunt Constituţiile nescrise, cutumiare, care se
remarcă prin elasticitatea lor.
Motivele revizuirii unei Constituţii sunt foarte diferite, nu numai de la ţară la ţară, dar chiar în
cadrul aceleiaşi ţări. Transformările profunde în viaţa socială, care afectează vreuna dintre instituţiile
de guvernare sau diferite alte norme constituţionale, impun revizuirea legii fundamentale; o
Constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză politică, ca un mijloc de rezolvare a acesteia.
Doctrina constituţională s-a oprit la câteva cazuri mai des întâlnite:
 producerea unui eveniment politic marcant (constituţiile unor foste ţări socialiste au fost
modificate după 1989 prin abrogarea expresă a dispoziţiilor constituţionale referitoare la
rolul conducător al partidului comunist în societate);
 schimbări produse în structura organismelor guvernamentale (exemplu, instituirea
funcţiei prezidenţiale în sistemul constituţional român din 1947);
 transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea publică (exemplu,
transformarea în 1961 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale în Consiliul de Stat)
 producerea unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora dintre
organismele prin care se exercită guvernarea (reforma constituţională din Franţa din
1962 a schimbat procedura alegerii indirecte a Preşedintelui Republicii prin votul direct
al tuturor alegătorilor).
Încetarea provizorie (suspendarea ) Constituţiei înseamnă scoaterea din vigoare, în total sau în
parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale. Cercetarea acestei
probleme se impune, deoarece în practica constituţională au fost cazuri în care Constituţiile au fost
suspendate în total sau în parte.
Unele Constituţii interziceau posibilitatea suspendării lor. Exemplu; Constituţia română din
1866 prevedea în articolul 127 „Constituţiunea de faţă nu poate fi suspendată nici în tot, nici în
parte".
Alte Constituţii nu prevăd nici un fel de dispoziţii cu privire la suspendare. In practica
constituţională, Constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci când guvernanţii
renunţau la formele democratice de conducere.
În general, s-a suspendat Constituţia prin proclamarea stării de necesitate, prin proclamarea
stării de asediu, prin guvernarea prin decrete-legi, prin lovituri de stat
În ce priveşte suspendarea Constituţiei, doctrina juridici a mers, de principiu, pe ideea
ilegalităţii acestor acte, dar, în practică, ele au fost justificate prin teoria necesităţii.
În ce priveşte, abrogarea Constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă Constituţie.

3. Supremaţia Constituţiei

După unii autori supremaţia Constituţiei este „legea supremă".

Alţi autori consideră că supremaţia Constituţiei pe plan juridic :este o rezultantă a faptului că
modificarea ei trebuie adoptată de către Parlament cu majoritatea calificată de 2/3 din numărul total
al deputaţilor, spre deosebire de legile ordinare care pot fi adoptate,.modificate, suspendate sau
abrogate de acelaşi organ cu majoritatea de jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor care îl
alcătuiesc.
In opinia altor autori, supremaţia Constituţiei se explică prin faptul că ocupă un loc principal,
fiind o lege fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii
legislaţii, adâugându-se că supremaţia se exprimă faţă de legile ordinare în deosebiri de conţinut, de
formă şi de putere juridică, r
 Supremaţia Constituţiei nu este deci o categorie strict juridică, ci una politico - juridică.
Supremaţia Constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi
elemente (valori) politice şi juridice; care exprimă poziţia supraordonată a Constituţiei nu numai în
sistemul de drept, ci în întregul sistem social-polinc al unei ţări.
Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţinut normativ complex, dar,
bineînţeles, şi importante consecinţe statale şi juridice.
Unii autori consideră că supremaţia Constituţiei s-ar fundamenta pe principiul legalităţii,
plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi constituţionalitate, de la ideea că
legalitatea, în sensul cel mai general, se sprijină pe principiul constituţionalităţii.
În opiniile altor autori există ideea că supremaţia Constituţiei este fundamentată pe conţinutul
şi forma ei.
Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga ordine juridică se bazează pe
Constituţie.
Cât priveşte supremaţia formală a Constituţiei, ea este explicată prin divizarea Constituţiilor în
Constituţii rigide şi Constituţii suple, precizându-se că redactarea Constituţiei exteriorizează forţa
deosebită care se dă dispoziţiilor sale. Supremaţia Constituţiei a fost şi este fundamentată pe
democratism.
Argumentele converg în următorul punct Constituţia este unul dintre mijloacele juridice
principale de realizare, în organizarea şi activitatea de stat, a democratismului.
Nivelele succesive în care s-a realizat fundamentarea ştiinţifică a supremaţieiConstituţiei
constau în
 fundamentarea pe Constituţie însăşi, pe conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor pe
care le conţine;
 fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare aorganelor
statului;
 fundamentarea pe trăsăturile puterii (puterilor) de stat

Furidamentarea ştiinţifică a acestei supremaţii trebuie căutată în dialectica fenornenului statal

juridic, în complexitatea şi logica fenomenelor economice, politice' sociale şi juridice, în interrelatiile
dintre ele; identificând corect cauzele şi conditiile de efectele şi consecinţe şi binenşeles , de garanţii.
Ca lege fundamentală, Constituţia are un conţinut şi o forma deosebite, dar fundamentarea
supremaţiei sale pe conţinut şi pe formă nu este satisfăcătoare. Conţinutul şi forma Constituţiei sunt
rezultatul unor cauze economice,sociale şi juridice. Ca lege, Constituţia este expresia voinţei
guvernanţilor, a poporului, voinţă strâns legată (condiţionată, determinată) de contextul economic;'
social, politic şi cultural, concret din societatea în care este edictată. Această trăsătură explică
conţinutul şi forma Constituţiei
Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei guvernanţilor este
chiar funcţia puterii de stat. Funcţiile Constituţiei sunt deci determinate de funcţiile puterii, iar puterea
este determinată în conţinutul său de anumiţi factori exteriori statului, şi anume, factori economici şi
sociali.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei se regăseşte în totalitatea acestor factori
economici, sociali, politici şi juridici, factori ce se află îrttr-o strânsă legătură şi interacţiune şi care
trebuie priviţi în raport cu Constituţia în indivizibilitatea lor.
Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei sunt:
 Controlul general al aplicării Constituţiei;
 Controlul constitutionalitătii legilor
 Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.

Controlul general al aplicării Constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate statală
este organizată prin Constituţie.
Constituţia statorniceşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de
organe ale statului.
Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei Constituţiei. Controlul
constitutionalitătii legilor este activitatea organizată, de verificare a conformităţii legii cu Constituţia,
iar ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privitoare la organele competente a face
această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei
proceduri
Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia se înscrie în cadrul garanţiilor, supremaţiei
Constituţiei. Ea se asigură ca prevederile din Constituţie să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni.
Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia Constituţiei, în
faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă, de fapt, tocmai realizarea
măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi culturale ale societăţii.
4. Controlul constituţionalităţii legilor

Una dintre problemele cele mai importante, cu profunde implicaţii teoretice şi practice,
privitoare la supremaţia Constituţiei este controlul constituţionalităţii legilor.
Prin control al constituţionalităţii legilor se înţelege ansamblul dispoziţiilor normative care
reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi a altor acte normative cu dispoziţiile
legii fundamentale
Sediul acestor norme juridice se găseşte în Constituţie. Pentru a verifica conformitatea unei
legi cu dispoziţiile constituţionale, au fost propuse, în principal,două sisteme:
 controlul exercitat de către un organism politic;
 controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional .
Cele două sisteme mai sunt cunoscute şi sub denumirea de control preventiv, respectiv control
posterior.
Modalităţile politice sau juridice prin care se asigură conformitatea actelor normative cu
dispoziţiile constituţionale diferă de la o ţară la alta.

Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politic.

Acest gen de control este controversat, deoarece organismul învestit cu prerogativele de

control al constituţionalităţii legilor votate de Parlament apare ca o autoritate care ar exercita o a
patra putere în stat, putând să infirme voinţa parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a
poporului.
în realitate, controlul politic al constituţionalităţii nu impietează cu nimic asupra prerogrativelor
Parlamentului şi se exercită în baza Constituţiei. Caracterul politic al controlului rezultă, în primul
rând, din conţinutul politic al legii fundamentale. Cu alte cuvinte, controlul politic are ca scop
conservarea structurilor şi mecanismelor de exercitare a puterii politice. Totodată, caracterul politic
este imprimat şi de organismul care exercită controlul.
Acest organism trebuie să exprime, prin reprezentare, voinţa suverană (politică) a poporului.
Autoritatea care exercită un asemenea control se pronunţă asupra voinţei politice a parlamentarilor,
precum şi a guvernului care a iniţiat legea respectivă. Prin urmare, există cel putin trei factori care
imprimă caracterul politic al acestui control.
Astăzi, în lume, controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ politic se realizează în multe
state. În ţara noastră, dreptul de a verifica constituţionalitatea legilor a aparţinut Parlamentului sub
regimul Constituţiei din anul 1965. În Franţa, controlul constituţionalităţii legilor este exercitat de
către Consiliul constituţional care cuprinde, pe de o parte, pe foştii preşedinţi ai Republicii în viaţă şi,
pe de altă parte, pe membrii desemnaţi pentru nouă ani şi al căror mandat nu poate fi reînnoit
În ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor, unii îl consideră
un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci Parlamentul, fiind acela care votează şi
Constituţia, este cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre legea şi Constituţia pe care le-a
adoptat
Alţii consideră că acest control al Parlamentului nu ar prezenta nici un fel de garanţie, căci,
deşi există sancţiunea nerealegerii parlamentarilor, aceasta ar fi o sancţiune îndepărtată, greu de
realizat în practică
 Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional

Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele judecătoreşti, care folosesc, însă,
o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către organele judecătoreşti
propriu-zise.
Interes deosebit a prezentat şi prezintă controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor.
Acest control s-a impus în practica constituţională a multor state,astăzi exercitându-se sau în temeiul
unor dispoziţii legale clare, sau pur şi simplu, întemeiul dreptului pe care organele judecătoreşti
singure şi l-au arogat.
Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu Constituţia s-a justificat prin teoria
separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită colaborare a puterilor în vederea realizării aceloraşi
scopuri. Se consideră că judecătorul, prin formaţia sa, prin obiceiurile sale va judeca cu
imparţialitate..
Avantajele sale constau, printre altele, în faptul că asigură un control specializat şi omogen din
punctul de vedere al soluţiilor pronunţate . De asemenea, deciziile privind constituţionalitatea sau,
după caz, neconstitutionalitatea actelor normative supuse controlului au efecte erga omnes.
În plus, organismul învestit cu jurisdicţia constituţională poate fi folosit şi în alte scopuri
(verificarea constituţionalităţii partidelor politice, controlul legalităţii unor operaţiuni electorale, avize
privind diferite probleme de interes public major, soluţionarea unor conflicte care pot apărea între
legislativ şi executiv, încălcarea drepturilor cetăţeneşti).
În state precum Spania, Portugalia, Belgia, Germania, Italia, Austria, Ungaria, Polonia, există
un control judecătoresc al constituţionalităţii legilor. De regulă se folosesc două procedee: controlul
pe calea acţiunii, şi controlul pe cale de excepţie. în ce priveşte controlul pe calea acţiunii este
considerat a fi un procedeu ofensiv care permite atacarea unei legi în faţa unui tribunal determinat,
căruia i se cere să examineze validitatea constituţională; şi să pronunţe anularea.
Controlul constituţionalităţii pe cale de excepţie este considerat un procedeu defensiv, când,
pentru a ataca, trebuie să aştepte ca legea";sa se aplice.În funcţie de modul cum este înscris în
Constituţie controlul constituţoonalităţii legilor, poate fi un control explicit sau un control implicit Se
realizează un control explicit arunci când în mod expres, Constituţia îl prevede. Controlul explicit se
întâlneşte în România, Franţa, Elveţia, Austria. Se realizează un control implicit atunci când
Constituţia nu-l prevede în mod expres, dar el există implicit, ca urmare a principiului legalităţii. Un
control implicit al constituţionalităţii legilor a existat în dreptul nostru în perioada 1944-1965.
În funcţie de, timpul în care se efectuează controlul constituţionalităţii legilor, acesta din urmă
se divide în control anterior adoptării legilor şi controlul posterior adoptării legilor.
Controlul anterior adoptării legilor denumit şi controlul prealabil sau preventiv, se exercită în
faza de proiect al legii. Acest control este mai mult o garanţie de legalitate şi, deci, de
constituţionalitate
Controlul posterior adoptării legilor, se exercită asupra legilor .deja adoptate sau asupra
actelor cu forţă juridică egală cu a legii. În această situaţie, în cadrul controlului explicit, de regulă
organele de stat care pot sesiza neconstituţionalitatea, organele de stat care pot decide procedura de
urmat, sancţiunile.
Acesta este veritabilul control al constituţionalităţii legilor. Actele supuse controlului de
constituţionalitate sunt:
 Legile ca acte juridice ale Parlamentului;
 Iniţiativa de revizuire a Constituţiei;
 Regulamentele Parlamentului
 Ordonanţele Guvernului
 Intiţiativele legislative populare

Capitolul IV
CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI

.Necesitatea unei Constituţii ca fundament al organizării instituţional-politice s-a conturat în

societatea românească în condiţiile procesului de modernizare a întregiivieţi social-economice,politice
şi culturale- de la sfârşitul secolului aL XIX-lea: şi începutul secolului al XX-lea, în contextul
pătrunderii şi difuzării, ideilor Revoluţiei franceze,afirma în 1938 Nicolae Iorga , care desemna ideea
de Constituţie ca „cea dintâi necesitate în statele româneşti'l:
Un prim proiect de Constituţie, „cererile cele mai însemnătoare ce se fac din partea obştei
Moldaviei” aşa numita „Constituţie a Cărvunarilor” elaborat la Iaşi, la 13 septembrie 1822, indica
tendinţa introducerii sistemului modern de guvernare, prin afirmarea, indirectă, a necesităţii separării
puterilor în stat (puterea executivă revenind şefului statului, puterea legislativă, a „hotarârei" -
Sfatului Obştesc şi domnitorului). Acceptată de domnitorul Moldovei, Ioan Sandu Sturdza, această
„Constituţie" nu a depăşit însă stadiul de proiect, datorită opoziţiei Rusiei şi Turciei.
Proiectele boierimii române din anii 1827-1828, vizând îmbunătăţirea organizării instituţional-
politice a ţării s-au finalizat în 1831 prin introducerea în Ţara Românească şi Moldova a
Regulamentelor Organice, un fel de Constituţii, aprobate de curţile de la Sankt Petersburg şi
Istambul, care vor rămâne în vigoare până la 1858. Bazate pe principii identice, Regulamentele
Organice au avut un rol important în modernizarea ţărilor române şi, indirect, în facilitarea unirii lor
de facto după 1859.
Prevederile constituţionale stabilite (unele inspirate din gândirea politică occidentală) rămân
însă pur teoretice, influenţa consulilor ruşi fiind determinantă,emanciparea de dominaţia politică şi
militară a Rusiei în urma Războiului Crimeei are implicaţii profunde şi asupra cadrului constituţional al
principatelor române, structurat în conformitate cu Convenţia de la Paris din 1858, rod al acordului
dintreputerea suzerană — Imperiul Otoman — şi marile puteri europene garante, semnatare ale
Tratatului de pace de la Paris din 1856.
În Principatele Unite, concepute ca state confederate, este instaurat acum pentru prima oară
explicit statul de drept, marcându-se astfel o ruptură radicală de guvernarea autoritaristă şi
absolutistă, specifică epocilor de dominaţie otomană şi rusească.
Prin lovitura de stat din 1864, A. I Cuza a impus un nou act constituţional,Statutul, încercare,
de scurtă durată, de îmbinare a democraţiei (principiul separării puterilor este menţinut) cu domnia
personală (cele mai importante prerogative legislative revenind domnitorului, Adunarea Legislativă
fiind redusă la un rol pur decorativ).
Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât Constituţiile din ţările europene
( Franţa , Italia ) . Perioada premergătoare apariţiei Constotiţiei Române s-a caracterizat prin
puternice frământări şi prin mişcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru înfăptuirea
unităţii de stat a poporului român , pentru înlăturarea orânduirii feudale, pentru revendicări cu
caracter democratic.
Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice al primei Constituţii din România îl
constituieînfăptuirea , în a859 a statului unitar naţional , prin unirea Munteniei cu Moldova sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza . În timpul domniei lui I.A. Cuza , s-a realizat o serie de reforme
importante , precum reforma agrară şi a altor reforme politice, administrative şi culturale , care au
avut ca urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale .
Constituţia din 1866 , care consacra monarhia constituţională , reprezintă prima Constituţie a
României moderne, inaugurând un sistem politic bazat pe principiile liberalismului şi democraţiei. Ea
s-a inspirat din legea fundamentală a Belgiei din 1831 , considerată la acea vreme , cea mai liberală
Constituţie din Europa. Această Constituţie a rămas practic în vigoare, cu unele modificări ( cea mai
importantă fiind cea din 1923) până în 1938 , anul înlocuirii regimului parlamentar cu cel auroritar al
regelui Carol al II-lea, fenomen Consfiinţit prin noua Constituţie care pune capăt separării puterilor în
stat
După al doilea război mondial , în 1949 şi 1952 , au fost adoptate Constituţii după modelul
sovietic , care nu au reprezentat nici un fel de realitate românească , acceptată de condiţia naţională.
Decenii de-a rândul , milioane de români au trait cu o Constituţie formală , fără nici o concordanţă cu
realitatea cotidiană. Prin modul de adoptare, prin conţinutul şi consecinţele negative , aceste modele
se aflau în opoziţie programată cu ceea ce a scris Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social
Român , în cuvântul de deschidere a celor 23 de prelegeri politice privitoare la Noua Constituţie a
României , despre ce trebuie să fie legea fundamentală a fiecărui stat: „ O constituţie nu poate fi deci
împrumutată şi nici nu poate fi opera unui legislator inspirat , căci ea nu are a creea sau inventa
nimic, ci numai de formula politiceşte ţo juridiceşte , în mod solemn, psihologia socială, starea
economică ,dezideratele dreptăţii sociale şi aspiraţiile etice al naţiunii”
„ O constituţie contemporană – arată Dimitri Gusti - este îsăţi conştiinţa naţională codificată ,
este adică mai mult decît o formulare tehnică, juridică a totalităţii normelor aplicate la funcţionarea
puterilor politice” Ea trebuie „ să fie conform cu experienţa socială a epocii şi în acelaşi timp să aibă şi
uncaractre de particularitate, adică să fie adaptată la experienţa socială specifică naţiunii”.
Constituţiile Române sunt :
- Constituţia României adoptată la 29 Iunie 1866
- Constituţia României din 29 martie 1923
- Constituţia României din 28 februarie 1938
- Constituţia României din 13 aprilie 1949
- Constituţia României din din 25 septembrei 1952
- Constituţia României din din 21 august 1965
- Constituţia României din 8 decembrie 1991
- Constituţia României din 18 -19 octombrie 2003

CONSTITUŢIA DIN 1866

Redactată într-un timp scurt , Constituţia are ca model legea fundamentală a Belgiei din 1831,
considerată la acea vreme cea mai liberală din Europa. Toate principiile Constituţiei belgiene se
regăsesc , cu mici modificări , în proiectul întocmit de Consiliul de Stat , care conţine opt titluri şi 114
articole. Proiectul a suferit importante modificări din partea noului domnitor , Carol I şi a comitetului
delegaţilor şi a fost votat numai de Adunarea Electivă la 29 Iunie 1866. Fără a fi fost dizolvat , Corpul
Ponderator ( Senatul ) nu a fost convocat pentru votarea Constituţiei , suspectat fiind de ostilitate
faţă de noul regim instituit după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Sancţionată de domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 , Constituţia a fost publicată în „ Monitorul
Oficial „ nr. 142 din 1 Iulie 1866.
În cele opt titluri şi 133 articole, Constituţia consacră făurirea statului naţional Rămân,
procalmă monarhia constituţională pe temeiul separaţiei puterilor , precum şi drepturile şi lebertăţile
cetăţeneşti. Religia, alta decăt cea de rit creştin , nu mai este socotită un obstacol la
împămăntenire . Cetăţenii sunt declaraţi egali în faţa legilor, privilegiile fiind abolite. Sunt proclamate
libertatea individuală şi inviolabilitatea domiciliului. Cofiscarea averilor şi pedeapsa cu moartea , cu
excepţia unor cazuri speciale , sunt interzise.
Proprietatea de orice natură ste declarată sacră şi inviolabilă . Libertatea fără nici o rezervă a
cultelor , ca şi a învăţămîntului precum şi libertatea întrunirilor publice şi de asociere, sunt
recunoscute.
Titlul I - „ Despre teritoriul României” consacră faptul că „Principatele Unite Române
constitue un singur stat indivizibil sub numele de România” (art. 1.) al cărui teritoriu „este
nealienabil” , limitele sale „ neputând fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi” ( art.2).
Teritoriul româniei „ nu se poate coloniza cu populaţiuni de gintă străină” (art. 3) şi este „ împărţită în
judeţe, judeţele în plăşi, , plăşile în comune” ( art. 4).
Titlul II – „ Depre drepturile românilor ( art. 5 -30 ) proclama drepturile şi libertăţile
cetăţenilor: „ Românii se bucură de libertatea conştiinţei , de libertatea învăşământului, de libertatea
presei , de libertatea întrunirilor” (art.5) . Constituţia prevede că aceste drepturi pot fi exercitate
numai de către cetăţenii români.
Cetăţenia poate fi acordată srăinilor numai printr-o lege specială. Cei ce nu erau de rit creştin
nu puteau dobândii împământenirea. ( art. 7).
Toţi românii sunt declaraţi egali în faţa legii, fără deosebire de clasă ( art.10) , toate
privilegiile, scutirile şi monopolurile de clasp fiind „ oprite pentru todeauna în statul român „ ( art.12)
.Titlurile de nobleţe rămân neadmise ăn statul român. Libertatea individuală este garantată ( art.13) ,
ca şi domiciliul inviolabil (art.15). pedepsele nu pot fi înfiinţate sau aplicate decât în virtutea unei legi
(art.16)
Pedeapsa cu moartea nu se reînfiinţa „afară de cazurile prevăzute de codul penal militar.in
timp de răsbel”
Articolul 19 declară „sacră şi inviolabilă proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele
asupra statului, stabilind că nu se pot face exproprieri decât pentru cazurile de utilitate publică",
legalmente constatate şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Cazurile; de utilitate publici sânt limitate la „comunicaţiunea şi salubritatea publică precum şi
lucrările de apărare a ţării". Rămân în vigoare, totodată, legile privitoare la alinierea şi lărgirea
străzilor din comune, precum şi la malurile apelor care curg prin ele ,sau pe lângă ele.
Articolul 20 prevede că „proprietatea dată ţăranilor prin legea şi despăgubirea garantată
proprietarilor prin aceea lege nu vor putea atinse
Proclamând libertatea absolută a conştiinţei, articolul 21 garantează libertatea tuturor cultelor
care nu aduc atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religia ortodoxă a Răsăritului este
proclamată „religiunea dominantă a statului român", învăţământul este .declarat liber,şi,fără «plată
în şcolile statului. Se proclamă obligativitatea învăţământului primar pentru toţi tinerii români,
„pretutindeni unde se vor afla instituite şcoli primare"
Libertatea de a comunica prin grai, prin scris şi prin presă nu poate fi restrânsă „nici cenzura,
nici o altă măsură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţi
neputându-se reînfiinţa".
În titlul III ,„Despre puterile.statului" (art. 31-107), se proclamă principiul separaţiei puterilor,
cu precizarea că ele emană „de la naţiune" şi că se exercită numai „prin delegaţiune". „Puterea
legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentaţiunea naţională" (art. 32). Activitatea
legislativă se exercită numai prin acordul dintre domn şi reprezentanţa naţională, formată din
Adunarea Deputaţilor şi din Senat. Fiecare dintre cei trei factori - domn, Adunarea Deputaţilor şi
Senat -se bucură de iniţiativă legislativă (art. 33). Legile sunt supuse sancţiunii domnului numai după
ce erau discutate şi votate liber de majoritatea ambelor adunări (art. 32).
Puterea executivă este încredinţată domnului, „care o exercită în modul regulat prin
Constituţie", adică prin miniştri, numiţi şi revocaţi de el. în acelaşi timp, domnul are „dreptul de a
acuza pe miniştri şi a-i trimite dinaintea înaltei Curţi de Casaţiune şi Justiţie" (art. 101), dar „nu poate
ierta sau micşora pedeapsa hotărâtă miniştrilor de către înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie" (art.
103).
Cea de-a treia putere în stat, puterea Judecătorească, se exercită de către curţi şi tribunale,
ale căror hotărâri se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele domnului (art. 36). în toate
materiile criminale şi pentru delictele politice şi de presă se statorniceşte juriul (art. 105).
Normele sistemului electoral, prevăzute în Titlul III au fost dezvoltate în legea electorală
promulgată la 28 Iulie 1866; pentru alegerea deputaţilor, corpul electoral era împărţit în patru colegii,
după criteriul averii si al originii sociale".
Din colegiul I fac parte marii proprietari cu un venit funciar mai mare de 300 de galbeni (art.
59). Din colegiul II proprietarii rurali mijlocii având un venit funciar de la 300 la 100 galbeni inclusiv.
în colegiul III sunt incluşi comercianţii şi industriaşii care plătesc către stat o dare de 80 lei (art. 61).
Sunt scutiţi de acest cens toţi cei care exercită profesiuni libere şi ofiţerii în retragere, profesorii şi
pensionarii statului.
Colegiul IV este alcătuit din ţărani şi mununcitori, „toţi acei care plătesc o dare către stat şi
care nu intră în nici unul dintre primele trei colegii. Pot fi aleşi deputaţi „ românii de naştere sau
naturalizaţi care se bucură de drepturile civile şi politice, au domiciliul în România şi au împlinit 25 de
ani. Membrii Adunării Deputaţilor sunt aleşi pentru patru ani. Membrii Senatului sunt aleşi de către
două colegii, colegiul I format din proprietarii de fonduri rurale din judeţ, având un venit funciar de
cel puţin 300 galbeni; colegiul II al oraşelor reşedinţe, alcătuit din proprietarii de imobile în oraşe şi în
judeţ cu un venit de până; la 300. galbeni- Ceje două colegii votează separat şi aleg fiecare câte un
neprezentant la Senat.
 Universităţile din Bucureşti şi Iaşi trimit,.fiecare câte un membru la Senat ales de către
profesorii Universităţii respective. Pot fi aleşi senatori: românii de naştere sau naturalizaţi care se
bucură de drepturile civile şi politice, domiciliaţi în România, care au împlinit 40 de ani şi posedă un
venit de orice natură de 800 galbeni.;
Sunt membrii de drept ai Senatului moştenitorul tronului, precum şi mtitropoliţii şi episcopii
eparhaţi. Membrii Senatului sunt aleşi pe opt ani, jumătate din numărul lor se înnoieşte la fiecare
patru ani, prin tragere la sorţi a câte unui membru din fiecare judeţ, membrii ieşiţi fiind eligibili.
Puterile constituţionale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a
principelui Carol I „din bărbat In bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a
femeilor şi coborâtorilor lor" (art. 82) .
În articolul 92 este proclamată persoana domnului „neviolabilă". Toate actele sale au
valabilitate numai dacă sunt contrasemnate de un ministru, care devine, astfel, răspunzător de actul
respectiv.
În atribuţiile domnului intrau numirea şi revocarea miniştrilor, sancţionarea şi promulgarea
legilor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie
criminală, numirea şi confirmarea în toate funcţiile publice, conferirea gradelor militare şi a
decoraţiilor româneşti, dreptul de a bate monedă, încheierea de convenţii pentru comerţ şi navigaţie
cu statele străine (care pentru a deveni aplicabile, trebuie aprobate de puterea legislativă). Domnul
este în acelaşi timp capul puterii armate.
Titlul IV ,,Despre Finanţe" (art. 108-117) statuează că impozitele statului se pot stabili şi
percepe numai în puterea unei legi (art. 109) şi numai în folosul statului, judeţului sau comunei.
Privilegiile în materie de impozite sunt interzise (art. 111), iar diferite fonduri provenite din case
speciale, de care guvernul dispune sub anumite titluri, sunt cuprinse în bugetul general al statului.
Titlul V, „Despre puterea armată" (art. 118-123) prevede că „tot românul face parte sau din
armata regulată, sau din miliţie, sau din garda cetăţenească" (art 118), contingentul armatei
stabilindu-se printr-o lege votată anual. O lege specială reglementează menţinerea gărzii cetăţeneşti,
a cărei mobilizare se poate realiza doar în virtutea unei legi. Nici o trupă străină nu poate fi admisă în
serviciul statului, nici ocupa teritoriul României, nici trece pe el decât în puterea unei anumite legi.
„Dispoziţiunile generale” cuprinse în Titlul Vl (art. 124-128) statuează „culorile Principatelor
Unite” albastru galben şi roşu - capitala statului şi reşedinţa guvernului în.oraşul Bocureşti
obligativitatea publicarii „în chipul hotărât de lege" a tuturqr legilor şi regulamentelor de administraţie
generală , judeţeană sau comunală , precum şi interzicerea suspendarii, în parte sau total a
Constituţieie
Titlul VII „Despre revizuirea constituţiunii (art. 129) prevede;dreptul puterii legiuitoare de a
declara necesitatea revizuirii dispoziţiilor Constituţiei, dizolvarea de drept a ambelor adunări şi
convocarea altora, care procedează în acord cu domnul la modificarea punctelor supuse revizuirii prin
votul a cel puţin 2/3 a membrilor.'
„Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare „ cuprinse în Titlul VIII (art 130 -133) prevăd elaborarea
în scurt timp a unor legi speciale referitoare la descentralizarea administiativă, responsabilitatea
miniştrilor,stăvilirea abuzurilor cumulului, modificarea legii pensiilor, admiterea şi înaintarea .în
funcţiunile administraţiei publicei':precum şi la dezvoltarea căilor de comunicaţie, exploatarea
minelor şi pădurilor ,Ia fluviile şi râurile navigabile sau flotabile, la organizarea armatei, a justiţiei
rnilitare ,la revizuirea codicelor şi a legilor existente „spre a le pune în armonie cu Constituţia de faţă

CONSTITUŢIA DIN 1923

Realizarea statului naţional unitar şi suveran România - în 1918, reclama unificarea

organizării de stat şi a legislaţiei menite să favorizeze progresul întregii naţiuni. Trei din cele patru
proiecte de Constituţie întocmite completau sau dezvoltau prevederile Constituţiei din 1866: proiectul
Partidului Liberal, proiectul redactat de R. Boilă la Cluj, sub influenţa Partidului Naţional din
Transilvania şi proiectul lui C. Berariu.
Al patrulea proiect, întocmit de:C Stere, reprezentând punctul de vedere al Partidului
Ţărănesc, conţinea unele "dispoziţii deosebite de Constituţia din 1866; sistemul Camerei unice
reprezentative,reprezentarea proporţională şi consultarea poporului prin plebiscit. ' .
Preluând puterea în 1922, Partidul Liberal a reuşit să-şi impună propriul proiect care a fost
votat în Cameră la 26 martie 1923, iar în Senat, la 27 martie 1923, Constituţia a fost promulgată la
28 martie 1923 şi publicată în „Monitorul Oficial" numărul 282 din 29 martie 1923.
Cele opt titluri cuprind 138 articole. Faţă de Constituţia din 1866 au fost înlocuite sau
modificate radical 20 articole şi s-au adăugat şapte articole noi. S-a modificat redactarea şi au primit
adaosuri 25 articole. Din vechea Constituţie au fost menţinute în întregime 76 articole.
Constituţia consacră principiul suveranităţii naţionale, exercitate prin delegaţiune, principiul
separaţiei puterilor în stat, principiul legalităţii şi cel al descentralizării, precum şi libertăţile şi
drepturile românilor, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, egalitatea înaintea legii
a tuturor românilor, fără deosebire de naştere sau clasă socială, dobândirea şi exercitarea drepturilor
civile şi politice, fără nici o piedică determinată de deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de
originea etnică şi de limbă, garantarea proprietăţii de orice natură şi a creanţelor asupra statului,
naţionalizarea zăcămintelor miniere.
Titlul I, „Despre teritoriul României" (art 1- 4) precizează că „Regatul României este un stat
naţional unitar şi indivizibil" (art 1), iar teritoriul său ,este nealienabil" (art 2), „Teritoriul României nu
se poate coloniza populaţiuni de gintă străină" (art 3).
Din punct de vedere administrativ, teritoriul naţional se împarte „în judeţe, judeţele în comune,
al căror număr, întindere şi subdiviziuni teritoriale se vor stabili după formele prevăzute în legile de
organizare administrativă".
Titlul II, „Despre drepturile românilor" (art 5-32) stipulează principiile libertăţii şi egalităţii
tuturor românilor. „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă (art.
7) nu constituie o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita". Legi speciale,
votate cu majoritate de 2/3, vor determina, se arată în (art. 6) „Condiţiile sub care femeile pot avea
exerciţiul drepturilor politice".
Conform art 8, „numai ei, românii sunt admisibili în funcţiile şi demnităţile publice, civile şi
militare".
Libertatea individuală este garantată, nimeni neputând fi urmărit sau percheziţionat decât în
cazurile şi după formele prevăzute de legi; nimeni nu poate fi reţinut sau arestat decât în puterea
unui mandat judecătoresc, motivat, care trebuie să fie comunicat în momentul arestării sau cel mai
târziu în 24 ore după reţinere sau arestare.
Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertate şi protecţie, iar ,Biserica ortodoxă
română, fiind religia marii majorităţi a românilor, este biserica dominantă în statul român; iar cea
greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte".
Românilor „fără deosebire de originea etnică, de limbă sau religie", li se dă dreptul „de a se
aduna paşnic şi fără arme" pentru a trata diverse chestiuni, fiind supuse legilor poliţieneşti numai
„întrunirile, procesiunile şi manifestaţiile pe căile şi pieţele publice" (art 28).
Constituţia garantează „proprietatea de orice natură", precum şi creanţele asupra statului (art
17), admiţând, ca o derogare de la acest principiu, exproprierea proprietăţilor imobiliare, însă numai
pentru satisfacerea cauzelor de utilitate publică anume enumerate şi după o „dreaptă şi prealabilă
despăgubire stabilită de justiţie".
Un principiu afirmat pentru prima dată în Constituţia României din 1923 este cel al
naţionalizării subsolului: „zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt
proprietatea statului (art. 19)
Garantarea proprietăţii este însoţită de „o egală ocrotire" a tuturor factorilor producţiei, statul
putând „interveni, prin legi, în raporturile dintre aceşti factori pentru a preveni conflicte economice
sau sociale".
Titlul III, „Despre puterile statului (art. 33-108) consacră principiul conform căruia „toate
puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţie potrivit
unor principii şi reguli aşezate în textul Constituţiei".
Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională (art. 34),
alcătuită din două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Puterea executivă e încredinţată regelui,
„care o exercită în mod regulat prin Constituţie" (art. 39), în timp ce puterea judecătorească se
exercită de organele ei, hotărârile, acestora se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele
regelui.
Constituţia prevede că „puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în, linie coborâtoare
directă şi legitimă a majestăţii sale regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat
prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor .(art. 77),
precum şi, procedurile de urmat în diferite situaţii în legătură cu succesiunea la tron (art. 78);'vacanţa
tronului (art. 79), regenţa (art. 83).
Persoana regelui este declarată inviolabilă, iar responsabilitatea actelor sale o au miniştrii,
orice act al suveranului trebuie să fie contrasemnat de un ministru care devine astfel răspunzător de
acel act.
Prerogativele regale prevăzute în Constituţie sunt: numirea şi revocarea miniştrilor,
sancţionarea şi promulgarea legilor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau
micşora pedepsele în materii criminale, confirmarea în funcţiile publice, conferirea gradelor militare şi
decoraţiilor române, dreptul de a bate monedă şi de a încheia convenţii cu alte state, deschiderea şi
închiderea sesiunii parlamentare, convocarea în sesiune extraordinară a adunărilor, amânarea lor cu o
lună, dizolvarea acestora
. Titlul IV ,,Despre finanţe" (art. 109-118) statuează principii moderne, unitare pentru toate
provinciile româneşti unite cu ţara în 1918. Impozitele, indiferent de natura lor, nu se pot stabili şi
percepe decât pe baza unor legi (art. 109).
Titlul V, „Despre puterea armată" (art. 119-123) prevede că „tot românul, fără deosebire de
originea etnică, de limbă sau de religie, face parte din unul din elementele puterii armate", care se
compune din „armata activă cu cadrele ei permanente, rezerva ei şi miliţiile" (art. 119). Măsurile
necesare pentru organizarea apărării naţionale intră în atribuţiile Consiliului Superior al Apărării Ţării,
care urma a se înfiinţa (art. 122). Trupe străine nu pot fi admise în serviciul statului, nu pot intra sau
trece pe teritoriul României decât în puterea unei anume legi.
„Dispoziţii generale", cuprinse în Titlul VI (art. 124-128) statuează culorile drapelului României:
albastru, galben şi roşu, aşezate vertical (art. 124), limba română ca limbă oficială a statului român
(art. 126), interzice suspendarea, în totul sau în parte, a Constituţiei (art. 128). Starea de asediu
generală sau parţială se poate institui, în caz de pericol de stat, numai prin lege.
Titlul VII, „Despre revizuirea Constituţiei (art. 129-130). Iniţiativa revizuirii poate fi luată de
rege sau oricare dintre adunările legiuitoare (art. 129). Ambele adunări, întrunite separat, trebuie să
se pronunţe „cu majoritate absolută dacă este locul ca dispoziţiile constituţionale să fie revizuite".
O comisie mixtă, aleasă de ambele Corpuri legiuitoare propune textele din Constituţie care
urmează a fi supuse revizuirii. Conform articolul 130, adunările noi, în acord cu regele, procedează la
modificarea punctelor supuse revizuirii. Deliberările adunărilor au loc în prezenţa a cel puţin 2/3 a
membrilor lor,- schimbările fiind adoptate, numai dacă vor întruni cel puţin 2/3 din voturi.
Titlul VIII, „Dispoziţiile tranzitorii şi suplimentare'' (art. 131-138) confirmă caracterul
constituţional al dispoziţiilor din legile agrare privitoare la pământurile cultivabile, pădurile şi bălţile
expropriabile, în total sau în parte, la starea lor juridică, la subsol, la evaluare, la modul de plată, aşa
cum sunt formulate în articolele legilor agrare (Legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia,
Moldova şi Dobrogea din 17 iulie 1921). Legea pentru reforma agrară din Basarabia din 13 martie
1920; Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş din 30 Iulie 1921,
care, în întregul lor, fac parte din Constituţie şi, ca atare, nu se pot modifica decât conform
prevederilor pentru revizuirea Constituţiei

CONSTITUŢIA DIN 1938

Proiectul noii Constituţii întocmit de profesorul universitar Istrate Micescu, pe baza sugestiilor
date de regele Carol al II-Iea este definitivat de rege şi sfetnicii săi la 19 februarie şi publicat la 20
februarie 1938. În aceeaşi zi, prin decretul regal numărul 901, populaţia este chemată să se
pronunţe, la 24 februarie, prin plebiscit, asupra „primirii" Constituţiei care-i este supusă spre „bună
ştiinţă şi învoire". Participarea la vot este obligatorie, alegătorii se pronunţă verbal în faţa biroului
electoral instituit prin „pentru" sau „contra". Din cei 4.303.064 cetăţeni care s-au prezentat la vot,
4.297.581 au votat pentru noua Constituţie şi 5483 (0,13%) au votat contra acesteia.
Constituţia este promulgată la 27 februarie 1938 şi publicată în „Monitorul Oficial" la 28
februarie 1938.
Prin cele opt titluri şi 100 articole, Constituţia consacră principiul supremaţiei regelui şi suprimă
separaţia puterilor. Puterea legislativă o exercită regele prin intermediul Parlamentului bicameral,
limitat numai la legiferare şi având un caracter corporativ.
Puterea executivă o exercită tot regele, prin guvern, numit şi revocat de el însuşi, fără
răspundere politică faţă de Parlament. Sunt restrânse considerabil libertăţile şi drepturile la
democraţie
Titlul I, „Despre teritoriul României" (art. 1-3) proclamă că „Regatul României este un stat
naţional, unitar şi indivizibil" (art. 1), teritoriul ţării este inalienabil (art. 2) şi „nu se poate coloniza cu
populaţii de seminţie străină" (art. 3). Titlul II „Despre datoriile şi drepturile românilor" (art. 4-28)
conţine două capitole intitulate „Despre datoriile românilor" (art. 4-9) şi „Despre drepturile românilor"
(art. 10-28), primul nefiind întâlnit sub o asemenea formulare în cele două Constituţii anterioare
(1866 şi 1923); conform articolului 4, toţi românii sunt datori: „a socoti patria drept cel mai de seamă
temei al rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei, a
contribui prin muncă la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică", a îndeplini cu credinţă
sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bunăvoie la îndeplinirea sarcinilor publice,
fără de care fiinţa statului nu poate vieţui". Ei sunt declaraţi egali în faţa legii căreia îi datorează
respect şi supunere" (art.5) Preoţilor li se interzice ,,a pune autoritatea lor spirituală în slujba
propagandei politice(art.8), precum şi a îngădui propaganda politică în locaşurile destinate cultului.
Capitolul II ,,Despre drepturile românilor" stipuleaza dintru început că în condiţiile statornicite
prin lege românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de libertatea
tovăţământului de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile din care decurg drepturi (art.
10).Libertatea individuală este garantată, iar domiciliul inviolabil (art 14). Pedeapsa cu amoartea se
aplică în timp de război, conform codului de justiţie militară , Consiliul de Miniştri putând decide însă
această pedeapsă şi în timp de pace pentru atentate contra suveranului, membrilor familiei regale,
şefilor statelor străine şi demnitarilor statului din mobile îegătură cu exerciţiul funcţiunilor ce le sunt
încredinţate precum şi în cazurile de tâlhărire cu omor şi asasinat politic (art 15). Proprietatea de
orice natură, precum şi creanţele, atât asupra particularilor cât şi asupra statului, sunt inviolabile şi
garantate ca atare (art 16).
Pedeapsa confiscării averilor este interzisă, cu excepţia cazurilor de „înaltă trădare şi
delapidare de bani publici", exproprierea fiind admisă numai „pentru cauză de utilitate publică şi după
o dreaptă şi prealabilă despăgubire, stabilită de justiţie, conform legilor"
învăţământul este liber „în condiţiile stabilite prin legi speciale" şi în măsura în care „nu va fi
contrar bunelor moravuri; ordinii publice şi intereselor de stat" (art. 21).
Învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în şcolile statului.Numai cetăţenii români au
dreptul de a ocupa funcţii şi demnităţi publice, datorită „caracterului majoritar şi creator de stat al
naţiunii române" (art. 27). Numai cetăţenii români şi cei naturalizaţi români pot dobândi orice titlu şi
deţine imobile rurale în România, străinii având dreptul numai la valoarea acestor imobile (art. 27).
Puterea de stat era asumată în mod integral de rege, care era „Capul statului" (art. 30).
Puterea legislativă se exercită de rege prin Reprezentanţa Naţională, alcătuită din două adunări;
Senatul şi Adunarea Deputaţilor (art. 31). Regele sancţionează şi promulgă legile, putând refuza
sancţionarea lor fără motive, tot el având iniţiativa legilor (art 31). Puterea executivă este
încredinţată regelui, care o exercită prin guvernul său în modul stabilit prin Constituţie (art. 32).
Persoana regelui este inviolabilă, actele sale sunt contrasemnate de un ministru care „prin
aceasta însăşi, devine răspunzător de ele". În atribuţiile suveranului, intră, conform articolelor 45-46,
convocarea şi dizolvarea adunărilor legiuitoare, deschiderea, amânarea şi închiderea sesiunilor,
numirea lor, şi revocarea miniştrilor, iertarea sau micşorarea pedepselor criminale, numirea sau
confirmarea în funcţiile publice, declararea războiului şi încheierea păcii, conferirea gradelor militare şi
a decoraţiilor române, acreditarea ambasadorilor pe lângă şefii statelor străine, baterea monedei,
încheierea tratatelor politice şi militare cu statele străine, precum şi a convenţiilor de comerţ şi
navigaţie.
 Titlul IV,-„Despre finanţe" (art 80-87) preia prevederea conform căreia „ Nici un impozit de
orice natură nu se poate stabili şi percepe decât pe baza unei legi" „ (art.80).
Controlul preventiv şi cel de gestiune al tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului se exercită
de înalta Curte de Conturi, care urmează, a semnala, „neregulile ce ar fi săvârşite de miniştri în
aplicarea bugetului" (art. 84). În articolul 87,se prevede că „delapidarea de bani publici se califică
crimă şi se pedepseşte ca atare".
Titlul V, „Despre oştire" (art. 88-91) prevede că „toţi cetăţenii români sunt datori a face parte
din unul din elementele oştirii", conform legilor (art 88), iar „contingentul oştirii se votează pentru
fiecare an de adunările legiuitoare" (art 90).;
Tilul VI (art 92-96) stabileşte culorile drapelului României albastru galben, roşu, aşezate
vertical (art. 92), reşedinţa guvernului, care e în capitala ţării (art 93); limba oficială a statului limba
română (art. 94). Se stabileşte şi faptul că nici un jurământ nu leagă şi nu poate fi impus decât în
puterea unei legi, care hotăraşte şi formula lui (art 95) că nu poate fi suspendată nici în total, nici în
parte Constituţia, iar în caz de pericol de stat, se poate institui starea de asediu generală sau parţială
(art.96)
Titlul VII, consacrat „Revizuirii Constituţiei" prevede în (art 97) că aceasta se poate realiza,
total sau în parte, numai „din iniţiativa regelui", şi cu consultarea prealabilă a Corpurilor Legiuitoare
care urmează a indica şi textele.de revizuit.
Titlul VIII (art. 98-100) precizează că dispoziţiile legilor pentru reforma agrara din 1920 şi
1921, introduse în (art. 131) din Constituţia din 1923 rămân cu caracter
constituţional.
Acelaşi caracter îl au drepturile politice dobândite în virtutea decretelor-legi ratificate prin
articolul 133 al Constituţiei privitoare la încetăţenirea evreilor care locuiau în Vechiul Regat.
Constituţia din 1923 s-a abrogat din ziua promulgării noii Constituţii (28februarie 1938).
Prin Decretul regal numărul 3053 din 5 septembrie 1940 (publicat în „Monitorul Oficial"
numărul 205 din 5 septembrie 1940), Regele Carol al II-lea a suspendat Constituţia din 1938 şi a
dizolvat Parlamentul, iar printr-un decret din aceeaşi zi, intitulat „pentru învestirea cu depline puteri a
preşedintelui Consiliului de Miniştri şi restrângerea prerogativelor regale". Carol al II-lea şi-a redus
mult puterile, transferând dreptul de conducere autoritară a statului generalului Ion Antonescu.
Potrivit acestui decret, regele are următoarele prerogative: este capul oştirii; are dreptul de a
bate monedă, de a conferi decoraţii, de graţiere şi amnistie, de a acredita şi primi reprezentanţi
diplomatici şi de a încheia tratate; de asemenea, el are dreptul de a modifica legile organice şi de a
numi miniştrii şi subsecretarii de stat.
Cu toate aceste substanţiale diminuări ale puterii sale, Carol al II-lea abdică la 6 septembrie
1940 în favoarea fiului său Mihai. În aceeaşi zi, prin Decretul regal numărul 3067 din 6 septembrie
1940 (publicat în „Monitorul Oficial" numărul 206 bis din 6 septemie 1940), generalul Ion Antonescu a
fost învestit cu depline puteri pentru conducerea statului român. Regele nu şi-a mai păstrat nici
dreptul de a numi miniştrii şi subsecretarii de stat."
Prin Decretul regal numărul 3072 din 7 septembrie 1940 (publicat in Monitorul Oficial" numărul
208 din 8 septembrie 1940), generalul Ion Antonescu a fost învestit cu depline puteri pentru
conducerea statului, iar prerogativele regelui au fost restrânse la „cap al Oştirii” baterea monedei
conferirea de decoraţii, primirea şi acreditarea de reprezentanţi diplomatici, amnistierea şi graţierea
precum şi numirea primului ministru
Generalul Ion Antonescu nu a mai constituit un Parlament şi a guvernat ţara prin decrete-legi
Prin Decretul din 14 septembrie 1940, România fost declarată „stat naţional legionar”. La 15
februarie 1941, acest decret a fost abrogat.
După 23 august 1944, s-a istituit un regim constituţional de tranziţie, până la convocarea
AdunăriiConstituante, care urma să elaboreze o nouă Constituţie. Soluţia a constat în repunerea în
vigoare a dispoziţiilor Constituţiilor din 1866 şi 1923.
Conform articolului 3, Consiliul de Miniştri era împuternicit să organizeze Reprezentanţa
Naţională (prin Decretul dat la 15 iulie 1946 s-a adoptat sistemul unicameral desfiinţându-se Senatul
şi s-a acordat dreptul de vot tuturor cetăţenilor în vârstă de cel puţin 21 de ani împliniti, inclusiv
femeilor).
 Prin articolul 4 s-a menţinut desfiinţarea juriului şi s-a hotărât ca o viitoare lege specială să
statornicească condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili.
La 30 decembrie 1947 după semnarea actului de abdicare de către regele Minai I, Adunarea
Deputaţilor a votat legile cu caracter constituţional numărul 363 şi 364. Prin legea numărul 364 - din
30 decembrie 1947, România adoptă denumirea de Republica Populară Română.
„Adunarea Deputaţilor ia act de abdicarea regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi" (art. 1).
Articolul 2 al legii abrogă „Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1
septembrie 1944". :
Până la intrarea în vigoare a noii Constituţii, puterea executivă este exercitată de un Prezidiu
compus din cinci membri aleşi cu majoritate de Adunarea Deputaţilor dintre personalităţile vieţii
publice, ştiinţifice şi culturale ale ţării (art 6). Prin legea numărul 364 din 30 decembrie 1947 a fost
numit Prezidiul Republicii Populare Române, alcătuit din CI Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec,
Gh. Stere, Ion Niculi, iar prin decretul numărul 3 din 8 ianuarie 1948 s-au stabilit atribuţiile acestui
nou organ de stat.

CONSTITUŢIA DIN 1948

Proiectul Constituţiei, alcătuit după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, este publicat de
Frontul Democraţiei Populare (creat, sub conducerea Partidului Muncitoresc Român, la 27 februarie
1948) la 6 martie 1948. Este dezbătut la 9 aprilie 1948 şi aprobat de Marea Adunare Naţională, în
unanimitate, la 13 aprilie 1948. Constituţia din 1948 are Zece Titluri.
Titlul I „Republica Populară Română" (art 1-4) proclamă că „Republica Populară Română este
un stat popular, unitar şi suveran" (art. 1), care a luat fiinţă prin lupta dusă de popor în frunte cu
clasa muncitoare împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului" (art. 2). în România, „întreaga
putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului, care "îşi exercită puterea prin organe
reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret" (art-3). Conform articolului 4, cei aleşi
„în toate organele puterii de stati sunt răspunzători în faţa poporului şi pot fi revocaţi prin voinţa
alegătorilor în conditiile stabilite de lege" .
Titlul II „Structura scial - economică" (art. 5-15), naîntâlnit în Constituţiile anterioare, indică
esenţa a trei aategorii de proprietate: „mijloacele de producţie aparţin sau statului, ca bunuri ale
întregului popor, sau organizaţiilor cooperatiste, sau particularilor, persoane fizice sau juridice" (art.
5).
Munca este proclamată datoria fiecărui cetăţean „factorul de bază al vieţii economice, a
statului":(art 12), acesta acordând sprijin celor ce muncesc ,pentru a-i apăra împotriva exploatării şi a
ridica nivelul lor de trai.
Articolul 15 introduce în viaţa social-economici României principiul îndrumării şi planificării
economie naţionale în vederea „dezvoltări puterii economice a ţării, asigurarea bunăstării
poporului şi garantării independenţei nationale”
Statul asigură, treptat dreptul la muncă prin organizarea şi dezvoltarea planificată a economiei
naţionale" (articolul 19). Femeii i se recunosc drepturi egale cu bărbaţii şi salarizare egală în toate
domeniile de activitate (art. 21). Statul asigură „organizarea şi dezvoltarea-învăţământului primar
obligatoriu şi gratuit prin "burse de stat acordate elevilor şi studenţilor merituoşi şi prin organizarea şi
dezvoltarea învăţământului profesional şi tehnic" (art. 22).
Se statuează dreptul tuturor naţionalităţilor conlocuitoare de folosire a limbii materne în
învăţământul de toate gradele - predarea limbii şi literaturii române fiind obligatorie în şcolile de orice
grad precum şi în administraţie şi justiţie.
Titlul IV, „Organul suprem al puterii de stat" (art. 37-65) statuează că în Repu blica Populară
Română organul suprem al puterii de stat este "Marea Adunare Naţională (art. 37), unicul organ
legislativ al ţării (art. 38), care are în competenţa sa directă: alegerea prezidiului M.A.N, formarea
guvernului, modificarea Constituţiei, votarea bugetului statului, a încheierii exerciţiilor bugetare,
fixarea impozitelor şi a modului lor de percepere, hotărârea asupra problemelor păcii şi războiului,
decizia privind consultarea poporului prin referendum, acordarea amnistiei (art. 39).
 Titlul V, „Organele administraţiei de stat Consiliul de Miniştrii şi ministerele" (art. 66-74)
proclamă că guvernul este „organul suprem executiv şi administrativ al R. P. R." (art. 66).
Guvernul are în sarcina sa conducerea administrativă a statului. El coordonează şi dă directive
generale ministerelor de resort, dirijează şi planifică economia naţională, realizează bugetul statului,
asigură ordinea publică şi securitatea statului. Conduce politica generală a statului în domeniul
relaţiilor internaţionale. Organizează şi înzestrează forţele armate.
Prezidiul M.A.N. poate anula deciziile Consiliului de Miniştri, neconforme cu Constituţia sau cu
legile (art. 72).
Titlul VI, „Organele locale ale puterii de stat" (art 75-85) menţine împărţirea din punct de
vedere administrativ în: comune, plăşi, judeţe şi regiuni, dar precizează că „prin lege se pot aduce;
modificări acestor împărţiri2 (art.75). Organele locale ale puterii de stat sunt consiliile populare locale
(art 76) alese pe 4 ani prin vot universal, direct,- egal şi secret (art 77). Ele îndrumează şi conduc
activitatea economică, 'socială şi culturală locală, conform legilor şi dispoziţilor organelor
administrative superioare.
Titlul VII „Organele judecătoreşti şi parchetull” (art,86 - 98) precizează că „instanţele
judecătoreşti sunt Curtea Supremă, una pentru întreaga ţară, tribunalele şi judecătoriile populare"
(art 86) prin lege putându-se înfiinţa ,instanţe speciale pentru anumite ramuri de activitate" (art. 87).
Titlul VIII, „Stema, sigiliul, drapelul şi capitala" (art. 99-102) prevede „Stema Republicii
Populare Române" ireprezintă munţi impăduriţii deasupra cărora se ridică soarele. În mijloc se află o
sondă, iar în jurul stemei o coroană de spice de grâu".(art 99) .Pe sigiliul statului este reprezentată
stema ţarii ( art. 100) . Drapelul se compune din culorile: albastru, galben şi roşu, aşezate vertical, în
mijloc fiind aşezată stema ţării (art. 101), iar capitala tării este oraşul Bucureşti ( art. 102)
Titlul IX, „iModificarea Constituţiei" (art 103-104) prevede că iniţiativa modificări „în parte sau
în total", aparţine guvernului sau unei treimi din membrii M. A.N. (art. 103), modificarea necesitând
votul a două treimi din numărul total al membrilor M.A.N. (art. 104).
Titlul X (art. 105) statuează revizuirea tuturor codurilor şi legilor existente în sensul punerii lor
de acord cu Constituţia, precum şi desfiinţarea tuturor dispoziţiilor din legi, decrete, regulamente şi
orice alte dispoziţii contrare prevederilor Constituţiei.

CONSTITUŢIA DIN 1952

Proiectul noii Constituţii, elaborat de o comisie aleasă de Marea Adunare Naţională la 27 martie
1952, a fost dat publicităţii la 18 iulie şi votat de M.A.N. la 24 septembrie acelaşi an.
Publicată în „Buletinul oficial" numărul 1 din 27 septembrie 1952, Constituţia era modificată la
29 ianuarie 1953 (art. 43 şi 50), 26 ianuarie 1954 (art. 43 şi 50), 21 aprilie 1954 (art. 35), 2 iunie
1955 (art. 43 şi 50), 4 aprilie 1956 (art. 18, 19, 50), 28 martie 1957 (art. 43, 56), 25 martie 1961
(capitolul II, articolele 43, 44, 75). Constituţia are capitol introductiv, 10 capitole şi 102 articole.
Capitolul introductiv proclamă România „stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate". Făurirea
şi întărirea statului „democratic-popular", prietenia şi alianţa cu marea Uniune Sovietică asigură,
independenţa, suveranitatea de stat, dezvoltarea şi înflorirea Republicii Populare Române".
în Capitolul I, „Orânduirea socială" (art 1-15) se arată că „Republica Populară Română este un
stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate" (art 1), iar baza puterii o constituie „alianţa clasei
muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare (art 2).
Puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi
sfaturile populare". Proprietatea socialistă are fie forma proprietăţii de stat (bun comun al poporului),
fie forma proprietăţii cooperatist colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a
organizaţiilor cooperatiste)"(art.6, aliniatul 1).
Rezultatele naţionalizărilor din anii 1948 - 1950 care au urmat celei din iunie 1948, sunt
consacrate prin articolul 7 care prevede: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele,
minele, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie de orice fel, transportul feroviar,
fluvial, maritim şi aerian, băncile, poşta, telegraful, telefonul, radioul, mijloacele de tipar,
cinematografia şi teatrul, gospodăriile agricole de stat, staţiunile de maşini şi tractoare, întreprinderile
comunale, şi partea naţionalizată a fondului de locuinţe de la oraşe constituie proprietatea de stat,
bun comun al poporului".
 Se recunoaşte ţăranilor, membri ai gospodăriilor agricole colective dreptul de a avea „în
folosinţa personală un lot de pământ pe lângă casă şi, în proprietate personală, gospodăria de pe
acest lot, casa de locuit animale productive, păsări, inventar agricol mărunt, în conformitate cu
statutul gospodăriei agricole colective" (art.9,aliniatul2)
Constituţia consacră, în articolul 12 dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi
economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare de pe lângă casă,
asupra obiectelor casnice şi de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale
a cetăţenilor". Preponderenţa proprietăţii de stat are ca scop dezvoltarea vieţii economice a
României „pe baza planului de stat al economiei naţionale, în interesul construirii socialismului".

Articolul 15 proclamă munca drept „o datorie şi o chestiune de onoare pentru fiecare cetăţean
capabil de muncă", după principiul „cine nu munceşte nu mănâncă" şi stipulează, totodată, că în
România se înfăptuieşte tot mai larg principiul „de la fiecare după capacităţile sale, fiecăruia după
munca sa"
Capitolul II, „Orânduirea de stat" (art 16-21) statuează regimul de stat, forma de stat,
împărţirea administrativ-teritorială şi cetăţenia. Conform articolului 16, „ regimul de stat al României
este „regimul democraţiei populare, care reprezintă puterea oamenilor muncii", iar statul democrat
popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de partidul comunist.
Sarcinile statului decurgând din funcţia economico-organizatorică şi cultural - educativă
(specifică statului democrat-popular) constau în: întărirea şi dezvoltarea forţelor de producţie ale ţării
prin industrializarea socialistă; transformarea socialistă treptată a agriculturii; organizarea şi
dezvoltarea economiei planificate; stabilirea, impozitelor, taxelor şi veniturilor necesare pentru
nevoile statului; conducerea , învăţământului public de toate gradele; asigurarea dezvoltării culturii
poporului român şi a culturii minorităţilor naţionale, socialiste în conţinut, naţionale în formă;
aplicarea şi respectarea Constituţiei şi legilor ţării, ele fiind expresia voinţei şi a intereselor poporului
muncitor.
„Organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române", statuat în Capitolul III (art
22-41) este Marea Adunare Naţională (art. 22), „unicul organ legiuitor al Republicii Populare Române"
(art. 23).
Capitolul IV, „Organele administraţiei de stat al Republicii Populare Române (art. 42-50)
precizează că „organul suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat al Republicii Populare
Române este Consiliul de Miniştri (art. 42), constituit de către Marea Adunare Naţională (art. 43).
Capitolul V, „Organele locale-ale puterii de stat" (art .51-63) defineşte „Sfaturile populare'' ca
organe ale puterii de stat în regiuni, raioane, oraşe şi comune (art 51). Ele sunt alcătuite din deputaţi
aleşi pe timp de doi ani şi „îndrumă munca organel0r administrative subordonate lor, conduc
activitatea locală pe tărâm economic şi cultura, asigură menţinerea ordinii publice, respectarea legilor
şi ocrotirea drepturile cetăţenilor, întocmesc bugetul local
Capitolul VI, „Instanţele judecătoreşti şi procuratura" (art 64-76) stabileşte că în România
„justiţia se înfăptuieşte de către Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române,, tribunalele
regionalei şi tribunalele populare, precum şi de către instanţele judecătoreşti speciale înfiinţate prin
Iege" (art. 64).
Sarcina tribunalelor este de a apăra regimul de democraţie populară şi cuceririle poporului
muncitor", de a asigura legalitatea populară, proprietatea obştească şi drepturile cetăţenilor" (art.
65).
Capitolul VII consacră „Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor" (art. 77-92).
Dreptul la muncă este asigurat cetăţenilor prin dreptul de a îndeplini o muncă garantată şi plătită
potrivit cu cantitatea şi calitatea ei (art. 77), în condiţiile dezvoltării sectorului socialist al economiei
naţionale.
Este garantat dreptul la învăţătură prin învăţământul de stat elementar general obligatoriu şi
gratuit, prin sistemul burselor de stat acordate studenţilor şi elevilor merituoşi din instituţiile
învăţământului superior, mediu şi elementar şi prin organizarea învăţământului profesional gratuit
pentru cei ce muncesc (art. 80).
Constituţia prevede inviolabilitatea persoanei (art. 87), ocrotirea inviolabilităţii domiciliului
cetăţenilor şi secretul corespondenţei (art. 88). Datoriile fundamentale ale cetăţenilor (art. 90-92)
constau în: obligaţia fiecărui cetăţean de a respecta Constituţia şi legile statuiui de democraţie
populară, de a păzi, întări şi dezvolta „proprietatea obştească socialistă", de a respecta disciplina
muncii şi de a contribui activ „la întărirea regimului de democraţie populară şi la propăşirea
economică şi culturală a ţării" (art. 90).
Capitolul VIII (art 93-101) statorniceşte principiile fundamentale ale „Sistemului electoral".
Alegerile de deputaţi pentru M.A.N şi pentru sfaturile populare se face prin vot universal, având
dreptul de a alege toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani şi de a fi aleşi cetăţenii care au
împlinit vârsta de 23 de ani (art 94), inclusiv femeile (art. 96) - egal (art. 95), direct (art 98) şi secret
(art. 99).
Dreptul de a depune candidaturi este asigurat „Organizaţiilor Partidului Muncitoresc Român,
sindicatelor profesionale, cooperativelor, organizaţiilor de tineret şi altor organizaţii de masă, precum
şi asociaţiilor culturale (art. 100).
Capitolul IX, „Stema, drapelul şi capitala Republicii Populare Române" (art. 102-104) prevede
că stema „reprezintă munţi împăduriţi deasupra cărora se ridică soarele. În partea stângă a stemei se
află o sondă. Stema este încadrată de o cunună de spice de grâu. În partea desus a stemei se află o
stea în cinci colţuri. În partea de jos a stemei, spicele sunt înfăşurate într-o panglică tricoloră pe care
sunt scrise literel , R.P.R (art. 102). Drapelul poartă culorile roşu, galben şi albastru, dispuse vertical,
cu albastru lângă lance în mijloc fiind aşezată stema ţării (art 103). Capitala este oraşul Bucureşti(art.
104).
Capitolul X, -„Procedura de modificare a Constituţiei Republicii Populare Române" stabileşte că
aceasta se poate face „numai prin lege votată de M.A.N. cu cel puţin 2/3 din numărul total al
membrilor acesteia" (art. 105).

CONSTITUŢIA DIN 1965

Proiectul Constituţiei, elaborat de o comisie a M.A.N., este examinat şi aprobat de Plenara C.C.
al P.C.R. la 28 iunie 1965. Este dezbătut încadrul Congresului al IX- lea al P.C.R. din.iulie;1965.
Exercitând atribuţii de Adunare Constituantă, M.A.N aleasă la 7 martie 1965 discută şi adoptă la 21
august 1965 ”Constituţia Republicii Socialiste România".
Publicată în „Buletinul Oficial" numărul 1 din 21 august 1965, Constituţia este modificată prin
legile: numărul 1 din 16 februarie 1968, numărul 56 din .26 decembrie 1968, numărul 1 din 13 martie
1969, numărul 26 din 17 decembrie 1971, numărul 1 din 24 aprilie 1972, numărul 1 din 28 martie
1974, numărul 26 din 23 decembrie 1974, numărul 2 din 21 martie 1975, numărul 19 din 19
decembrie 1979, numărul 19 din 27 octombrie 1986.
În cele 9 titluri şi 114 articole, Constituţia statuează existenţa economiei bazată pe
„proprietatea socialistă" asupra mijloacelor de producţie, rolul conducător al P.C.R. în întreaga viaţă a
societăţii, „Conducerea Colectivă'' ca principiu călăuzitor în activitatea de stat.
Titlul I, „Republica Socialistă România" (art 1-16) statuează că „România este Republică
Socialistă, stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar", teritoriul său
fiind inalienabil şi indivizibil" (art 1). Forţa politică conducătoare a societăţii este Partidul Comunist
Român (art. 3). Economia naţională este bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de
producţie" (art 5) — de stat şi cooperatistă (art.6).
Proprietatea personală a ţăranilor cooperatori este alcătuită din „casa de locuit şi construcţiile
anexe, terenul pe care acestea se află, precum şi, potrivit statutului cooperativelor agricole, animalele
de producţie şi inventarul agricol mărunt" (art. ;7)
Pentru realizarea scopurilor sale, „statul socialist român" organizează, planifică şi conduce
economia naţională, „apără proprietatea socialistă, garantează exercitarea deplină a drepturilor
cetăţeneşti, asigură legalitatea socialistă şi apără ordinea de drept, dezvoltă învăţământul de toate
gradele, asigură condiţiile pentru dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii, înfăptuieşte ocrotirea sănătăţii,
asigură apărarea.ţării şi organizează forţele sale armate", organizează relaţiile cu alte state (art. 13).
Teritoriul României este organizat în unităţi administrativ-teritoriale: regiunea, raionul, oraşul şi
comuna (art. 15). Capitala este oraşul Bucureşti (art. 15).
 „Drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor" le este consacrat Titlul II (art 11-41)
Conform articolului 17, statul proclamă şi garantează egalitatea în drepturi a detăţenilor săi şi
pedepseşte prin lege manifestările care au ca scop „propaganda naţionalist-şovină, aţâţarea urii de
rasă sau naţionale". Asigurarea dreptului la muncă, remunerată după cantitatea şi calitatea ei" şi
stabilirea prin lege a măsurilor de protecţie şi securitate a muncii sunt statuate la articolul (18).
Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general, obligatoriu, prin gratuitatea
învăţământului de toate gradele, precum şi prin sistemul burselor de stat.
Cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani au dreptul de a alege deputaţii M.A.N. şi ai sfaturilor
populare. Dreptul de a fi aleşi îl au cei care au împlinit vârsta de 23 de ani.
Dreptul de proprietate personală al cărui obiect îl constituie, potrivit Constituţiei, „veniturile şi
economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se
află, precum şi bunurile de uz şi confort personal" (art. 36), ca şi dreptul de moştenire sunt ocrotite
de lege (art. 37).
Îndatoririle cetăţenilor români sunt reglementate în articolele 39-41, care prevăd că fiecare
cetăţean al României „este dator să respecte Constituţia şi legile, să apere proprietatea socialistă, să
contribuie la întărirea şi dezvoltarea orânduirii socialiste" (art. 39), să satisfacă serviciul militar în
rândurile armatei române (art. 40), să apere patria - „datorie sfântă a fiecărui cetăţean" (art. 41).
„Organele supreme ale puterii de stat", M.A.N şi Consiliul de Stat alcătuiesc materia Titlului III
(art 42-69).
M.A.N are ca atribuţii principale: adoptarea şi modificarea Constituţiei; reglementarea
sistemului electoral; adoptarea planului de stat al economiei naţionale, a bugetului de stat şi a
contului general de încheiere a exerciţiului bugetar.
M.A.N este alcătuită din 465 de deputaţi (art. 44), mandatul său neputând înceta înainte de
expirarea termenului pentru care a fost aleasă (art. 45). Ea adoptă legi şi hotărâri cu votul majorităţii
deputaţilor şi poate adopta sau modifica Constituţia cu votul a cel puţin 2/3 din numărul total al
deputaţilor (art. 56).
Deputaţii se bucură de imunitate parlamentară, pot fi reţinuţi, arestaţi şi trimişi în judecată
penală fără încuviinţarea prealabilă a M.A.N. sau a Consiliului de Stat numai în caz de infracţiune
flagrantă (art. 61).
Titlul IV, „Organele centrale ale administraţiei de stat" (art. 70-78) consacră Consiliul de
Miniştri „organul suprem al administraţiei de stat", care exercită conducerea generală a activităţii
executive, având ca atribuţii: stabilirea măsurilor generale pentru ducerea la îndeplinire a politicii
interne şi externe a statului; organizarea şi asigurarea executării legilor, elaborarea proiectului
bugetului de stat şi a proiectului bugetar de stat, înfiinţarea de întreprinderi, organizaţii economice şi
instituţii de stat şi de interes republican.
Titlul V, „Organele locale ale puterii de stat şi organele locale ale administraţiei de stat"(art.
79-93) statuează rolul şi atribuţiile sfaturilor populare, care sunt organele locale ale puterii de stat, în
regiuni, raioane, oraşe şi comune.
Atribuţiile principale ale sfatului popular sunt: adoptarea bugetului şi a planului economic local,
aprobarea contului de încheiere a exerciţiului bugetar, alegerea şi revocarea comitetului executiv al;
sfatului popular; înfiinţarea de intreprinderi, organizaţii economice şi instituţii de stat de interes local;
conducerea, îndrumarea şi controlarea activităţii comitetului său executiv, a secţiunilor de specialitate
ale administraţiei de stat, a întreprinderilor, organizaţiilor economice şi instituţiilor subordonate.
Titlul VI, „Organele judecătoreştii (art. 94-104) prevede că ,justiţia se înfăptuieşte prin
Tribunalul Suprem, tribunalele regionale, tribunalele populare, precum şi prin tribunalele militare
înfiinţate potrivit legii" (art. 94).
Prin activitatea de judecată, tribunalele, „apără orânduirea socialistă şi drepturile persoanelor"
(art. 95).
Titlul VII „Organele Procuraturii” (art. 105-108) statuează că procuratura exercită
supravegherea rcspectăriii legii de către ministere şi celelalte organe , ale administraţiei de stat,
organele de urmărire penală, tribunale pecum şi de către funcţionari şi ceilalţi cetăţeni (art. 105).
Procurorul general este ales de MAN pe durata legislaturii, iar procurorii sunt numiţi de
procurorul general (art.107). Procurorul general răspunde în faţa M.A.N de activitatea procuraturii
(art 108), iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Consiliului de Stat.
Conform Titlului VIII, „Însemnele Republicii Socialiste. România" (art. 109- 112), stema ţării
reprezintă munţi împăduriţi, deasupra cărora se ridică soarele." În partea stângă a stemei se află o
sondă. Stema este încadrată de o cunună de spice de grâu.Îîn parte de sus a stemei se află o stea în
cinci colţuri, iar în partea de jos spicele sunt înfăşurate într-o panglică tricoloră, pe care este scris
„Republica Socialistă România" (art. 109).
Drapelul poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical, cu albastrul lângă lance, iar
în mijloc, este aşezată stema (art. 111). Imnul de stat se aprobă de către M.A.N. ; ,
Ultimul Titlu IX, „Dispoziţii finale" (art. 113-114) precizează că „prezenta Constituţie intră în
vigoare la data adoptării ei" (art. 113), dată la care Constituţia din 24 septembrie 1952, precum şi
orice dispoziţii din legi, decrete şi alte acte normative contrare prevederilor Constituţiei prezente sunt
abrogate (art. 114).

CONSTITUŢIA DIN 1991

Camera Deputaţilor şi Senatul, rezultate în urma scrutinului de la 20 Mai 1990, stabilesc în

şedinţa comună de la 11 Iulie 1990 componenţa Comisiei de redactare a Proiectului Constituţiei
României, alcătuite din 28 de membri, deputaţi, senatori, specialişti în dreptul constituţional şi în alte
discipline socio-umane. Comisia redactează „tezele pentru elaborarea proiectului de Constituţie", a
căror dezbatere începe la 13 februarie 1991.
Constituţia este adoptată, de Adunarea Constituantă la 21 Noiembrie 1991.
Constituţia cuprinde şapte Titluri şi 152 de articole, a fost publicată în „Monitorul Oficial al
României număiul 233 din 21 Noiembrie 1991./
Conform Legii numărul .67 din 23 Noiembrie 1991, privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului naţional asupra Constituţiei României, la 8 decembrie cetăţenii ţării sunt chemaţi la
urne.
Constituţia României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 Noiembrie 1991 şi
a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin Referendumul Naţional din 8 decembrie 1991.
Titlul I, .Principii generale"; (art. 1-14). Primul articol reglementează elementele definitorii ale
statului român ,.România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil". Forma de
guvernământ este republica, „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi .libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul, politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate".
Teritoriul României este inalienabil, frontierele ţării fiind consfinţite prin lege organică. Pe
teritoriul statului român, organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe, nu pot fi
strămutate sau colonizate populaţii străine (art. 3); statul are ca fundament unitatea poporului
român, România fiind „patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă,
de naţionalitate, de originea etnică, de limbă, religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de
avere sau de origine socială" (art.4
Exprimând apartenenţa unei persoane la statul român, caracterizată prin plenitudinea
drepturilor şi a obligaţiilor reciproce prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi, art. 5 stabileşte că
„cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de lege".
Respectând legislaţia statului pe teritoriul căruia se află persoanele de origine română, „statul
român sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase".
Pentru prima oară după decretul constituţional din 31 august 1944, articolul (8) consacră
pluralismul în societatea românească ca „ o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale".
Partidele politice, constituite şi desfăşurându-şi activitatea în condiţiile legii, „contribuie la definirea şi
la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,
ordinea de drept şi principiile democraţiei" (art. 8).
Sindicatele îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutul lor, în condiţiile legii, contribuind la
apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.
Reglementarea in extenso a modurilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române s-a
realizat prin Legea numărul 21/1991. Legea cetăţeniei române publicată în „Monitorul Oficial" al
României numărul 44/6.03.1991.
Articolele (12-14) consfinţesc faptul că ,drapelul României este tricolor, culorile sunt aşezate
vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben; roşu" că ziua naţonală a
României este „1 Decembrie imnul naţional al României este „Deşteaptă-te Române" . stema ţării şi-
sigiliul statului urmând a fi stabilite prin legi organice" (art.12), iar capitala României este oraşul
Bucureşti; limba oficială este limba română (art. 13).
Titlul II „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale" are patru capitole şi 43 articole
(art.s 15-57).
Capitolul I „Dispoziţii comune" consacră principiul universalităţii drepturilor şi îndatoririlor.
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriuzisă a drepturilor cât şi la titularii
acestora şi este consacrată în art- 15
„Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi ;prin alte legi
şi au obligaţiile prevăzute de acestea" «Este garantată egalitatea cetăţenilor.în faţa legii şi a
autorităţilor publice” fără privilegii şi discriminări” .nimeni nefiind mai mai presus de lege.
Cetăţenii .români se bucură în strîinîtate de protecţia statului român,la rându lor, cetăţenii străini şi
apatrizii din România beneficiează de toate drepturile şi libertăţile, -afară de acelea pentru care
Constituţia sau legea impune calitatea de cetăţean român
Capitolul II este consacrat ,”Drepturilor şi libertăţilor fundamentale" (art. 22-49). „Dreptul la
viaţă precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică" sunt garantate, pedeapsa cu moartea, tortura,
pedeapsa sau tratamentul inuman ori degradant fiind interzise (art. 22). Articolul (23) proclamă
libertatea individuală şi siguranţa persoanei ca inviolabile şi stabileşte condiţiile în care se pot realiza
percheziţii, reţineri şi arestări statuează totodată prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei,
precum şi eliberarea provizorie a arestatului preventiv sub condiţia controlului judiciar sau a cauţiunii
Dreptul la libera circulaţie, receptat în Constituţie din Pactul internaţional privitor la drepturile
civile şi politice, ca un drept fundamental nou, este consfinţit în articolul 25, potrivit căruia „dreptul la
liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat", fiecărui cetăţean fiindu-i „asigurat dreptul de
a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în
ţară".
Dreptul la învăţătură, ca partea cea mai importantă a dreptului la educaţie, constituie, conform
articolului 32, şi o îndatorire. Formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură sunt:
învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul
superior. Autonomia universitară este garantată. Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
limba română.
Se garantează gratuitatea învăţământului de stat în condiţiile legii; aliniatul (3) garantează
dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternă şi dreptul de a
putea fi instruite în această limbă.
Dreptul fundamental de vot, reglementat prin articolul (34) stabileşte că „cetăţenii au drept de
vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. Dreptul de a fi ales se acordă
cetăţenilor cu drept de vot cărora nu le este interzisă asocierea în partide politice, dacă au împlinit
vârsta de cel puţin 23 de ani, pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor şi cel puţin 35 de ani, pentru a
fi aleşi în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României (art. 35)
Libertatea de opinie este 'concretizată prin „recunoaşterea dreptului de asociere a cetăţenilor
în partide politice ,în sindicate şi alte forme de asociere " şi înterzicerea , ca neconstituţionale a
asociaţiilor cu caracter secret, precum, şi a partidelor care „militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept, ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României
Potrivit sistemului proprietăţii consacrat în Constituţie, aceasta este publică sau privată
„Dreptul de proprietate, precum.şi creantele asupra statui sunt garantate. Protecţia constituţională
aupra proprietăţi private este esenţială. Dreptul de proprietate este inviolabil (aliniatul 3 , aliniatul 4) ,
iar limitele proprietăţii private sunt cuprinse în ( aliniatele 1,6) , condiţionarea exproprierii sau a
folosirii subsolului unei proprietăţi prin dreptul la despăgubire sunt stabilite de lege.
Capitolul III statuează „ Îndatoririle fundamentale” (art. 50-54) , reprezentând fundamentul
celorlalte îndatoriri constituţionale ale cetăţenilor „fidelitatea faţă de ţară este sacră” ; cetăţenii cărora
la sunt încredinţate funcţii publice , precum şi militarii răspund de îndeplinirea cu credinţă a
obligaţiilor ce le revin, şi în acest scop, depun jurământul cerut de lege (art.50 )
Capitolul IV „ Avoxcatul poporului” (art.55 -57 ) consacră, pentru prima dată în legislaţia
României, instituţia "Avocatului Poporului”; care nu se substituie organelor conmpetente să acorde un
drept sau să rezolve un conflict de interese. Avocatul Poporului, numit de Senat pe o durată de 4
ani, are menirea de a depista şi combate fenomenele care, prin natura lor, reprezintă încălcări ale
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, prerogativele sale urmând să fie stabilite printr-o lege organică
(articolul 55). Avocatul Poporului are obligaţia de a acţiona la cererea celui al cărui drept sau libertate
este lezată. Autorităţile publice au obligaţia să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în
exercitarea atribuţiilor sale (art. 56, aliniatul 2). Fiind prin natura şi finalitatea sa un procuror
parlamentar, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere al Parlamentului rapoarte anuale sau la
cererea acestora.
Titlul III „ Autorităţile publice"cuprinde 6 capitole şi 76 articole (art. 58-133).
Capitolul I „.Parlamentul" (art. 58-79) are 3 secţiuni consacrate organizării şi funcţionării
Parlamentului, statutului deputaţilor şi senatorilor, procedurilor de legiferare.
Ocupând primul loc în rândul autorităţilor publice, „Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării" şi este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat (art. 58). Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat, conform legii electorale. Numărul deputaţilor şi al senatorilor se
stabileşte prin legea electorală. în raport cu populaţia ţării (aliniatul 3).'
Durata mandatului deputaţilor şi senatorilor este de 4 ani. El poate fi prelungit prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă (art. 60).
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu (art 61). Cele
două Camere lucrează în şedinţe separate şi în şedinţe comune, întruniindu-se în două sesiuni
ordinare pe an
Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii
membrilor
Şedinţele lor sunt publice, dar ele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete. Imunitatea
parlamentară, instituită prin articolul 69 are rolul de a proteja parlamentarii împotriva unor măsuri
represive, arbitrare, care ar putea veni din partea puterii executive, a puterii judecătoreşti sau chiar a
unor persoane particulare.
Constituţia interzice. reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea ;în judecată penală
sau contravenţională a deputaţilor şi senatorilor (art 69). Imunitatea nu este absolută, ea putând fi
ridicată în urma încuviinţării măsurilor juridice de către Camera din care face parte deputatul sau
senatorul.
Parlamentul României, singurul deţinător al puterii de a reglementa prin lege relaţiile sociale,
emite legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (art 72). Iniţiativa legislativă aparţine
Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin "250.000 de cetăţeni cu drept
de vot". Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea.
Legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României, care poate
cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii sau verificarea constituţionalităţii acesteia, m
care caz promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau
de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat constituţionalitatea (art. 77).
Ultimul articol al Capitolului I al Titlului III este consacrat Consiliului Legislativ, organ
consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea
sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii (art. 79).
Capitolul II „Preşedintele României" (art 80-100). Potrivit prevederilor aliniatului (1),
Preşedintele României reprezintă statul român în exerciţiul funcţiilor sale, personificând autoritatea
statală atât în relaţiile interne, cât şi în cele internaţionale, Preşedintele României, în calitatea sa de
şef al statului, este garantul independenţei, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, el
exercită funcţia de mediere între puterile statului', precum şi între stat şi societate (art. 80, aliniatul
2). „Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat", în două
tururi de scrutin (art 81). El.poate îndeplini înalta funcţie „pentru cel mult două mandate". Mandatul
Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercită de Ia data depunerii jurământului (art 83) până la
depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. Mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, în
caz de război sau de catastrofă (art 83, aliniatul 3).
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte
al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării". El poate declara, cu aprobarea Parlamentului, mobilizarea
parţială sau generală a forţelor armate şi ia măsuri, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva
ţării, pentru respingerea' agresiunii (art. 92). Instituie conform legii -starea de asediu " sau starea de
urgenţă; solicitând Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate,
Atribuţiile Preşedintelui legate de poziţia sa ca şef al statului vizează conferirea decoraţiilor şi a
titlurilor de onoare,'acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral, numirea în funcţii publice, în
condiţiile prevăzute de lege, acordarea graţierii individuale (art. 94).
Preşedintele poate fi suspendat din funcţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care
încalcă prevederile Constituţiei; de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Aprobarea
suspendării reclamă organizarea, în cel mult 30 de zile, a unui referendum pentru demiterea
Preşedintelui.
Capitolul III „Guvernul" * (art.101-109) Articolul (101) stabileşte statutul constituţional al
Guvernului, care, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii Interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Parlamentul
acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor (art. 102). Primul-ministru şi
membrii Guvernului depun jurământul individual în faţa Preşedintelui României (art 103)
Actele Guvernului, hotărârile şi ordonanţele se semnează de primul ministru şi se
contrasemnează de miniştri, care au obligaţia executării lor: Ele sunt publicate în „Monitorul Oficial" al
României, cu excepţia celor cu caracter militar, care sunt comunicate instituţiilor interesate. Din punct
de vedere politic, Guvernul răspunde numai în faţa Parlamentului pentru întreaga activitate, iar
fiecare membru al Guvernului răspunde politic, solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia.
În Capitolul IV sunt statuate „Raporturile Parlamentului cu Guvernul" (art. 110-114). Obligaţia
de informare a Parlamentului este strâns legată de controlul parlamentar al activităţii Guvernului şi al
administraţiei publice. Guvernul îşi poate angaja răspunderea politică în faţa camerei Deputaţilor şi a
Senatului, întrunite în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau
a unui proiect de lege (art. 113), care completează sau modifică programul de guvernare pe baza
căruia a fost învestit.
Capitolul V .Administraţia publică" articolele (115-122) are două secţiuni: Administraţia publică
centrală de specialitate (art. 115-118) şi Administraţia publică locală (art. 119-122).
Atât ministerele, cât şi autorităţile administrative autonome se înfiinţează prin lege (articolul
116), iar articolul 117 este consacrat armatei că instituţie publică de interes naţional.
Principiile de bază, de ordin constituţional, ale administraţiei publice din unităţile administrativ-
teritoriale - principiul autonomiei locale şi principiul descentralizării serviciilor publice sunt statuate în
articolul (119). Autonomia locală în comune şi oraşe se realizează prin două autorităţi: consiliul local,
respectiv primarul,ambele alese în condiţiile legii. Autoritatea administraţiei publice pentru
coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti este consiliul judeţean, care a fost ales şi
funcţionează în condiţiile legii
Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Acesta „este
reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale misterelor şi
ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-teritoriale"
Capitolul VI, .Autoritatea judecătorească" are 3 secţiuni (instanţele judecătoreşti, Ministerul
Public,Consiliul Superior al Magistraturii) şi 11 articole (art 123-133). ;
Primul articol al capitolului proclamă faptul că justjtia se înfăptuieşte în numele legii şi
statuează principiul potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se, supun numai legii (art. 123
Realizarea independenţei judecătorilor este garantata .de: principiul inamovibilităţii lor
reglementat de prevederile articolului 124.;Şedinţeie de judecaţi sunt publice, .(art.126) iar procedura
se desfăşoară în limba română
Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a vorbi în instanţă prin interpret.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi pe o durată de 4 ani, de
Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună (art. 132). Consiliul propune Preşedintelui
României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor ;stagiari, în condiţiile
legii.; îndeplineşte rolul de Consiliu de disciplină a judecătorilor (art. 133).
Titlul IV „Economia şi finanţele publice" (art. 134-139). Formarea, administrarea şi controlul
resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt
reglementate prin lege (art. 136), ca garanţie constituţională împotriva unei gestionari abuzive sau
ineficiente prin deturnarea de la finalitatea sa a banului public. Guvernul elaborează anual proiectul
bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat pe care le supune, separat, aprobării
Parlamentului (art. 137). Articolul (139) este consacrat Curţii de Conturi, autoritate publică, care
exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public.
Titlul V este consacrat „Curţii Constituţionale" (art. 140-145), organul politico-jurisdicţional
special şi specializat pentru a asigura supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ. Curtea
Constituţională este alcătuită din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani de Camera
Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României. O treime din membrii Curţii Constituţionale este înnoită
din trei în trei ani (art. 140).
Curtea Constituţională are atribuţii de control, rezultatul exercitării acestora exprimându-se
prin decizii şi atribuţii consultative şi de urmărire a respectării Constituţiei în cadrul unor anumite
prevederi. Atribuţiile de control privesc constuţionalitatea legilor, a regulamentelor Parlamentului, a
ordonanţelor, a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi constituţionalitatea unui partid politic. „j^îî-":
Titlul VI, „Revizuirea Constituţiei" (art. 146-148) stabileşte că aceasta poate fi iniţiată de
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin ¼ din numărul deputaţilor sau al
senatorilor precum şi cel putin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot (art. 146). Procedura de revizuire
cuprinde două etape :
• Dezbaterea şi adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire în cele două Camere ale
parlamentului
• Definitivarea prin referendum
Nu pot face obiectul revizuirii dispoziţiile Constituţiei privind „caracterul naţional, independent,
unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic si limba oficială (art. 148), precum şi suprimarea drepturilor
şi a liberaţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora
Constituţia nu'poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp
de război (art. 148, aliniatul3).
Titlul VII „Dispoziţii finale şi transzitorii” art. ( 149-152) prevede că legea fundamentală a
României, Constituţia, intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum, dată la care Constituia din
21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată (art 149).

CONSTITUŢIA DIN 2003

Legea de revizuire a Constituţiei României numărul 429/2003 a fost aprobată prin

referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat m vigoare la data de 29 octombrie 2003,
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I numărul 758 din 29 octombrie 2003, pentru
confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003, privind Legea de revizuire
a Constituţiei României.
Această Constituţie este alcătuită din 156 de articole şi este sistematizată pe VIII Titluri, care
cuprind următoarele: principii generale, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, autorităţile
publice, economia şi finanţele publice. Curtea Constituţională, Integrarea euro-atlantică, Revizuirea
Constituţiei, Dispoziţii finale şi tranzitorii.
Titlul I cuprinde Principii generale referitoare la Statul român, Suveranitatea, Teritoriul,
Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, Cetăţenie, Românii din străinătate, simbolurile
naţionale, limba oficială, capitala!
Potrivit articolului 1 (aliniatul 1), România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republica. Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul
democraţiei constituţionale.
În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Conform
articolului (3) teritoriul României este inalienabil. Teritoriul este organizat sub aspect administrativ în
comune, oraşe şi judeţe. în condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. România este patria
comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţa politică, de avere sau de origine
socială.
Conform prevederilor articolului (7) Statul Sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara
frontierelor ţarii şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea'sau exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase cu respectarea legislaţiei statutului ai cărui cetăţeni sunt. Cetăţenia
română se dobândeşte" se. păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de Legea numărul 21/1991
– Legea cetăţeniei romane. Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere..
Prevederile articolului (8) statuează că pluralismul în societatea românească este o condiţie şi
o garanţie a democraţiei constituţionale.
Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la
definirea şi la.exprimarea voinţei politice a cetăţenilor respectând suveranitatea naţională, integritatea
teritorială, ordinea de drept, principiile democraţiei.
În ceea ce.priveşte, sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, ele se constituie şi îşi
desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilcr şi
la promovarea intereselor profesionale, econo mice şi sociale ale membrilor lor.
Articolul (12) se referă la simbolurile naţionale. Drapelul României este tricolor, culorile sunt
aşezate vertical în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu. Ziua naţională a
României.este 1 Decembrie. Imnul naţional al României este JDeşteaptă-te române". Stema ţării şi
sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
În România, limba oficială este limba română. Capitala României este municipiul Bucureşti.
Titlul II, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale cuprinde patru capitole.
Capitolul I articolul 15 stipulează că cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea. Cetăţenii sunt egali
în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de
lege articolul 16 (aliniatul 21.
Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. în ceea ce priveşte accesul liber la
justiţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Părţile au dreptul la
un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Capitolul II se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale: dreptul la viaţă şi la integritate ;
fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi
privată, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură, accesul la cultură, dreptul la ocrotirea
sănătăţii, dreptul la mediu sănătos, dreptul la vot, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor, dreptul
de asociere,munca şi protecţia socială muncii interzicerea muncii .forţate, dreptul la grevă, dreptul
de proprietate privată, niveul de trai, familia, dreptul de petiţionare.
Capitolul III, se refeă la îndatoririle fundamentale:fidelitatea faţă de ţară articolul 54, apărarea
ţării articolul 55 contribuţii financiare articolul 56, exercitarea drept urilor şi libertăţilor
CapitoIui IV se referă la numirea şi rolul Avocatului Poporului. Articolul 58 stipulează că
Avocatul Poporului este numit pe o durată de cinci ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. Avocatul
Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici; o altă functie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţământul superior Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele stabilite de lege. Avocatul Poporului
prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau .la cererea acestora . Rapoartele
pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă naură , pentru ocrotirea drepturilor şi
libertăţii cetăţenilor
Titlul III Aztorităţile Publice cuprinde şase capitole: capitolul I Parlamentul capitolul II
Preşedintele României, capitolul III Guvernul, capitolul IV Raporturile Parlamentului cu Guvernul,
capitolul V Administraţia publică, capitolul VI Autoritatea judecătorească
Capitolul I Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţări. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat articolul 61
(aliniatele 1,2). t
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit legii electorale. Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de
patru ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă,
până la încetarea acestora.
Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei
Camere. Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate. Camerele îşi desfăşoară lucrările
şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri, şi moţiuni în prezenţa majorităţii
membrilor.În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
Consiliul Legislativ este organul consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează
proiectele de acte normative, în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine
evidenţa oficială a legislaţiei României.
Capitolul II se referă la Preşedintele României care reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează
la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Mandatul Preşedintelui României este de cinci ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului.Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul pe baza votului de âncredere acordat de Parlament.
Capitolul III Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe. a ţării, şi exercită
conducerea generală, a admmistraţiei publice (articolul 102 aliniatul (1)).
tGuvernul este alcătuit din prim- ministru,-miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia respectând
atribuţiile ce le revin.
Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe articolul 108 (aliniatul 1). Hotărârile se emit pentru
organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei,legi speciale de abilitare,-în
limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului
pentru înreaga sa activitate
Capitolul V,;Adrninistratia publică. În terneiul articolului 116, ministerele se organizează numai
în subdrdinea Guyemului.În art. 120; se arată-că administraţia publică din unităţile administrativ-
teritoriale se întemeiază pe .principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor
publice.
Consiliile locale şi primarii funcţionează în condiţiile, legii, ca autorităţi administrative
autonome; şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii
consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti (articolul 125 (aliniatul
1))..
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale.
Capitolul VI, „Autoritatea judecătorească.” în articolul 124, se stipulează că justiţia se
înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii.
Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite prin lege. .
Articolul 133 prevede Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri. Durata mandatului membrilor
Consiliului Superior al Magistraturii este de şase ani. ,
Titlul IV, Economia şi finanţele publice se referă la economie, proprietate, impozite, taxe şi alte
contribuţii, Curtea de Conturi, Consiliul Economic şi Social.
Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
Proprietatea este publică sau privată. Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi
aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor. Impozitele,taxele şi orice alte venituri ale
bugetuluide stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat stabilesc numai prin lege.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale
pugetului public naţional în exerciţiu bugetar expirat , cuprinzând şi neregulile constatate
La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului Curtea de Conturi controlează modul de
gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate. Consilierii de conturi sunt numiţi
de Parlament pentru un mandat de nouă ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Memebrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe
toată durata acestuia.Curtea de Conturi se înnoieşte cu o teime din consilierii de contrui numiţi de
Parlament, din trei în trei ani., în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii. Revocarea membrilor
Curţii de Conturi se face de către Parlament , în condiţiile prevăzute de lege.
Titlul V, „Curtea Constituţională” este garantul supremaţiei Constituţiei (art. 142). Curtea
Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de nouă ani, care nu poate
fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Cameră Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României.
Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, "prin vot secret preşedintele acesteia, pentru o perioadă
de trei ani. Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie 'să aibă pregătire juridică superioară , înaltă
cmpetenţă profesionalî şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul
juridic superior.
Curtea Constituţională are ca atribuţii: se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori," precum şi din oficiu asupra 'iniţiativelor de
revizuire a Constituţieii se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate
privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului soluţionează
conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii; veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului. Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul
Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor.
Titlul VI, Integrarea euro-atlantică. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face
prin lege adoptată în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de 2/3 din
numărul deputaţilor şi senatorilor (art. 149).
Titlul VII, Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele .României la propunerea
Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină
din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti
trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu
o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere.
Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin ¾ din numărul deputaţilor şi senatorilor..-
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Nu pot forma obiectul revizuirii: forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic, limba oficială, caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al statului român. Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu, sau a stării de
urgenţă şi nici în timp de război.
Titlul VIII se referă la Dispoziţii finale şi tranzitorii. Conform articolului 155, Constituţia intră în
vigoare la data aprobării ei prin referendum.

CAPITOLUL V

ASPECTE CONSTITUŢIONALE PRIVIND FORMA

DE STAT A ROMÂNIEI, TERITORIUL ŞI POPULAŢIA.
CARACTERISTICILE STATULUI ROMÂN

în Dreptul Constituţional, prin forma de guvernământ se înţelege, în general, modul în care

sunt constituite şi funcţionează, organele supreme. Ea este raportată în principiu, la trăsăturile
definitorii ale şefului de stai şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Realizând o sinteză a formelor
de guvernământ, cele mai utilizate au fost şi sunt:
 Monarhia
 Republica

Monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că "şeful statului este un

monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau desemnat, după proceduri specifice
în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a
fost cea mai răspândită formă de guvernământ. Sunt cunoscute următoarele forme de monarhii:
monarhia absolută, monarhia limitată (constituţională), monarhia parlamentară dualistă, monarhia
parlamentară contemporană.
Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează prin puterea
discreţionară în stat a monarhului. Această formă specifică până la Revoluţia Franceză (1789) a
existat până la începutul secolului XX, când existau încă două imperii absolute (Imperiul Rus şi
Imperiul Otoman).
Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin
legea fundamentală a statului (Constituţia). Cu toate aceste limitări monarhul are un rol important,
atribuţiile parlamentului fiind reduse.
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin care monarhul şi
parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie egală.
Monarhia parlamentară contemporană (Anglia, Belgia, Olanda, Ţările Scandinave) reprezintă o
expresie a tradiţiei şi a istoriei acestor ţări, are mai mult un caracter simbolic. Monarhul păstrează
prerogative precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul
de a refuza semnarea unor legi.
Republică este aceea formă de guvernământ în care, aşa cum se spune, cetăţenii se
guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat denumit preşedinte. În republică
guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Şeful de stat, denumit
preşedinte de republică este ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament. Se cunosc două
forme de republică: republica parlamentară şi republica prezidenţială.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către parlament în
faţa căruia de altfel şi răspunde. Datorită acestui lucru, poziţia: legală a şefului de stat este inferioară
parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni fie
direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor electorale
(electori, S.U.A.). În Republica prezidenţială, prerogativele şefului de stat sunt puternice, preşedintele
de republică, din punct de vedere legal este situat pe o poziţie egală cu parlamentul. În S.U.A.,
preşedintele republicii este şi şeful guvernului.
Conform Constituţiei României (1991), dar şi Constituţiei României din 2003 din articolul 1
(alin. -2), formă de guvernământ a statului Român este republica. În articolul 1 (alin. 4) al
Constituţiei din 2003 se arată că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale. În România,
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Forma de guvernământ a
României, ca republică a fost consacrată prin Constituţiile din anii 1948, 1952, 1965,1991.

2. Structura de stat; noţiunea şi formele structurii de stat

Una dintre bazele organizării puterii statale este teritoriul. Structura de stat nu este altceva
decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, indicân-duse dacă un stat este
constituit dintre unul sau mai multe state membre. În articolul 3 (alineatul 1) din Constituţia României
dint 2003 se arată că teritoriul României este inalienabil. Teritoriul ţării este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. In condiţiile legi, unele oraşe sunt declarate municipii. De
asemenea, în articolul 3 alineatul (4) din Constituţie se arată că pe teritoriul statului român nu pot fi
strămutate sau colonizate populaţii străine.
România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil articolul 1 alineatul (1)
din Constituţie.
Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Nici un
grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a
stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui precum şi de a controla activitatea acestora. In
societatea în care puterea de stat aparţine întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu
suveranitatea de stat
Din punctul de vedere al structurii de stat, statele pot fi împărţite în două categorii: .
o state unitare
o state compuse
În afară de aceste două categorii principale, istoria constituţională a unor state consemnează
forme particulare ale categoriilor menţionate.
Statul unitar are următoarele caracteristici:
• a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme prin care se exercită puterea politică la
nivel central şi local; b) activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică; c) există
o singură ordine juridică, întemeiată pe o Constituţie unică; d) populaţia are o singură cetăţenie. Deşi
statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, structura unitară a
statului s-â format, în general, odată cu apariţia statului însuşi. Structura unitară a statului este, în
principiu, concepută pe principiul centralizării, ea presupunând un ansamblu unic de instituţii şi
puterea de control a autorităţilor publice centrale asupra autorităţilor locale. Aceasta înseamnă că
statul unitar are o singura Constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură organizare admimstrativ-
teritorială, un singur Parlament, un singur şef al statului şi un Guvern unic, un singur sistem de
organizare judecătorească, a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o
excepţie.
Teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie, care
o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru întregul teritoriu al statului.
În statul modem, întemeiat pe principiile statului de drept, centralizarea joacă un rol
asemănător cu cel din monarhiile absolute, dar cu mijloace şi obiective diferite, în statele modeme,
centralizarea puterii şi distribuirea ei de către un centru unic de decizie nu se mai fac în beneficiul
unei singure persoane, ci al întregului popor. Din punct de vedere practic, conducerea centralizată
prezintă avantajul că actele Parlamentului şi ale Guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul
statului.
Centralizarea nu exclude însă crearea la nivel local a unui aparat funcţionăresc care facilitează
raporturile centrului cu cei administraţi. In acest caz. aparatul local este supus controlului ierarhic al
centrului.
O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un unic centru de putere
(instituţiile de guvernare), în special de către puterea executivă.
Cu toate acestea concentrarea puterii şi exercitarea ei în mod centralizat nu sunt posibile. De
aceea se recurge la deconcentrarea puterii.
Deconcentrarea constă în diminuarea puterii centrale prin acordarea unor autorităţi publice
locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală a dreptului de a lua decizii pe plan local.
Prin deconcentrare, puterea centrală renunţă la o parte din prerogativele sale, pe care le
distribuie acestor autorităţi publice locale. Prefecţii sunt însărcinaţi să transmită şi să ia toate măsurile
pentru a asigura respectarea ordinelor Guvernului şi, în anumite limite, să decidă ei înşişi în calitate
de împuterniciţi ai Guvernului Central
Prin deconcentrare, sunt scoase din competenţa puteri centrale anumite probleme de interes
local, ce urmează, a fi soluţionate de autorităţile locale înfiinţate în acest scop. Deconcentrarea nu
anulează Autoritatea puteri centrale. Principiului centralizării i s-a adus, pe lângă deconcentrare, un
corectiv principal, descentralizarea , care este o alternativă, la centralizarea excesivă şi constă în
posibilitatea, recunoscută de puterea centrală colectivităţilor locale de a adopta, în unele domenii sau
la nivel teritorial, anumite acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul sau fără a cere
aprobarea acestuia. Prin descentralizare, sunt scoase din competenţa puterii şi a autorităţii centrale
anumite servicii publice de interes local sau din domenii speciale de activitate si transferatei în sarcina
unor, autorităţi ale administraţiei publice locale. Aceste autorităţi (primarul işi consiliile locale)
beneficiază de ,o anumită| dependenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom.
Independenţa şi autonomia autorităţilor administraţiei publice locale se bazează pe faptul că aceste
organisme sunt alese şi nu numite de puterea centrală. Autorităţile administraţiei publice locale au
patrimoniu propriii şi organizare internă de sine stătătoare.
Descentralizarea este,,la fel ca şi centralizarea o metodă de organizare şi conducere statală.
Aceste două noţiuni nu se exclud una pe alta. Descentralizarea nu se opune centralizării politice a
statului, nu are nimic comun cu raporturile existente între statul federal şi componentele federaţiei.
Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele decât
guvernantul central şi pot gestiona cu mai multă eficienţă resurse ce li se alocă în acest scop.
Conform doctrinei de specialitate, descentralizarea.presupune înfiinţarea unor subiecte de
drept speciale care beneficiază de autonomie pe plan local (descentralizare teritorială) sau cărora li se
stabileşte o competenţă materială în anumite domenii (descentralizarea serviciilor publice). ;
Statul unitar complex este una dintre formele imperfecte ale categoriei de „stat unitar"
Statul unitar complex este statul unitar care, fără a pierde unitatea sa de structură, prezintă în
acelaşi timp mari diversităţi locale administrative de legislaţii, chiar de jurisdicţie, datorită cărora, în
interiorul său sunt păstrate enclave istorice, având particularităţi de dezvoltare politică, social-
economică şi juridică.
Originea formării statului unitar complex are caracter istoric. Guvernanţii trebuie să ţină seama
de varietatea aspiraţiilor şi intereselor populaţiei, mai mult sau mai puţin omogenă. în practica
constituţională sunt considerate state unitare complexe „uniunea incorporată" şi „regionalismul".
Uniunea încorporată este un stat caracterizat prin unitatea puterii centrale în interiorul căruia
există, pe lângă un fond juridic comun, o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi de
populaţii şi teritorii „încorporate" statului. În această situaţie există un singur Parlament, dar acesta
votează legi distincte, care nu sunt aplicabile la fel tuturor regiunilor locuite de populaţii distincte
(exemplu Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).
Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală, cu
rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acestea optează pentru împletirea
atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii, de regulă largi, unor
colectivităţi regionale. Problema regionalismului se pune cu acuitate în multe ţări occidentale cu
sisteme politice şi administrative centralizate. Regionalismul fără realismul politic al factorilor de
guvernare riscă să ridice probleme, nu să le rezolve. României, stat naţional unitar, i s-a impus un
gen de regionalism consfinţit în Constituţia din 1952, la care nu s-a putut renunţa decât în anul 1968.
Statul compus. Spre deosebire de statul unitar, statul compus este format din mai multe
„entităţi statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice mai mult
sau mai puţin strânse. Statul compus este aproape întotdeauna o formă artificială, deoarece rezultă
din conjuncturi politico-militare.
Arhetipul statului compus este statul federal.
Statul federal este o asociase de state care decide în mod liber în virtutea suveranităţii lor, să-
şi creeze organe comune, cărora le conferă o parte jdin competenţele lor, îndeosebi în domeniul
militar,al diplomaţiei sau financiar. Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care
beneficiază de un statut de autonomie în materie constituţională, legislativă şi judecătorească şi se
subordonează acestuia.
În relaţiile internaţionale, numai statul federal are calitatea de subiect de drept. În S.U. A.
Constituţia federală se impune tuturor Constituţiilor celor 50 de state care compun statul federativ.
Trăsăturile caracteristice ale statului federal sunt:
Unitatea pe plan internaţional.
Diversitatea Constituţională şi Juridică pe plan intern.
Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.

3. România stat de drept, democratic şi social

în articolul 1 (alineatul 3) din Constituţia României 2003, sunt stipulate următoarele: „România
este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în
spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt
garantate".
România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu,
în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie
să se supună unor reguli juridice. Statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX -lea; s-a formulat ideea conform căreia
scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea dreptului şi că oamenii care deţin puterea
(guvernanţii) sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept. Această concepţie a fost exprimată de către
doctrina germană sub numele de „statul de drept". Odată cu dezvoltarea acestei teorii, juriştii au
început să clasifice statele în starul de drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul
despotic, în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice.
Lion Duguit afirmâ; următoarele: „statul făcând legea, este obligat să o respecte atât timp cât
ea există. El o poate modifica sau abroga, dar atâta timp eât ea există, el nu poate face un act
contrar, un act administrativ sau jurisdicţional, decât în limitele fixate prin această lege şi astfel statul
este un stat de drept.
Ca atare, statul de drept are un conţinut complex, simt respectate drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor şi realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor
publice (autorităţilor publice), se realizează accesul liber la justiţie.
România este un stat democratic. Caracterul democrafic al statului înseamnă că autorităţile
publice se întemeiază pe voinţa poporului exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea
implică proclamarea şi garantarea libertăţilor pubuce. Totodată democraţia implică un sistem
pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea imparţială
a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea
fiinţei umane şi a statului de drept.
Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun reciproc. Aceste
trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde supremaţia Constituţiei este
asigurată.
România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului, cât mai ales din
funcţiile sale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un
participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă iniţiativă, să ia măsuri care să asigure realizarea
binelui comun.
Statul trebuie să ia măsuri pentru respectarea prevederilor constituţionale cum sunt:
garantarea dreptului la învăţătură, obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi
sănătăţii publice, măsuri privind protecţia persoanelor handicapate, măsuri privind protecţia copiilor şi
tinerilor, asigurarea salariului minim pe economie etc.

4. Cetăţenia română; noţiunea şi principiile generale ale cetăţeniei române

Cetăţenia română este prevăzută în articolul 5 din Constituţia României din 2003. Constituţia şi
legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au
această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi.
Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de drepturile politice, deoarece numai
cetăţenii exercită puterea şi numai astfel ei pot participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi
de destinele căreia sunt legaţi.
Cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile
permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa
sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României
Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi legile ţării.
Aceste drepturi se referă la: dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative;
dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa nestingherit pe acest teritoriu; dreptul
de a fi proprietar de terenuri în România; dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care
îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării (pentru ocuparea funcţiei de judecător, cadru militar, în
poliţie); dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România (art 19) din Constituţie; dreptul de a fi
protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate (art. 17) din Constituţie; accesul liber la justiţie
(art 21) din Constituţie
De asemenea, numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
Constituţie şi legile ţării. Aceste obligaţii sunt următoarele: obligaţia de fidelitate faţă de ţară: art. 54
aliniatul (1) arată că fidelitatea faţă de ţară este sacră; obligaţia de apărare a ţării: articolul 55
(aliniatul. 1) - „Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România" - articolul 55 (aliniatul 3). Cetăţenii
pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în
condiţiile legii organice. Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile
publice, articolul 56 (aliniatul 1) cetăţenii români sunt egali în drepturi, funcţiile şi demnităţile publice,
civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară-
art. 16 aliniatul (1,3).
Noţiunea juridică de cetăţenie rezultă cu preponderenţă din ştiinţa dreptului constituţional,
celelalte ramuri ale dreptului reglementând mai degrabă modurile de dobândire sau pierdere a
cetăţeniei decât conţinutul propriu-zis al acesteia. În doctrină se susţine constant că cetăţenia poate
fi privită atât ca instituţie juridică, cât şi ca statut al persoanelor cărora li se recunoaşte calitatea de
cetăţean al unui anumit stat. În calitate de instituţie juridică, cetăţenia este privită ca ansamblu de
norme juridice care reglementează modul de dobândire sau pierdere a calităţii de cetăţean, adică
raporturile sociale de cetăţenie.
Unii autori au definit cetăţenia română ca fiind situaţia juridică ce rezultă din raporturile
statornicite care intervin între o persoană fizică şi statul român, exprimând apartenenţa persoanei la
stat, situaţie caracteristică prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce predeterminate de
lege.
Alţi autori au definit cetăţenia română ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile
permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa
sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.
După opinia profesorului universitar Cristian Ionescu, cetăţenia română exprimă legătura
principală şi statornică între statul român şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă ia
diferite proceduri legale, prin care se exprimă voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile
şi libertăţile fundamentale pe care i le garantează statul care în acelaşi timp îi impune anumite
îndatoriri fundamentale.
Principiile generale ale cetăţeniei române decurg atât din Constituţie,cât şi din alte legi, în
primul rând din legea cetăţeniei române; ele sunt totodată şi o expresie a trăsăturilor şi însuşirilor
psiho-sociale ale uniri anumit popor. Pot fi,considerate ca principii generale ale cetăţeniei române:
Cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ,Jus sangvinis", ceea ce înseamnă că
dobândeşte automat cetăţenia romană, indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui părinţi sau
numai unul dirntre ei sunt cetăţeni români;
Stabilirea modului de dobândire sau pierderea cetăţeniei, ca şl a drepturilor şi a îndaioririlor
fundamentale ale cetăţenilor reprezintă un atribut inerent, exclusiv şi suveran al statului
Catăţenii romîni au , de regulă , o singură cetăţenie, dar potrivit legii romîne a cetăţeniei pot
dobândii a dou cetăţenie;
Căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor, iar la schimbarea cetăţeniei
unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ;
Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere;
Egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex ,de opinie, de apartenenţă polotică , de avere sau de origine socială ,
articolul 4 aliniatul (2 ) din Constituţie.

5. Modurile de dobândire a cetăţeniei române

Dobândirea cetăţeniei cunoaşte două sisteme:

" a) sistemul care are la bază principiul „Jus sanguinis" (dreptul sângelui);
b) sistemul care are la bază principiul „Jus loci" sau „jus soli" (dreptul locu lui), adică al
teritoriului pe care s-a născut o persoană.
Conform sistemului ,Jus sanguinis", copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din
părinţi care amândoi, sau numai unul, au cetăţenia statului respectiv.
În ţara noastră este aplicat sistemul „Jus sanguinis", el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi
copii. Legea cetăţeniei române, stabileşte patru moduri în care cetăţenia română poate fi dobândită,
adăugând pe lângă modul originar (Jus sanguinis) şi unele moduri derivate, care să înlesnească
persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să se integreze în societatea românească,
dacă cer acest lucru şi dacă li se acordă. Modurile de dobândire a cetăţeniei române sunt.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere;
Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere;
Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere;
Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României;

Dobândirea cetăţeniei române prin naştere.

În ţara noastră este aplicat sistemul, Jus sanguinis", el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi
copii. Legea cetăţeniei române, stabileşte patru moduri în care cetăţenia română poate fi dobândită,
adăugând pe lângă modul originar (Jus sanguinis) şi unele moduri derivate, care să înlesnească
persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să se integreze în societatea românească,
dacă cer acest lucru şi dacă li se acordă. Modurile de dobândire a cetăţeniei române sunt.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere;
 Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere;
Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere;
Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României.

Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

Conform sistemului „Jus sanguinis", legea cetăţeniei române stabileşte că este ”'cetăţean
român copilul care se naşte din părinţi cetăţenii români. De asemenea, este cetăţean român copilul
născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără cetăţenie. În toate aceste cazuri,
teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii părinţi nu influenţează, nici într-un
fel, cetăţenia copilului”.
Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a primit cetăţenia română, o
redobândeşte ca efect al repatrierii. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiţiei. Aprobarea
acestor cereri revine guvernului la propunerea ministrului Justiţiei. Cât priveşte copilul minor al
repatriatului legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul .Dacă părinţii
nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului ţinând cont de interesele acestuia.
Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie .
Cetăţenia română poate fi dobândită prin adopţie. Aşa cum stabileşte legea, cetăţenia română
se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt
cetăţeni români, sau atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă aceasta este cetăţean
român, iar, în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit vârsta de optsprezece ani. În cazul în care,
dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord,
de către ei, iar în caz de dezacord, va decide instanţa de judecată, în funcţie de interesul adoptatului.

Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere.

Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării cetăţeniei la cerere.
Astfel se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere
redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, în al doilea caz se reglementează acordarea
cetăţeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetăţenie, dar o cere. Data la care se
dobândeşte cetăţenia română este cea în care s-a depus jurământul de credinţă.
Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu procură
specială şi autentică şi se adresează comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei
de pe lângă Ministerul Justiţiei. Acordarea cetăţeniei române se face prin Hotărâre a Guvernului, care
se publică în Monitorul Oficial al României.
Persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
 a împlinit vârsta de 18 ani;
 are asigurate mijloacele legale de existenţă;
 este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate,
pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
 cunoaşte limba română în măsura suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
 dovedeşte prin comportare şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român
 s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României, ori, deşi nu s-a născut pe
acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin cinci ani sau de cel
puţin cinci ani în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român.

Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României

O situaţie ce poate fi întâlnită în practici şi care şi-a găsit o reglementare corespunzătoare în
lege este cea a copilului găsit pe teritoriul României. Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul,
român este cetăţean român dacă nici unul din părinţi nu este cunoscut. Această soluţie se
întemeiază tot pe principiul „Jus sanguini” rezumându-se că cel puţin unul dintre părinţi a fost
cetăţean român. În cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca
acesta să împlinească vârsta de 18 ani ,faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină ,el
pierde cetăţenia română. Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost
stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut.

6.Modurile de pierdere a cetăţeniei române

Cetăţenia română se pierde în principal prin:

 retragerea cetăţeniei române;
 renunţarea la cetăţenia română;
 adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini;
 stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea, la pierderea cetăţeniei
române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini;
 anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni români.

Retragerea cetăţeniei române

Apare ca o sancţiune, conform articolul 5 alineatul (2) din Constituţie cetăţenia română nu
poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Se retrage cetăţenia română celui care:
a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflându-se în străinătate se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a
rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
Retragerea cetăţeniei române se pronunţă de către Guvern, prin hotărâre, Ia propunerea
Ministerului Justiţiei.
Cetăţenia română în aceste cazuri se pierde din data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii
de retragere.

Renunţarea la cetăţenia română

Legea stabileşte ci se poate, aproba renunţarea la cetăţenia română, numai cetăţeanului
român care a împlinit vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice. Poate cere renunţarea la
cetăţenia români cel care:
a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară, sau,
având debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor
Cererea de renunţare la cetăţenia română trebuie să fie individuală şi nu produce efecte decât
faţă de cel ce o face şi nu şi faţă de soţ sau copii. Cetăţenia se pierde pe data publicării în Monitorul
Oficial a hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia română,

Adopţia unui copil minor, cetăţean român de către cetăţenii străini. Legea prevede că, în cazul
în care un copil minor, cetăţean român este adoptat de un cetăţean străin el pierde cetăţenia
română, dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, conform
legii străine, că a dobândit cetăţenia străină.
Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce de asemenea, la pierderea
cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini. În această situaţie, a copilului găsit pe teritoriul
României, dacă se stabileşte raportul de rudenie (filiaţia), dintre copil şi părinţii săi care sunt cetăţeni
străini, această situaţie duce la pierderea cetăţeniei române.
Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţenii români .
Dacă un copil străin a fost adoptat de cetăţeni români, iar această adopţie a fost anulată sau
declarată nulă este firesc ca acesta să piardă şi cetăţenia română pe care o dobândise ca efect al
adopţiei sale.

7. Dovada cetăţeniei române

Legea cetăţeniei române a prevăzut ca dovada acesteia se face cu :
  Cartea de identitate;
 Paşaportul sau certificatul constatator al acordării cetăţeniei române.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit
de Cartea de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi.
În cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate sau paşaportul unuia dintre părinţi,
dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face până la vârsta de 14 ani cu certificatul de naştere.

Cetăţenia de onoare
Conform legii, se poate acorda unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi naţiunii
române cetăţenia de onoare. Aceasta se acordă de către Parlamentul României, la propunerea
Guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice
recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o funcţie publică.
Dubla cetăţenie
Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Situaţia s-a impus pentru a permite
rezolvarea problemelor multor cetăţeni romani care, în perioada 1944-1989, locuind în afara
graniţelor ţării au pierdut cetăţenia română.

8. Cetăţenia europeană
O NOUĂ IDENTITATE
„Cetăţenia europeană" a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la
Maastricht incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează
consolidarea imagini şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în
procesul de integrare europeană.
Articolul 17 al Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene stipulează că este cetăţean al
Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în
vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale,
făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru
în care locuieşte (şi nu numai în ţara din care provine, aşa cum se întâmpla înainte). În plus,
cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre, incluse în Tratatul de la
Amsterdam: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi al
libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept şi decurge din drepturile fundamentale ale
omului şi drepturile specifice acordate cetăţeanului european (dreptul de liberă circulaţie şi drepturi
civice), descrise în Tratat.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 Mai 1999 întăreşte protecţia drepturilor
fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia
consumatorilor.
Drepturile fundamentale şi valorile democratice sunt respectate în statele membre ale Uniunii
Europene, acestea fiind semnatare ale unor texte precum: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(1950), Declaraţia universală a drepturilor omului (1948), Carta Socială Europeană (1962) sau Carta
comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996).
Uniunea şi statele sale membre sunt deci obligate să respecte aceste valori, organismele care
veghează la respectarea lor fiind tribunalele naţionale şi Curtea Europeană de Justiţie. Dacă un stat
membru încalcă drepturile fundamentale şi valorile democratice în mod flagrant şi sistematic, Uniunea
poate să îi impună sancţiuni politice sau economice.
Una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aderarea la Uniunea Europeană este
respectarea acestor drepturi fundamentale.
Angajamentul Uniunii a fost reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2001, când a fost
proclamată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acest document este structurat în
şase capitole: Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia, cuprinzând în
total 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii Europene şi drepturile civile,
politice, economice şi sociale ale cetăţeanului european.
 Primele capitole ale Cartei sunt dedicate demnităţii umane, dreptului la viaţă, dreptului la
integritatea persoanei, libertăţii de exprimare şi libertăţii de conştiinţă.
în capitolul „Solidaritatea" sunt introduse drepturile sociale economice precum:
dreptul la grevă;
 dreptul salariaţilor la informaţie şi la consultări;
 dreptul de a avea atât viaţă de familie, cât şi viaţă profesională;
 dreptul la protecţia socială şi la serviciile sociale din interiorul Uniunii Europene,
protecţia sănătăţii.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene promovează, de asemenea, egalitatea între
sexe şi introduce drepturi precum: protecţia datelor, interzicerea practicării eugeniei şi a donajului
fiinţelor umane, dreptul la un mediu protejat, drepturile copilului şi ale persoanelor în vârstă sau
dreptul la o bună administrare.
Cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia
intereselor acestora:
 dreptul la libertatea circulaţiei, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu
în celelalte state membre ale Uniunii, legislaţia Uniunii stabileşte, însă numeroase
condiţii pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este
necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi
interzisă decât din raţiuni de securitate şi de sănătate publică, iar interzicerea trebuie să
fie justificată (la fel şi pentru expulzare);
 dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la
alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;
 dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (Stat care nu este membru al Uniunii
Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat
membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau
consulară în statul terţ respectiv;
 dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul
European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă
din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.
Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supraveghează
aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra
progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.
În Tratatul de la Amsterdam este specificat că orice cetăţean european şi orice persoană fizică
sau juridică având sediul într-un stat membru are drept de acces la documentele Parlamentului
European, ale Consiliului Uniunii Europene şi ale Comisiei Europene, în limita raţiunilor de interes
public sau privat.

CAPITOLUL VI
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

1. Noţiunea de drepturi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate, ci şi

finalitate întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi democratice. De multe ori, s-au
definit drepturile, fundamentale ca simple drepturi subiective, fără a evidenţia ceea ce este specific,
pentru acestea. Acestea sunt:
 Drepturi subiective;
 drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
 datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de
drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţă, pentru
libertatea, pentru personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile
concrete de existenţă ale unei societăţi date. Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt
înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale.
În concluzie, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective aparţinând cetăţenilor,
esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
În sistemul constituţional român, instituţia juridică a drepturilor şi a îndatoririlor fundamentale
ale cetăţenilor a fost consfinţită pentru prima dată într-o concepţie modernă în Constituţia din 1866.
Constituantul din 1866 a cuprins drepturile şi libertăţile cetăţeneşti într-o concepţie politico-
juridică proprie gândirii filozofice şi politice a Europei Occidentale din prima jumătate a secolului al
XIX-lea. Această concepţie era înrâurită, la rândul ei, de spiritul Declaraţiei Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională a Franţei în 1789.
Constituţia din 1923 a preluat drepturile proclamate în Aşezământul fundamental din 1866. Pe
lângă acestea, a consfinţit votul universal şi contenciosul administrativ. Altor drepturi cetăţeneşti
proclamate în Constituţia din 1866, Legiuitorul constituant din 1923 Ie-a dat o redactare mai clară.
Exercitarea drepturilor cetăţeneşti sub imperiul Constituţiei din 1938 şi al legislaţiei adoptate în timpul
guvernării mareşalului Ion Antonescu a purtat amprenta celor două regimuri politice autoritare.
Chiar în condiţiile suspendării Constituţiei din 1938 prin actele din septembrie 1940, drepturile
cetăţeneşti au fost, în general, respectate. Cu excepţia perioadei septembrie 1940-ianuarie 1941, nu
se poate vorbi de violări masive şi grave ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
Caracterul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti proclamate în Constituţiile din 1948, 1952,
1965, a reflectat natura Regimului politic Socialist în diferitele sale perioade. În perioada 1948-1964,
caracterul represiv al guvernării nu poate fi contestat. Constituţia din 1965 a consacrat o anumită
tendinţă de liberalizare a instituţiei juridice, a drepturilor cetăţeneşti atât cât putea permite natura
sistemului politic socialist.
Guvernul socialist a pus accentul, îndeosebi, pe drepturile social - economice (mai puţin
dreptul Ia grevă, dreptul la un nivel de trai decent). Este ,însă adevărat că datorită garantării lor
insuficiente, populaţia nu a beneficiat în mod satisfăcător de cadrul constituţional al proclamării
acestora
În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile şi politice consacrate în Constituţia din 1965,
acestea au căpătat în practica socială un preponderent caracter formal.
Schimbarea regimului politic după 22 decembrie 1989 a atras cu sine o nouă concepţie a
legiuitorului român asupra rolului statului în ceea ce priveşte proclamarea şi garantarea reală a
drepturilor, şi libertăţilor cetăţeneşti. Noile structuri de putere, constituite pe cale revoluţionară în
decembrie 1989 şi, ulterior, pe baze reprezentative rezultate din alegerile parlamentare şi
prezidenţiale din 1990 au "promovat şi susţinut racordarea României la standardele internaţionale în
domeniul drepturilor omului.
România a aderat la Convenţiile internaţionale privind ocrotirea anumitor drepturi cetăţeneşti,
la care nu era parte, dar şi-a retras rezervele la alte acorduri în materie.
Legiuitorul Constituant din 1991 a inclus în Constituţia României întreaga gamă de drepturi şi
libertăţi fundamentale ale omului, consacrate în documentele internaţionale de referinţă în acest
domeniu. Constituţia României abordează problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale într-o
viziune sistemică, globală şi, totodată, integrală.
Caracterul sistemic al viziunii Constituantului are în vedere drepturile şi libertăţile ca un
ansamblu coerent de unităţi între care există raporturi de interferenţă şi de condiţionare reciprocă. La
rândul său, întregul ansamblu de drepturi se raportează la stat, conferindu-i acestuia, împreună cu
alţi factori, caracterul democratic, precum şi caracterul de stat de drept.
Caracterul global al abordării drepturilor şi libertăţilor fundamentale constă în faptul că
Legiuitorul Constituant le priveşte ca o entitate atotcuprinzătoare, exercitarea fiecăruia dintre drepturi
fiind o condiţie a exercitării celorlalte.
Caracterul integral al abordării constituţionale a drepturilor pune în evidenţă faptul că
drepturile sunt consacrate şi garantate în mod deplin, aparţin în totalitate tuturor cetăţenilor, sunt
ocrotite în mod egal de către stat.
 De asemenea, Constituţia marchează şi universalitatea drepturilor şi îndatoririlor fundamentale
sub un dublu aspect:
 fiecare cetăţean are vocaţia de a beneficia în mod direct de libertăţile şi drepturile
constituţionale;
 cetăţenii se bucură de toate drepturile şi libertăţile fără excepţii1.

În ceea ce priveşte raporturile statului român cu cetăţenii străini şi apatrizii rezidenţi în

România, Constituţia prevede că aceştia se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor,
prevăzută în legislaţia internă, articolul 18 aliniat (1).
Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte. În ceea ce priveşte extrădarea cetăţenilor
străini şi a apatrizilor, aceştia pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate, articolul 19, aliniat (3).
Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele îşi cu celelalte
tratate, la care România este parte (art. 20, aliniat (1). Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne,
au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.
Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în articolul (1) sunt stipulate următoarele:
„Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune
şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii".
Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fără nici o deosebire în special de rasă, de culoare,
de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine naţională sau
socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice alte situaţii. în Pactul Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice şi protocoalele sale adiţionale, în articolul 18 sunt prevăzute următoarele:
„Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de
a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi
manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public, cât şi în particular, prin cult
şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.
Alături de drepturi, membrii unei colectivităţi umane au şi îndatoriri în societatea în care
trăiesc. îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii, constituind, în
acelaşi timp, garanţii printre alte garanţii, că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale de către
popor, pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin
convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

2 Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Clasificările sunt diferite de la autor la autor, în funcţie de criteriul avut în vedere de către
fiecare dintre aceştia. Cea mai importantă clasificare, pentru vremea sa, este cea dată de Pellegrino
Rossi, în timpul când, în Franţa se fonda învăţământul dreptului constituţional.
 drepturi private
 drepturi publice
 drepturi politice
Profesoral Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii: în libertăţi primordiale
sau primare şi libertăţi secundare sau complementare.
Alţi autori de drept constituţional le clasifică în drepturi individuale şi drepturi colective.
În categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la auto determinare, la
eliberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între
sexe. în categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, libertatea persoanei,
libertatea presei, libertatea conştiinţei.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor români se pot clasifica în mai multe
categorii. O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi
libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, - articolul (22) din Constituţie - posibilitatea de
mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice. În această
categorie intră: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea
individuală - articolul (23), dreptul la apărare - articolul (24), dreptul la libera circulaţie - articolul
(25), dreptul la viaţa intimă, familială şi privată - articolul (26), inviolabilitatea domiciliului - articolul
(27).
A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, adică
din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă,
educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora. În această categorie intră: dreptul la învăţătură - articolul
(32), dreptul la ocrotirea sănătăţii - articolul (34), dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii -
articolul (41), dreptul la grevă - articolul (43), dreptul la proprietate privată - articolul (44), dreptul la
moştenire - articolul (46), dreptul la un nivel de trai decent - articolul (47), dreptul de a avea familie -
articolul (48), dreptul la protecţia copiilor şi a tinerilor - articolul (49), protecţia persoanelor cu
handicap - articolul (50).
A treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice. În această categorie intră: dreptul de vot
- articolul (36) şi dreptul de a fi ales - articolul (37).
A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice, adică acele drepturi şi
libertăţi care prin conţinutul lor pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fir prntru rezolvarea unor
probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. În această categorie intră
libertatea conştiinţei – articolul (29) , libertatea de exprimare – articolul (30) dreptul la informaţie
articolul (31) , libertatea întrunirilor - articolul (39), dreptul la asociere - articolul (40), secretul
corespondenţei - articolul (28).
A cincia categorie este formata din drepturile garanţii, adică din acele drepturi care, prin
conţinutul lor, joacă în principal, rolul de garanţii constituţionale. În această categorie intră: dreptul
de petiţionare - articolul (51), dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică - articolul
(52), accesul liber la Justiţie - articolul (21), dreptul la apărare - articolul (24).

3. Indatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Îndatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Caracterul
corelativ al îndatoririlor cetăţeneşti faţă de drepturi este pe deplin justificat şi nici o persoană fizică
sau juridică nu se poate prevala doar de drepturi, fără a-şi asuma şi obligaţii corespunzătoare.
Îndatoririle fundamentale sunt esenţiale, vitale pentru stat, în aceeaşi măsură în care
drepturile şi libertăţile sunt esenţiale pentru individ.
Legiuitorul constituant a prevăzut două categorii de destinatari ai îndatoririlor fundamentale,
cetăţenii statului român şi cetăţenii străini, precum şi apatrizii rezidenţi în România
Cetăţenilor români li se rezervă în exclusivitate îndatoriri specifice cum ar fi:
 fidelitatea faţă de ţară - articolul (54);
 îndeplinirea cu bună credinţă a funcţiilor publice încredinţate;
 apărarea ţării - articolul (55)
 contribuţia la cheltuielile publice, cetăţenii au obligaţia să plătească impozite şi taxe -
articolul (56)
Alte îndatoriri fundamentale angajează, deopotrivă, pe cetăţenii români, ca şi pe cetăţenii
străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul ţării.
Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este o îndatorire general obligatorie. De
asemenea, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale este o obligaţie
generală.
Constituţia prevede următoarele îndatoriri fundamentale:
 fidelitatea faţă de ţară;
 respectarea Constituţiei şi a legilor,
 apărarea ţării;
  contribuţiile financiare;
 exercitarea cu bună, credinţă a drepturilor şi libertăţilor

Fidelitatea faţă de ţară (art. 54). Constituţia prevede că fidelitatea faţă de ţară este sacră.
Fidelitatea decurge , în primul rând , din calitatea de cetăţean al statului. Constituţia nu distinge între
cetăţenii români şi cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale. Întrucât statul nu face deosebire între
cetăţenii ei, protejându-i fără discriminare, este legitim ca el să solicite din partea fiecăruia dintre ei
fidelitate pentru ţară.
În al doilea rând, fidelitatea este, o expresie a patriotismului, o legătură psihosocială ce leagă
cetăţeanul român faţă de ţara în care s-a născut.
Respectarea Constituţiei şi a legilor (art. 1 alin.5). În România, respectarea Constituţiei a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Aceasta este o obligaţie elementară ce revine tuturor
"persoanelor domiciliate sau rezidente în România indiferent dacă sunt cetăţeni români, străini sau
apatrizi.
Apărarea ţarii - articolul (55)
Şi această îndatorire are un caracter elementar. Legiuitorul constituant a conturat o dublă
perspectivă asupra acestei îndatoriri: a) apărarea ţării este un drept: b) apărarea ţării este o
obligaţie.
Titularii dreptului şi îndatoririi de apărare a ţării sunt cetăţenii români. În acest sens,
Constituţia prevede că serviciul militar este obligatoriu pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au
împlinit vârsta de 20 de ani
Prestarea contribuţiilor financiare – articolul (56). . 1
Conform Constituţiei, cetăţenii au obligaţia să contribuie pentru plata impozitelor şi taxelor,
stabilite prin lege , la cheltuielile publice. Constituantul a prevăzut însă că sistemul legal de impuneri
trebuie sa asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. De asemenea, orice prestaţii sunt interzise, in
afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.
Exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale - articolul (57) .
Această îndatorire este o concretizare a principiului din dreptul român potrivit căruia titularul
unui drept nu trebuie să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

4. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale ale cetăţenilor români
Acestea sunt:
 Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale - articolul (15)
 Neretroactivitatea legii; .
 Egalitatea m drepturi a cetăţenilor - articolul (16);
 Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor - articolul (17);
 Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică - articolul (18);
 Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România - articolul (19);
 Accesul liber la justiţie - articolul (21);
 Prioritatea reglementărilor internaţionale (Tratatele internaţionale privind drepturile
omului) - articolul (20);
 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi - articolul (53);
 Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi
domiciliul m ţară (fidelitatea faţă de ţară - articolul (54), apărarea ţării - articolul

Capitolul VII
PARTIDELE POLITICE

1. Noţiunea de partid politic, scopul asocierii cetăţenilor în partide politice;

funcţiile partidelor politice

In societatea modernă, partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile. Procesul

apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci, cu
ideea de reprezentare în viaţa publică. În ansamblul instituţiilor unei societăţi, cele mai apropiate pot
fi considerate statul şi partidele politice, care, desigur nu trebuie confundate.
Statul exprimă, colectivitatea, în timp ce partidele politice exprimă ideologiile şi interesele
grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii. Conform articolului (8) din Constituţia României,
pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. În
articolul 8 (alineatul 2) al Constituţiei, se arată că: „Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii". Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor,
respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.
De asemenea , Constituţia stabileşte că unele categorii de persoane nu se pot asocia în partide
politice şi anume: magistraţii, avocatul poporului, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii
de funcţionari publici, stabiliţi prin lege organică.
Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie, partidul politic
rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de
a se constitui într-un partid.
Cetăţenii au dreptul să se asocieze liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de
asociere. In articolul (9) din Constituţie sunt stipulate următoarele: „sindicatele, patronatele şi
asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile
legii." Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi
sociale ale membrilor lor.
Prin asociere, cetăţenii devin membrii de partid. Cel mai adesea rezultă că scopurile partidelor
sunt de a exprima, defini, determina voinţa politică a cetăţenilor, voinţa populară, politica naţională.
Constituţia utilizează noţiunile de partide politice în articolul 8 alineatul (2), articolul 9 -
sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, articolul 40 - dreptul la asociere.
Conform articolului 40 (1) din Constituţie, se prevăd următoarele: cetăţenii se pot asocia liber
în partide politice. în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Partidele sau organizaţiile
care prin scopurile ori prin activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului
de drept ori a suveranităţii, integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale. În
articolul 40 (alineatul 4) se prevede că asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
Examinând prevederile constituţionale şi legale se observa că numai partidele politice au
anumite drepturi. Astfel, partidul politic care are majoritatea absolută în Parlament sau în lipsa
acestei majorităţi, partidele politice reprezentate în Parlament sunt consultate de către Preşedintele
României, atunci când acestea desemnează uni candidat pentru funcţia de prim-ministru, articolul
(85) din Constituţie; candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de candidaţi
numai de partide şi alte formaţiuni politice, partidele politice pot face coaliţii electorale, numai
partidele formaţiunile politice desemnează reprezentanţi în birourile electorale, numai partide şi
formaţiunile politice care participă la campania electorală pot primi, prin lege specială, o subvenţie
de la bugetul de stat (legislaţia electorală)
Stabilirea conceptului de partid politic permite corecta interpretare a prevederilor articolului (8)
din Constituţie, în sensul că partidele politice contribuie definirea şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor. Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului (scopurilor)
acestuia. În doctrină, scopurile partidelor sunt prezentate ca fiind promovarea, prin eforturile comune
ale membrilor, a interesului naţional, pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia ei sunt
de acord, să procure şefilor lor puterea în sânul unui grup şi militanţilor activi ,şanse ideale sau
materiale de a urmări scopuri obiective, de a obţine avantaje personale sau de a le realiza pe
amândouă, realizarea unui program politic, urmărirea realizării unei ideologi cu finalitatea cuceririi şi
exerciţiului puterii, contribuţia la exprimarea sufragiului, propunând programe şi prezentând candidaţi
în alegeri.
Scopurile partidelor sunt politice, desigur; aceste scopuri exprimă ideologii, filozofii, interese,
de aceea, orice partid are şi trebuie să aibă vocaţia şi aptitudinea guvernării. Partidele încearcă să
atragă cetăţenii, să-i facă să recepteze fundamentele lor teoretice. Viaţa partidelor nu se reduce
numai la sfera membrilor lor, ci tinde a cuprinde cât mai mulţi cetăţeni care, receptând platformele şi
ideologiile, urmează să le sprijine în aplicarea acestor platforme, o aplicare eficientă, practică şi care
se poate înfăptui în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guvernare. Partidele
trebuie să-şi asigure o bază electorală solidă, care să le permită propulsarea reprezentanţilor lor
marcanţi în sfera guvernării, mai ales în Parlament.
Partidele care devin partide de guvernământ dispun de pârghiile eficiente (pârghiile puterii)
prin care îşi pot instituţionaliza platformele lor, politica lor putând deveni politică de stat, voinţa lor
putându-se impune ca voinţă obligatorie pentru societate. Această voinţă politică se va exprima
juridic în legi. Juriştii, politologii, sociologii, s-au aplecat cu precădere asupra partidelor politice şi le-
au definit după trăsăturile care le caracterizează, în special, voinţa de a exercita puterea, trăsătură
esenţială ce le diferenţiaţi de grupele de presiune, le deosebeşte de cluburi, care nu participă la
alegeri si viaţa parlamentară, ci fac presiuni asupra partidelor, guvernului.
Partidele politice fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe
baza unei platforme (program) definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor ,asociaţii care au
şi îşi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării
Profesorul Paul Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen social, scria că
poate fi înţeleasa mai bine formarea partidelor, dacă sunt cercetate motivele care pot să determine
hotărârea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitatea politică, pe un drum sau altul. Autorul arată că
aceste motive sunt numeroase, dar el se opreşte, la două categorii principale: una de ordin logic, alta
de ordin psihologic. Prima categorie priveşte valoarea generală a ideilor în jurul cărora se formează
grupările politice, iar a doua folosul personal pe care membru lor pot să-i tragă direct sau indirect,
individual sau ca unităţi ale unei categorii sociale.
Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în Constituţie. După opinia unor
autori, funcţiile partidelor politice constau în formarea opiniilor , selectarea candidaţilor, coordonarea
aleşilor, astfel că partidele politice trebuie să îndeplinească trei funcţii principale:
 funcţia electorală; , ,
 funcţia de control şi de orientare a organelor politice;
 funcţia de definire şi exprimare a poziţiilor politice.
Alţi autori, consideră, că funcţiile partidelor politice ar fi următoarele:
a) de a fi intermediari între popor şi putere;
b) de a-şi asuma, atunci când sunt la putere, direcţionarea politici raţionale.
În România, articolul (8) din Constituţie stabileşte clar că partidele politice contribuie la
definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.
Această funcţie esenţială se dimensionează în raport cu valorile democraţiei constituţionale,
astfel cum sunt ele definite, îndeosebi prin articolul 8, precum şi prin întreg Titlul II al Constituţiei.

2. Categorii şi variante de partide politice

Partidele politice, în doctrină au cunoscut următoarele clasificări:

I. Partidele confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de clasă, partide etnice.
Această clasificare este specifică perioadei apariţiei partidelor, fiind corelată cu marile
probleme ale fiecărei ţări. Nu pot fi departajate aceste partide de formarea naţiunilor şi a statului
modern.
• Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele religioase ( spre exemplu ,
Partidul Catolic din Belgia - 1830, Partidul Popular Italian, constituit după primul război mondial);
• Partidele regionale reprezintă interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau
ale diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional, neajuns încă la unificare .(exemplu partidele din
S.U.A-)
• Partidele naţionale au apărut în secolul XIX , odată cu confirmare principiul naţionaliaţilor
(spre exemplu, Partidul din Imperiul Austro-Ungaria ,Partidul Naţional Liberal din Prusia, 1866- 1870);
• Partidele de clasă exprimă interesele unei clase sociale, au apărut în secolul XIX - (partide
socialiste, partide agrariene, partide ţărăneşti);
• Partidele etnice sunt specifice continentului african; având în vedere că aici formarea
naţiunilor nu precedat formarea statelor independente ci formarea statelor a fost considerată de
conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea naţiunilor (exemplu „Confederaţia
Asociaţiilor din Katanga” - 1958).

II. Partidele democratice , partide liberale, partide conservatoare, partide social – democrate ,
partide de stânga , partide de centru , partide de dreapta

Integrarea într-o categorie sau alta este dificilă, dar criteriul unui asemenea clasificări poate fi
cel al căilor folosite pentru rezolvarea marilor probleme, precum raporturile dintre individ şi societate,
raporturile dintre stat şi biserică şi raporturile dintre stat şi compartimentele sale.

III. Partide de cadre şi partide de mase.

• Partidele de cadre unesc reprezentanţii elitelor sociale, stau la originea democraţiei în
epoca votului restrâns. Partidele de cadre mai sunt numite şi partidele patronilor (exemplu: Partidul
Radical Francez—1901, partidele conservatoare);
• Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprinzând un mare număr
de membri (exemplu: partidele socialiste, partidele comuniste, partidele democrat-creştine).

IV. Partidele suple şi partidele rigide.

Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum vor şi este rigid dacă
impune acestora să voteze numai într-un anumit sens

V. Partide unice, partide unificate, partide dominante.

Există o distincţie între partidul unic şi partidul unificat. Partidul unificat este o uniune de
partide politice care, regrupate într-un cadru nou, acceptă un program comun, adesea puţin elaborat.
Este o soluţie ce se situează între uniunea naţională şi partidul unic care constituie un ansamblu
omogen supus unei direcţii unice
Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaşte sau i se stabileşte poziţia
dominantă (exemplu: Partidul Comunist Chinez, legea democratică a Chinei, legea pentru autonomia
democratică a Taivanului (fondată în noiembrie 1947).

Sisteme de partide politice. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide cuprinde:
partidul unic, bipartidismul (dualismul), multipartidismul

• Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale. El oferă cetăţenilor o

alegere clară şi suficientă, iar la nivelul puterii o majoritate netă. Bipartidismul presupune acordul
celor două partide asupra problemelor fundamentale ale societăţii. - Se practica în S.U.A. şi Marea
Britanic
Multipartidismul este forma frecvent folosită în democraţiile pluraliste şi liberale. La nivelul
puterii are efecte diferite, în funcţie de modalităţile de practicare. Pentru constituirea echipei
guvernamentale, de regulă, sunt necesare coaliţiile de partide.
România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr mare de partide (peste o sută). Ele
s-au organizat după Revoluţia din 1989, în baza Decretului – Lege numărul 8/1989.
Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea primului război mondial,
continuată apreciabil între cele două războaie mondiale, până când prin Decretul Lege pentru
dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor politice, s-a stabilit că toate grupările sau
partidele existente şi care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau a realizării lor sunt
dizolvate.
Sfârşitul anului 1947 anunţa desfiinţarea pluralismului şi perspectiva partidului unic (partidul
muncitoresc, apoi partidul comunist).
Revoluţia din decembrie 1989 a descătuşat viaţa politică, iar legile adoptate au reafirmat
pluralismul politic.
 Capitolul VIII
DREPTURILE ELECTORALE
ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

1. Noţiunea, condiţia, structura şi organizarea corpului electoral

Prin legea electorală sunt identificate mai multe drepturi ale cetăţenilor români , cum ar fi:
dreptul cetăţenilor români de a verifica înscrierea în listele electorale şi de a face întâmpinări
împotriva omisiunilor / înscrierilor greşite şi a oricăror erori, dreptul de a contesta candidaturile.
Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate prin Constituţie.
Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie sunt nominalizate numai drepturile fundamentale
ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute în lege.
Aceste drepturi sunt: dreptul de vot (articolul 36); dreptul de a fi ales (articolul 37); dreptul de
a fi ales în Parlamentul European (articolul 38).
Dreptul de Vot conform articolului 36 (alineatul 1), cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18
ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. Conform articolului 36 (alineatul 2), nu au drept de vot
debilii sau alienaţii mintali puşi sub interdicţie şi nici persoanele condamnate prin, hotărâre
judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale; conform Constituţiei, votul este
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a condiţiilor de
vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de a vota.
O distincţie, des întâlnită, este cea dintre votul universal şi votul restrâns pe care-l putem
denumi şi vot selectiv . Votul restrâns este explicat la rândul său, sub două aspecte, şi anume: votul
cenzitar şi votul capacitar.
Votul cenzitar a fost exprimat în Constituţii îndeosebi prin condiţia de avere impusă
cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care, deseori, era denumit votul contribuabililor. Votul
capacitar implică, din partea alegătorului, un anumit grad de instrucţie. În unele state, dreptul de vot
era acordat celor care puteau citi şi explica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul
S.U.A., în ideea de a exclude de la vot pe negri. Abia în 1965 acest procedeu a fost înlăturat. Votul
universal este o necesitate pentru că într-un stat de drept şi democratic, întreaga populaţie trebuie
chemată la urne.
Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot a cunoscut o evoluţie specifică, sistematizată
pe trei etape:
 votul universal masculin;
 accesul femeilor la electorat;
 scăderea vârstei minime.
în România, femeile nu au avut drept de vot sub imperiul constituţiilor din 1866: 1923.
Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiu egalităţii în drepturi a
cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnic limbă, religie, sex, opinie sau
apartenenţă politică, avere sau, origine socială
Votul egal se realizează dacă fiecare cetăţean e dreptul la un singur vot pentru alegerea
aceluiaşi organ de stat, circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi orgi de stat sunt egali ca
număr de locuitori.
Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul sau dezacordul
privind pe candidaţii propuşi. Alegătorii votează direct şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi. Secretul
votului exprimă acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire la candidaţii
'propuşi, fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de alţii.
Sediile secţiilor de votare sunt prevăzute cu cabine sau camere de votare, unde alegătorul
intră singur şi votează după propria sa voinţă şi convingere. După ce votează alegătorul , alegătorul
îndoieşte buletinul de vot şi personal îl introduce în urna de vot.
Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu la
alegeri, iar în cazul în care participă de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă de
candidaţi sau pentru un anumit candidat.
Dreptul de a fi ales. Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot, articolul 37 alineatul (1).
Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a
fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi
aleşi în Senat şi vârstă de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
Conform articolului (38) din Constituţie, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană,
cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.

2. Scrutinul
Prin scrutin se înţelege modalitatea prin care alegătorii desemnează deputaţii, senatorii şi
consilierii. Se cunosc două tipuri de sisteme electorale, diferite prin modul de atribuire a mandatelor:
sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionate.
Sistemul majoritar este sistemul în care sunt declaraţi aleşi candidaţii care au obţinut cel mai
mare număr de voturi. El cunoaşte două variante:
 Scrutinul uninominal;
 Scrutinul de listă.
Scrutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat într-o
circumscripţie electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea primarilor comunelor şi oraşelor.
Scrutinul de listă presupune ca alegătorul, să aleagă mai mulţi candidaţi, să voteze deci pentru
o listă de candidaţi. În acest sistem, partidele politice joacă un rol important şi scrutinul este mai mult
o opţiune politici decât alegerea unui om, alegătorul alege o listă şi nu un candidat. (Acest sistem
este practicat şi la noi)
Sistemul reprezentării proporţionate este sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor în
flecare circumscripţie, în proporţie cu voturile obţinute.
Reprezentarea proporţională presupune deci scrutin de listă şi un singur tur de scrutin, care
permite atribuirea mandatelor atât majorităţii, cât şi minorităţii.
Unul sau două tururi de scrutin. Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin atunci când
legea stabileşte că mandatul se atribuie imediat candidatului care se află în frunte, fiind suficientă
majoritatea simplă sau relativă. Al doilea tur de scrutin, dacă este stabilit de lege se practică atunci
când, în primul tur de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut majoritatea absolută, adică
jumătate plus unul dintre voturile celor înscrişi în liste. Conform Constituţiei noastre, este declarat
Preşedintele României candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale. în cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această
majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea
voturilor obţinute la primul tur. Este declarat ales candidatul care, la al doilea tur de scrutin a obţinut
cel mai mare număr de voturi.

3. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

În practica electorală, s-a impus regula că, data alegerilor se stabileşte cu cel puţin 60 de zile
înaintea votării. Data alegerilor poate fi stabilită prin lege sau printr-un act al Guvernului.
Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se desfăşoară alegerile.
Există o strânsă corelaţie între numărul circumscripţiilor electorale şi numărul celor ce vor fi aleşi.
Scrutinul uninominal presupune un număr mai mare de circumscripţii, adică un număr egal cu cel al
celor ce urmează a fi aleşi în ideea că o circumscripţie electorală desemnează un deputat sau dup
caz, un senator ori consilier.
Scrutinul de listă, potrivit căruia fiecare circumscripţie electorală desemnează mai mulţi
deputaţi sau, după caz, senatori ori consilieri, presupune un număr mai mic de circumscripţii. Astfel,
legea electorală română din 1990, adoptând scrutinul de listă, a stabilit că fiecare judeţ şi municipiul
Bucureşti constituiau o circumscripţie electorală. Deci în temeiul legii, s-au constituit 41 de
circumscripţii electorale pentru fiecare judeţ, câte una, şi una în municipiul Bucureşti.
În alegeri, este importantă stabilirea numărului alegătorilor (electoratul) şi mai ales
identificarea şi evidenţa acestora. Identificarea şi nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor cu drept de
vot) se înfăptuieşte prin întocmirea listelor electorale, care pot fi de două feluri: permaăenl sau
întocmite la prilejul fiecărei alegeri. Listele electorale sunt întocmite de autorităţile publice
competente: primarii comunelor, oraşelor, municipiilor.
Listele electorale permanente cuprind cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în] localitatea
respectivă. Cât priveşte cetăţenii români care domiciliază în străinătate, aceşti pot fi înscrişi, la
cererea lor în listele electorale permanente ale localităţii în care s-a născut sau în care au avut ultimul
domiciliu în ţară.
Cererile în acest sens se depun la misiunea diplomatică a României din statul în care
domiciliază sau direct la Consiliul local. Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate
sau la oraşe, municipii, pe străzi şi cuprind alegătorii în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc.
Listele electorale speciale se întocmesc de către biroul electoral al secţiei de votare şi cuprind
numele, prenumele, domiciliul, data naşterii, numărul şi seria actului de identitate al alegătorului care
votează în altă localitate, unde se află în trecere, faţă de localitatea unde alegătorul ar trebui să
voteze şi are domiciliul.
Cărţile de alegător sunt legitimaţii electorale, personale permanente, se eliberează alegătorilor
înscrişi în listele electorale permanente ale localităţii în care domiciliază. Această modalitate, legală
exclude posibilitatea eliberării mai multor cărţi de alegător aceleiaşi persoane. Întocmirea cărţilor de
alegător revine în sarcina primarului localităţii de domiciliu a alegătorilor, eliberarea acestora făcându-
se numai titularilor, pe baza actului de identitate sub semnătură.
Întreaga activitate de organizare şi desfăşurare a alegerilor se realizează sub directa
conducere şi sub controlul cetăţenilor, partidelor şi formaţiunilor politice, guvernului, prefecţilor,
primarilor, revenindu-le obligaţiile de asigurare a bazei materiale, a ordinii publice.
Legea electorală instituie trei birouri: Biroul Electoral Central, Biroul Electoral de Circumscripţie,
Biroul Electoral al Secţiei de Votare.
Biroul Electoral Central este alcătuit din şapte judecători şi şaisprezece reprezentanţi ai
partidelor politice, desemnaţi în ordinea descrescătoare a ponderii numărului listelor de candidaţi pe
care le-au propus în numărul circumscripţiilor electorale, pe întreaga ţară. Atribuţiile sale sunt:
veghează la actualizarea listelor electorale, aducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor şi la
depunerea, în mod legal, a candidaturii lor asigură interpretarea uniformă a dispoziţiilor electorale;
verifică şi înregistrează rezultatul alegerilor şi îndeplineşte celelalte atribuţii ce-i revin conform legii.
Biroul Electoral de Circumscripţie conduce operaţiunile de alegere a deputaţilor şi senatorilor
dintr-o circumscripţie electorală din judeţ şi este alcătuit din trei judecători şi cel mult opt
reprezentanţi ai partidelor politice care participă la alegeri în judeţ sau municipiul Bucureşti.
 Atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie sunt:
 vegherea la organizarea secţiilor de votare;
 înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea rămânerilor definitive;
 realizarea publicaţiilor şi afişelor necesare;
 rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate şi a contestaţiilor cu privire
la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare;
 totalizarea rezultatului alegerilor de la secţiile de votare şi comunicarea către Biroul
Electoral Central a Procesului - Verbal cuprinzând numărul de voturi valabil exprimate
pentru fiecare listă de candidaţi;

Biroul Electoral al Secţiei de Votare conduce operaţiunile de alegere ce se desfăşoară în cadrul

secţiilor de votare. Este alcătuit din: un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi din şapte membri

4.Atribuţiile birourilor electorale ale secţiilor de votare

 Acestea sunt:
 Conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secţiei de votare
şi în jurul acesteia.
 fac numărătoarea voturilor şl consemnează rezultatul votului;
 rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate ;
 înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele-verbale, cuprinzând rezultatul
votării, împreună cu contestaţiile depuse şi materialele la care acestea se referă:

Secţiile de votare
În vederea exercitării dreptului de vot se organizează secţii de votare, în comune, oraşe şi
municipii. De asemenea se mai formează secţii de votare pe lângă unităţi militare, spitale,
maternităţi, sanatorii, cămine de bătrâni, misiuni diplomatice şi oficii consulare ale României. Pentru
studenţii de la cursurile de zi şi pentru elevii cu drept de vot care nu îşi au domiciliul în localitatea în
care urmează studiile, se formează câte o secţie de votare pe lângă căminele studenţeşti sau elevi,
pentru 500-2000 alegători.
Propunerile de candidaţi pentru Preşedintele României se depun la Biroul Electoral Central, iar
cele pentru Parlament, primari, consilieri locali la Birourile Electorale de Circumscripţii.
Propunerile pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi, în situaţia în care aparţin
partidelor, sau coaliţiilor de partide sau individual, în cazul candidaţilor independenţi. Termenul până
la care se pot propune candidaturile este cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor.
În ceea ce priveşte buletinele de vot, hârtia pentru buletinul de vot va fi de culoare albă şi
suficient de groasă pentru a nu se distinge pe verso numele imprimat şi votul dat.
În patrulaterele fiecărui buletin de vot se vor imprima listele de candidaţi, în ordinea rezultată
din tragerea la sorţi, efectuată de către biroul electoral de circumscripţii. Pentru ca alegătorii să se
obişnuiască cu buletinul de vot, legea prevede obligaţia afişării unor exemplare, vizate şi anulate, de
către preşedintele biroului electoral circumscripţie, la sediile secţiilor de votare şi judecătoriilor.
Este un mijloc de publicitate a documentelor electorale şi o garanţie a corectitudinii alegerilor
Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a operaţiunilor de votare.
Legea stabileşte două categorii de ştampile: ştampila de control a secţiei de votare şi ştampila cu
menţiunea votat. Alegerile se caracterizează printr-o susţinută campanie electorală, activităţi în cadrul
cărora partidele şi formaţiunile, politice, candidaţii, simpatizanţii acestora, popularizează prin
mitinguri, presă, radio, televiziune, platformele lor politice în scopul de a orienta opţiunea
electoratului.
Campania electorală începe odată cu publicarea actului prin care s-a stabilit data alegerilor şi
se încheie cu două zile înaintea votării.
Votarea se realizează la secţiile de votare, unde există amenajate cabine de vot cernele şi
ştampile necesare votului. Răspunderea pentru buna desfăşurare a votata revine preşedintelui
Biroului Electoral al secţiei de votare care este investit cu dreptul de a da dispoziţii obligatorii în tot
cursul alegerilor. Votarea se desfăşoară într-o zi (duminica) si începe la orele şapte dimineaţa şi se
încheie la orele douăzeci şi unu.
Alegătorii, când se prezintă la vot trebuie să prezinte Actul de identitate şi Cartea de alegător.
Se verifică identitatea Alegătorului înscrierea sa în listele de alegători i se înmânează buletinul de
vot şi ştampila pentru votare pe baza semnăturii în lista electorală, apoi alegătorul intră singur în
cabina de votare şi personal votează în cabina de vot. Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de
votare, atâta timp cât alegătorul îşi exercită dreptul de vot, apoi alegătorul îndoaie buletinul de vot,
în aşa fel încât ştampila de control să rămână în afară, introduce personal buletinul în urnă, restituie
ştampila de vot comisiei, iar comisia aplică ştampila pe Cartea de alegător şi părăseşte locul secţiei
de votare.
Seara, la orele douăzeci şi unu, preşedintele secţiei de votare declară votarea închisă în
prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste, se procedează la inventarierea şi
sigilarea ştampilelor cu menţiunea votat, la numărarea şi anularea buletinelor de vot rămase
neîntrebuinţate, precum şi la verificarea sigiliilor de pe urnele de votare. Preşedintele va citi cu voce
tare, la deschiderea fiecărui buletin, lista de candidaţi care a fost votată sau, după caz, numele,
prenumele candidatului independent votat, arătând buletinul de vot celor prezenţi. Dacă buletinul
este nul se va prezenta şi acest lucru. La sfârşit, se încheie un Proces-Verbal cu situaţia votării, care
se semnează de preşedintele şi membrii biroului ,situaţia buletinelor nule, a contestaţiilor şi toate
acestea vor fi predate Biroului electoral de circumscripţie în cel mult 24 de ore, transportul şi
predarea făcându-se cil pază militară. Biroul Electoral Central conduce operaţiunile electorale pentru
alegerea Preşedintelui României, în această mare circumscripţie electorală care este întreaga ţară.
Cât priveşte alegerea deputaţilor şi senatorilor, rolul Biroului Electoral Central este, de asemenea,
important, pentru că o parte din mandate se repartizează direct la nivelul circumscripţiilor electorale.

Capitolul IX
PARLAMENTUL ROMÂNIEI

1. Funcţiile Parlamentului României

În istoria constituţională a lumii, istorie îndelungată şi tumultoasă, s-a impus, ca o realitate

teoretică şi practică, parlamentul. Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa
umană de participare la facerea (înfăptuirea) legilor, participare care este, de fapt, prima dintre legile
democraţiei.
Este semnificativ că, astăzi, aproape toate constituţiile lumii, consacrând puterea
(suveranitatea) poporului (naţiunii), stabilesc că aceasta se exercită prin reprezentare şi prin
referendum. S-au căutat garanţii privind exercitarea acestui ,mandat de către parlament, mai ales
pentru ca parlamentul să nu se îndepărteze de a împuternicirile date. Printre cele „mai importante
garanţii este referendumul-consultarea populară, modalitate larg folosită astăzi în sistemele
constituţionale.
Parlamentul apare, deci, ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe
corpuri, adunări sau „camere", fiecare dintre acestea compusă dintr-un număr de membri (deputaţi,
senatori), dispunând de putere de decizie mai mult sau mai puţin importantă.
Parlamentul nu se confundă cu comitetele sau comisiile, care sunt formate dintr-un număr mai
mic de membri şi, de regulă, de către camerele sale şi nici cu adunările consultative, care nu au
puteri de decizie.

Funcţiile Parlamentului

Parlamentul trebuie să aibă şi are un loc şi un rol deosebit în sistemul statal. Atribuţiile
parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii statale. Ca atare, funcţiile
parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni,
prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite puterea poporului. Conform
Constituţiei României, în articolul 61 este stipulat că: Parlamentul este organul reprezentativ suprem
al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Studierea funcţiilor parlamentului
presupune o clasificare a lor, clasificare pe criteriul conţinutului acestora (mai exact al atribuţiilor
parlamentului).
Potrivit acestui criteriu ştiinţific, funcţiile parlamentului sunt:
a. Funcţia legislativă a parlamentului (adoptarea legilor); .
b. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţilor social-economice, culturale, statale şi
juridice;
c. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
d. Controlul parlamentar;
e. Conducerea în politica externă;
 f. Organizarea şi funcţionarea proprie.

a) Funcţia legislativă a Parlamentului

Prin articolul 61 din Constituţia României se arată că Parlamentul este unic autoritate
legiuitoare a ţării; exercitarea funcţiei legislative aparţine ,teoretic, numai Parlamentului, care o
exercită singur. În practică însă, el „împarte" această funcţie sau unele aspecte ale acestei funcţii cu
executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii. Executivul se implică în funcţia legislativă
îndeosebi prin iniţiativa legislativă , legislaţia delegată , promulgarea legilor , dreptul de veto.
De aceea, pe bună dreptate se vorbeşte , uneori, de limitele puterii legislative a
Parlamentului limite rezultând din însăşi noţiunea de lege, din principiul democraţiei directe sau
indirecte, din teoria stării de necesitate.
Conform dispoziţiilor Constituţiei României, Parlamentul poate adopta trei categorii de legi, şi
anume: Legi constituţionale, legi organice, legi ordinare.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
Legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral, organizarea şi desfăşurarea
referendumului , organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Tării, regimul stării de
asediu şi al celei de urgenţă, pedepsele şi regimul executării acestora , acordarea amnistiei sau
graţierii colective, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii , a instanţelor
judecătoreşti , a ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor publici ,regimul
juridic al proprietăţii şi al moştenirii, regimul general privind raporturile de muncă ,sindicatele şi
protecţia socială ,organizarea administraţiei locale ,a teritoriului , regimul general privind autonomia
locală, reglementarea celorlalte domenii, pentru care în Constituţie , se prevede adoptarea de legi
organice .
Rămân în sfera legilor ordinare celălalte relaţii sociale , asupra cărora legislativul poate hotărî.

b) Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice.

Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către popor, Parlamentul
poate decide în problemele cele mai importante. Aceste împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi
se realizează prin lege. Aceste împuterniciri pot fi exercitate fie de Parlament în întregul său, fie de
una dintre Camerele Parlamentului, în cazul structurii bicamerale, desigur. În acest sens, revin în
general Parlamentului următoarele atribuţii: adoptarea bugetului, aprobarea programului guvernului,
declararea mobilizării generale sau parţiale, reglementarea alegerilor, reglementarea organizării şi
desfăşurări referendumului, organizarea şi funcţionarea organelor de stat, precum şi a partidelor
politice, organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale, stabilirea infracţiunilor şi a pedepselor,
stabilirea sistemului general al impozitelor şi al taxelor, emisiunea de monedă, stabilirea procedurilor
jurisdicţionale .
Cele mai multe dintre acestea se hotărăsc prin legi, dar aici sunt avute în vedere conţinutul
funcţiei şi nu forma sa de realizare.

c) Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale.
Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la an sistem
constituţional la altul. Această funcţie exprima o anumită preeminenţă a Parlamentului faţă de alte
puteri publice , un anumit drept în legătură cu instituţionalizarea celorlalte autorităţi statale.
Parlamentul României , conform Constituţiei, poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României-
articolul 95 (alineatul 1),acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a Guvernului articolul
(102), poate retrage încrederea acordată Guvernului – articolul 112.
Senatul României numeşte Avocatul Poporului - articolul (58) pe o durată de cinci ani, pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul
Poporului se stabileşte prin lege organică.

d) Controlul parlamentar.
Realizarea controlului de către Parlament are o importanţă deosebită. Acest control este
necesar şi deplin. El este necesar deoarece Parlamentul, ca organ de stat căruia poporul îi delegă
funcţia deliberativă, trebuie să constate direct cum sunt respectate şi aplicate Constituţia şi legile,
cum autorităţile statale îşi realizează rolul ce-1 au în mecanismul statal.
Controlul exercitat de către Parlament este un control deplin. Controlul parlamentar cuprinde
activităţi, organe de stat, acte normative. El se exercită fie direct de către întregul Parlament, fie de
una dintre Camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control.
Formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar pot fi sistematizate
astfel:
 Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe; .
 Controlul exercitat prin comisiile parlamentare;
 Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;
 Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi, obţine informaţii necesare;
 Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor,
 Controlul exercitat prin Avocatul Poporului.
 Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale. Conform
Constituţiei, unele organe de stat au obligaţia de a prezenta Parlamentului sau uneia dintre Camerele
sale, mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe. Au asemenea obligaţii constituţionale şefii de state,
şefii de guvern.
Astfel, Parlamentul României ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu privire la
principalele probleme politice ale naţiunii - articolul (88) din Constituţie, ascultă şi aprobă programul
Guvernului - articolul (102), ascultă, anual raportul Curţii de Conturi - articolul 140 alineatul (2),
ascultă rapoartele Avocatului Poporului - articolul (60 ).

• Controlul exercitat prin Comisiile parlamentare

Acesta este un control eficient, practicat destul de des în sens larg, toate comisiile
parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt, de regulă, încredinţate unor comisii de
anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au, deseori puteri judiciare, citează martori care au
obligaţia legală de a apărea în faţa Comisiei şi de a răspunde.

• Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat (îndeosebi
Guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în Parlament sau cu orice alte probleme
sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc.
Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că întrebarea constă într-o simplă cerere, de a răspunde
dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute de Camera
Deputaţilor sau de Comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o
problemă determinată.
În legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc reguli privind forma sub care
pot fi formulate, conţinutul şi timpul în care pot fi formulate (ziua, orele),conţinutul şi durata timpului
de răspuns, timpul pentru replică, anumite efecte juridice.
Întrebările pot fi formulate oral sau în scris, fapt ce implică anumite nuanţări procedurale. Cât
priveşte conţinutul, nu sunt admise întrebările privind probleme de interes personal sau particular,
cele care se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, care pot afecta soluţionarea
unor cauze aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc
funcţii publice din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Primului-ministru i se pot adresa numai
întrebări privind politica generală a Guvernului. Întrebările orale pot fi adresate în fiecare zi de luni,
timp de 30 de minute, de la orele 18:30. Ele trebuie depuse la preşedintele Camerei, cel mai târziu
până la ora 15 a zilei de luni. Întrebările scrise se pot depune la preşedintele Camerei, în fiecare zi de
luni, la încheierea orei ministeriale.
Cât priveşte Senatul, acesta stabileşte o zi din săptămână consacrată întrebărilor şi
răspunsurilor la acestea. Durata în timp a întrebării, răspunsului şi replicii este stabilită pe minute. De
asemenea, sunt stabilite reguli privind răspunsul la întrebările scrise, care poate fi scris sau oral.
Miniştrii nu răspund la întrebări, dacă cel care a adresat întrebarea nu se află în sala de
şedinţe. Pentru a se evita abuzul de întrebări se prevede că nici un parlamentar nu poate adresa mai
mult de două întrebări în aceeaşi şedinţă.
Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin regimul lor
juridic deosebit stabilit către regulamentele parlamentare.
Obiectul oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune preşedintelui Camerei care o
supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume
şedinţă.
Interpelarea, de regulă presupune un vot, ,ea pune în joc responsabilitatea guvernului în faţa
Parlamentului.
Regulamentul Camerei Deputaţilor arată că interpelarea este o cerere adresată Guvernului,
prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale
interne, şi externe. Regulamentul Senatului arată că sensul constituţional al interpelării este o cerere
adresată de un senator Guvernului sau unui membru al acestuia.
Interpelările se deosebesc de întrebări şi prin procedura ce li se aplică.
Interpelările pot fi formulate de unul sau mai mulţi parlamentari precum şi de un grup
parlamentar. Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nici o dezvoltare în, Camera
Deputaţilor sau cu motivare la Senat. Ea se citeşte de către preşedintele grupului parlamentar sau de
către parlamentar în şedinţă publică şi se transmite preşedintelui Camerei.
La Camera Deputaţilor, acest lucru se realizează în ziua de luni consacrată întrebărilor şi
interpelărilor, între orele 19-20, iar la Senat în ziua stabilită de către acesta. Preşedintele Camerei
transmite interpelarea primului ministru sau ministrului interpelat. Interpelările se înscriu în ordinea
prezentării lor, într-un registru special şi se afişează la sediul Camerei,
Dezvoltarea interpelării are loc în şedinţa de luni, ea neputând depăşi cinci minute. La Senat,
dezvoltarea se face în ziua dedicată interpelărilor. În şedinţa consacrată pentru dezvoltarea
interpretării se dă cuvântul interpelatorului şi apoi primului-ministru. Aceştia pot, după dezvoltarea
interpelării, să răspundă imediat sau să ceară o amânare pentru a răspunde.
Conform Constituţiei, Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune prin care să-şi
exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

 Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţi necesare.

Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi senatorilor de a
cere informaţii autorităţilor publice şi, desigur, obligaţia acestora de a le furniza.
Conform Constituţiei, Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul
controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligaţi să prezinte informaţiile şi documentele cerute de
Camera Deputaţilor, de Senat sau de Comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.
.Astfel, deputaţi pot cere de la organele administraţiei publice informaţii sau documente în
copie certificată, utile pentru activitatea lor. În acest sens, ei adresează preşedintelui Camerei
Deputaţilor o cerere,
Documentele primite se restituie organului respectiv după ce au fost consultate.
Cât priveşte informarea senatorilor , în principiu se aplică aceleaşi reguli

 Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

Parlamentul este o tribună publică unde se pot exprima revendicările şi dezacordurile.
Cetăţenii se pot adresa cu petiţii deputaţilor, senatorilor sau Camerele Parlamentului, deoarece
deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţii Cetăţenilor şi pot fi intermediari între cetăţeni şi guvern.
Este mijlocul prin care miniştrii şi guvernul pot cunoaşte doleanţele cetăţenilor, este deci un aspect al
apărării intereselor particulare.
Petiţiile trebuie să fie scrise şi să conţină datele de identificare ale petiţionarului. Ele se înscriu
intr-un registru şi se transmit spre soluţionare comisiilor competente. Comisia poate decide
soluţionarea, sesizarea autorităţii publice competentei a soluţiona , clasarea, sesizarea Camerei. În
toate cazurile, petiţionarul este în cunoştinţă de soluţia dată.
 Controlul exercitat de Avocatul Poporului (numit fi OMBUDSMAN).
Instituţia Ombudsmanului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se apoi şi în alte ţări.
Ea funcţionează sub diferite denumiri: comisarul parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public,
mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar.
OMBUDSMANUL este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către Parlament,
pentru a supraveghea administraţia.
Instituţia cunoaşte două forme importante: OMBUDSMANUL cu competenţă generală şi
OMBUDSMANUL cu competenţa specială.
Ombudsmanul cu competenţă generală are misiunea de a primi toate plângerile cetăţenilor
contra exceselor şi abuzurilor administraţiei, de a face şi de a interveni pe lângă guvern.
Ombudsmanul cu competenţă specială controlează anumite servicii (în Germania, controlează
armata ).
În România, Avocatul Poporului este denumirea sub care instituţia Ombudsmanului se
regăseşte în Constituţie (articolul 58).
Conform Constituţiei, articolul 58 alineatul (1), Avocatul Poporului este numit pe durată de 5
ani, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, îndeosebi în raport cu autorităţile
publice şi în special cu cele executive.
Pe durata mandatului său, Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau
privată cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. El îşi exercită atribuţiile fie din
oficiu, fie la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, având obligaţia de a prezenta
acestuia rapoarte. În aceste rapoarte, Administraţia Publică poate face şi recomandări privind
legislaţia sau luarea unor masuri pentru ocrotirea libertăţilor

e) Conducerea în politica externă

Parlamentului n revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce ţin de domeniul
conducerii. Cele mai importante atribuţii, în acest domeniu sunt: ratificarea şi denunţarea tratatelor
internaţionale, declararea stării de război, decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilor militare.
În cadrul atribuţiilor mandatului privind organizarea internă şi funcţionarea sa sunt cuprinse
următoarele:
 validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
 adoptarea regulamentului de funcţionare;
 alegerea organelor interne de lucru;
 aprobarea bugetului propriu;
 unele atribuţii privind statutul parlamentarilor.

2. Structura Parlamentului

Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale sunt formate dintr-o singură adunare
(cameră) sau din două sau mai multe adunări Parlamentele formate din o singură cameră sunt
parlamente cu structură unicamerală, iar cele formate din două sau mai multe camere sunt
parlamente cu structuri bicamerală sau multicamerală. Conform Constituţiei României, Parlamentul
este alcătuit din două Camere: Camera Deputaţilor şi Senatul (articolul 61, alineatul 2).
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, conform legii electorale. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu
întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc
de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai
de o singură organizaţie.
Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia
ţării.
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de patru ani, care se prelungeşte
de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.
 Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult trei luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentai nou ales se întruneşte la
convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri. Mandatul Camerelor se
prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament în această perioadă nu poate fi revizuită
Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabileşte prin regulament propriu - articolul
64 (aliniatul 1). Fiecare cameră îşi alege un birou permanent.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului
Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Deputaţii şi
senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare conform regulamentului fiecărei Camere, articolul
64 (aliniatul 3).
Fiecare Cameră îşi constituie Comisii permanente şi poate instituii Comisii de anchetă sau alte
Comisii speciale. Camerele îşi pot constitui Comisii comune. Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în
şedinţe separate, articolul 65 alineatul (l). Camerele îşi desfăşoară lucrările în şedinţe comune,
conform unui regulament adoptat cu majorităţii deputaţilor şi senatorilor pentru:
 primirea mesajului Preşedintelui României;
 aprobarea bugetelor de stat şi â bugetului asigurărilor sociale de stat
 declararea mobilizării generale sau parţiale;
 declararea stării de 'război, suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare, aprobarea
strategiei naţionale de apărare a ţării,' examinarea rapoartele Consiliului Suprem de
apărare a ţării
 numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor, serviciilor informaţii şi
exercitarea controlului asupra acestor activităţi, a acestor servicii;
 numirea Avocatului Poporului;
 stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei celorlalte
drepturi ale acestora:
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune
începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna
septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Cameral Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi
în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a Biroului Permanent al fiecărei Camere
ori a cel puţin 1/3 din numărul, deputaţilor sau a senatorilor. Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă
legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor. ' T|
În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului' (articolul 69,
aliniatul 1). Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data, întrunirii legale a Camerei din
care fac parte, sub condiţia validării alegerii. Calitatea de deputat sau de senator, încetează la data
întrunirii legale a Camerelor alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de
incompatibilităţi sau de deces. Conform articolului 71 (aliniatul 2), calitatea de deputat sau de senator
este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al
Guvernului.
Imunitatea Parlamentară este prevăzută în articolul 72 din Constituţie: „Deputatul sau
senatorul nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate
în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru
fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar
nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine deci înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Grupurile parlamentare. Partidele politice, ca instrumente ale expresiei voinţei populare,
urmăresc, în lupta electorală, trimiterea a cât mai mulţi reprezentanţi ai lor în Parlament. Prezenţa
reprezentanţilor partidelor politice se manifestă In interiorul Camerelor prin formarea de grupări
politice care reunesc, parlamentari ai aceluiaşi partid sau care au aceleaşi idei, aceleaşi afinităţi
politice. Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o opţiune (o facultate) şi nu o
obligaţie, este la alegerea deputatului sau senatorului de a se înscrie sau nu într-un anumit grup
parlamentar. Aceasta deoarece deputaţii şi senatorii sunt independenţi, ei rezultă din alegeri şi
răspund, cu precădere în faţa alegătorilor, conform mandatului reprezentativ sau a mandatului
imperativ)
Statutul unui partid poate cere ca membrii săi să adere la grupul partidului, iar membrii pot
realiza această obligaţie, dar ca persoane particulare, nu ca senatori sau deputaţi, pentru aceştia
producând efecte mandatul parlamentar.
Recunoaşterea grupurilor parlamentare implică şi acordarea de drepturi pentru membrii
acestora precum: dreptul de a participa la lucrările celor mai importante organisme parlamentare,
dreptul la o durată mai mare a luărilor de cuvânt pentru preşedinţii grupurilor, punerea la dispoziţia
lor de birouri şi de secretari în Palatul Parlamentului. În Parlamentul României, deputaţii şi senatorii
se pot organiza în grupuri parlamentare, conform Regulamentului fiecărei, Camere ,.-,_ articolul 64
(aliniatul s3). Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi
pentru Senat. Ele se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în prima lor şedinţă.
Deputaţii sau senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puţin zece membri la
Camera Deputaţilor şi cinci membri la Senat, care au figurat în alegeri pe listele aceloraşi partide sau
formaţiuni politice.
După constituire, grupul parlamentar îşi alege un lider (preşedinte) şi, după caz, unul sau mai
mulţi vicepreşedinţi.
Preşedintele grupului parlamentar comunică Camerei Deputaţilor sau, după caz, Senatului
numărul membrilor şi componenţa nominală a grupului său parlamentar.
Grupurile parlamentare au următoarele atribuţii:
 propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere;
 propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor birourilor
permanente, în limita locurilor rezervate;
 prin preşedintele lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor parlamentare,
cu respectarea reprezentării proporţionale;
 pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau înlocuirea
unui membru;
 pot propune membri în Comisia de mediere;
 pot cere modificarea ordinii de zi;
 pot prezenta amendamente;
 pot cere preşedintelui Camerei prin preşedinţii lor , verificarea îndeplinirii cvorumului,

După alegerile din 1992 (septembrie) în Camera Deputaţilor s-au constituit Grupuri
parlamentare: Grupul parlamentar al Frontului Democrat al Salvării Naţionale ; Grupul parlamentar
al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat; Partidul Ecologist Român; Grupul parlamentar al
Unităţii Naţionale; Grupul parlamentar al U.D.M.R.; Grupul parlamentar al Partidului România Mare;
Grupul parlamentar liberal; Grupul parlamentar al Partidului Alianţei Civice.
În Senat după alegerile din septembrie 1992 sau constituit următoarele grupuri
parlamentare: Grupul parlamentar al Frontului Democrat al Salvării Naţionale ; Grupul parlamentar
al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat ; Grupul parlamentar al U.D.M.R.; Grupul
parlamentar Partida Naţională.
Pentru alegerea vicepreşedinţilor , secretarilor şi chestorilor , propunerile se fac de către
grupurile parlamentare , în cadrul numărului de locuri din biroul permanent stabilit de Cameră pentru
fiecare grup parlamentar.
Secretarii biroului permanent au următoarele atribuţii:
 Întocmirea listei înscrierilor la cuvânt;
 prezentarea propunerilor , amendamentelor şi a oricăror altor comunicări adresate
adunării;
 efectuarea apelului nominal;
 notarea rezultatului votului;
 tinerea evidenţei hotărârilor adoptate;
 vegherea la întocmirea stenogramelor şi proceselor verbale;
  asistarea preşedintelui în realizarea atribuţiilor care-i revin.

Chestorii au ca atribuţii: verificarea modului de gestionare a patrimoniului Camerei, exercitarea

controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate, prezentarea în Cameră a bugetului acesteia şi
încheierea exerciţiului bugetar anual, asigurarea menţinerii ordinii în localul Camerei.
Comisiile Parlamentare sa un rol deosebit în pregătirea lucrărilor şi în exercitarea funcţiilor
parlamentare, cu deosebirea celor legislative şi a celor de control. Comisiile parlamentare sunt de
diferite categorii; în funcţie de timpul pentru care sunt alese, sunt comisii parlamentare permanente
şi comisii parlamentare temporare.
Comisiile permanente sunt importante deoarece ele sunt alese pe durata mandatului Camerei
(Parlamentului) sau a sesiunii. Ele sunt specializate pe domenii de activitate precum: economie şi
finanţe, afaceri externe, ştiinţă şi învăţământ
Comisiile temporare (ad-hoc) sunt comisiile care pot fi alese pentru orice probleme sau
domenii de activitate, pentru o problemă determinată.
Sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea
unui control aprofundat în anumite domenii de activitate. Comisiile temporare există până când şi-au
îndeplinit misiunea pentru care au fost alese (pentru anchete; în calitate de comisii speciale).
În afara comisiilor permanente şi temporare, mai există şi alte comisii cum ar fi : comisiile
speciale, comisiile de anchetă şi comisiile de mediere.

Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o problemă aparte,
specială şi pentru a face recomandări Camerei parlamentare. Ele examinează foarte rar proiecte de
legi, sunt alese pentru o durată de timp necesară rezolvării problemei, fiind deci comisii temporare. În
unele cazuri pot fi alese pe întreaga durată a sesiunii parlamentare, uneori fiind comisii speciale ale
sesiunii. Constituţia României, prin articolul 64 (aliniatul 4) prevede posibilitatea înfiinţării de comisii
speciale

Comisiile de anchetă sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către, adunările
parlamentare. De regulă, aceste comisii sunt comisii temporare şi, desigur, speciale. Conform
Regulamentului Camerei Deputaţilor şi Regulamentului Senatului, fiecare Cameră poate înfiinţa o
comisie de anchetă, la cererea unei treimi din membrii săi. Comisia de anchetă poate cita ca martori
orice persoană care poate avea cunoştinţe despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească
la aflarea adevărului în cauza în care formează obiectul activităţii comisiei. Regulamentul Senatului
prevede că nu pot fi chemaţi în faţa comisiei Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere,
Avocatul Poporului, membrii Curţii Constituţionale şi ai Curţii de Conturi, judecătorii înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, procurorul general.
Regulamentul Senatului interzice propunerea de întrebări privind viaţa personală a celui audiat
sau a familiei acestuia. În vederea aflării adevărului, comisiile de anchetă au dreptul de a solicita
experţi şi expertize. La cererea comisiei de anchetă, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau
deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.

Comisiile de mediere se formează în Parlamentele cu structură bicamerală, atunci când în

procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între cele două Camere. Deoarece legea este
opera Parlamentului, ea trebuie să conţină reglementări unitare. în asemenea situaţii se încearcă
medierea între cele două Camere şi unul din mijloacele prevăzute de către lege este tocmai Comisia
de mediere. Aceasta este alcătuită din şapte deputaţi, şapte senatori, desemnaţi de Birourile
Permanente la propunerea grupurilor parlamentare.
Comisia de mediere se întruneşte la convocarea preşedintelui comisiei sesizată de la Camera
care a adoptat ultima proiectul. Comisia îşi stabileşte regulile de lucru şi termenul până la care va
prezenta raportul său. Prezidarea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un deputat şi un
senator, stabilită de comisie. Hotărârile se iau eu majoritatea membrilor, iar în caz de paritate, votul
preşedintelui este hotărâtor. Atunci când comisia nu ajunge la un acord sau când una din Camere nu
aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă, se supun dezbaterii Camerei
Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună, care vor adopta textul definitiv cu votul majorităţii
membrilor lor, pentru legile organice sau cu votul majorităţii membrilor prezenţi , pentru legile,
ordinare.

3. Actele Parlamentului
Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
Prin lege organică se reglementează următoarele:
 sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
 organizarea , funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
 statutul deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;
 Organizarea şi desfăşurarea referendumului
 Organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
 Regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război
 regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; "
 infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
 acordarea amnistiei sau a graţierii colective; ,'
 statutul funcţionarilor publici;
 contenciosul administrativ;
 regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
 organizarea generală a învăţământului;
 organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală
 regimul privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
 organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
 statutul minorităţilor naţionale din România; .
 regimul general al cultelor,
 alte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă cuprinde în conţinut posibilitatea de a

propune proiecte de legi sau propuneri de legi, corelate de obligaţia Parlamentului de a examina
dezbate şi a se pronunţa asupra acestora. în general, au iniţiativă legislativă: Camerele
parlamentelor, comisiile parlamentelor, deputaţii, senatorii, Guvernul, organul suprem judecătoresc,
organizaţiile politice sau cetăţeneşti, cetăţenii.
În România, conform Constituţiei, iniţiativa legislativă aparţine după caz, Guvernului,
deputaţilor, senatorilor sau a unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Cetăţenii care-şi manifestă dreptul la iniţiativa legislativă trebuie să provină din cel puţin un
sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie
înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera
competentă să îl adopte ca primă Cameră sesizată.
Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativa legislativă pot prezenta
propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.
Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată,
proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri precum şi
proiectele legilor organice.
Prima Cameră sesizată se pronunţă în termeni de 45 de zile. Pentru Coduri şi alte legi, de
complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră
că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. După adoptare sau respingere de
către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere, care va
decide definitiv.
Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare Cameră.
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau
propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită conform regulamentului fiecărei Camere.

Promulgarea şi intrarea în vigoare a legii

Legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen
de cel mult 20 de zile de la primire. înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o
singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut
verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult zece zile de la primirea legii
adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzură în textul ei.
Consiliul Legislativ este organul consultativ de specialitate al Parlamentului care avizează
proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine
evidenţa oficială a legislaţiei României.
Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, se stabilesc prin lege organică.

Capitolul X
PUTEREA EXECUTIVĂ

1. Guvernul, actele Guvernului, răspunderea membrilor Guvernului şi angajarea

răspunderii Guvernului

În cadrul puterilor statului, se distinge, prin conţinutul şi trăsăturile specifice, puterea

executivă. Interes pentru Dreptul Constituţional prezintă următoarele structuri executive: Şeful de
Stat ,Guvernul, Ministerele, şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice ,organele locale ale
administraţiei publice.
Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de monarh sau
preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de guvernământ;
Guvernul este consacrat în Constituţii sub denumiri diferite precum cele de: Cabinet, Guvern,
Consiliu de Miniştri. Guvernul are două componente: şeful guvernului (Prim-ministru) şi miniştrii şi
secretarii de stat;
Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în domeniile lor
de activitate. Ele se subordonează guvernului;
Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ-
teritoriale.
GUVERNUL, conform programului său de guvernare, acceptat de Parlament asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. '
Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin legea organică.

Preşedintele-României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma

consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea
majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen-de zece zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi
lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi 3e Senat în şedinţă comună.
 Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Primul-
ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului depun individual în faţa Preşedintelui României,
jurământul. Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de
autoritate, «u excepţia celei de deputat sau de senator.
Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, i pierderii drepturilor
electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului precum şi' alte cazuri prevăzute de lege.
Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor; respectând atribuţiile
ce le revin. De asemenea prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire
la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.

Actele Guvernului. Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru

organizarea executării legilor.
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta.
Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial
al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărâri sau a ordonanţelor.

Răspunderea membrilor Guvernului. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului

pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde
politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Numai
Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora
din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie.
Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările
formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere
ale Parlamentului.
Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia
cu privire la o problemă de politică internă sau externă sau, după caz cu privire la o problemă ce a
făcut obiectul unei interpelări.

Moţiunea de Cenzură este prevăzută în articolul (113) din Constituţie. Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
Moţiunea de cenzură se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două Camere. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care
au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în
care Guvernul îşi angajează răspunderea.

Angajarea răspunderii Guvernului este stipulată în articolul (114) din Constituţia României.
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă
comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la prezentarea
programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat ,modificat sau completat, după
caz, cu amendamentele acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a
declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
În articolul (115) din Constituţia României este prevăzută Delegarea legislativă. Parlamentul
poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu
fac obiectul legilor organice. Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la
care se pot emite ordonanţe. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării
Parlamentului, conform procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare.
Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de
a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedura
de urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al
României.
Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu, în cinci zile de la
depunere sau, după caz, de la trimitere.
Dacă în termenul de cel mult treizeci de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă
asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide, de
asemenea, în procedură de urgenţă.
Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică.

2. Administraţia Publică

Conform Constituţiei României, administraţia publică este cuprinsă în articolul (116).

Administraţia publică este structurată în:
 Administraţia publică centrală de specialitate;
 Administraţia publică locală.
În articolul (116) din Constituţie este prevăzută administraţia publică centrală de specialitate.
Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului. Alte organe de specialitate se pot
organiza în subordinea Guvernului sau a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.
Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează conform legii. :
Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate în
subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă.
Autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Administraţia publică
locala este prevăzută în articolul (120) din Constituţie.
Administraţia publică din unităţile administrative teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o
pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţilor naţionale respective în scris şi oral ia
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate în condiţiile
prevăzute de legea organică.) .
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi în
oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, conform legii.
Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome
şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
Consiliul judeţean articolul (122) este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea
activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliul judeţean este ales şi funcţionează conform legii 215/2001.

Prefectul
Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti-articolul (123) din
Constituţie.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale. Atribuţiile prefectului sunt stabilite conform legii 215/2001.
Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primarii, precum şi consiliile judeţene şi
preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. Prefectul poate ataca, în
faţa instanţei de contencios administrativ, un act al Consiliului Judeţean, al Consiliului local sau al
primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.

Capitolul XI
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

1. Locul instituţiei prezidenţiale în echilibrarea puterilor în stat.

Instituţia şefului de stat îşi are originea în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Din
totdeauna, colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus în contextul
împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult statele, concepute ca mari colectivităţi umane grupate pe
teritorii mai mult sau mai puţin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor
politice şi instituţia şefului statului.
De asemenea şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie colegiale. Cei
care au ocupat această înalta demnitate statală s-au numit sau se numesc regi, principi emiri,
împăraţi ,preşedinţi
În unele State, executivul este format dintr-un organ statal unic, adeseori un preşedinte, care-
şi legitimează împuternicirile pe votul universal. Acestea sunt regimuri prezidenţiale pure, în care
preşedintele dispune de o echipă care îl ajută în atribuţiile sale de guvernare, dar membrii acestei
echipe sunt de fapt funcţionari, şi nu guvernanţi.
Într-un al doilea grup de state, puterea executivă este realizată de două organe de stat
 Şeful de stat;
 Guvernul.
Conform Constituţiei României, prin articolul 80 aliniatul (1), Preşedintele României reprezintă
statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele Ţării, exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate.
Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte, în această calitate,
prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin prin definiţie şefului statului.
Ca model de organizare a puterii executive, constituantul român a instituţionalizat modelul
executivului bicefal sau dualist. Conform acestui model, puterea executivă este repartizată echilibrat
între şeful statului şi guvern.
În sistemul constituţional românesc, instituţia prezidenţială şi Guvernul au legitimităţi diferite şi
provin din voinţe politice diferite.
Astfel, Preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară, rezultat al alegerii sale
directe de către corpul electoral, iar guvernul în ansamblul său este numit de şeful statului pe baza
votului de învestitură acordat de Parlament.
Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe care acesta o are ca şef al statului,
patru funcţii principale: '
 funcţia de reprezentare (articolul 80, aliniatul 1);
 funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării
(articolul 80, aliniatul 1);
 veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice
(articolul 80, aliniatul 2);
 funcţia de mediere (articolul 80, aliniatul 2).
Preşedintele României este organul de vârf al puterii executive şi în această calitate ocupă
demnitatea de şef al statului. Ca şef al statului preşedintele reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedinte României, ca şef al statului se identifică cu statul român. În politica internă şi
internaţională a României, pot fi identificate diverse modalităţi prin care preşedintele reprezintă pe
plan intern şi extern statul român,
Pe plan intern se pot menţiona, în acest sens, promulgarea legilor, acţiune prin care legea este
învestită cu formulă executorie sau garantarea independenţei ţării. Pe plan extern, sunt de
menţionat acreditarea ambasadorilor ,primirea scrisorilor de acreditare, semnarea unui acord.
internaţional în numele României.
În calitate de şef al statului, Preşedintele României este garantul independenţei naţionale, al
unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Pentru a-şi îndeplini rolul de garant al valorilor arătate, preşedintele dispune de importante
prerogative: prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, este comandantul suprem al forţelor
armate, poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a
forţelor armate, instituie, conform legii, starea de asediu sau starea de urgenţă.
Preşedintele României uzează de atribuţiile sale de garant al independenţei pentru a iniţia,
organiza sau conduce, din punct de vedere politic, actul de ripostă împotriva oricărui atentat
provenind din interiorul sau din afara ţării, prin care s-ar urmări afectarea independenţei statale, dar
şi a independenţei naţiunii române. Preşedintele României este garantul unităţii ţării. Sintagma
„unitatea ţării", trebuie raportată, în special, la caracterul unitar al statului român .
Preşedintele este şi garantul integrităţii teritoriale a ţării. În această calitate, preşedintele
acţionează, prin excelenţă, în virtutea articolului (92) din Constituţie, este comandantul suprem al
forţelor armate şi poate declara, în condiţiile stipulate în aliniatul (2) al articolului 92, mobilizarea
generală sau parţială a forţelor armate.
Aliniatul (2), articolul 80 din Constituţie învesteşte pe Preşedintele României cu prerogativa de
a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.
În ceea ce priveşte respectarea Constituţiei, prin acest concept se are în vedere îndatorirea
generală ce revine cetăţenilor români, ca şi autorităţilor publice centrale şi locale, partidelor politice,
organismelor care desfăşoară activitate economică organizaţiilor de cult, organizaţiilor ne
guvernamentale, sindicatelor, respecta litera şi spiritul Constituţiei.
Preşedintele veghează, totodată şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.
Aliniatul (2) al articolului 80 din Constituţie precizează că pentru a Veghea da respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate;
Este de subliniat opinia că funcţia de mediere, care presupune activitate de arbitraj, inclusiv
concesii reciproce între părţile aflate în divergenţă, corespunde prerogativei prezidenţiale de a veghea
la buna funcţionare a autorităţilor publice. În opinia noastră, funcţia de mediere a Preşedintelui nu
poate avea ca scop asigurarea respectării Constituţiei.
Medierea între puterile statului se referă în mod clar la arbitrarea unui Conflict între cele trei
puteri constituţionale, Ca mediator sau arbitru, preşedintele este imparţial. Imparţialitatea
preşedintelui este facilitată şi de faptul că acesta nu este membru al vreunui partid politic:

2. Alegerea, validarea mandatului, durata mandatului Preşedintelui

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
conform articolului 81 aliniatul (1) din Constituţie.
Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale.
în cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al
doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în
primul tur.
Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Nici o persoană nu
poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi
şi succesive. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea
Constituţională. Candidaul a cărui alegere a fost validată va depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună, jurământul faţă de ţară şi de respectare a Constituţiei ţării.
Mandatul Preşedintelui României este de cinci ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului, articolul 83 alineatul (1).
Preşedintele ţării îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou
ales.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de
catastrofă.
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid politic şi nu
poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.

3. Numirea, consultarea şi participarea la şedinţele , Guvernului de către

Preşedintele României
Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votul de încredere acordat de către Parlament. În caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-
ministru, pe unii membri ai Guvernului. Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la
problemele urgente şi de importanţă deosebită. Preşedintele ţării poate lua parte la şedinţele
Guvernului în care se dezbat, probleme de interes naţional, privind politica externă , apărarea ţării;
asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii,
Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.
De asemenea, preşedintele ţării adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale, naţiunii. După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor
grupărilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a
acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare
şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură (articolul 89 ).
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată, conform articolului 89 alineatul
(2). Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici
în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu, sau de urgenţă.
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime,
prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes naţional.

4.Atribuţiile Preşedintelui României

Înţelegerea mai clară a atribuţiilor prezidenţiale presupune clasificarea acestora conform

anumitor criterii Unii autori folosesc drept criteriu condiţiile de exercitare a atribuţiilor respective.
Conform acestui criteriu; atribuţiile Preşedintelui României pot fi clasificate în două mari
categorii:
 atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele Preşedintelui sunt supuse unor
condiţii exterioare (aprobarea Parlamentului, contrasemnarea decretelor emise de şeful
statului, consultarea cu alte organisme sociale);
 atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele Preşedintelui nu sunt supuse nici
unei condiţii exterioare.
Alţi autori clasifică atribuţiile Preşedintelui după criteriile conţinutului acestor atribuţii :
 atribuţii privind legiferarea;
 atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;
 atribuţii privind alegerea formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice
 atribuţii în domeniul politici interne
 atribuţii în domeniul apărării şt asigurării ordinii publice;
 luarea de măsuri excepţionale
 atribuţii în domeniul politicii externe;
 alte atribuţii.
 Această clasificare are, pe lângă suportul doctrinar şi un suport formal constând în diferite
texte constituţionale ce grupează, ele însele, unele atribuţii ale şefului statului, în funcţie de domeniul
în care acestea se exercită . În ceea ce priveşte atribuţiile în domeniul politici externe , preşedintele
încheie tratate internaţionale în numele României , negociate de Guvern şi le supune spre ratificare
Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celălalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie , se
aprobă sau se ratifică , conform procedurii stabilite prin lege.
Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai
României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice
Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

Atribuţiile în domeniul apărării . Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi

îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - articolul 92 alineatul (1).
El poate declara, cu aprobarea prealabili a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a
forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării
Parlamentului, în cel puţin cinci zile de la adoptare.
În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru
respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.
În caz de mobilizare sau de război, Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestei
stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept, în 24 de ore de la declararea lor.

Luarea de măsuri excepţionale. Preşedintele României instituie conform legii, starea de asediu
sau starea de urgenţă în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia -articolul 93
aliniatul (1).
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.

Alte atribuţii. Preşedintele României , îndeplineşte şi alte atribuţii, care sunt stipulate în
articolul 94 din Constituţie; acestea sunt:
 conferă decoraţii şi titluri de onoare;
 acordă gradele de mareşal , de general şi de amiral;
 numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege
 acordă graţierea individuală.

5. Suspendarea din funcţie si punerea sub acuzare a Preşedintelui României

În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei , Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de către Senat, în şedinţă comună,
cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor , după consultarea Curţii Constituţionale.
În aceste situaţii , Preşedintele ţării poate da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui.
Conform articolului 96 (aliniatul 1) din Constituţie, Camera deputaţilor şi Senatul , în şedinţă
comună ,cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor , pot hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi
iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui
României, pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.. De la data punerii sub
acuzare şi până la demitere, preşedintele este suspendat de drept.
Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele ţării ,este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.
 6. Vacanţa funcţiei, interimatul funcţiei şi răspunderea preşedintelui interimar.

Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din

funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces, articolul 97 (aliniatul 1) din
Constituţie.
În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă său dacă Preşedintele este suspendat din funcţie
sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în
ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte
grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, atunci se aplică prevederile articolului 95, adică
este suspendat din funcţie sau prevederile articolului 98, adică interimatul se asigură, în ordine, de
Preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

7. Actele Preşedintelui României

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete, conform articolului 100
(alineatul 1) din Constituţie. Decretele se publică în Monitorul Oficial al României; nepublicarea
acestora, atrage inexistenţa decretului.
Decretele pot avea caracter normativ sau pot fi individuale. De pildă, decretul prezidenţial prin
care se declară mobilizarea parţială sau generali a forţelor armate sau decretul prin care se instituie
starea de asediu sau starea de urgenţă ar avea caracter normativ.
Decretul prin care, de exemplu, se conferă decoraţii sau prin care se acordă gradul de general
ori prin care Preşedintele numeşte în funcţii publice are caracter individual.
În afară de decrete, care sunt acte juridice, Preşedintele poate întocmi acte politice
(declaraţii, apeluri, mesaje). Aceste acte nu produc efecte juridice.
Unele decrete emise de Preşedintele României trebuie contrasemnate de primul-ministru, care
angajează astfel răspunderea Guvernului pentru conţinutul şi efectele acestora.
În ceea ce priveşte mesajele, acestea au ca suport constituţional articolul 88 din Constituţie,
potrivit căreia Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii.
Mesajul este un act politic prin care şeful statului adresează Parlamentului opiniile sale privind
principalele probleme politice ale naţiunii. Este de subliniat opinia că, deşi Constituţia prevede
conţinutul acestor mesaje la probleme politice, credem că Preşedintele României se poate referi şi la
probleme de natură economico-socială etc.
Conform articolului 101 din Constituţie, indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui
României se stabilesc prin lege.

Capitolul XII
AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ

1. Noţiunea de autoritate judecătoreasca

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca

sistem distinct
Termenul „justiţie" are două sensuri. Într-un sens, 'prin justiţie se înţeleg organele
judecătoreşti, iar într-un al doilea sens, se înţelege activitatea de soluţionare a proceselor civile,
administrative , comerciale , penale, de muncă , de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor
şi intereselor legitime încălcate. În limbaj obişnuit „a face justiţie” înseamnă „ a face dreptate”
Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri ca o funcţie de judecare a proceselor şi de
reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor
sociale convenite sau stabilite. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul ea privind direct chiar exerciţiul
puterii politice, în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele
dreptului, adică în realizarea principiului legalităţii.
Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare conform Constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie
să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplică
concret atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate.
Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte, învestite cu puteri statale
care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială.
Justiţia este partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. Activitatea jurisdicţională are un
conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi executiv, dar şi o integrează într-o viziune
sistematică în ansamblul activităţilor statale.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării Constituţiilor şi legilor. Judecătorul
interpretează legea şi o aplică, dar nu creează, drept. El aplică dreptul creat de către Parlament, el nu
poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale sau sentimentale,
deoarece este ştiut că legea este aspră, dar este dreaptă („dura lex sed lex").

2. Principiile fundamentale conform cărora se realizează Justiţia

Aceste principii sunt:

 Principiul legalităţii;
 Justiţia este unică şi egală pentru toţi;
 Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne şi a interpretului în Justiţie;

În activitea juridică, Ministerul Public reprezinta interesele generale al societăţi şi apără

ordinea de drept ,precum şi drepturile şi libertaţile cetaţenilor .Ministerul Public işi exercita atribuţiile
prin procurorii constituiţi în parchete, în condiţiile legii.
Parchetele funcţionază pe lânga instanţe de judecată , conduc şi supraveghează activitatea de
cercetare penală a poliţiie judiciare ăn condiţiile legii.
Procurorii îşi desfăşoara activitatea confocm principiului legalitaţii, al impasibilitaţii şu al controlului
ierarhic, sub autoritatea ministerului justiţiei.
Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice alta funcţie publica sau privată cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţămîntul superior .

5. Rolul, structura şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii

Coniliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţieie ,conform art. 133
aliniatul 1 din Constituţie.
Este alcătuit din 19 membrii din care 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi
validaţi de Senat; doi sunt reperezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se
bucură de o înaltă reputaţie profesională şi morală aleşi de Senat; Ministrul justiţiei, preşedintele
Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie şi Procurorol General al Parchetului de pe lângă Ănalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii etse ales pentru un mandat de un an, ce nu
poate fi reînnoit . Durata mandatului membrilor Consiliului Superiro al Magistraturii este de şase ani.
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret, sunt definitive şi irevocabile.
Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii, la care
participă.

Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii:

Consiliul Superior al Magistraturii propune preşedintelui României numirea în funcţie a

judecătorilor şi a procurorilor cu excepţia celor stagiari , în condiţiile legii.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale ,
în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, conform procedurii stabilite de
legea organică.
În anumite situaţii , Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară nu pot fi atacate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Consiliul Superiro al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin lege organică, în
realizarea rolului sau de garant al independenţei justiţiei.
În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii, şi apără
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile
prin procurori constituiţi în parchete ,în condiţiile legii.
Parchetele, funcţionează pe lângă instanţe de judecata , conduci şi supraveghează activitatea
de cercetare penală a poliţiei judiciare în condiţiile legi.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea conform principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Capitolul XIII.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul organelor puterii de stat.

În mai 1990 , Adunarea Constituantă aleasă a trebuit să opteze între controlul jurisdicţional al
constituţionalităţii legilor şi controlul politic al acestora , fiecare dintre ele având avantajele şi
dezavantajele sale. Legiuitorul constituant a optat pentru un tip de control al constituţionalităţii legilor
exercitat de o autoritate publică politico - jurisdicţională , special instituită pentru acest scop.
Această autoritate publică este Curtea Constituţională , ca şi alte autorităţi , cum ar fi Curtea
de Conturi, Înalta curte de Casaţie şi Justiţie, are un statut constituţional , întrucât principiile sale de
organizare sunt stabilite de Constituţie.
Caracterul politic al controlului constă , în primul rând , în procedura de desemnare a
candidaţilor în funcţia de judecător constituţional şi de alegere a şase dintre aceştia de către cele
două Camere ale Parlamentului.
Caracterul politic al jurisdicţiei constituţionale rezultă , de asemenea . din conţinutul politic al
normelor fundamentale a căror garantare este asigurată prin efectuarea controlului. În fine, unele
atribuţii conferite aceste autorităţi sunt: aprecierea constituţionalităţii unui partid politic , avizul
pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României ; aceste atribuţii întăresc
caracterul politic al autorităţii publice investite cu soluţionarea contenciosului constituţional.

Caracterul jurisdicţional rezultă , înainte de toate , din procedura de verificare a

constituţionalităţii unei dispoziţii legale, din statutul judecătorilor, din modul de organizare şi
funcţionare a autorităţilor publice respective.
Curtea constituţională are, pa lângă prerogativele de control constituţional şi alte atribuţii care
vizează asigurarea supremaţiei normelor constituţionale în domenii de interes social şi politic
deosebit, cum ar fi procedura de alegere a Preşedintelui României, exercitarea de către cetăţeni a
dreptului de iniţiativă legislativă, revizuirea Constituţiei, contestarea constituţionalităţii unui partid
politic.
Atribuirea acestor prerogative Curţii Constituţionale se explică prin caracterul ai independent
faţă de toate celălalte autorităţi publice şi prin poziţia Curţii de garant suprem al Constituţiei.
Scopul Curţii Constituante este garantarea supremaţiei Constituţiei. Acest scop pe care Curtea
îl înfăptuieşte în condiţii de exclusivitate nu se intersectează cu atribuţia Preşedintelui României,
prevăzută la articolul 80 ( aliniatul 2) din Constituţie, potrivit căreia şeful statului veghează la
respectarea Legii fundamentale.
Curtea Constituţională este garantul Constituţiei – articolul 142 ( aliniatul 1) din Constituţie.
Curtea Constituţională se compune din nouă judecători numiţi pentru un mandat de nouă ani, care
nu poate fi prelungit sau înnoit.
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele
României.
Judecătorii Curţii Constituţionale aleg. Prin vot secret, preşedintele acesteia pentru o perioadă
de trei ani. Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din trei în trei ani, în
condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară , înaltă
competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul
juridic superior.
Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu orice funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor din învăţământul superior.
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili
pe durata acestuia.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen. În cadrul plenului , deciziile sunt luate
în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul judecătorilor Curţii. Plenul Curţii îndeplineşte atribuţiile
conferite acesteia , care pot fi realizate numai prin cerere adoptată cu votul majorităţii judecătorilor.
De asemenea , plenul este competent să ia orice măsură necesară pentru buna desfăşurarea a
activităţii Curţii Constituţionale.
Şedinţele plenului se convoacă de preşedintele Curţii din proprie iniţiativă sau la cererea altui
judecător. Plenul Curţii este atât organ de jurisdicţie constituţională, cât şi organ care asigură buna
desfăşurare a activităţii Curţii Constituţionale.
Conform Legii numărul 47/1992, judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi să respecte
următoarele:
să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;
să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în
probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de
la vot nefiind permisă;
să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage
incompatibilitatea cu mandatul pe care-l exercită;
să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau
propagandă de orice fel;
să se abţină de la orice activitate sau manifestare contrară independenţei şi demnităţii funcţiei lor
Judecătorii răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a acestor îndatoriri. Stabilirea
abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de aplicare a acestora este de
competenţa exclusivă a plenului Curţii Constituţionale.
Ca înalţi demnitari în stat, judecătorii beneficiază de un regim special de imunitate. Astfel,
judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală sau contravenţională
decât cu aprobarea Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor, a Biroului Permanent al Senatului sau
a Preşedintelui României, după caz şi la cererea procurorului general.
Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale
aprţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. De la data trimiterii în judecată penală,
judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat din funcţia sa.
În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea
încetează.

Conform Legii organice a Curţii Constituţionale, mandatul de judecător încetează:

 la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a
drepturilor electorale ,de excludere de drept ori de deces;
  în situaţiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător
mai mult de şase luni;
 în cazul în care este membru al unui partid politic sau are alături de cetăţenia română, o
altă cetăţenie ori nu are domiciliul în ţară;
 încălcarea gravă a obligaţiilor ce îi revin conform Legii numărul 47/1992, modificata cu
Legea 168/2018

2. Competenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională, ca autoritate publică jurisdicţională exercită un control de legalitate şi

nu unul de oportunitate. Curtea Constituţională statuează numai asupra problemelor de drept.
În ceea ce priveşte actele supuse controlului de constituţionalitate, prevăzute de Legea
fundamentală, acestea sunt: '
• legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare, cât şi cele intrate în vigoare;
• regulamentele celor două Camere legislative; Ordonanţele Guvernului;
• iniţiativele de revizuire a Constituţiei, indiferent de iniţiatori şi iniţiativele legislative
prezentate de cetăţeni.

Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (controlul anterior).

Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori.
În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu cinci zile înainte de a fi
trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului şi înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se
depune la secretarul general de la Camera Deputaţilor şi de la Senat. În cazul în care legea a fost
adoptată în procedură de urgenţă , termenul este de două zile.
Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor Parlamentului se aduce la
cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 ore.
Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în
plen.
Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei de
secretarul general de la Camera respectivă.
În cazul sesizării Curţii Constituţionale de către unul dintre preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, de parlamentari, de Guvern sau de înalta Curte, de Casaţie şi Justiţie , preşedintele
Curţii Constituţionale , va comunica Preşedintelui României sesizarea primită în ziua înregistrării.
Dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României , de parlamentari sau de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie , Curtea Constituţională o va comunica , în 24 ore de la înregistrare , preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile .
Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul pot prezenta ,
în scris, punctul lor de vedere.
Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului ministru.
Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului, ministru..., ",',.'
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale cu participarea judecătorilor Curţii, pe baza
sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menţionate în
sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate
Decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se comunică
Preşedintelui României. De asemenea, decizia prin care se constată neconstitutionalitatea legii se
comunică şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, astfel că legea respectivă, se trimite
spre reexaminare Parlamentului, ceea ce echivalează cu un veto suspensiv.
Dacă Parlamentul adoptă legea în aceeaşi formă, dar cu o majoritate de cel puţin 2/3 din
numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstitutionalitate este înlăturată, iar promulgarea
devine obligatorie.
 Conform articolului 77 (aliniatul 1) din Constituţie, Legea se trimite spre promulgare
Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. . ,
Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea
legii.
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei,
promulgarea legii se face în cel mult zece zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de
la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei

Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului

Curtea Constituţională se pronunţă, asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului,
la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului este un control posterior.
Acest control poate fi declanşat după ce regulamentul respectiv a fost publicat în Monitorul
Oficial, adică după ce este pus în aplicare.
Dacă sesizarea se face de către parlamentari, aceasta se trimite Curţii constituţionale de
secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte în ziua depunerii iar Curtea Constituţională o
va comunica, în termen de 48 ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea
datei când va avea loc dezbaterea.;
Până la data dezbaterii, preşedinţii Camerelor pot comunica punctul de vedere al Biroului
Permanent. Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării şi a punctelor de
vedere primite,
Decizia se pronunţă cu votul majorităţi judecătorilor Curţii şi se aduce la cunoştinţă Camerei al
cărei regulament a fost dezbătut.
Curtea Constituţională nu este însă competenţă să se pronunţe asupra actelor de aplicare a
regulamentelor parlamentare.

Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate (controlul posterior).

Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor Dacă în cursul judecării, instanţa din oficiu sau
una dintre părţi invocă neconstituţionalitatea unei prevederi dintr-o lege sau ordonanţă, de care
depinde judecarea cauzei, excepţia ridicată se trimite Curţii Constituţionale spre a se pronunţa asupra
constituţionalităţii acelei prevederi.
Nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevederile legale a căror
constituţionalitate a fost stabilită de Curtea Constituţională, prin controlul prealabil.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate printr-o încheiere.
Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea
excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
În cazurile în care excepţia a fost ridicată din oficiu de instanţă, încheierea trebuie motivată,
ea cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei,
la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil.
În procesele penale, decizia de neconstituţionalitate constituie temei legal pentru rejudecarea
cazurilor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca neconstituţională .

4. Atribuţiile Curţii Constituţionale

Conform Constituţiei României principalele atribuţii-ale Curţii Constituţionale sunt:

 Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
 Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două Camere ,a 'Guvernului, a înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie ,a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a'
Constituţiei
 Se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţional la sesizarea
unuia dintre preşedinţi celor două Camere , a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori.
 Se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
 Hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în
faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate
fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
 Soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două Camere, a Primului-ministru sau a
Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
 Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului;
 Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte
al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
 Dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
 Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
 Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
 Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
 Îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de Legea Organică a Curţii.

4. Deciziile Curţii Constituţionale

Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca
fiind neconstituţionale , îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de
drept. ,
În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile înainte de promulgarea acestora,
Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia
Curţii Constituţionale.
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării,
deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

5. Competenţa Curţii Constituţionale privind revizuirea Constituţiei

Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de
cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de
cetăţeni cu drept de vot (articolul 150, aliniatul 1).
Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o
majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere.
Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin 3/4 din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
în ceea ce priveşte caracterul naţional independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi
limba oficială a statului român, acestea nu pot forma obiectul revizuirii.
De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Constituţia ţării nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu, sau a stării de urgenţă şi nici în
timp de război.

BIBLIOGRAFIE FINALĂ

• Ioan Sabau - Drept constitutional – Note de curs, Universitatea Bogdan-Voda 

2005
• I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. “ServoSat”, 2003;
• I.Muraru, Simina Tanasescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Lumina Lex, Bucuresti, 2010;
• T.Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, Ed.
“Lumina Lex”, 2000, vol. I-II.
• Ioan Muraru - Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2004
• Emil Boc - Separatia puterilor in stat, Editura Presa Universitara Clujeana,
Cluj-Napoca., 2000
• Ioan Muraru, Mihai Constantinescu - Drept parlamentar, Editura Gramar,
Bucuresti, 2003
• Jean Paul Jacque - Droit constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, 1996
• Pierre Pactet - Institutions politiques et droit constitutionnel, Masson, Paris,
1991.
• * Constitutia Romaniei, brosura 2015.