Colegiul Naţional de Medicină şi Farmaceutică

“Raisa Pacalo”

Comunicarea si rolul sau in practica medicala

Elaborat de: Mîrzac Eugen

Profesor:Iuliana Cibotaru

Chişinău 2017
 Comunicarea si rolul sau in practica medicala
Procesul comunicarii reprezinta transmiterea, receptionarea, stocarea,
prelucrarea si
utilizarea informatiilor, fiind caracteristica individului si societatii in toate
etapele dezvoltarii.
Prin comunicare omul dispune de principalul mijloc de socializare, in timp ce
sistemele si
structurile sociale isi mentin stabilitatea si isi realizeaza finalitatile prin
intermediul retelelor de
comunicatie disponibile.
Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematica a comunicarii, conform
careia cel
mai elementar act al comunicarii presupune existenta unui emitator, care utilizand
un limbaj
codifica un mesaj pe care il transmite printr-un canal de comunicare spre un
receptor ce primeste
mesajul in decodifica si ii intelege sensul. Exista de asemenea si raspunsul
receptorului la
mesajul primit, fiind vorba de feedback.
Comunicarea in relatia medic – pacient
Proces cheie in medicina, comunicarea imbraca mai multe forme si poate fi
intalnita in
diverse situatii, cea mai importanta dintre ele fiind fara indoiala cea intre medic
si pacient, care
furnizeaza o mare parte din datele necesare stabilirii diagnosticului. Totodata,
comunicarea
devine chiar unica modalitate de tratament in cazul unor boli cronice, prin
sfaturi, suporturi,
informatii gasindu-se stilul de viata impus de boala. Ameliorarea relatiei de
comunicare intre
medic si pacient presupune intelegerea complexitatii si subtilitatii
comportamentelor
interpersonale (B.H. Doblin, D. Klamen, 1997). Intre cauzele insuficientei
comunicari intre
medic si pacient se numara:
1. Atitudinea profesionala – multi medici afirmand ca timpul
consultatiei trebuie
redus in favoarea educatiei de specialitate. Daca unii medici nu ofera
informatii pacientilor,
considerand ca acestea le-ar putea afecta psihicul, o alta categorie de medici
considera
comunicarea informatiilor legate de boala catre pacient, indiferent daca au
fost sau nu
solicitate, drept o parte integranta a indatoririlor lor. Daca in primul caz
se poate vorbi despre
o delimitare clara a rolurilor, de control asupra consultatiei si de
accentuare a distantei dintre
ele, in a doua categorie se regaseste deja o relatie de reciprocitate, medicul
recunoscand in
pacient un factor activ pe tot parcursul desfasurarii relatiei medicale.
2. Stiluri de interviu – s-au diferentiat mai multe stiluri de
interviu, printre care se
numara: birocratic (cel mai comun, sondaj eficient, limitare a sensibilitatii
pacientului,
nediferentiere in functie de pacient), orientat spre persoana (empatia si
constientizarea
sentimentelor pacientilor sunt obiectul comunicarii), orientat spre pacient,
orientat spre
medic.
 3. Problema incertitudinii – este des intalnita in cazul bolilor
cronice, unde
etiologia lor nu este suficient cunoscuta, astfel neputandu-se oferi
informatii satisfacatoare.
Mentinerea incertitudinii este si o practica de mentinere a controlului asupra
pacientului si
tratamentului.
4. Neincrederea pacientului – la aceasta neincredere o contributie
importanta isi
aduce si diferentierea sociala impusa de medici in procesul de comunicare a
informatiilor
legate de boala, dar si modul in care se raspunde pacientilor ce solicita
informatii.
5. Perspective diferite ale medicului si pacientului – perspectiva
medicului se
indreapta spre rationamentul stiintific si datele psiho-clinice in evolutia
bolii, in timp ce
pacientul acorda importanta experientei subiective a bolii si semnificatiei
duratei acestei
experiente.
6. Dificultati legate de intelegere si memorie – apar atunci cand
informatiile
furnizate pe parcursul consultatiei nu sunt intelese ori sunt uitate intr-un
timp relativ scurt
 dupa consultatie. Intre factorii care contribuie la aceste aspecte se numara
vocabularul tehnic
al medicilor, agitatia pe care o produce vizita medicala, cantitatea prea mare
de informatie
furnizata uneori de catre medic, chiar si intr-un limbaj comun, selectia
convenabila a
informatiei de catre pacient.
Efectele comunicarii adecvate in practica medicala:
1. Controlul durerii postoperatorii – fenomen fiziologic identic la
toti indivizii,
durerea presupune, pe langa „senzatia de durere“ cu raspunsurile ei imediate si
o serie de
stari afective asociate in „experienta durerii“. Comunicarea cu pacientii
inainte de actul
operator reduce atat nervozitatea acestora, care este legata de durere, cat si
durerile
postoperatorii, contribuind la imbunatatirea starii lor fizice.
2. Reducerea anxietatii si stresului preoperator – nelinistea dinaintea
interventiei
chirurgicale influenteaza starea pacientului, uneori fiind necesara marirea
dozei de anestezic.
O buna comunicare cu pacientul inainte de actul operator contribuie la
optimizarea starii
fiziologice generale a pacientului, la reducerea stresului si la scaderea
complicatiilor
somatice care survin dupa operatie.
3. Respectarea indicatiilor medicale – multi pacienti nu respecta intru
totul
recomandarile medicului privind tratamentul pe care trebuie sa il urmeze. La
originea acestei
atitudini se gasesc doi factori principali, calitatea consultatiei si durata
tratamentului, dar si
lipsa de comunicare dintre medic si pacient. Nerespectarea indicatiilor
medicale creste astfel
atunci cand medicul nu ofera explicatii privind natura si cauzele bolii ori
cand manifesta
dezinteres in implicare pacientului intr-o relatie de colaborare avand drept
scop ameliorarea
starii de sanatate. S-a realizat astfel un model de coparticipare la decizia
privind tratamentul
adecvat (C. Charles, 1997):
a) medicul si pacientul sunt participanti in luarea deciziilor
medicale
b) ei trebuie sa isi transmita reciproc informatiile pe car ele
detin
c) ei trebuie sa faca pasi in directia consensului necesar pentru
aplicarea
metodei de tratament adecvata
d) ei trebuie sa ajunga la un acord asupra tratamentului aplicat.
4. Satisfactia pacientului fata de ingrijirea medicala primita –
pacientii au tendinta
de a pune accent pe calitatile personale ale medicului, in defavoarea
abilitatilor tehnice,
profesionale. Buna comunicare medic – pacient va conduce la scaderea
nemultumirii celui
din urma in ceea ce priveste calitatea serviciilor medicale primite si a
acuzelor de neglijenta
profesionala.
Metode de imbunatatire a comunicarii in practica medicala
 Pentru eficientizarea relatiei de comunicare intre cei doi actori ai
actului medical, au fost
elaborate cateva sugestii (Ley, 1976):
1. indrumarile si recomandarile sa fie date la anceputul
interviului
2. sa fie accentuata importanta recomandarilor si indicatiilor
medicale
3. sa se foloseasca propozitii si cuvinte scurte
4. informatia ce trebuie comunicata sa fie furnizata in propozitii
clare
5. recomandarile sa fie repetate
6. sa fie furnizate informatii concrete, precise, in mod detaliat,
mai degraba
decat informatiile generale.
7. sa fie date si informatii scrise pacientului, pentru a se putea
orienta atunci
cand este cazul.
 8. desemnarea unei persoane specializate in comunicare a cu pacientul
din
randul echipei terapeutice.

Comunicarea se invata si poate avea un rol foarte important in intelegerea

suferintei
pacientului, in stabilirea corecta a diagnosticului si a tratamentului si, bine in
teles, in vindecarea
lui.

Despre comunicare am putea spune ca e un lucru natural, simplu, care vine

de la sine si
pentru care nu ai nevoie de vreun training special. Si totusi, pentru cei mai multi
medici nu e asa.
Concentrati pe munca lor, atenti sa nu le scape ceva, stresati de pacientii
nerabdatori de la usa
cabinetului, medicii uita adesea sa mai vorbeasca, sa mai asculte si altceva decat
raspunsurile la
intrebarile despre simptome sau tratament.

Prima consultatie

Calitatea informatiilor obtinute de medic in timpul consultatiilor este

strans legata de
abilitatea de a pune intrebari pacientului si de a crea o relatie cu el. Studiile
arata ca intre 60 si
80% din informatiile necesare stabilirii diagnosticului primar sunt obtinute in
timpul interviului
cu pacientul. La randul sau, pacientul trebuie sa primeasca informatii pentru a
putea fi capabil sa
ia o decizie.

Rolul comunicarii:

 schimbul de informatii;
 decizii reciproc acceptate;
 dezvoltarea intelegerii;
 construirea increderii.

Obligatiile doctorului:

 concentrarea intregii atentii asupra pacientului;

 crearea unui mediu care sa protejeze demnitatea bolnavului;
 confidentialitatea (nedezvaluirea catre alte persoane a
informatiilor intime legate
de pacient);
 preocuparea permanenta pentru starea de bine a pacientului;
 respectarea rolului pe care il are pacientul sau familia acestuia.

Obligatiile pacientului:

 stabilirea unei liste de intrebari pe care vrea sa le adreseze

medicului;
 la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau alta persoana de
incredere care
sa-l reprezinte in discutiile cu medicul;
 dialogul deschis cu medicul;
  prezentarea cat mai obiectiva a simptomelor pe care le are.

Cand toate acestea nu se respecta, relatia medic-pacient este deficitara,

iar consecintele
pot fi : frustrarea, furia, acuzele, cresterea numarului de radiografii, analize,
teste, vizite la
medici diferiti. Si nu doar pacientul poate trai sentimente de frustrare sau furie,
ci si medicul,
care nu reuseste sa obtina implicarea bolnavului si ameliorarea sau vindecarea lui.

Tratamentul pe Internet

Comunicarea medic-pacient nu trebuie sa se reduca doar la vizitele clasice.

Poate include
schimburi de e-mail-uri, convorbiri telefonice, recomandari ale unor site-uri de pe
Internet,
intalniri de grup pentru bolnavii ce sufera de aceiasi maladie sau alt fel de
grupuri de suport etc.
Medicii pot oferi materiale educative: brosuri, materiale redactate de ei, reviste,
casete video,
CD-uri, carti.

Pana de curand, in cadrul consultatiilor, medicul era singurul responsabil

de detinerea
informatiilor stiintifi ce. Acum, prin usurinta cu care se pot obtine astfel de
informatii, pacientii
pot avea un rol activ in luarea deciziilor.

Desigur exista o preocupare fata de corectitudinea informatiilor medicale

raspandite prin
Internet. Aici insa, medicul poate fi de ajutor recomandandu-i pacientului site-uri
al caror
continut l-au verificat ei insisi.

In cazul unor astfel de site-uri sursa trebuie sa fie sigura si sa fie

cunoscut grupul tinta
carora se adreseaza. De exemplu, pot fi informatii furnizate de companii
farmaceutice, iar
prezentarea facuta sa recomande utilizarea imediata a unui anume medicament.

Totodata, in privinta unor boli foarte grave exista site-uri care pot
ingrozi pacientul sau,
dimpotriva, ii pot da sperante false.

In SUA doar 5% dintre cei care se

informeaza prin
intermediul Internetului au
recomandaridate in acest
sens de catre medici. O solutie ar putea
fi ca medicii sa-si
faca propriile site- uri. Journal of Medical
Internet Research al
College of Medicine, University of
Illinois, Chicago,
USA, a prezentat un sondaj realizat in randul
a 700 de medici
pediatri. Procentul celor care aveau site-uri proprii crescuse de la 24% in 1999 la
46% in 2000.
Ca alternative de informare folosite de alti medici erau revistele de specialitate
si organizatiile
profesionale.

Si totusi, dintr-un studiu realizat de American Medical Association pe

1.084 de medici a
reiesit ca doar 11% considerau ca Internetul poate fi folositor in educarea
pacientilor.Chiar daca
exista teama ca Internetul altereaza relatia medic-pacient, multi bolnavi ajungand
sa se trateze
singuri, in cazul in care medicii ii ajuta sa-si obtina informatiile, relatia poate
sa fie chiar mai
buna decat una clasica.

Comunicarea diagnosticului

Dezvaluirea diagnosticului catre pacient, mai ales cand este vorba de o

maladie
incurabila, este unul dintre cele mai grele aspecte ale comunicarii intre medic si
bolnav. Multi
cred inca faptul ca aflarea unui diagnostic sumbru il deprima ireversibil pe
pacient, il face sa
renunte la a mai lupta cu boala, il determina chiar sa recurga la gesturi finale.
Desigur, toate
aceste riscuri sunt posibile. Ele pot fi insa sensibil atenuate si chiar evitate
prin abilitatea
medicului.

Se considera ca pacientul are dreptul de a sti diagnosticul daca doreste.

Iar in cele mai
multe cazuri doreste. Un studiu realizat in Romania in 1990 (Popovici - Marsu C)
arata ca 95%
dintre cei intervievati doreau sa stie. De aici incolo este important cum anume i
se comunica
diagnosticul. Medicii prefera sa comunice cu familia si sa stabileasca impreuna cu
membrii
acesteia conduita viitoare fara sa-l consulte pe bolnav, ca si cum acesta n-ar fi
implicat. Desigur,
uneori rudele sunt cele care afirma ca bolnavul nu trebuie sau nu vrea sa stie. O
atitudine corecta
din partea medicului presupune intrebarea directa a pacientului daca doreste sau nu
sa stie.

Inainte de a comunica diagnosticul, e bine ca medicul sa stie cat mai multe

despre
pacientul sau, despre viata lui, valorile sale, abilitatile si puterile lui.
Astfel, prezentarea
diagnosticului se poate face intr-un mod incurajator, subliniind ce ar putea face
pacientul pentru
a-si ameliora starea.

Pentru cei mai multi medici este cu atat mai greu sa vorbeasca deschis
despre diagnostic
cu cat prognosticul este rezervat, iar pacientul este foarte tanar. Desigur,
medicul poate apela la
sprijinul unui psiholog impreuna cu care sa faca o strategie de comunicare.

Lipsa de informatii creeaza confuzie

Scopul unui pacient care se prezinta la medic este de a afla mai multe
despre suferinta sa,
despre cauze, consecinte, tratament, alternative etc. In momentul in care pacientul
nu primeste
informatiile dorite poate avea reactii diferite. Poate fi nemultumit si atunci
apeleaza la alt medic.
Exista o categorie de pacienti care fac "shopping" de doctori, aduna numeroase
investigatii, au
un dosar substantial de analize si recomandari de tratamente. Nu vorbim acum despre
astfel de
pacienti cunoscuti in anii din urma ca ipohondri. Totusi, si alti oameni
nemultumiti de vizita la
medic pot incepe un "shopping" in cautarea unui doctor care sa le vorbeasca pe
intelesul lor si sa
le explice de ce trebuie sa faca anumite lucruri.

Ambiguitatea unei discutii cu medicul poate speria foarte tare un pacient.

Acesta crede ca
e ceva grav, poate incurabil, si ca medicul ii ascunde asta. Iar in continuare
poate incepe sa caute
dovezi care sa-i sustina ipoteza. Isi va interpreta fiecare simptom, fiecare stare,
se va documenta
si va ajunge sa se diagnosticheze singur. Acest lucru poate fi extrem de periculos.
 Un alt pacient ar putea crede ca daca medicul nu a fost ferm, nu i-a
interzis clar anumite
obiceiuri sau nu l-a trimis la spital inseamna ca nu are nimic grav si ca probabil
i-a prescris o
reteta ca sa nu plece cu mana goala de la el.

Astfel, constient sau nu, fiecare pacient are o reactie fata de lipsa de
comunicare a
medicului si cauta explicatii cu orice pret. Si bine inteles le gaseste.

Doar 40 de secunde

Medici ai Departamentului de Management si Politica Sanitara a

Universitatii pentru
Sanatate Publica si Igiena din Baltimore au realizat un studiu pornind de la
urmatoarea intrebare:
"Pot 40 de secunde de compasiune sa reduca teama pacientului?". Studiul a fost
realizat pe 123
de femei care au supravietuit cancerului la san si alte 87 femei care nu au fost
atinse de aceasta
maladie. Ele au avut ocazia de a viziona o caseta in care un medic isi exprima
compasiunea in
fata pacientului sau. Un alt grup de femei (de control) a urmarit o consultatie
standard. Femeile
care au vazut caseta in care medicul isi expima compasiunea au spus despre el ca
este cald, mult
mai atent, sensibil, empatic. Nu acelasi lucru l-au sustinut femeile care au vazut
cealalta caseta.
In cazul primelor, anxietatea (teama) a fost sensibil redusa dupa vizionarea
casetei, spre
deosebire de femeile din grupul de control. De asemenea, primele au afirmat ca
medicul voia clar
ce era mai bine pentru pacient, il incuraja sa puna intrebari si il implica in
luarea deciziilor.