Sonatele pentru pian

de George Enescu

Teodor Dragulanescu - anul IV

Sonata pentru Pian op. 24 nr. 1

Sonata numarul 1 pentru pian este un exemplu din opera lui George
Enescu, care evidentiaza capacitatea sa de pianist si compozitor. Aceasta este o
lucrare in trei parti ce imbina mai multe stiluri si influente muzicale intr-o
unitate puternic expresiv.

In prima parte, Allegro moderate e grave, in masura de trei patrimi,

Enescu modifica radical forma de sonata. In primul rand dezvoltarea incepe in
tonalitatea Fa diez minor, iar reexpozitia in Do minor, tonalitate extrem de
indepartata. Deasemeni, coda primei parti are caracter de passacaglia, lucru
observat pentru prima data de Anatol Vieru. Textura simpla de la inceput se
complica pana la extrem, procedeul de compozitie fiind cel de variatie ale
aceloras motive ce formeaza temele.

Incipitul format de expunerea primei teme in octave triple, este asemanat

de Pascal Bentoiu cu inceputul Sonatei in Si bemol de F. Liszt. Mersul modal
este al acestei teme este Oedipian in schimb, asa numita gama lautareasca sau
minorul armonic cu treapta a patra ridicata fiind folosita si in opera. Tema I are
un mers descendent lent, care impreuna cu elementul modal creaza un caracter
de jale tipic folclorului romanesc. Cea de-a doua tema apare in masura a noua,
contrastanta din mai multe privinte: caracter mai optimist, ritm punctat, mers
ascendent, textura simpla. Imediat dupa m 13, tema I apare in registrul grav,
deja fiind modificata, mana dreapta avand texturi extrase din puntea dintre
teme ce sporesc tensiunea.

A doua parte, Presto Vivace, este un amalgam de dansuri folclorice

romanesti, ce se dezvolta, de la incipitul fugatto a doua voci fara contrapunct,
printr-o acumulare de linii melodice. Caracterul este unul scherzando, in
contrast cu prima parte sumbra, carateristic muzicii lui Prokofiev iar in unele
pasaje apare diatonicismul specific sonatei de Stravinsky. Nu are o forma clara,
desi reintoarcerea celei de-a doua teme in mai multe forme variationale
sugereaza cea de Rondo.

Ultima parte, Andante Molto Expresivo, la fel ca si celelalte, nu are o

forma clara, dar o putem clasifica intr-una aproximativ ternara (ABA). Aceasta
este scrisa in stil profund impresionistic. Este descrisa de catre Enescu intr-un
interviu de luat la Radioul Francez pe data de 25 ianuarie 1952 ca fiind o
transpunere muzicala a atmosferei campiei romanesti in timpul noptii.

Nota singura repetata inegal ce se transforma intr-o terta mica deschide

tabloul muzical cu un sentiment puternic de solitudine si melancolie. Ea devine
motivul de baza a partii a trei si este intalnit in diverse texturi si modificat de-a
lungul progresiei armonice. Armonia modala si disonantele sunt folosite de
compozitor pentru a creea atmosfere contrastante ce imbina modernismul cu
materialul de factura folclorica, aceasta parte avand un clar caracter de doina.
Sonata pentru Pian op. 24 nr. 3

Sonata op. 24 n. 3 in Re major este o lucrare in stil neoclasic, incorporand cu

inginuitate motive si armonii specifice muzicii traditionale romanesti.

Partea I, Vivace con brio, este o provocare technica, tempoul ridicat

impreuna cu ritmurile sincopate ridicand dificultatea ei iar armonia prezinta
schimbari surprinzatoare. Pascal Bentoiu scrie ca forma construita de Enescu
este o abordare foarte excentrica a formei de sonate clasice, avand doua
reexpozitii separate de o punte.

Partea a II-a, Andantino cantabile, este contemplativa, marcata de

melodia folclorica melancolica, insotita de armonii modale complexe. Tema are
un caracter visator , prima sa redare fiind o monodie, mai apoi revenind de data
aceasta insotita de acompaniament armonic. Ea provine din materialul temei
partii I, fiind o verziune modificata a acesteia.

Partea a III-a, Allegro con spirito, este un rondo cu caracter , bazat in

mare parte pe cea de-a doua tema a partii a II-a. Dupa anuntul inceperii partii
cu niste figuratii cu texturi de batai de clopote, partea isi incepe fuga in stil de
toccata pana la sfarsitul piesei.
Similitudini intre cele doua opusuri

Doua lucrari reprezentative in creatia pentru pian a lui George Enescu,

sonatele sunt piese ce arata spiritul experimentativ al compozitorului. Poate cel
ma batator la ochi aspect de originalitate este abordarea formelor,
compozitorul subjugand forma expresivitatii libere specific spatiului romanesc
evitand simetricul. Armonia este una aglomerata aproape, ea imbina diverse
stiluri componistice, modalismul folcloric il intalnim alaturi de armonia
cromatizat.
Estetica sa este caraterizata pelanga partea folclorica de stilul neoclasic,
cel impresionist si de romantic tarziu, faze ale creatiei sale, ce au avut cu toate
impact asupra opusurilor tarzii.

Ambele lucrari sunt formulate in trei parti cantrastante, trasatura de baza

in creatia sa, in interiorul peselor acesta realizand prin texturi, limbaj si
armonie diferente de caracter si atmosfera.

De asemeni abordarea ca puncte de pornire pentru partile a II-a este cea

a melodiei traditionale de doina, ce aduce starea de meditatie de visare atat de
des intalnita in folclorul national.

Asemanarile dintre cele doua opusuri lasa loc si de indentitate clar

diferentiata intre ele prin masajul transmis si prin stilistica. Prima sonata este
un amalgam emotional al solitudinii intr-un stil clar modernist si cu o armonie
masiv experimentala, pe cand a doua sonata scrisa neo-clasic are un optimism
persistent inca din incipit si armonie mai putin indrazneata catre teritorii
neexplorate.
Bibliografie

 Bentoiu Pascal “Capodopere Enesciene”, Bucuresti 2010, Ed. Muzicala

 Zottoviceanu Elena, Adrian Ratiu,Myriam Marbe “Premiera Operei Oedip”

(1934-1934)

 Noel Malcolm “George Enescu:His Life and Music”