ANTIDIABETICE

BAZE FIZIOPATOLOGICE
Pancreasul este o glanda anexata tractului digestiv, de natura mixta, alcatuit din doua
componente, exocrina si endocrina, ale caror activitati desfasurate in paralel aloca intregului organ
multiple roluri importante in contextul digestiei si metabolismului.
Pancreasul exocrin
Acinii si ductele pancreatice alcatuiesc in
ansamblu o glanda digestiva
fundamentala pentru procesele de
digestie si absorbtie. Produsul de secretie
al pancreasului exocrin este reprezentat
de sucul pancreatic, care ajunge de la
nivelul acinilor pancreatici, prin ductele
pancreatice, in duoden, unde substantele
din compozitia sa vor participa la
desfasurarea proceselor de digestie.
Sucul pancreatic este secretat
discontinuu, in functie de perioadele
alimentare, iar secretia sa, initiata la 2-3
minute de la debutul digestiei, descrie o
curba ascendenta ce atinge punctul
maxim dupa 2-3 ore si ulterior o curba
descendenta care ajunge la 0 in 7-8 ore.
Debitul, tipul de evolutie si concentratia enzimatica a secretiei pancreatice exocrine sunt influentate
de natura alimentatiei. De asemenea, in stari de inanitie, carentiale si avitaminoze s-a semnalat
scaderea semnificativa a secretiei, iar cresterea sa a fost notificata dupa supraalimentatie.
Pancreasul endocrin
Pe langa activitatea exocrina, indispensabila digestiei intestinale,
pancreasul indeplineste si un important rol endocrin, prin
intermediul insulelor Langerhans, raspandite in intreg
parenchimul glandei. In zona centrala a fiecarei insule sunt
dispuse celulele secretoare de insulina (beta), ce reprezinta intre
60 si 80% din totalul celulelor. Catre periferie, se disting celule
secretoare de glucagon in proportie de 15-20%, celule
specializate in secretia de somatostatina 5-10% si celule
secretoare de polipeptid pancreatic, intre 15 si 20%.
Insulina este un polipeptid alcatuit din 51 aminoacizi, organizati
pe doua lanturi peptidice unite prin doua punti disulfidice. Este
sintetizata prin intermediul proinsulinei, la nivelul celulelor B
(beta). Insulina este implicata in metabolismul glucidic, protidic si
lipidic si actioneaza in principal la nivelul ficatului, fibrei
musculare si testului adipos. Stimuleaza captarea glucozei de
catre celulele organismului, avand astfel efect hipoglicemiant. In
acelasi timp intensifica glicogenogeneza si inhiba
gluconeogeneza. De asemenea, stimuleaza lipogeneza, are efect
inhibitor asupra lipolizei si creste sinteza proteica.

1
**[Glicogenogeneza  este  procesul metabolic  de biosinteză al  glicogenului și se realizează prin
legarea moleculelor de  glucoză. Acest proces este activat în ficat sau este stimulat hormonal de
către  insulină, care se secretă ca urmare a unui nivel crescut de glucoză în  sânge.]
**[Gluconeogeneza  este o  cale metabolică  care are ca rezultat generarea de  glucoză  din substraturi
non-glucidice: aminoacizi  glucogenici,  glicerol  sau intermediari ai altor  metabolisme, precum
piruvatul  și  lactatul. Gluconeogeneza este unul dintre procesele utilizate de către organismul uman și
al altor animale cu scopul de a menține nivelul  glicemiei  și de a evita instalarea unei stari
hipoglicemice. Celelalte mecanisme sunt degradarea glicogenului (glicogenoliza) si catabolismul
acizilor grasi.]
Imagine computerizată a moleculei de insulină
Excitantul fiziologic al insulinosecretiei este reprezentat de
concentratia de glucoza din sange. Astfel, o crestere a glicemiei
stimuleaza secretia si descarcarea insulinei in sange in doua
faze. La 3-5 minute dupa instalarea hiperglicemiei se
declanseaza prima faza in care se secreta insulina din
abundenta, de aproximativ 7-10 ori mai multa decat in secretia
bazala. In urmatoarele 5-10 minute se inregistreaza o scadere,
initiindu-se cea de-a doua faza, mai ampla si de lunga durata.
In general, secretia de insulina este proportionala cu glicemia,
diminuandu-se imediat ce valoarea acesteia se va normaliza.
De asemenea, insulinosecretia este reglata si prin intermediul
unui mecanism secundar, neuro-reflex, declansat de variatiile
glicemice care stimuleaza receptorii specializati din sistemul
vascular. Astfel, ajung impulsuri la centrii glicoreglatori din
hipotalamus, de unde pornesc comenzi spre centrii parasimpatici care vor stimula secretia de insulina.
Pe langa glucoza, acizii grasi si aminoacizii, precum arginina si lizina, detin proprietati insulinosecretoare,
iar alte substante care influenteaza insulinosecretia sunt adrenalina si noradrenalina (cu efect inhibitor)
si secretina, colecistochinina si gastrina (cu efect stimulator moderat).
Glucagonul este un peptid format dintr-un singur lant de 29 aminoacizi, secretat de celulele A (alfa).
Reprezinta cel de-al doilea hormon pancreatic a carui activitate intervine in echilibrul glicemic. Spre
deosebire de insulina, acesta actioneaza in sens hiperglicemiant, cu efect de 30-50 ori mai puternic
decat al adrenalinei, stimuland glicogenoliza hepatica si gluconeogeneza. De asemenea, relaxeaza si
dilata fibra musculara neteda, precum cea a stomacului, duodenului sau sfincterului Oddi, iar la nivelul
tesutului adipos are efect lipolitic.
Factorul principal de control si reglare a secretiei de glucagon este reprezentat de concentratia de
glucoza din sange, a carei valoare scazuta are efect glucagonosecretor. La fel se comporta si unii
aminoacizi, precum alanina si arginina, care dupa un pranz hiperproteic pot stimula secretia alfa-
insulara de glucagon. De asemenea, catecolaminele pot avea efect stimulator, fapt dovedit de
cresterea secretiei de glucagon de pana la 4-5 ori mai mult in perioadele de efort fizic sau stres. La fel
ca in situatia insulinei, componenta umorala este completata de cea nervoasa in mecanismul de
autoreglare. Simpaticul are cu rol stimulator, iar parasimpaticul, inhibitor, ambele tipuri de fibre
vegetative fiind subordonate centrilor glicoreglatori hipotalamici.
Somatostatina  este un polipeptid format din 14 aminoacizi, sitetizat de celulele D, si are o durata de
viata in sangele circulant de aproximativ doua minute. Secretia sa este stimulata atat de principalii
nutrienti administrati oral sau intravenos, cat si de cresterea concentratiilor unor hormoni
gastrointestinali. In general, somatostatina are proprietati inhibitorii, suprimand eliberarea unor
hormoni precum insulina, gastrina, secretina, peptidul vasoactiv intestinal, polipeptidul pancreatic,
glucagonul. De asemenea, are efect inhibitor si asupra motilitatii intestinale, biliare si gastrice.
Polipeptidul pancreatic, alcatuit din 36 aminoacizi, este secretat de catre celulele PP, intalnite
preponderent la nivelul capului pancreatic. Acesta actioneaza asupra pancreasului exocrin, inhiband
secretia de bicarbonati, atat in conditii bazale, cat si sub actiunea secretinei. Activitatea sa este

2
dublata de cresterea motilitatii gastrice si intestinale. Alimentele cu un continut crescut de proteine,
stimularea colinergica si hipoglicemia sunt potentiali stimulatori ai secretiei de polipeptid pancreatic.

3
 Glucidele sau hidratii de carbon reprezinta principala sursa de energie. Provin in mare parte din
sursa exogena (alimente) si endogena prin glicogenoliza si gluconeogeneza.
Glicemia reprezinta echilibru dintre aportul, productia si consumul de glucoza. Valorile normale,
a jeun (pe nemancate) sunt in jurul valorilor de 80 - 110 mg/dl sau 4,5 - 6,1 mmol/l.
Glucidele se gasesc sub forma de: polizaharide (amidon, glicogen, celuloza, pentozani);
dizaharide (zaharoza, maltoza, lactoza); monozaharide (glucoza, fructoza, galactoza, pentoze).
Glucidele in organisme au rol structural (de ex. mucopolizaharidele in tesutul conjuctiv) si de
depozit energetic (de ex. amidonul la plante si glicogenul la animale).
Forma de absorbtie a glucidelor este de monozaharid. Glucoza fiind singura forma circulanta,
metabolismul glucidelor se rezuma la metabolismul glucozei.
Depozitarea glucidelor se face sub forma de glicogen (ficat, muschi, mai putin in creier).
Rolul ficatului in mentinerea glicemiei
Ficatul poate produce glucoza in lipsa aportului alimentar sau in conditii patologice, avand si rol
de depozit a excesului glucidic.
Functiile ficatului in metabolismul glucidic sunt:
- glicogenetica: aprovizionarea sangelui cu glucoza la o concentratie constanta pentru nevoile
organismului de 225 g/ zi;
- glicogenogeneza: sinteza si depozitarea glicogenului , compensand aportul discontinuu de glucoza;
- gluconeogeneza: sinteza endogena de glucoza din produsi neglucidici;
- glicogenoliza: degradarea glicogenului si refacerea glucozei.

In metabolismul glucidelor valorile glicemiei reprezinta un parametru important. Homeostazia

glicemica rezulta din efectele antagoniste a celor 2 grupe de mecanisme, hiper- si hipoglicemiante,
care functioneaza reflex. Mecanismele hipoglicemiante constau in secretia de insulina, cu efecte
multiple, si eliminarea excesului de glucoza prin urina, cand glicemia depaseste 180 mg/dl.
Mecanismele hiperglicemiante realizeaza cresterea glicogenolizei si gluconeogenezei prin influente
neurovegetative (simpatice) si neuro-endocrine (adrenalina, glucagon, corticosteroizi).

4
 Patologia reglarii glicemiei cuprinde sindroame hiper- si hipoglicemice. Dintre cele hiperglicemice
se remarca diabetul, prin frecventa si evolutie. El este datorit insuficientei secretiei insulinei de catre
pancreas, ca urmare a unor cauze complexe. Rezulta hiperglicemie, care determina o suita de alte
tulburari caracteristice. Depasirea pragului renal de reabsorbtie a glucozei (300-400 mg glucoza/min.)
duce la glicozurie. Prezenta glucozei in urina tubulara actioneaza ca un diuretic osmotic, se produce
poliurie, cu urina slab colorata si densitate peste 1020. Ca o consecinta a acesteia apare polidipsia
(stare de sete intensa), dar si tulburari electrolitice. Neutilizarea glucozei, cresterea gluconeogenezei
din proteinele proprii si deshidratarea determina scaderea ponderala, mai mare in diabetul juvenil.
Denutritia determina polifagia (senzatia de foame excesiva). Tulburarea metabolismului glucidic se
repercuteaza si asupra lipidelor care nu mai sunt metabolizate pana la CO2 si apa. In sange se
acumuleaza corpi cetonici (acid beta-oxibutiric, acid acetil-acetic, acetona), ceea ce determina
scaderea rezervei alcaline cu acidoza (acidoza compensata) si a pH-ului sanguin (acidoza
decompensata).
Diabetul a fost clasificat dupa mai multe criterii. Astfel, dupa modul de aparitie exista diabet
zaharat primar (ereditar) si diabet zaharat secundar (dobandit). In functie de varsta la care apare, se
distinge diabetul juvenil (0-24 ani), al adultului (25-64 ani) si al batranului (dupa 65 ani). Diabetul
juvenil, slab sau cu denutritie, este cu carenta insulinica absoluta, tendinta la ceto-acidoza si insulino-
dependent. Diabetul aparut dupa 30 ani este diabetul gras al adultilor, cu carenta insulinica relativa.
O clasificare terapeutica distinge:
- diabet tip I, insulino-dependent  apare de obicei la tineri, ocazional la adulti (in etiologia lui s-a
demonstrat o participare autoimuna)

5
- diabet tip II, noninsulino-dependent  apare de obicei la adulti, rar la tineri (se datoreste
coexistentei unei deficiente in insulina si unei rezistente fata de acest hormon)

Etiologia diabetului zaharat

Diabetul zaharat, cu o raspandire atat de larga si cu un polimorfism clinic atat de variat, ridica
foarte multe probleme cercetatorilor in legatura cu conditiile sale de aparitie. Cauza diabetului
este inca putin cunoscuta, desi i s-au inchinat atatea studii clinice, patogenice, experimentale.
Diabetul poate aparea:
 in urma afectarii directe a pancreasului (pancreatite cronice, cancer de pancreas,
pancreatectomia totala sau intinsa)
 in urma perturbarii functiei de glicogeneza a ficatului, ca rezultat al imbolnavirii acestuia
(hepatitei infectioase sau toxice, cancer, ciroza hepatica) putand evolua cu hipoglicemii in
cazuri terminale
 in situatia in care unul dintre hormonii cu actiune antagonica insulinei este secretat in exces,
ca urmare a unei disfunctii a glandelor endocrine: hipersecretia de hormon somatotrop STH
(acromegalie), de hormon adrenocorticotrop ACTH si glucocorticoizi (sindrom Cushing), de
catecolamine (feocromocitom), de hormon tiroidian ( hipertiroidie) sau de glucagon
(glucagonom); in aceasta categoric poate fi inclus si diabetul indus de terapia hormonala cu
corticosteroizi sau cu contraceptive cu estrogeni de sinteza
 in cazul unui sindrom ereditar rar sau asociat unei afectiuni rare (sindromul Wegener,
sclerodermia)
Astfel, factorii predispozanti pot fi:
Ereditatea
- este factorul predispozant cel mai important in diabetul zaharat si este una din cele mai
controversate probleme legate de etiologia diabetului.Tipul 1 de diabet zaharat va fi dobandit cu o
probabilitate de 3-5% de catre un copil daca unul dintre parinti este bolnav.Daca ambii parinti sunt
bolnavi, riscul creste la 10-25%.

6
Cosangvinitatea
- desi controversata, a facut sa se observe ca boala apare mai frecvent la rudele de sange ale
diabeticilor. Ea mareste deci sansele de punere in evidenta a tarelor erediatare.
Varsta
- este un alt factor in apariatia diabetului. Exceptional de rar instalat de la nastere, diabetul poate
surveni la orice varsta, incepand cu copilaria si terminand cu batranetea. Un prim val se instaleaza pe
la varsta de 2-3 ani si coincide cu aparitia dentitiei de lapte. Un al doilea val de diabet juvenile poate
mai putin important numericeste isi face aparitia la varsta de 5-7 ani, o data cu schimbarea dintilor
si, in fine, pubertatea (12-14 ani), reprezinta o perioada critica in care diabetul atinge de regula un
nou pisc. Diabetul de maturitate este cel care se instaleaza la varsta adulta. Momentul etiologic
important pentru aparitia diabetului este perioada critica de instalare a andropauzei si mai ales a
menopauzei.
Sexul
- diabetul apare atat la femei, cat si barbati. La conditii egale de viata, proportia diabetului
este prcatic egala intre cele doua sexe. Unele diferente sunt nesemnificative cantitativ si isi gasesc
explicatia mai ales in solicitarea diferita a celor doua sexe in cadrul conditiilor de viata, al
preocuparilor si in raport cu epoca. Daca in mod direct sexul nu are importanta deosebita legata de
diabet, trebuie sa mentionam doua momente etiologice importante legate de sexul feminin:
sarcina si menopauza.
Sarcina
- reprezinta o incarcare metabolica suplimentara si un stres endocrin deosebit.Vom intelege
aceasta daca ne vom gandi la hipertiroidia din prima parte a sarcinii si la hiperhipofizarismul
din ultima parte a ei. Ambele preponderente endocrine au evidente efecte diabetogene. Nu
este intamplator faptul ca adeseori in cursul sarcinii apare o glicozurie pasagera sau/si o
hiperglicemie la limita, care dispar dupa nastere, dar care anunta cu multi ani inainte instalarea
unui diabet de maturitate autentic.
Menopauza
- este celalalt moment fiziologic important din viata femeii care are un rol diabetogen de
necontestat. Daca in primele decade diabetul este mai intalnit la barbati, in ultimile decade ale
vietii acesta este excedentar la femei.
Urbanismul
- viata citadina, prin elementele ai caracteristice, creeaza o diferenta neta in prevalenta diabetului. In
toate tarile exista o diferenta de frecventa a diabetului intre mediul urban si rural, in favoare
primului, datorita conditiilor specific urbane: tensiunea nervoasa, viata trepidanta, program
stresant la diverse ore din zi sau noapte, suprasolicitarea functiilor intelectuale, suprasolicitarea
afectiva cu stresarea functionala a glandelor adrenergice (sub raportul endocrinian) si
hipersimpaticotonia (sub cel neurovegetativ), la care se adauga reducerea activitatii fizice,
sedentarismul si industrializarea, ameliorarea conditiilor economice cu obiceiuri alimentare noi
(supraalimentatia si preponderenta dulciurilor rafinate in ratia alimentara).
Profesia
- statisticite care incearca sa analizeze legatura dintre maladia diabetica si profesia bolnavului reusesc
sa arate ca diabetul apare legat in general de profesii cu activitate fizica redusa, profesii care prin
natura sau prin mediul in care se desfasoara favorizeaza supraalimentatia si, in special, excesul de
dulciuri rafinate, de meseriile legate de emotiile puternice si, in general, de profesiile intelectuale,
munci de raspundere.
Alimentatia
- cantitativ ratia alimentara influenteaza direct aparitia diabetului. O alimentatie bogata
favorizeaza in general diabetul, pe cand una saraca evita aceasta maladie. In acest sens,
diabetul este mai frecvent in tarile si la grupurile populationale care consuma mai multe glucide
decat la cei care se hranesc predominant protido-lipidic. In cadrul glucidelor trebuie sa facem
deosebire intre glucidele macromoleculare din natura (amidon, glicogen), care se degradeaza
lent la diverse nivele ale tubului digestive, fapt care conditioneaza o absorbtie lenta si prelungita, si

7
glucidele rafinate cu mulecula mica, care se prezinta sub forma de dulciuri concentrate. Ele sunt
aduse repede in stare de absorbtie, determina piscuri inalte de hiperglicemie si streseaza functional
pancreasul mai mult decat glucidele naturale.
Obezitatea
- constituie un factor etiologic de prim ordin mai ales in diabetul zaharat de maturitate. Individul
peste varsta de 50 ani rar ajunge la diabet daca nu este obez. Mai mult de 80% din diabeticii adulti
au suferit sau sufera de obezitate.
Obezitatea conduce la diabet prin doua elemente:
• prin gravitatea ei, in sensul de cantitate a excesului ponderal;
• prin durata obezitatii, in sensul ca diabetul obezului se amelioreaza cand pacientul este
supus la un regim global hipocaloric si, uneori, se poate amenda cand acesta pierde
excesul ponderal, revenind la greutatea normala.
Diabetul si obezitatea sunt tulburari care pot coexista la aceeasi persoana, dar pot surveni la
persoane diferite in aceeasi familie. In modul acesta, corelatia diabetului cu obezitatea poate avea
un substrat genetic sau se poate datora numai unor obiceiuri familiale.
Disfunctii ale glandelor endocrine
- diabetul zaharat poate fi favorizat de disfunctii sau leziuni ale glandelor endocrine care intervin
hipoglicemiant in fenomenul de glicoreglare. Altele intervin prin hiperfunctie sau lezini iritative,
proliferative, care conditioneaza in final un excedent factional. In acesta categorie sunt cuprinse
glandele cu actiune hiperglicemianta, cunoscute si sub numele de glande contrainsulare:
 hipofiza
 suprarenala
 tiroida
Hipofiza este glanda care intervine activ in reglarea metabolismului glucidic prin hormonii
antehipofizari: somatotrop (STH sau de crestere), adrenocorticotrop (ACTH), prolactina (LTH) si
hormonul tireotrop (TSH).
Suprarenala
- Medulosuprarenala elaboreaza catecolamine (adrenalina, noradrenalina, dopamina) - hormoni
diabetogeni care actioneaza prin dublu mecanism: franeaza secretia de insulina si stimuleaza
gliconeogeneza si glicogenoliza. Rezultatul acestei actiuni conjugate este hiperglicemia cu
glicozurie, caracteristice diabetului zaharat.
- Corticosuprarenala elaboreaza hormoni ca mineralocorticoizii si glucocorticoizii, cu rol
important in metabolismul glucidelor, proteinelor si lipidelor, influentand si bilantul
hidroelectrolitic. Glucocorticoizii produc hiperglicemie, glicozurie si cetonurie, declansand diabetul
zaharat in cursul curelor indelungata sau agravand diabetul existent.
Tiroida
Principalii hormoni tiroidieni sunt tiroxina si triiodotironina. Ei intervin in reglarea metabolismului
glucidic si lipidic. Administrati in cantitati mari acesti hormoni pot agrava un diabet preexistent.
Alcoolul
- administrat abuziv a fost incriminat in producerea sclerozei pancreasului, concomitent cu ciroza
hepatica.
Nicotina
- ar putea interveni in etiologia diabetului fie ca atare, fie prin intermediul unor mediatori
neuroumorali.
Oxidul de carbon si anoxia
- hipo- sau anoxia produc modificari de tonus ale centrilor nervosi. La inceput acestia sunt
excitati, ei reactionand cu hiperglicemie, fenomen corelat foarte probabil cu hipertonia sistemului
adrenergic din aceasta perioada, dupa care urmeaza un fenomen invers, consecinta unei stari de
epuizare. Oxidul de carbon ar accentua acest fenomen prin scoaterea din functie, pentru o durata
indelungata, a unei cantitati de hemoglobina pe care o blocheaza preferential. Ficatul pare sa
nu fie strain de acest fenomen, hipoxia favorizand glicogenoliza. S-a emis si ipoteza ca aceasta ar

8
putea fi una dintre explicatiile frecventei atat de ridicate a diabetului la oras, unde atmosfera este
poluata, fata de mediul rural, unde atmosfera este mult mai curata si diabetul mult mai rar.
Kaliopenia
- poate de asemena interveni in modifcarea metabolismuilui glucidelor. Potasiul K+ este cationul
principal al mediului intracelular. El patrunde in celula o data cu glucoza. Carenta potasica poate sa
determine, conform legii actiunii maselor, o frana in catabolismul glucidelor si, consecutiv,
cresterea nivelului glicemic.
Corticoizii, diureticele si estro-progestativele
- utilizate in scop anticonceptional pot produce diabet.
• Cortizonul si medicatia corticoida pot produce “diabetul steroidian”.
• Salureticele din grupa hidroclorotiazidei prezinta actiuni asemanatoare de franare a
metabolismului glucidic. In acest caz diabetul este cunoscut sub numele de "diabet tiazidic".
• Contraceptivele utilizate sub forma de pilule contraceptionale pot duce, dupa un timp
indelungat, la perturbari ale metabolismului glucidelor. Actiunea diabetogena a estro-
progestativelor este mult mai marcata decat cea a estrogenilor sau a progestativelor
luate separate. In acest sens, utilizarea pilulei anticonceptionale trebuie limitata cat mai
mult, mai ales in focarele diabetogene.
FARMACOTERAPIE
In tratamentul diabetului zaharat trebuie avute in vedere urmatoarele idei de baza:
 Tratamentul dureaza toata viata
 Tratamentul nu se face in toate cazurile cu medicamente, ci demulte ori numai prin regim
alimentar si exercitii fizice
 Regimul alimentar este o componenta obligatorie a oricarui tratament antidiabetic
 Medicamentele antidiabetice utile intr-o anumita perioada pot deveni inutile sau
necorespunzatoare in alta etapa evolutiva, fiind necesara intreruperea sau inlocuirea
 Tratamentul corect instituit si urmat de bolnav permite o viata normala
 Tretamentul trebuie individualizat si adaptat permanent la evolutia cazului respectiv pentru a
asigura compensarea (obtinerea echilibrului metabolic cat mai apropiat de cel fiziologic)
 Dieta trebuie sa fie saraca in surse de energie (zahar si grasimi), bogata in fibre, cu glucide
nerafinate (legume)
 La bolnavii hiperponderali se instituie un regim hipocaloric si hipoglucidic, in vederea
reducerii greutatii, masuri care par sa restabileasca sensibilitatea la insulina
 Daca nu se obtine echilibrarea se adauga antidiabetice orale (ADO), simple sau combinate,
iar neechilibrarea nici in aceste conditii impune administrarea insulinei
1. INSULINA SI ANALOGI
Insulina este un hormon de natura proteica. Celulele b din nivelele Langerhans din pancreas
reprezinta locul de sinteza, stocare si eliberare a insulinei.
Sinteza se produce in ribozomi dupa legile generale ale sintezei proteice dintr-un precursor -
proinsulina - sub actiunea tripsinei sau carbopeptidazei, ce va fi scindata in peptidul C si insulina
activa.
Secretia insulinei este influentata de:
 glicemie - prin sistem feed-back;
 aminoacizi - arginina, leucina, fenilalanina;
 agentii beta-adrenergici (simpatici) - stimuleaza secretia de insulina;
 glucagonul, somatotropina (STH – hormonul de crestere);
 enterohormonii - enteroglucagon, secretina, pancreozimina, gastrina, scaderea Zn din
celulele pancreatice;
 sistemul parasimpatic - prin actiune colinergica stimuleaza secretia.
Dinamica secretiei de insulina in conditii normale prezinta o curba cu 2 varfuri: unul rapid, de scurta
durata (insulina activa stocata) si un varf lent (ce reprezinta secretia de insulina nou sintetizata).

9
Transportul se face sub 2 forme:
- insulina libera
- insulina "legata" de o proteina
Degradarea insulinei are loc rapid, timpul de injumatatire fiind de 7-15 min., sub actiunea unei
insulinaze in ficat, muschi, rinichi, placenta.
Actiunea insulinei
Tesutul muscular: creste aportul de glucoza, creste sinteza de glicogen, scade gluconeogeneza din
aminoacizi si scade catabolismul proteic.
Ficat: creste sinteza proteica, creste sinteza lipidelor, scade AMP ciclic (stimuleaza lipoliza cu
eliberare de acizi grasi), scade cetogeneza, scade glucogeneza si gluconeogeneza, crescand sinteza
glicogenului si creste sinteza enzimelor cu rol in utilizarea glucidelor.
Tesutul adipos: creste aportul de glucoza, creste sinteza de acizi grasi, creste depozitarea TG.
Pe metabolismul glucidic: insulina are efect hipoglicemiant prin stimularea glicolizei (aeroba,
anaeroba) si glicogenogenezei; inhibarea glicogenolizei; stimularea gliconeogenezei din lipide si
proteine cu eliberare de acizi grasi si aminoacizi, urmate de scaderea in greutate prin pierderea de
grasimi si a masei musculare.
Pe metabolismul lipidic: insulina stimuleaza lipogeneza pornind de la glucoza si acetat prin activarea
lipoproteinlipazei; inhiba lipoliza fiind singurul hormon anti-lipolitic; scade eliberarea de glicocol si
acizi grasi din tesutul adipos; lipsa de insulina determina o mare mobilizare de grasimi din depozite,
favorizand incarcarea grasa a ficatului si ateroscleroza.
Pe metabolismul proteic: insulina creste anabolismul proteic, scade ureogeneza hepatica.
Actiunea insulinei se exercita prin intermediul receptorului de insulina, aflat pe membranele
celulare( mai cunoscuti sunt cei hepatici).
Scaderea concentratiei in receptori este urmata de scaderea sensibilitatii tisulare fata de
hormoni. Hormono-insensibilitate apare in: obezitate cu hiperinsulinism, imbatranire, stari severe de
acidoza.
Insulino-rezistenta este o stare refractara in care insulina are eficacitate mai redusa. Este
implicata in diabetul zaharat tip II , obezitate, sindrom Cushing. Caracteristicile insulino-rezistentei
sunt: glicemie a jeun normala sau crescuta; toleranta la glucoza variata, raspuns redus la
administrarea de insulina exogena.
STH (somatotropina sau hormonul de crestere) este stimulat de hipoglicemie: scade utilizarea
periferica a glucozei; creste gliconeogeneza; creste mobilizarea acizilor grasi liberi din tesutul adipos
care, intrand in competitie cu glucoza la nivel celular, determina hiperglicemie; stimuleaza secretia
pancreatica de glucagon; toate insuficientele hipofizare se insotesc de hipoglicemie datorita absentei
franarii efectului insulinic.
Hormonii glucocorticoizi (ACTH) sunt stimulati de stres si hipoglicemie: favorizeaza depunerea de
glicogen in ficat; scad utilizarea periferica a glucozei; stimuleaza neoglucogeneza hepatica din
reziduurile proteice si activeaza G-6- fosfataza cu eliberarea hepatica de glucoza.
Adrenalina, secretata de medulo-suprarenala si noradrenalina secretata de nervii simpatici
postganglionari, prin activarea fosforilazei, stimuleaza glicogenoliza hepatica si cresc lipoliza prin
mobilizarea acizilor grasi liberi.
Glucagonul este sintetizat de celulele alfa din pancreas: intensifica glicogenoliza hepatica si
neoglucogeneza; creste lipoliza; creste acizii grasi plasmatici; actioneaza numai la nivel hepatic;
secretia este stimulata de hipoglicemie, stari de post, aminoacizi ca arginina si lizina. Activata
maximal elibereaza 1g glucoza pe minut. In inanitie sau efort raportul insulina-glucoza este subunitar.
Hormonii tiroidieni cresc glicogenoliza si absorbtia intestinala de glucoza.

10
11
FARMACOTERAPIE
Se foloseste in mod curent insulina umana, fie biosintetica obtinuta prin biotehnologie, fie
semisintetica obtinuta prin onlocuirea unui acid aminat (aminoacid) in insulina de porc. Mai putin se
foloseste insulina de extractie, obtinuta din pancreas de bou sau de porc.
Preparatele hidrosolubile contin insulina amorfa sau cristalizata, in solutie apoasa, la pH acid.
Preparatele depot sau retard contin suspensii apoase de derivati greu solubili, la pH apropiat de cel
neutru.
Clasificarea lor se face in functie de latenta si durata de actiune sau in functie de origine.
Durata actiunii variaza in functie de starea functionala renala, modalitatile de injectare,
activitatea musculara a membrului unde s-a facut injectarea. Alegerea preparatului, doza si frecventa
injectarii se stabilesc in functie de caracteristicile diabetului, greutatea corpului, alimentatie,
activitatea fizica, existenta altor afectiuni sau a sarcinii.
INDICATII
- in diabetul insulinodependent
- la bolnavi cu diabet non-insulinodependent care nu pot beneficia de alt tratament
- in stres, traumatisme, interventii chirurgicale, infectii grave, decompensare metabolica
- temporat la bolnavi cu neuropatie sau cu retinopatie evolutiva
Modul de administrare
Calea digestiva este exclusa. Insulina este un polipeptid care se digera sub actiunea fermentilor
proteolitici digestivi. Din aceasta cauza, nu se administreaza niciodata pe cale digestiva. S-a incercat
incorporarea insulinei in liposomi, substante care s-o protejeze contra actiunii sucurilor digestive, insa
aceasta constituie numai faza premergatoare utilizarii insulinei pe cale digestiva, nedepasindu-se faza
experimentala.

12
 Cu titlu de curiozitate, citam lucrari recente care incearca sa administreze insulina pe cale
rectala. Ziv (1984) a studiat efectul insulinei administrate in microclisme, incorporand 150 U
insulina in 2,5 ml de colat de sodiu, stiut fiind ca acizii biliari favorizeaza absorbtia de insulina in
etajul inferior al tubului digestiv. La persoanele sanatoase (de control) s-a ajuns, in 10 minute de la
administrarea insulinei pe aceasta cale, la o crestere a insulinemiei, care revenea la normal dupa 20
de minute. Concomitent cu cresterea insulinemiei, glicemia scadea pana la 50% din valoarea initiala.
La diabetici, insulinemia a crescut de asemenea dupa administrarea insulinei pe cale rectala, iar
scaderea glicemiei se putea constata pana la 4 ore de la administrarea hormonului. Nu s-au semnalat
tulburari gastrointestinale. Se evidentiaza acesta cale de administrare a insulinei, care este mai
putin neplacuta decat injectii repetate si care, ca si administrarea pe cale nazala, poate avea o
perspectiva buna, desi pana acum nu s-a raspandit ca metoda de tratament.
Calea intramusculara ofera o actiune intensa, care incepe imediat si este de scurta durata.
Poate fi utilizata in cazuri exceptionale, de acidocetoza. Dupa administrari repetate lasa in urma o
scleroza musculara incomoda.
Calea intravenoasa este rezervata numai insulinelor cu actiune rapida.Toate celelalte
preparate semilente si lente sunt formal contraindicate pentru aceasta cale de administrare. Se
utilizeaza in tratamentul comei diabetice, pentru actiunea imediata, desi este de scurta durata.
Administrarea in perfuzii de durata are dezavantajul ca insulina se poate inactiva prin contactul
indelungat cu mediul alcalin sau se poate absorbi pe peretii vaselor si tuburilor.
Calea subcutanata este calea de electie pentru administrarea insulinei. Se injecteaza la locurile
indicate clasic pentru aceasta. Nu se administreaza nici un alt medicament o data cu insulina ( pentru
,,economia" de intepaturi).
Cu titlu de curiozitate, mentionam eforturi care se fac in ultimul timp pentru implantul de
insulina. In acest scop ar trebui sa se obtina polimeri de insulina fibrilara, care sa puna in libertate lent
moleculele acestui hormon.
Seringa cu care se injecteaza hormonul este din plastic cu utilizare unica. La concentratia
curenta a insulinei in produsele comercializate, sunt adecvate seringi speciale care au volumul
gradat in unitati de insulina sau seringi de 1ml cu 10 subdiviziuni, pentru a se putea doza
medicamentul cu maximum de acuratete.
Doza de insulina pentru o zi si dozele partiale pentru fiecare intepatura se stabilesc pentru fiecare
pacient in parte, in raport cu gravitatea bolii, cu regimul alimentar, cu gradul de efort fizic, iar ritmul
injectiilor se stabileste de asemenea pentru fiecare pacient in functie de obiceiurile alimentare, de
programul pacientului in cursul zilei. Astfel, formula terapeutica trebuie stabilita o data pentru
fiecare pacient si pastrata cat mai constanta un timp cat mai indelungat. Orice schimbare de regim
sau de tratament trebuie facuta numai de catre medic si in conditii clinice si paraclinice corecte.
REACTII ADVERSE
- hipoglicemie
- formare de anticorpi circulanti
- reactii alergice cutanate
- lipodistrofie la locul injectarii
- hipokaliemie la administrarea in ceto-acidoza
Precautii: omogenizarea suspensiei se face prin intoarcerea flaconului de cel putin 10 ori !
Adm – preparatul, doza, calea de administrare, numarul zilnic de administrari  individual !
a) Insuline si analogi cu actiune rapida
- sunt insuline solubile cu actiune rapida si ultrarapida
- se folosesc in urgente
- se administreaza s.c. cu 0-15 min. inainte de mese sau imediat dupa mese
Insulinum Humanum
- sol.inj. in cartus: Actrapid Flexpen, Actrapid Penfill, Humulin R, Insulin Human Winthrop, Insuman
Rapid
- sol.inj. in stilou preumplut: Actrapid Novolet, Humulin R KwikPen, Insuman Rapid Solostar

13
Insulinum Lispro
- actiune ultrarapida
- analog al insulinei umane obtinut prin tehnologia ADN-ului recombinat (E.coli); aminoacizii din
pozitiile B28 si B29 sunt lisina si prolina
- sol.inj. in cartus: Humalog
- sol.inj. in stilou injector (pen) preumplut: Humalog KwikPen, Lyumjev
Insulinum Aspartum
- actiune ultrarapida
- obtinuta prin inlocuirea unei molecule de prolina din insulina umana cu acid aspartic
-sol.inj. in cartus: Fiasp Penfill, Novorapid FlexPen, Novorapid Penfil
- sol.inj. in stilou injector preumplut: Novorapid Innolet, Fiasp FlexTouch
Insulinum Glulizinum
- analog de insulina umana produsa prin tehnologie ADN recombinat, utilizand Escherichia coli, cu
latenta mai mica si durata mai scurta de actiune
- sol.inj. in cartus: Apidra
- sol.inj. in penuri preumplute: Apidra SoloStar
b) Insuline si analogi cu actiune intermediara
- contin suspensie de insulina retard
- administrare exclusiv s.c.
- latenta = 1-2 ore
- actiune max. dupa 4-6 ore
- durata actiunii = 10-16 ore
Insulinum Humanum
- susp.inj. in cartus: Humulin N, Insulatard Penfill, Protaphane Penfill
- susp.inj. in stilou injector preumplut (pen): Humulin N KwikPen, Insulatard FlexPen, Insulatard
Novolet, Protaphane FlexPen, Protaphane Novolet
Insulinum Lispro
- susp.inj. in cartus: Humalog NPL
- susp.inj. in stilou injector preumplut (pen): Humalog Basal KwikPen
c) Insuline si analogi cu actiune intermediara si debut rapid
Insulinum Humanum
- contin intre 10-50% insulina solubila, cu actiune rapida, si restul insulina isophane, cu actiune
prelungita
- susp.inj. in cartus: Actraphane Penfill (10, 20, 30, 40, 50), Humulin M3, Insuman Comb (15, 25, 30,
50), Mixtard Penfill (10, 20, 30, 40, 50)
- susp.inj. in stilou injector preumplut (pen): Actraphane Novolet, FlexPen, Innolet (10-50), Humulin
M3 KwikPen, Insuman Comb Optiset, SoloStar (15-50), Mixtard FlexPen, Innolet, Novolet
Insulinum Lisprum
- susp.inj. in cartus: Humalog Mix (25, 50)
- susp.inj. in stilou injector preumplut (pen): Humalog Mix KwikPen (25, 50)
Insulinum Aspartum
- susp.inj. in cartus: Novomix Penfil (30, 50, 70)
- susp.inj. in stilou injector preumplut (pen): Novomix FlexPen (30, 50, 70)
d) Insuline si analogi cu actiune prelungita
- injectate s.c. actiunea incepe dupa 2-3 ore, este max. dupa 8 ore si dureaza 18-24 ore
Insulinum Glarginum
- analog de insulina produs prin tehnologie ADN recombinat, utilizand Escherichia coli (tulpini K12)
- sol.inj. in cartuse: Abasaglar, Lantus
- sol.inj. in stilou injector preumplut (pen): Abasaglar, Lantus Optiset, Lantus SoloStar, Toujeo,
Toujeo DoubleStar

14
Combinatii cu Lixisenatid [agonist al receptorilor peptidei 1 asemănătoare glucagonului (GLP-1)]:
Suliqua – sol.inj. in stilou injector preumplut (100 u.i./ml+33mcg/ml sau 100 u.i./ml+ 50mcg/ml)
Insulinum Detemirumum
- analog de insulina umana obtinut prin tehnologie ADN recombinat pe Saccharomyces cerevisiae
- sol.inj. in cartuse: Levemir Penfill
- sol.inj. in stilou injector preumplut (pen): Levemir FlexPen, Innolet
Insulinum Degludec
- analog de insulina umana obtinut prin tehnologie ADN recombinat pe Saccharomyces cerevisiae
- sol.inj. in cartuse: Tresiba
- sol.inj. in stilou injector preumplut (pen): Tresiba FlexTouch

2. GLUCAGONUL
Prezenta unui hormon antiinsulinic a fost intuita de Mac Leod (1922) si Collip (1923). Murlin
(1923) a demonstrat existenta celui de-al doilea hormon pancreatic pe care l-a numit glucagon. Burger
si Kramer (1930) au preparat glucagon in solutii concentrate, iar Staub (1953) a reusit sa obtina
glucagon cristalizat din extrasele de pancreas.
Glucagonul este un hormon cu structura polipeptidica secretat de celulele alfa-2 ale insulelor
pancreatice. Hipoglicemia, stesul, absorbtia alimentelor favorizeaza secretia de glucagon. Intre
insulina si glucagon exista interrelatii, in sensul stimularii secretiei de insulina prin glucagon si al
inhibarii secretiei de glucagon prin insulina.
Glucagonul este opusul insulinei. El creste glicemia prin intensificarea proceselor de glicogenoliza
si gluconeogeneza hepatica. Creste disponibilul de acizi grasi si corpi cetonici, ca urmare a stimularii
lipolizei si a cetogenezei. Stimuleaza miocardul, creste forta contractila si frecventa sinusala.
Micsoreaza motilitatea gastro-intestinala.
Prezinta o actiune hiperglicemianta si de contrareglare a insulinei, alaturi de alti hormoni:
tiroidieni, adrenalina, cortizolul, hormonul de crestere. Poate fi eficace pentru combaterea deprimarii
cardiace produsa prin doze excesive de blocante beta-adrenergice. Este folosit de asemenea in scop
diagnostic, in cadrul examenului radiologic al tractului gastro-intestinal.
Dozele mari, injectate intravenos, pot produce greata, voma, hipokaliemie moderata.

3. HIPOGLICEMIANTE ORALE (ANTIDIABETICE ORALE, ADO)

Sunt antidiabetice de sinteza, derivati de la 2 structuri chimice de baza, diferite intre ele:
sulfoniluree si biguanide.
FARMACOTERAPIE
- sunt administrate diabeticilor varstnici, peste 40 ani, de tip stenic, cu consum crescut de insulina
- la diabetul care reactioneaza rau la insulina si la cel insulino-rezistent
- la diabetul recent, de cel mult 10 ani, fara insulinoterapie si bine influentat de antidiabetice de
sinteza
- la diabetul care necesita mai putin de 40 unitati de insulina/zi
- in prediabet, pentru a pondera raspunsul amplu al insulinei la glucoza
- sulfonidele hipoglicemiante sunt indicate mai ales la adulti care nu sunt insulinoprivi ( deficitari in
insulina) si nu sunt obezi (multi copii sunt insulinoprivi => nu pot fi tratati cu sulfoniluree sau
biguanide)
- au eficienta imediata => diminuarea sau disparitia poliuriei, a pruritului vulvar, a incidentei
infectiilor
- evolutia fiecarui bolnav se urmareste prin dozarea periodica a glicemiei, dozele ADO ajustandu-se in
functie de necesitati
- alte indicatii ale ADO: angor, tulburari vasculare periferice, unele boli cutanate
FARMACOEPIDEMIOLOGIE (CI)
- diabetul juvenil (cu carenta insulinica, prin destructie primara sau secundara a aparatului insular)
- diabetul care necesita doze mari de insulina

15
- precoma si coma diabetica
- infectii si interventii chirurgicale la diabetici
- decompensari cu acidoza
- insuficienta hepatica sau renala avansate
- la diabeticii adulti la care se poate mentine glicemia si greutatea corporala apropiate de valorile
normale prin dieta hipocalorica si exercitii fizice
a) Sulfamide hipoglicemiante (sulfoniluree, sulfamide antidiabetice)
FARMACOCINETICA
- se absorb bine din tubul digestiv
- biotransformare prin acetilare
- se deosebesc intre ele prin particularitati farmacocinetice si potenta
FARMACODINAMIE
- produc hipoglicemie la oameni normali, scad hiperglicemia la diabetici
- au efect beta-insulotrop, adica elibereaza insulina stocata in celulele beta (B)
- nu stimuleaza procesele de sinteza a insulinei
- cresc insulina circulanta
- au efecte hepatice si periferice: cresc glicogenul hepatic, scad glicogenoliza si gluconeogeneza,
inhiba enzimele glucozo-6-fosfataza si insulinaza hepatica, impiedica legarea insulinei de proteine
(sub aceasta forma legata, hormonul pierde capacitatea hipoglicemianta), cresc numarul receptorilor
insulinici
- alte actiuni: cresc lipogeneza, au actiune de tip „antabuz” [Prin consumarea de alcool cu sulfamide antidiabetice
se produc efecte precum: durere intensă de cap cu  cefalee  pulsatilă, dificultate respiratorie, greață, tuse,
vărsături, transpirație, sete, dureri abdominale, palpitații,  dispnee,  tahicardie,  hipotensiune  arterială, sincopă,
etc.],
cresc secretia si aciditatea sucului gastric, scad activitatea anticolinesterazei din stomac, intestin
subtire si sange (ca si insulina), au efect hipotiroidian
FARMACOTOXICOLOGIE (RA)
- eruptii cutanate
- jena epigastrica, hiporexie, diaree
- leucopenie, agranilocitoza
- icter de staza
- coma hipoglicemica prelungita, cu persistenta glicemiei scazute, care se poate complica cu AVC 
mai frecventa la bolnavi > 60 ani, la sulfamidele cu actiune lunga sau foarte active, la cei cu
insuf.renala si/sau hepatica
- se poate instala toleranta – uneori dupa prima luna (este necesara schimbarea sulfonilureei sau
administrarea unei biguanide), alteori administrarea insulinei poate restabili eficacitatea sulfonilureei
- pot produce crestere ponderala
FARMACOEPIDEMIOLOGIE (CI)
- sarcina, alaptare (poate contribui la aparitia de malformatii congenitale)  se asigura reechilibrarea
diabetului exclusiv cu insulina !
- diabet insulinodependent, diabet non-insulinodependent dezechilibrat
- boli infectioase, interventii chirurgicale
- cetoza, acidoza, precoma si coma diabetica
- insuf.hepatica sau renala severe
- disfunctii tiroidiene severe
- alergie la sulfamide
Interactiuni:
- ingestie acuta de alcool, androgenii, anabolizantele, beta-adrenoliticele la doze mari, cloramfenicol,
clofibratul, dicumarolul, IMAO, miconazol, fenilbutazona, sulfamide, verapamil => accentueaza
efectul hipoglicemiant

16
- abuzul cronic de alcool , beta-adrenolitice, clorpromazina, clonidina, contraceptive orale,
corticosteroizi, glucagon, izoniazida, nifedipin, progestative, rifampicina, simpatomimetice, tiazide,
tiroxina => scad efectul hipoglicemiant

De prima generatie: Clorpropamida, Tolbutamida

De a doua generatie: Glimepirid/Amaryl
Glipizid/Glucotrol – durata scurta
Glibenclamida
Glicazid/Diaprel MR/Glycada – durata scurta
Gliquidona/Glurenorm – durata scurta

b) Biguanide
FARMACODINAMIE
- nu stimuleaza pancreasul
- inhiba absorbtia glucozei din intestin
- inhiba gluconeogeneza si glicogenoliza hepatica, stimuleaza glicoliza anaeroba
- favorizeaza consumul intracelular de glucoza
- reactiveaza, la nivelul muschilor, insulina inactivata prin legare de proteine
- efect cetogen, anorexigen, antilipidogen, fibrinolitic, hipotiroidian
FARMACOTOXICOLOGIE (RA)
- hiporexie, greturi, gust metalic, uscaciunea gurii, constipatie sau diaree
- astenie, cefalee
- acidoza lactica, rara, dar uneori letala (consecinta cresterii glicolizei anaerobe)  se manifersta
prin: anorexie, greturi, vome, cresterea amplitudinii si frecventei miscarilor respiratorii, dureri
abdominale, diaree, pierderea cunostintei
- poate produce hipoglicemie in asociere cu alte ADO
FARMACOTERAPIE
- numai la diabetici adulti, ne-insulinodependenti, fara tendinta la cetoza, mai ales la obezi
- in asociere cu o sulfoniluree
- atunci cand tratamentul dietetic sau scaderea ponderala sunt insuficiente
- cand nu pot fi folosite sulfonilureele
- se prefera preparatele retard, care evita atingerea de concentratii mari
FARMACOEPIDEMIOLOGIE (CI)
- situatii patologice care favorizeaza acidoza lactica: insuf.renala, insuf.hepatica, alcoolici,
insuf.cardiaca, infarct miocardic
- stari care favorizeaza hipoxia: soc cardiogen sau toxiinfectios, hemoragii, embolie pulmonara,
gangrena, tulburari ale circulatiei arteriale periferice
- varstnici, alcoolici
- precoma sau coma diabetica
- stari hipoxice, infectii
- diete hipocalorice severe, stari de inanitie
- administrarea de diuretice, de antihipertensive care pot afecta functia renala
- urografia
Precautii:
- administrarea se intrerupe cu 48 ore inaintea operatiilor sub anestezie generala si a examenelor
radiologice cu substante de contrast iodate
- exces de alcool, deshidratare, antiretrovirale, insuf.renala moderata sau severa, insuf.cardiaca,
respiratorie sau hepatica grava => risc crescut de acidoza lactica
Metformin/Siofor/Meguan/Metfogamma/Glucophage/Glucophage XR
- cp., cp.film. 500mg, 850mg, 1000mg
- cp.elib.prel. 500mg, 750mg, 1000mg

17
 c) Inhibitori ai alfa-glucozidazei
- inhiba glucozidaza la nivelul intestinului subtire, diminueaza degradarea polizaharidelor in
monozaharide absorbabile
- diminueaza hiperglicemia postprandiala
- in diabet non-insulinodependent, in completarea dietei, in monoterapie sau asociat cu sulfoniluree
- CI: cetoacidoza diabetica, ciroza, inflamatii intestinale, sarcina, alaptare
Acarbosum/Glucobay

d) Tiazolidindione (Glitazone)
- favorizeaza adipogeneza si captarea acizilor grasi in grasimea periferica, nu viscerala
- scad rezistenta la insulina in tesutul adipos, muschi striati, ficat
- cresc grasimea totala a corpului
- cresc HDL colesterol, LDL colesterol, TG
- scad TA, fibrinogenul
- sunt VD si AI
- in DZ tip II, ca „terapie de linia a treia”, asociat la bolnavi la care glicemia nu poate fi controlata de
metformin (bolnavi cu obezitate) sau de sulfoniluree (bolnavi care nu tolereaza metformin sau cu CI
pentru acesta)
- CI: sarcina, alaptare, insuf.hepatica, cardiaca; nu se asociaza cu insulina (risc de IC), acidocetoza
diabetica, precoma diabetica
Pioglitazona/Actos/Glidipion
Rosiglitazona

e) Inhibitori ai dipeptidil-peptidazei 4 (DDP-4, Gliptine)

- cresc concentratia hormonilor endogeni activi (incretine, adica peptidul 1 glucagon-like PGL-1 si
polipeptidul insulinotrop dependent de glucoza PIG) => cresc sinteza si eliberarea insulinei din
celulele beta pancreatice (celulele B) atunci cand concentratiile de glucoza in sange sunt normale sau
crescute
- reduc secretia de glucagon din celulele alfa-pancreatice si incetinesc golirea stomacului
- reduc productia hepatica de glucoza, determinand scaderea glicemiei
- in DZ tip II in asociere cu glitazone si/sau sulfoniluree si/sau metformin
- RA, CI – la fel
Sitagliptina/Januvia
Vildagliptina/Agartha/Dalmevin
Saxagliptina/Onglyza
Linagliptina/Trajenta

f) Glinide
- derivati de acid carbamoil-metil-benzoic
- stimuleaza eliberarea de insulina din pancreas, efect comparabil cu al sulfamidelor hipoglicemiante
- au control msai bun al glicemiei postprandiale
- in DZ tip II, monoterapie cand glicemia nu este controlata prin dieta, scaderea in greutate sau
exercitii fizice: asociat cu metformin cand acesta nu este suficient de eficace ( nu se justifica
asocierea cu sulfoniluree)
- RA, CI – la fel
Repaglinida/Reneos
Nateglinida/Starlix

g) Incretinomimetice

18
- incretinele = hormoni intestinali secretati postprandial (dupa mese): peptidul 1 glucagon-like PGL-1
si polipeptidul insulinotrop dependent de glucoza PIG
- stimuleaza eliberarea de insulina de catre pancreas, atat timp cat concentratia serica de glucoza
este crescuta
- au efect trofic asupra celulelor beta pancreatice, inhiba eliberarea de glucagon, inhiba evacuarea
stomacului, stimuleaza centrul satietatii
- DZ tip II, la adulti cu monoterapie sau in asociere cu alte medicamente hipoglicemiante
- RA: infectii genito-urinare, hipoglicemie mai ales in asocieri, prurit, diureza crescuta
- CI: cetoacidoza
Dapagliflozina/Forxiga
Empagliflozin/Jardiance

h) Combinatii de hipoglicemiante orale

Glibomet = metformin + glibenclamid
Competact = metformin + pioglitazona
Janumet = metformin + sitagliptina
Daltex/Eucreas = metformin + vidagliptina
Komboglyze = metformin + saxagliptina
Xigduo = metformin + dapagliflozin
Qtern = saxagliptin + dapagliflozina

4. ALTE HIPOGLICEMIANTE - Incretinomimetice injectabile

- sunt incretinomimetice administrate s.c. sub forma de susp.inj. sau sol.inj. in stilouri injectoare
preumplute (penuri)
- in DZ tip II, in asocieri cu metformina si/sau sulfoniluree, la pacienti care nu au realizat control
glicemic adecvat cu dozele maxime tolerate ale acestor tratamente orale
- RA: hipoglicemie, greata, diaree, voma, reactii alergice, pancreatita acuta, cefalee, nervozitate,
ameteli, astenie, durere abdominala, reflux gastro-esofagian, hiperhidroza, scaderea apetitului
- CI: diabet de tip I, insuf.renala grava, hipersensibilitate la substanta activa sau la oricare dintre
excipienti
Exenatid/Bydureon/Byetta
Lixisenatid/Lyxumia
Dulaglutid/Trulicity
Semaglutid/Ozempic

19