Nanotehnologia

Dezvoltarea ştiinţei a demonstrat că progresele cele mai spectaculoase se obţin prin

cercetare pluridisciplinară, situată la graniţa dintre diferite discipline. Cu cât numărul acestor
discipline concurente este mai mare, cu atât este mai rapidă dezvoltarea noii ştiinţe iar impactul
pe care îl va avea asupra societăţii va fi mai mare.

Nanotehnologia este un domeniu multidisciplinar care adună marile realizări științifice

din Fizică, Chimie, Biologie, Matematică și Stiința Materialelor pentru a construi cu atomi și
molecule materiale la scală nanometrică cu inteligență artificială, structuri biocompatibile, surse
de energie neconvenționale, nanoroboți pentru medicină, cipuri cu densitate mare a
componentelor și biomateriale auto-replicabile.

Nanotehnologia este acea ramură a ştiinţei care permite crearea de materiale, de

dispozitive şi de sisteme la scară nanometrică (1-100 nm), prin manipularea materiei la această
scară, precum şi prin exploatarea noilor proprietăţi ce rezultă la scară nanometrică, având un
puternic impact asupra numeroaselor aplicaţii comerciale, militare şi spaţiale.

Pentru a construi structuri pornind de la atomi și molecule este necesară inventarea de

dispozitive de asamblare la scală nanometrică. Rolul lor este de a asambla atomii și moleculele în
miliarde de configurații specifice unei structuri nanometrice. Capacitatea ansamblurilor de a se
autoreplica este una din cerințele de bază a instrumentelor nanometrice. Fiecare nanoinstrument
va trebui să opereze în mod propriu și să fie programabil.

Nanotehnologia se poate defini şi ca fiind abilitatea de a transforma materia ordonând cu

precizie atom după atom şi moleculă după moleculă, pentru ca în final să se producă
nanostructuri din care să se poată forma nanoproduse, adică dispozitive şi maşini. Această
metodă este cunoscută sub denumirea “de la bază în sus”.

Nanomaterialele sunt substanțe chimice sau materiale ale căror particule au cel puțin o
dimensiune între 1 și 100 de nanometri (nm).
 Principiul care stă la baza dezvoltării nanomaterialelor se bazează pe diferența totală
dintre proprietățile acestora și proprietățile materialelor la scară macroscopică. Diferența de
proprietăți între același material dar de dimensiuni diferite constă în faptul că un material
macroscopic are o anumită rețea atomică, în care așezarea atomilor se repetă de un număr foarte
mare de ori, pe când pentru particulele de dimensiuni nanometrice se creează o suprafață
specifică foarte mare. Pe lângă suprafața specifică foarte mare, acestor particule li se adaugă și
anumite efecte cuantice care se datorează tot dimensiunilor foarte mici. Astfel, putem spune că
proprietățile unui nanomaterial depind foarte mult de dimensiunea particulelor componente.

Proprietăţile "extreme" sau complet noi revelate la scară nanometrică ale materialelor
deschid un spectru imens de aplicaţii în toate domeniile industriale. Cursa globală a
competitivităţii sustenabile – factor declanşator al revoluţiei nanotehnologice – impune
tehnologia nanomaterialelor ca o componentă esenţială în redesenarea industriilor tradiţionale.

Scurt istoric
La 29 decembrie 1959, laureatul premiului Nobel, Richard Feynman în cuvântarea
intitulată “There is Plenty of Room at the Bottom” (este destul loc la bază) în cadrul întrunirii
anuale a Societăţii Americane de Fizică, a făcut prima aluzie la nanotehnologie, referindu-se la
avantajele încă neexplorate ale miniaturizării.
Această viziune a fizicianului este considerată de multă lume ca fiind prima discuţie
ştiinţifică despre nanotehnologie. Cu toate acestea, abia în 1974 termenul de nanotehnologie a
fost adoptat de catre Universitatea Norio Taniguchi din Tokyo. Taniguchi a delimitat ingineria la
scala micrometrică – aşa numita micro-tehnologie – de o noua inginerie, de această dată la nivel
sub micrometric, pe care a numit-o nanotehnologie.
Pentru încă un deceniu, nanotehnologia a rămas departe de cunoştinţa publicului larg.
Apoi, în 1986, fizicianul american K. Eric Drexler, a scris “Engines of Creation”, carte
considerată de majoritatea ca fiind cursul de bază al nanotehnologiei, creând nanochimia ca
ramură a nanotehnologiei, domeniu menit a schimba radical în câteva decenii, toate laturile
fundamentale ale vieţii omenirii.
În timp ce Drexler îşi scria cartea, cercetătorii de la Universitatea Rice studiau o molecula
bizară. Prin evaporarea carbonului şi condensarea acestuia într-un gaz inert, Richard Smalley şi
echipa sa au observat cum carbonul a format cristale extrem de stabile formate din cate şase
atomi. Au observat cum cristalele împart structura cunoscută sub numele de “minge de fotbal”,
folosită în domesticele geodezice ale arhitectului R. Buckminster, şi au numit descoperirea
"buckminsterfullerene", denumire scurtată apoi la "fullerene" sau "buckyball".
“Buckyball” rămâne ca cea mai importantă descoperire a nanotehnologiei. A dus la
câştigarea premiului Prize în Chimie de către Smalley şi colegii săi, în 1996 şi a consolidat
reputaţia nanotehnologiei ca un domeniu de cercetare de vârf.
Există o mare varietate de interpretări ale noţiunii de “nanotehnologie”, fiecare specialist
adaptând-o la domeniul său şi evidenţiind în primul rând dimensiunea nanometrică a produsului.
Interpretarea creatoare dată de cel mai recunoscut pionier în domeniu, K. Eric Drexler,
susţine că esenţial pentru conceptul de ”nanotehnologie” este capacitatea unei nanomaşini
(denumită în mod obişnuit “dispozitiv de asamblare”) să se autoreproducă.
Unii specialişti teoretizează genurile posibile de aplicaţii ale nanotehnologiilor,
clasificându-le în principal în următoarele trei categorii: “umede”, “uscate” şi hibride (“umede-
uscate”).
Nanotehnologia “umedă” studiază sistemele biologice aflate, în principal, în mediul
acvatic. Nanostructurile funcţionale care prezintă interes “umed” sunt membranele, enzimele
genetice şi alte componente celulare. Succesul acestor nanotehnologii este convingător
demonstrat de existenţa organismelor vii ale căror formă, funcţie şi evoluţie sunt guvernate de
interacţiunile structurilor la scară nanometrică.
Tehnologiile “uscate” provin din studiul suprafeţelor (interfeţelor) şi, în prezent, au reuşit
să asigure fabricarea structurilor de carbon (ex. fullerene şi nanotuburi), siliciu şi alte substanţe
anorganice. Spre deosebire de nanotehnologia “umedă”, tehnologiile “uscate” permit producerea
“nanometalelor” şi “nanosemiconductorilor”. Electronii cu conductanţă activă din aceste
materiale le fac prea reactive pentru a fi utilizate deocamdată în medii “umede”. Aceiaşi electroni
asigură proprietăţi fizice care fac ca nanostructurile “uscate” să fie utilizate deja cu succes ca
dispozitive electronice, magnetice şi optice.
Un important obiectiv în acest domeniu este realizarea unor nanocalculatoare “uscate”,
care să prezinte, în principiu, aceleaşi atribute cu cele ale inteligenţei umane. S-a ajuns astfel la o
nouă abodare a “inteligenţei artificiale”, capabilă să ne asigure noi şi noi succese şi o soluţie
acceptabilă în următorii ani, cu o suficientă capacitate analitică şi de predicţie. Nu trebuie să
omitem faptul că naturii i-au trebuit câteva sute de milioane de ani pentru a crea pe “cale umedă”
nanomaterie (creierul uman) funcţională.
Privind din perspectiva nanoproduselor finale (şi nu al metodei de producere), câteva
domenii vor fi probabil mai puternic afectate de nanotehnologie decât altele. Spre exemplu, într-
un raport elborat de Ministerul pentru Ştiinţe din Australia, s-au identificat trei domenii largi
considerate ca urmând să fie afectate în mod deosebit de nanotehnologie: separările Novel,
biosenzorii, electronica. Tehnologia separărilor Novel rezolvă o serie de probleme, cum ar fi
purificarea apei, asimilarea medicamentelor (în organism), filtrarea sângelui. Biosenzorii se
produc prin inginerie moleculară pentru aplicaţii în medicină. S-au conceput, de exemplu,
biosenzori pentru recunoaşterea unei molecule extrem de specifice în concentraţii foarte scăzute.
Încă de la început, fizicianul Eric Drexler clasifică produsele nanotehnologice în
următoarele trei categorii principale: asambloare, reproducătoare şi nanocalculatoare.
 “Asambloarele” sunt tehnologii menite a produce noi materiale, cu
microstructurile necesare, asigurând asigurarea fiecărui atom şi/sau molecule la
locul potrivit.
 “Reproducătoarele” sunt tehnologii care produc, în flux continuu, produsele finite
de care omenirea are nevoie, inclusiv maşini care sunt copii fidele după ele însele.
 “Nanocalculatoarele” sunt maşini electronice de calcul, cu puterea
supercomputerelor generaţiilor viitoare, dar cu dimensiuni nanometrice.

Obiective principale
Sintetizarea şi procesarea nanostructurilor au ca obiect înlocuirea diverselor tipuri de
materiale organice, anorganice şi biologice, mai bune decât cele realizate până în prezent.
O atenţie sporită va trebui acordată sintetizării şi asamblării nanostructurilor la un înalt
nivel de precizie, prin procesări inovative. Rezultatul va consta în controlul mărimii, formei,
structurii, morfologiei legăturilor dintre molecule, nano-obiecte şi materiale nanostructurate.
Principalul obiectiv constă în realizarea de noi combinaţii la nivel nano capabile să
formeze noi materiale şi maşinării nanostructurate ale căror limite de capabilitate să fie limitate
doar de imaginaţia cercetătorului.
 Tendinţe actuale de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică
Ultimul deceniu a cunoscut numeroase realizări în obţinerea de componente organice de
o complexitate considerabilă. Descoperirea de noi tehnologii pentru polimeri, dendrimeri, a dus
la obţinerea unei clase interesante de componente la nivel nano, cu proprietăţi mecanice şi optice
deosebite.
Arhitecturile precise de tip nano, cu dimensiuni variind între 10 şi 100 nm au fost
sintetizate cu succes. Componentele de acest tip implică reacţia unui înveliş reactiv de dendrimer
cu un miez reactiv de dendrimer. Noile componente astfel obţinute se referă la compoziţii
moleculare ale dendrimerilor, ducând într-o etapă de cercetare imediat următoare la obţinerea de
noi faze folosind blocurile copolimerice. Sunt cercetări recente în cercetarea şi obţinerea de noi
blocuri copolimerice din trei componente.
Nanocristale
În ultimii ani, un semnificativ progres a fost înregistrat în obţinerea de nanocristale.
Multe materiale comune, precum metalele, semiconductorii şi magneţii pot fi obţinute din
nanocristale, având la bază procedee chimice coloidale. Conceptul schimbului de legătură a fost
bine dezvoltat, această metodă permiţând nanocristalelor caracterizate printr-o distribuţie limitată
a mărimii diametrului (în general cu o variaţie în diametru între 5-15%) de a fi izolate şi folosite
ulterior ca reactivi chimici. În acest domeniu un factor esenţial a constat în cercetările efectuate
asupra rolului dimensiunilor care au avut la bază studii fundamentale în domeniul chimiei fizice
şi al fizicii materiei condensate. Faptul că o simplă proprietate precum emisia de lumină depinde
atât de mult de proprietăţile semiconductorilor a facilitat dezvoltarea obţinerii efective. Aceeaşi
dependenţă de mărime a fost exploatată în obţinerea unor aplicaţii şi în alte domenii cum ar fi cel
biologic.

Nanotuburi
Captivanta descoperire a fulerenilor a fost urmată aproape imediat de descoperirea
nanotuburilor de carbon. Nemaipomenita construcţie a nanotuburilor este promiţătoare în
realizarea unor matrici pentru obţinerea de noi materiale. Graţie topologiei şi în pofida legăturilor
interatomice foarte mici, la nanotuburile de carbon nu se întâlnesc efecte de suprafaţă.
În consecinţă, nanotuburile analizate individual sunt caracterizate de proprietăţi electrice,
optice şi mecanice ideale.
 Structuri din nanoparticule
Obţinerea controlată a particulelor reprezintă o metodă sintetică foarte importantă și
necesară realizării unor structuri de dimensiuni nano, constituind tehnologia de fabricare a
diferitelor produse, de la cele ceramice până la cele specifice industriei farmaceutice.
Astfel, structurile de tip nano pot fi întâlnite sub diverse forme, dintre care cele mai
importante sunt:
 aglomerările de nanoparticule;
 aerogeluri.
Trebuie menţionat faptul că în particular, aceste structuri se caracterizează printr-o
morfologie proprie, spre exemplu: dimensiunea fractalilor şi numărul de coordinaţie dar şi prin
energia de legătură care are rolul de a păstra particulele ca pe un tot unitar.

Componente nanotehnologice în electronica

Primul ingredient necesar pentru a construi circuite la scară moleculară este sârma. Astfel
de sârme trebuie să fie foarte subţiri, lungi, rezistente mecanic şi să aibă o conductanţă electrică
bună. Din fericire chimiştii au descoperit o serie de molecule care au exact proprietăţile necesare.
În figura de mai jos este prezentat un fragment din cea mai celebră dintre moleculele
descoperite, şi anume nanotubul de carbon. Nanotubul de carbon este caracterizat prin faptul că
fiecare atom de carbon este legat covalent cu vecinii săi. Pentru descoperirea acestor molecule,
Richard Smalez de la Universitatea Rice din S.U.A. a primit premiul Nobel pentru chimie în anul
1996. Astfel de molecule au un diametru de 5nm şi pot avea lungimi de ordinul milimetrilor. Se
caracterizează prin excelente proprietăţi electrice şi mecanice, în pofida dimensiunilor
minuscule.

Figura 1. Nanotubul de carbon. Partea din stânga a unei singure molecule

 Al doilea ingredient de care avem nevoie este un comutator, care poate închide şi
deschide circuite. Din fericire şi pentru acest dispozitiv există multe alternative. În figura 2 este
prezentat un astfel de comutator molecular.
Molecula polarizată prezentată în figura 2 (a) este caracterizată printr-un nor de sarcină
electric asimetric. În poziţia din stânga norul blochează trecerea curentului electric. Aplicând un
potenţial ridicat cauzăm rotirea moleculei şi reorientarea norului electronic; molecula din poziţia
din dreapta a figurii menţionate conduce curent electric într-o singură direcţie, comportându-se
ca o diodă.
Molecula are “memorie”, deoarece rămâne multă vreme în poziţia în care a fost pusă. Un
potenţial mare negativ poate muta molecula înapoi la starea neconducătoare.
În figura 2(b) este prezentată micrografia unui comutator molecular cuplat cu două nano
– sârme. Acest comutator poate fi poziţionat cu precizie ridicată prin următoarele procedee
chimice simple, astfel:
1. Cele două sârme se fabrică separat;
2. Se înmoaie una dintre sârme într-o soluţie care conţine molecule-comutator;
3. Cele două sârme se suprapun în unghi drept.
Respectând cele menţionate mai sus, comutatorul de la intersecţia celor două sârme se va
cupla de ambele, devenind astfel operaţional.
Faptul că putem construi sârme izolate şi legate prin comutatoare nu este suficient pentru
a construi circuite complexe. Trebuie să fim capabili să construim în mod eficient (în paralel)
multe astfel de sârme cuplate cu comutatoare.
Din fericire, chimiştii au descoperit un fenomen care ne oferă soluţia într-un mod aproape
miraculos. Acest fenomen se numeşte auto-asamblare (self-assembly). Una din formele sale se
manifestă astfel: se realizează o soluţie cu un anumit tip de molecule.
În soluţie se înmoaie un suport după care soluţia se încălzeşte, se extrage suportul şi în
mod spontan, fără a avea vreun control dinafară, moleculele din soluţie se aşează într-o structură
aproape regulată.
În acest mod se pot construi simultan zeci sau sute de sârme paralele, aflate la distanţe
foarte mici una de alta.
 Figura 2. a) Comutatorul molecular căruia i s-a aplicat un potenţial ridicat;
b) Comutatorul molecular plasat între două nanosârme.

Caracteristici ale procedeului de autoasamblare

Autoasamblarea este un procedeu foarte ieftin de construcţie a unor structuri minuscule.
Cu toate acestea, trebuiesc subliniate câteva dintre limitările sale inerente:
 Prin folosirea procedeului de autoasamblare nu pot fi construite structuri
neregulate, aperiodice. Circuitele integrate prin tehnologia CMOS sunt însă
structuri neregulate. Va trebui deci să se renunţe la modelul circuitelor integrate
digitale CMOS.
 Cel puţin în viitorul apropiat, prin folosirea procedeului de autoasamblare se poate
afirma că este practic imposibil de construit un dispozitiv cu trei terminale, cum
este tranzistorul. La dimensiuni moleculare este imposibil de coordonat simultan
poziţia a trei sârme pentru a le face să se întâlnească aproximativ în acelaşi loc.
Printr-o manipulare minuţioasă sub microscopul electronic poate fi construit un
tranzistor, dar nu pot fi construite simultan în mod automat milioane de astfel de
componente. Tranzistorul rămâne însă ingredientul fundamental al circuitelor
integrate digitale CMOS, fără de care acestea nu pot fi concepute. Rămâne de
soluţionat problema realizării circuitelor integrate digitale.
Pentru a găsi soluţia la problemele menţionate trebuie în primul rând să renunţăm la
metodele tradiţionale. Din fericire, răspunsul poate fi găsit prin răsfoirea unor publicaţii vechi,
îngropate în praf prin biblioteci.
La începutul anilor ‛50, înainte de inventarea tranzistorului, pentru o vreme cercetătorii
au studiat o metodă alternativă de a construi porţi logice, folosind numai diode şi rezistenţe.
 În figura 3(a) este prezentată implementarea unei porţi logice “şi” prin folosirea diodelor
şi rezistorilor, în timp ce în figura 3(b) este prezentată posibilitatea implementării unui astfel de
circuit folosind nanotehnologia. Acest mod de a construi circuite a fost abandonat după apariţia
tranzistorului, deoarece se consumă prea mult curent şi este mai ineficient. Cu toate acestea,
consumul dispozitivelor nanoelectronice este minuscul, putând face acest model viabil din nou.
În cazul porţii logice “şi” implementate cu diode şi rezistenţe, atunci când una dintre
intrări va avea tensiune joasă, dioda corespunzătoare va conduce, deci tensiunea la ieşire va fi şi
ea joasă. Când ambele intrări au un potenţial ridicat, nici una dintre diode nu va conduce şi
potenţialul la ieşire va fi şi el ridicat.
La folosirea nanosârmelor şi nanocomutatoarelor se observă structura regulată precum şi
folosirea exclusivă a sârmelor care se încruţişează în unghi drept.
În circuitele integrate digitale tranzistorul are un dublu rol: serveşte atât la implementarea
porţilor logice cât şi la amplificarea semnalului electric care se degradează.

Figura 3. a) Reprezentarea unei porţi logice “şi” implementate cu diode şi rezistenţe;

b) Implementarea porţii logice prin folosirea unor nano-sârme şi nano-comutatoare

S-a arătat mai sus cum prima funcţionalitate poate fi înlocuită prin nanocristale folosind
diode. Este însă nevoie şi de amplificatoare la scară moleculară. Cercetătorii în domeniu şi-au
propus realizarea unui astfel de dispozitiv menit să îndeplinească simultan trei funcţii:
 Amplifică semnalul electric restaurându-l la valoarea normală;
 Oferă sincronizare cu un semnal de ceas;
 Poate fi folosit pe post de element de memorie.
Acesta este echivalentul molecular al unui “latch” (un registru).
 Atunci când avem structuri atât de mici, este inevitabil să avem o cantitate ne-neglijabilă
de defecţiuni. Mici fluctuaţii termodinamice, un grăunte de praf, pot perturba imediat
regularitatea sârmelor şi comutatoarelor. Circuitele integrate digitale clasice trebuie să fie
perfecte; după fabricaţie fiecare circuit este testat extensiv iar cele cu defecţiuni vor fi aruncate.
Această metodologie va fi aplicată nanocircuitelor, întrucât un număr mare de defecţiuni fac
practic imposibilă existenţa unui circuit perfect. În cele ce urmează va fi prezentată încă o
posibilă soluţie pentru această ultimă problemă.

Hardware reconfigurabil
Hardware-ul reconfigurabil reprezintă o nouă tehnologie de construire a calculatoarelor,
fiind caracterizată de trăsături indezirabile, cum ar fi posibilitatea de tolerare a defecţiunilor şi
capacitatea de a oferi performanţă computaţională foarte ridicată. Un dezavantaj al hardware-ului
reconfigurabil implementat în tehnologia CMOS constă în faptul că are o densitate scăzută (se
pot implementa mult mai puţine elemente computaţionale pe aceeaşi suprafaţă decât dacă s-ar
folosi hardware-ul tradiţional).
Dacă pe un substrat nanotehnologic s-ar implementa un hardware reconfigurabil s-ar
putea obţine beneficiile ambelor domenii, putându-se astfel evita dezavantajele lor, prin
atingerea următorilor performanţe:
 Datorită dimensiunii foarte reduse a componentelor, nanohardware-ul va
compensa densitatea scăzută a dispozitivelor reconfigurabile;
 Datorită toleranţei la defecte, hardware-ul reconfigurabil va putea exploata fără
probleme nanocircuitele cu defecţiuni;
 Va putea fi exploatată viteza excelentă de execuţie a hardware-ului reconfigurabil.
Un circuit reconfigurabil (figura 4) conţine, ca şi un circuit digital normal, porţi logice şi
sârme. Spre deosebire de circuitele obişnuite însă, fiecare poartă reconfigurabilă nu are o
funcţionalitate fixă, ci poate fi reprogramată electronic pentru a implementa orice funcţie logică
dorită. În plus, sârmele din hardware-ul reconfigurabil nu sunt conectate direct între porţi; între
sârme avem comutatoare care pot lega şi dezlega sârmele între ele, fiecare dintre aceştia fiind
controlat tot în mod electronic.
În exemplul prezentat în figura 4, memoria implementează o poartă logică “şi”.
Hardware-ul reconfigurabil este deci un caz particular de circuit integrat.
 Atunci când se compară un circuit reconfigurabil cu unul normal care are aceeaşi
funcţiune, cel reconfigurabil este mai mare (cam de 10 ori mai mare). Este uşor de înţeles de ce:
o poartă logică implementată cu o memorie este mult mai mare decât aceeaşi poartă făcută din
tranzistori, iar comutatoarele şi memoriile lor aferente ocupă spaţiu suplimentar. Viteza lui mai
scăzută este dată de comutatoare, care încetinesc semnalul electric.
Avantajul hardware-ului reconfigurabil vine însă din flexibilitatea sa şi anume, poate fi
schimbată funcţiunea lui pentru fiecare nouă aplicaţie cu care avem de-a face. Microprocesoarele
oferă şi ele flexibilitate, dar sunt în general mai ineficiente decât hardware-ul reconfigurabil, în
principal, din următoarele două motive:
 Un procesor interpretează programele scrise în cod maşină, pe când hardware-ul
reconfigurabil le execută direct. Interpretarea introduce ineficienţă;
 Programele executate de un procesor trebuie scrise prin folosirea unui set de
instrucţiuni (în cod maşină), care nu este neapărat ideal pentru orice aplicaţie.
Hardware-ul reconfigurabil poate fi adaptat special fiecărei aplicaţii (spre
exemplu, pentru efectuarea unor operaţii de 5 biţi nu este nevoie să folosim mereu
câte 32 de biţi).
În plus, capacitatea de reconfigurare poate fi folosită pentru a tolera defecte. Să
presupunem că una dintre porţile universale este defectă din fabricaţie. Dacă cunoaştem acest
lucru, putem face ca niciunul din programele noastre să nu o folosească. Întrucât toate porţile
sunt echivalente, putem folosi oricare alta, pe care o putem conecta în locul celei defecte folosind
reţeaua reconfigurabilă.

Figura 4. a) Porţile logice universale legate cu o reţea de conectare în cadrul hardware-ului

reconfigurabil;
b) Poziţia de închis/deschis realizată cu ajutorul memoriei de 1 bit;
c) Reprezentarea memoriilor care funcţionează ca tabele de adevăr
 Trebuie menţionat că procesul de compilare pentru hardware reconfigurabil se realizează
în două etape; în prima etapă programul este tradus într-un circuit, după care circuitul trebuie
“aşezat” în plan, atribuind fiecărei operaţii una sau mai multe porţi universale iar sârmelor
atribuinduli-se interconexiuni. Această ultimă fază se numeşte “plasare şi rutare” (place and
route) şi este de obicei foarte costisitoare şi complexă (ore sau zile întregi).
Cercetări recente au demonstrat că această fază poate fi accelerată substanţial, până la
viteze comparabile cu compilarea normală de programe.
În general, problema transformării eficiente a unui program dintr-un limbaj de nivel înalt
în hardware este încă nerezolvată satisfăcător. Un motiv constă în faptul că limbajele
contemporane au fost proiectate pentru un model de execuţie von Neumann, în care maşina are
procesor şi memorie.

Nanocalculatoarele
În această secţiune ne-am propus să schiţăm modalitatea de îmbinare a nanotehnologiei şi
a hardware-ului reconfigurabil în scopul construirii maşinilor de calcul.
Având în vedere cercetările în domeniu, în figura 5 este prezentată arhitectura unui sistem
de calcul bazat pe nanotehnologii ce constă dintr-un nanocircuit ce are la bază o grilă
bidimensională de grupuri (clusters), legate prin “sârme” configurabile de lungimi diferite,
fiecare grup constând dintr-o grilă de nanoblocuri.
Structura aceasta este foarte asemănătoare cu cea a circuitelor reconfigurabile disponibile
comercial numite FPGA (Field Programmable Gate Array), pentru care există deja multă
experienţă în proiectarea sculelor şi tehnologiilor de compilare, plasare şi rutare.

Figura 5. Reprezentarea structurii unui nanocircuit şi a unui nanobloc

 Astfel de circuite pot fi fabricate printr-o mixtură de tehnologii: fiecare nanobloc este
fabricat folosind nanotehnologii. Lăcaşurile pentru grupuri şi sârmele lungi sunt fabricate prin
tehnologia CMOS, fiecare nanobloc este apoi inserat într-un astfel de locaş. Au fost puse la
punct metode prin care se pot configura nanoblocurile.
După fabricaţie, circuitele vor fi cuplate într-un calculator care va testa grupurile, pentru
a găsi unul perfect funcţional. Urmează apoi configurarea acestui grup de către calculator cu
ajutorul unui program de autotestare, prin care restul circuitului este testat pentru a găsi alte
defecte.
Nanoblocurile defecte vor fi înregistrate într-o listă de defecte ataşată circuitului. Atunci
când circuitul este utilizat, compilatorul care generează configuraţia va folosi această listă de
defecte pentru a genera un circuit care foloseşte numai părţile funcţionale.

Nanotehnologii în domeniul energetic

În prezent, deși au fost dezvoltate foarte multe tehnologii în domeniul energetic, peste
80% din necesarul energetic este asigurat de către combustibilii fosili, care atrage după sine
poluarea mediului, și încălzirea globală. Populația globală crescând, evident că și necesarul
energetic va crește, însă acest necesar poate fi acoperit de către energia solară, deoarece anual
Pământul primește o energie de 3,9∙1024 J, iar consumul este cu patru ordine de mărime mai
mic, și anume 4,7∙1020 J. În acest sens s-au dezvoltat foarte multe tipuri de celule fotovoltaice.
Primele tipuri de celule fotovoltaice nu au fost rentabile, însă în prezent se cercetează noi metode
de mărire a eficienței și rentabilității. Cele mai performante celule fotovoltaice la acest moment
se bazează pe nano-componente (Ex. nanoparticule, nanofire etc.). Multe dintre acestea sunt
bazate pe două tehnologii principale:
a) celule formate prin imprimarea unor cerneluri speciale pe un substrat conductor (una
dintre cele mai mari companii în domeniul celulelor fotovoltaice, NanoSolar, produce o cerneală
specială cu nanoparticule <CIGS – Cupru, Indiu, Galiu, Seleniu > de dimensiuni de până la 20 de
nm pe care o imprimă pe o folie de aluminiu pregatită special.)
b) celule solare cu vopseluri sensibile ( DSSC – Dye-sensitive solar cells) – care sunt
formate dintr-un strat poros de nanoparticule de dioxid de titan, pe care se depune o vopsea pe
bază de Ruteniu ce absoarbe radiațiile solare.
 Se consideră că pe viitor se vor obține celule solare mult mai eficiente din punct de
vedere energetic, iar acestea se vor baza pe „quantum dots” având dimensiuni de pană la 10 nm.
Având aceste celule solare foarte eficiente, pentru a putea folosi energia capturată de
acestea va trebui să avem și anumite metode de a o depozita. Metodele de depozitare a energiei
electrice pe baza de baterii sunt în continuă dezvoltare, pentru a obține dimensiuni cât mai mici
și o capacitate de depozitare cât mai mare.
În momentul de față, cele mai răspândite baterii sunt bateriile Li-Ion, deoarece pot
depozita o cantitate considerabilă de energie într-o celulă mică, având o densitate redusă. Puterea
bateriei depinde foarte mult de viteza de mișcare a ionilor prin material, de aceea cu ajutorul
nanomaterialelor s-au realizat anumite depuneri de fosfat de Li pe o suprafață de LiFePO4 (la
nanoscară), care permite cationilor de Li+ să se miște foarte rapid. Acest nou material are o
viteză de încărcare/descărcare foarte mare, trebuindu-i doar câteva zeci de secunde pentru a se
încărca (puterea fiind una medie).
De asemenea, cu ajutorul nanotehnologiei, Altair Nanotechnologies a dezvoltat o nouă
baterie reîncărcabilă care îndeplinește cerințe avansate: timp scurt de încărcare, ciclu îndelungat
de încărcare/ descărcare, siguranța operțională completă și toleranța pentru temperaturi extreme.
Tehnologia bateriei se bazează pe nanoparticule de titanat de Li, care înlocuiește grafitul din
bateriile comune Li-ion. Pentru obținerea nanosctructurilor se folosește o metodă numită
Hidroliza Spray, cu ajutorul căruia se pot controla precis proprietățile nanomaterialelor
(suprafața specifică, morfologia, dimensiunea particulelor și puritatea). Avantajul principal al
acestor baterii se regăsește în structura acesteia, care spre deosebire de structura unei baterii
comune Li-Ion, nu are tensiuni în material la deplasarea ionilor Li+ prin acesta la fiecare ciclu de
încărcare/descărcare.
Noile tipuri de baterii care se dezvoltă în prezent sunt bateriile Li-aer (Li-oxigen), care
vor putea înmagazina de câteva ori mai multă energie decât bateriile Li-ion de aceeași
dimensiune. Aceste baterii se bazează pe creșterea unor nanofibre de carbon având o porozitate
foarte mare, iar în pori se vor forma nanoparticule de peroxid de litiu pe măsură ce bateria se
descarcă.
 Cum ne pot schimba nanotehnologiile viaţa pe viitor?
În ultimele decenii, viaţa noastră s-a schimbat radical datorită utilizării dispozitivelor
electronice. Nanotehnologiile au jucat un rol important în producerea unor dispozitive din ce în
ce mai mici, mai eficiente şi multifuncţionale. În viitor, viaţa noastră s-ar putea schimba prin
intermediul multor inovaţii tehnologice, cum ar fi:

 Introducerea în sistemul circulator a unor medicamente ce pot fi activate şi

controlate din exteriorul corpului uman; acestea ar putea colecta date şi le-ar putea
transmite medicului pentru a modifica tratamentul (teranostică).
 Dispozitive cu dimensiuni nanometrice pentru transportarea medicamentelor şi
vizarea celulelor canceroase
 Tatuaje” pe piele care să monitorizeze nivelurile de săruri şi alţi metaboliţi şi care
să îi avertizeze pe atleţi sau diabetici.
 Încălţăminte sau îmbrăcăminte cu senzori care să colecteze date în timpul
antrenamentelor.
 Sisteme integrate colectoare de energie (în textile, încălţăminte etc.) care să
colecteze energia solară şi mecanică pentru a încărca dispozitivele electronice.
 Panouri solare flexibile şi transparente, integrate în ferestre, plăci ceramice etc.,
cu eficienţă ridicată a conversiei energiei solare.
 Suprafeţe şi materiale textile care să elimine din atmosfera urbană oxizii de azot şi
alte gaze din smog.
 Ambalaje alimentare inteligente cu senzori pentru detectarea modalitãţii folosite
la transportul produsului, pentru detectarea contaminării, care sunt prevăzute cu
sistem de urmărire/comunicare care să avertizeze producătorul şi comerciantul.

Nanotehnologia reprezintã un risc pentru sãnatate?

Orice tehnologie emergentă poate fi asociată cu riscuri necunoscute În ceea ce priveşte
sãnãtatea, atunci când ajunge pentru prima dată la consumatori. Gândiţi-vă, spre exemplu, la
tehnologia mobilă: riscul de sănătate pe care îl implică utilizarea telefoanelor mobile a fost adus
în discuţie după ani de zile de folosire a acestora, chiar şi acum acest risc nu este înţeles în
totalitate. În ciuda acestui lucru, utilizăm telefoanele mobile în mod curent. Siguranţa
nanotehnologiilor se află în centrul atenţiei de mulţi ani, fiind adusă în discuţie de mai multe
organizaţii ale societăţii civile, pe lângă Academiile Ştiinţifice Naţionale care au ridicat
probleme de sănătate şi au solicitat acţiuni timpurii pentru a asigura dezvoltarea responsabilă a
nanotehnologiilor. Dorinţa comună este ca aceastã tehnologie sã progreseze, asigurând, în acelaşi
timp, lipsa expunerii la risc a muncitorilor şi consumatorilor.

Ce riscuri există? Nanotehnologiile utilizează materiale la nanoscară, care sunt extrem de

mici, prin urmare, există îngrijorarea că ar putea vătăma oamenii prin penetrarea barierelor de
protecţie, cum ar fi pielea, cauzând daune asupra corpului uman. Spre exemplu, loţiunile de
protecţie solară care conţin nanomateriale au fost supuse analizei. Cu toate acestea, până în
prezent, probele ştiinţifice demonstrează faptul că nanoparticulele nu penetrează pielea. Cu alte
cuvinte, până acum, nu au existat probe cum că bunurile de consum ce conţin nanomateriale ar fi
nocive pentru consumatori. Totuşi, cercetarea continuă pentru a verifica şi detecta orice toxicitate
a materialelor la nanoscară, mai ales pentru produsele care intră în contact direct cu corpul uman.

Există riscuri pentru mediul înconjurător?

Toate produsele devin deșeuri la sfârșitul duratei de viață. O întrebare pe care și-o pun
cetățenii și cercetătorii este: nanomaterialele din produsele pe bază de nanotehnologie produc
efecte nocive atunci când ajung la groapa de gunoi? Ar putea interfera aceste reziduuri cu
animalele și plantele și ar putea produce efecte nocive? Acestea sunt întrebări complexe, iar
găsirea unor răspunsuri necesită timp.

Foarte multe cercetări au loc în toată lumea. Oamenii de știință analizează, de asemenea,
dacă există probleme de siguranță la spălarea articolelor de îmbrăcăminte care conțin
nanomateriale. Unele organizații ale societății civile suusțin că bunurile de consum care conțin
nanomateriale nu ar trebui să fie comercializate până când nu se găsesc răspunsuri certe la aceste
întrebări. Alții susțin că am coexistat deja cu numeroase nanoparticule natural din mediul
înconjurător, natură și poluare. Nanoparticulele nu sunt tocmai o noutate și, chiar dacă ar trebui
să facem mai multe cercetări în privința siguranței lor, ar trebui să încercăm să nu ridicăm pre
multe obstacole în calea dezvoltării aestui domeniu de cercetare.
Bibliografie
1. Vedinaș I., Crețu E., Elemente de nanotehnologie, 2007
2. http://nanopinion.archiv.zsi.at/
3. https://www.imnr.ro/
4. https://echa.europa.eu/