DIN VIAȚA DE ZI CU ZI (22)

„Scriitoarea Vasilica Ilie a descoperit Planeta femeilor!”

Din prestigioasa revistă „Cronica timpului”, publicație lunară de

cultură, atitudine și performanță, editată de Uniunea Ziariștilor
Profesioniști din România, director general Doru Dinu Glăvan, redactor-
șef Rodica Subțirelu, am reținut titlul de mai sus apărut în numărul pe
decembrie anul trecut, în fapt o cronică literară semnată de George
Vlaicu. Atât de mult mi-a plăcut (ca și volumul, în primul rând, pe care
autoarea mi l-a oferit, cu dedicație și autograf, la lansare) încât simt că
trebuie s-o fac mai mult cunoscută iubitorilor de carte valoroasă. Redau
în întregine, în continuare, aprecierile făcute de confratele George
Vlaicu.
„Nici nu știți cât de confortabil m-am simțit, la sfârșitul săptămânii
trecute, când am citit Povestiri de pe planeta femeilor, în ambianța
caldă și liniștită a casei mele părintești, din satul Remuș, de lângă
Giurgiu! Mai citisem în urmă cu câțiva ani un volum de versuri și un
roman al scriitoarei Vasilica Ilie, deși pe atunci nu o cunoșteam
personal, primite cu împrumut de la marea poetă de Giurgiu, Dunia
Pălăngeanu. Din prea multă iubire pentru cartea bună, nici până acum
nu i le-am restituit, dar i le voi înapoia cu prima ocazie.
Revenind la cartea recent lansată, am perceput-o ca pe una a
conștientizării destinului mai multor femei, cu mai multă sau mai puțină
identitate reală, conștientizare venită, în toate povestirile, foarte târziu.
Textele sunt atent construite, bine dozate, scrise cu o atenție
remarcabilă pentru detaliul psihologic și efectul maxim al confesiunii.
Povestiri de pe planeta femeilor e o carte de atmosferă, care
aglutinează scene cotidiene, amintiri din adolescență, sentimente
reprimate, confuzii, neliniști și nemulțumiri într-un tot care subliniază
ruperea ritmului calm și previzibil al vieții cuplului de dinainte de
1
apariția unui eveniment cardinal, moartea imprevizibilă a actualului ori
a viitorului partener de viață. Într-o exprimare simplă, autoarea ne
proiectează în pagina de carte radiografia psihologică a transformărilor
pe care femeia, fie iubită, fie mamă, fie în oricare altă calitate, le
suportă în perspectiva unei căsătorii ori după despărțirea voluntară sau
prin dispariția fizică a persoanei dorite. În mai toate povestirile, actul
despărțirii sau al dispariției de și din viața pe care ambii o cunoșteau, cu
bune ori cu rele, se petrece brutal, nelesându-le suficient timp pentru a
putea înțelege ce se întâmplă, de fapt, cu ei, sau cu ea,
supraviețuitoarea. Pentru Mica, pentru Doina, pentru Silvia, precum
pentru celelalte femei care dau titlurile povestirilor, noua postură de
îndrăgostită, la ani nu prea tineri, vine la pachet cu un simț al
responsabilității de care nu pot scăpa, în ciuda deselor reverii despre
posibilitatea unui alt destin. De aici derivă și conflictul interior al
eroinei, care pendulează între revoltă și remușcare, între ură mocnită și
dragoste, între egoism, răspundere și resemnare. Amorul consumat
rapid, între două curse de avion sau după o simplă cunoaștere pe o
rețea de socializare, este grăitor pentru principala lor temere: aceea că
viața, în fond, nu le mai aparție; că identitățile lor emoționale sunt
subjugate, de-acum, imperativului oferirii de sprijin sentimental
reciproc. Destinele lor, individuale, devin simple anexe la destinul
comun care, cu voia autoarei, este împins spre tragism. Acel tragism
redat într-o expresie artistică aproape desăvârșită, exact ca-n
spectacolele de operă, care reclamă aplauze prelungite și nu curgerea
șiroaielor de lacrimi. Este meritul incontestabil al Vasilicăi Ilie care, din
dorința unei perfecte clarități stilistice, a ales și a pus cuvântul potrivit
la locul potrivit. Nici-unul nu este în plus, nici-unul în minus, autoarea
lăsând astfel posibilitatea cititorului, dornic de-o completare, să viseze
cu ochii pe pagină și să adauge ce dorește pentru plăcerea lui intimă de
a valorifica lectura după plăcerea sa. Remacăm în carte eul poetic, nici
nu se putea altfel cînd autoarea excelează în poezie, dar și posesia și
greutatea consistentă a modernităților prozaice. Atât cât există, neo-
avangardismul e soft, scriitoarea face mereu pasul înapoi înspre
2
primordial, personajele sale mișcându-se în peisaje recognoscibile, cu o
toponomie clasică, de unde și tonul ceremonios în care se desfășoară
intrigile.
Cartea atrage și menține, de la început până la sfârșit, atenția
cititorului, este făcută după chipul și asemănarea autoarei. Vasilica Ilie,
pe care am cunoscut-o relativ recent, vara trecută, la Cenaclul condus
de Victor Gh. Stan, și pe care o admir și o prețuiesc foarte mult, fiindcă
merită, este nu numai o figură atât de luminoasă în mediul scriitoricesc,
dar, cu prezenta carte este și va rămâne o adevărată prozatoare!”

George Șt. Savu