O scrisoare pierdută

de I. L. Caragiale
- particularități ale textului dramatic -

Comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, în care sunt satirizate moravuri
ale societății și tipuri umane prin înlănțuirea unor situații neprevăzute care au în vedere ilustrarea
diferențelor dintre aparență și esență, ceea ce stârnește râsul.
Principalele trăsături ale comediei sunt: prezentarea unui conflict derizoriu, prezența unei intrigi
neînsemnate, în care personajele se confruntă cu o falsă problemă, rezolvarea conflictului prin finalul
fericit și existența unor personaje, în cea mai mare parte ființe mediocre, care se încadrează în tipologii
umane prin îngroșarea unor caracteristici și defecte. Prin prezența acestor tipologii, reprezentative pentru
diferența dintre ceea ce vor să pară și ceea ce sunt cu adevărat oamenii, autorul comediei sancționează,
prin râs, defectele umane și, implicit, are o intenție moralizatoare.
În literatura română, comedia apare în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu piesa
,,Franțuzitele”, a lui Constantin Faca, din 1833, iar ulterior Vasile Alecsandri, prin ciclul ,,Chirițelor”
îmbogățește această specie. Cel mai important autor de comedii din dramaturgia românească este Ion
Luca Caragiale, ale cărui piese (,,O noapte furtunoasă”, ,,O scrisoare pierdută”, ,,D-ale carnavalului”
și ,,Conul Leonida față cu reacțiunea”) sunt reprezentative pentru acest gen.
Comedia ,,O scrisoare pierdută” are premiera pe scena Teatrului Național din București la 13
noiembrie 1884, ulterior fiind publicată în revista ,,Convorbiri literare”, în 1885.
Piesele lui Caragiale se înscriu, din punct de vedere estetic, în formula realismului clasic. În
ceea ce privește realismul operei, Garabet Ibrăileanu observa în Caragiale un scriitor aflat în descendența
lui Balzac prin faptul că este autorul din literatura română care „face concurență stării civile”.
Reprezentarea verosimilă a caracterelor umane din comedia ,,O scrisoare pierdută” și veridicitatea sunt
caracteristici realiste. Astfel, se observă că acțiunea piesei este plasată într-un loc și într-un timp care,
deși nu sunt clar identificabile -„În capitala unui județ de munte, în zilele noastre”- conferă credibilitate
conflictului dramatic prin circumscrierea acțiunii în spațiul autohton și într-un timp universal. În plus,
lista personajelor de la începutul piesei, fixează tipologii ușor de recunoscut în spațiul românesc: „Ștefan
Tipătescu, prefectul județului”, „Agamemnon Dandanache, vechi luptător de la ’48”, „Ghiță Pristanda,
polițaiul orașului”. Verosimilitatea este sporită de problematica operei, inspirată din moravurile politice
ale burgheziei românești din cea de-a doua jumătate secolului al XIX-lea.
De factură clasică, în comedia lui Caragiale, este caracterul moralizator al operei: prin râs, sunt
sancționate moravuri precum cele legate de viața de familie și de mijloacele prin care se duce lupta
politică. Râsul este provocat de succesiunea unor întâmplări comice, hazlii (pierderea și regăsirea
scrisorii, aparițiile Cetățeanului turmentat, triunghiul amoros alcătuit din Zoe, Zaharia Trahanache și
Ștefan Tipătescu, încercarea de șantaj eșuată a lui Cațavencu, zădărnicită de apariția lui Agamiță
Dandanache, naivitatea lui Trahanache etc.), de limbajul și de numele personajelor. La acestea, se
adaugă prezența caracterelor comice, specifice teatrului clasic, prin care se realizează comicul de
caractere.
Tema acestei comedii de moravuri este de factură social-politică și vizează lupta pentru putere
în contextul alegerilor. Lupta politică se duce, în județ, între gruparea aflată la conducerea partidului de
la putere (alcătuită din șeful acestuia, Zaharia Trahanache, și prefectul județului, Ștefan Tipătescu) și
„grupul tânăr, inteligent și independent”, condus de Nae Cațavencu. Acesta din urmă folosește șantajul
ca armă politică, în vederea obținerii statutului de candidat care să-i aducă mandatul de deputat. Obiectul
șantajului este o scrisoare de amor scrisă de prefectul Ștefan Tipătescu și adresată lui Zoe Trahanache,
amanta lui și soția șefului partidului. Aici, problematica politică a piesei se completează cu prezentarea
moravurilor legate de viața de familie. În schimbul scrisorii furate de la Cetățeanul turmentat, care o
găsise rătăcită de Zoe, Cațavencu dorește susținerea candidaturii sale de către partid, iar Zoe este dispusă
să îl susțină, pentru a nu se expune rușinii publice și pentru a-și păstra aparenta onorabilitate, în timp ce
Tipătescu și Trahanache se împotrivesc și caută soluții de contrașantaj.
O secvență reprezentativă pentru tematica operei este cea care prezintă dialogul dintre Zoe și
Tipătescu, din Scena VI a Actului al II-lea al piesei. Aici, Zoe, aflată într-o stare de tensiune accentuată
provocată de citirea anunțului din gazetă prin care redacția ziarului condus de Cațavencu anunța
publicarea în numărul următor a scrisorii compromițătoare, ia hotărârea de a-l susține pe Cațavencu și
încearcă să îl convingă și pe Tipătescu să o facă. Inițial, ea pare vulnerabilă și îi prezintă amantului său

1
consecințele dezastruoase ale scoaterii la lumină a relației lor: „O săptămână, o lună, un an de zile n-o
să se mai vorbească decât de aventura asta... În orășelul ăsta, unde bărbații și femeile și copiii nu au altă
petrecere decât bârfirea...” Îi cere lui Tipătescu să îl susțină pe Cațavencu, drept singura soluție de
salvare a imaginii sale, uzând pentru aceasta, ca mijloc de convingere, de lamentație și de rugăminți:
„Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă... scapă-mă de
rușine! Tu ești bărbat, nu-ți pasă! Pentru tine, afișarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire... dar pentru
mine... Fănică, gândește-te... gândește-te. (plânge)”. Tipătescu refuză, iar Zoe își schimbă atitudinea și
devine fermă, impunându-se: „Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate
împrejurările [...] și am să lupt! Și cu tine am să lupt din toate puterile [...] cine luptă cu Cațavencu, luptă
cu mine...” Secvența este reprezentativă pentru tematica operei, deoarece este surprinsă aici evoluția
luptei politice: momentul este unul de criză, în care Tipătescu poruncise arestarea lui Cațavencu, iar Zoe
îi cere lui Pristanda să îl elibereze. Analizând situația, ea decide că singura soluție este să susțină
candidatura lui Cațavencu, dar pentru aceasta are nevoie să îl convingă pe Tipătescu.
O altă secvență ilustrativă pentru temă este dialogul din Scena II și Scena III a Actului IV. Aici
sunt prezenți Zoe, Tipătescu, Trahanache și Dandanache, iar scena înfățișează prima apariție a
candidatului trimis de la centru. Acesta este introdus de Trahanache, care îl prezintă lui Tipătescu și lui
Zoe. Inițial, în prima scenă a ultimului act, Zoe se arată neliniștită de absența lui Cațavencu după
încăierarea din pretoriul primăriei. Pe acest fundal, în grădina casei lui Trahanache, în timp ce Zoe și
Tipătescu stau de vorbă, apar Trahanache și Dandanache. Zoe este dezamăgită de noua apariție, în timp
ce Tipătescu îl preferă lui Cațavencu: „Zoe: ...și spune drept dacă nu era mai bun Cațavencu!/ Tipătescu
(scurt): E simplu, dar îl prefer, cel puțin e onest, nu e un mișel!” Astfel, ies în evidență, din punct de
vedere al temei, intrigile politice. Sub aparența unui bătrânel derutat și confuz (Dandanache îl confundă
în mod repetat pe prefect cu soțul lui Zoe), noul candidat se dovedește un luptător abil, deoarece,
conform propriei lui mărturisiri din Scena III, obține această candidatură tot printr-un șantaj cu o
scrisoare de amor. De asemenea, la nivelul personajelor, aceste scene pun în evidență triunghiul
conjugal: confuzia lui Dandanache generează comic, deoarece, deși i se explică cine sunt Zoe și
Tipătescu, el îi vede ca pe un cuplu. Zoe îi reproșează lui Tipătescu faptul că nu l-a susținut pe
Cațavencu, iar în final, prefectul este convins de calitatea noului candidat: „Unde ești, Cațavencule, să
te vezi răzbunat! Unde ești, să-ți cer iertare că ți-am preferat pe onestul d. Agamiță, pe admirabilul, pe
sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache...”
O caracteristică specifică acestei specii dramatice este prezența unui conflict neînsemnat în
esența lui, rezolvat printr-un final fericit. În comedie, deși este intens, conflictul nu se oprește asupra
unei problematici grave din existența personajelor, el este derizoriu și se rezolvă rapid prin schimbări
spectaculoase de situație. Conflictul comediei lui Caragiale se organizează în jurul pierderii și regăsirii
scrisorii de amor pierdute de Zoe, iar acțiunea evoluează după tehnica amplificării treptate, care
presupune acumularea tensiunilor dramatice, creșterea lor în intensitate și stingerea subită. Inițial, în
grupul de la conducerea partidului, îngrijorarea este stârnită de o întâmplare relatată parțial de Pristanda,
în care apar semnele unor acțiuni importante puse la cale în grupul lui Cațavencu. Intră în scenă, pe rând,
Tipătescu, Trahanache și Zoe, alarmați de amenințarea șantajului. Odată cu apariția lui Cațavencu, se
conturează conflictul principal. Personajele tratează în mod diferit propunerea lui ca, în schimbul
scrisorii pe care o deține, să primească statutul de candidat al partidului în alegeri: aparent naiv,
Trahanache îl acuză de plastografie și nu crede în autenticitatea documentului, pare a rezista șantajului
și caută o armă de contrașantaj; Tipătescu este revoltat și luptă cu armele unei autorități abuzive – el îi
poruncește lui Pristanda, polițaiul orașului, să îl aresteze pe Cațavencu și este hotărât să folosească polița
falsificată de acesta, în posesia căreia a intrat, pentru a-l combate pe șantajist. Singură, Zoe pare a
răspunde conform așteptărilor lui Cațavencu la amenințarea publicării scrisorii. Ea este într-o stare de
neliniște permanentă, preocupată în principal de salvarea propriei imagini publice și de aceea este
hotărâtă să obțină cu orice preț scrisoarea de la Cațavencu. A doua pierdere a scrisorii îl scoate din scenă
pe șantajist: în încăierarea de după discursurile rostite în sala primăriei, Cațavencu își pierde pălăria în
căptușeala căreia ascunsese scrisoarea, aceasta ajunge din nou la Cetățeanul turmentat, care în final i-o
va înapoia lui Zoe. Conflictul este rezolvat prin apariția candidatului trimis de la centru, anunțată chiar
de la finalul actului II, într-o „depeșă” primită de prefect de la București. Acesta este ales în final, iar
Cațavencu îi cere iertare lui Zoe, care îl desemnează să conducă manifestația publică organizată după
alegeri și să prezideze banchetul popular din grădina primăriei. Există și un conflict secundar, care

2
urmărește îngrijorarea cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, preocupat de trădarea care li se pare că le
amenință poziția în partid.
Titlul comediei este unul analitic și numește, în esență, intriga operei. Substantivul articulat
nehotărât „o scrisoare” anunță primul personaj principal al piesei. Articolul nehotărât sugerează
determinarea nedefinită a obiectului, scrisoarea pierdută de Zoe este una dintre cele câteva care apar în
piesă. Tot o scrisoare de amor rătăcită și ajunsă în mâna lui Dandanache servește, ca și în cazul lui
Cațavencu, drept obiect de șantaj politic, doar că Dandanache se dovedește mai abil și o păstrează, pentru
asigurarea sprijinului politic; dacă Nae Cațavencu amenință cu publicarea scrisorii compromițătoare în
ziarul pe care îl conduce, Răcnetul Carpaților, Dandanache intenționează ca în situație de criză să facă
publică scrisoarea lui în Răsboiul: „Cum se poate, conița mea, s-o dau înapoi? [...] La un caz iar... pac!
La Răsboiul”. Motivul scrisorii este recurent în piesă: printr-o scrisoare, „un răvășel”, Trahanache este
invitat la Cațavencu să discute despre scrisoarea scrisă de Tipătescu și despre posibila ei publicare, tot
Trahanache citează principii morale din scrisoarea primită de la fiul său de la facultate, Zoe este anunțată
de intențiile lui Cațavencu tot printr-o scrisoare, de asemenea o scrisoare („depeșa” primită de la
București) cere susținerea lui Dandanache. Între toate acestea, bilețelul de amor scris de Tipătescu
generează cele mai multe energii: pierderea lui riscă să scoată la iveală adulterul și să compromită
onorabilitatea lui Zoe, iar în mâinile lui Cațavencu, îi dă acestuia puterea de a direcționa lupta politică.
Sursele comicului în opera lui Caragiale se identifică la nivelul situațiilor, al limbajului, al
numelor personajelor, al caracterelor și moravurilor, precum și în intenția autorului.
Comicul de situație rezultă în primul rând din prezentarea unor fapte și întâmplări neprevăzute,
care stârnesc râsul, dar și din apariția unor cupluri comice, precum cel realizat de Farfuridi și
Brânzovenescu sau triunghiul conjugal Zoe – Trahanache – Tipătescu. Apar modalități comice
cunoscute în literatura universală, precum coincidența, încurcătura, confuzia, quiproquoul și evoluția
inversă. De exemplu, printr-o coincidență (trecând întâmplător prin dreptul casei lui), Pristanda află de
intenția lui Cațavencu de a atrage sprijinul politic al lui Trahanache, pe baza unei scrisori pe care o
deține. Nu află mai mult, pentru că se produce o încurcătură și cade de pe uluci, unde se urcase pentru a
spiona la geam. Tot prin încurcături repetate, scrisoarea ajunge de la Zoe, posesoarea ei, la Cetățeanul
turmentat, apoi la Cațavencu, iarăși la Cetățean și, în final, din nou la Zoe. Quiproquoul este tehnica prin
care un personaj este înlocuit cu altul. Aici, în timpul adunării din pretoriul primăriei, chiar în momentul
în care Cațavencu se așteaptă să fie numit candidat, conform înțelegerii, Trahanache rostește numele
lui Agamemnon Dandanache. Mai apoi, Dandanache, derutat, îl confundă permanent pe Tipătescu cu
Trahanache și invers, ceea ce stârnește râsul, având în vedere existența triunghiului conjugal realizat de
Zoe împreună cu cei doi bărbați. Se observă și o evoluție inversă a grupurilor adverse: dacă la început
Cațavencu pare a deține controlul în vederea câștigării mandatului de deputat prin șantajarea grupului
Trahanache – Tipătescu – Zoe, în final, Cațavencu pierde, iar grupul de la vârful partidului triumfă.
Comicul de limbaj are drept surse: greșelile de vocabular pe care le fac personajele, cum ar fi
pronunțarea deformată a cuvintelor („famelie”, „renumerație”, „andrisant”) sau etimologiile populare
(„capitaliști” – pentru locuitorii capitalei), încălcarea regulilor gramaticale și ale logicii („După lupte
seculare care au durat aproape treizeci de ani”, „douăsprezece trecute fix”, „Industria română e
admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”), truismele („un popor care nu merge
înainte stă pe loc”) și construcțiile prolixe („ ...eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca
rumânul imparțial, care va să zică... cum am zițe... în sfârșit să trăiască”).
În studiul „Numele proprii în opera comică a lui Caragiale”, Garabet Ibrăileanu afirmă că, spre
deosebire de viața reală, în opera comică, un conținut noțional sau o sonoritate a numelui are rolul de a
caracteriza personajul care îl poartă. De exemplu, conform criticului, numele lui Zaharia Trahanache
sugerează „bătrânețea și decrepitudinea și tot ce are greoi și ticăit venerabilul prezident”, Farfuridi și
Brânzovenescu, prin aluziile culinare, sugerează „inferioritate, vulgaritate și lichelism”, iar Agamiță
Dandanache – ramolismentul, prin diminutivarea comică a numelui eroului grec Agamemnon. De
cealaltă parte, Zoe („o damă mare în politica din provincie”) și Ștefan Tipătescu sunt numele purtate de
„personajele serioase”. Alte efecte comice se înregistrează și în cazul numelor lui Cațavencu (amintește
de „cața” – cuvânt care imită strigătul coțofenei, de „cață” – persoană rea și cicălitoare, dar și de
„cațaveică” – termenul denumește o haină țărănească, dar este folosit regional și pentru o femeie șireată)
sau Pristanda („pristandaua” este numele unui dans popular în care se bate pasul în cerc și dansatorii își
sprijină mâinile de umerii celorlalți).

3
 Comicul de caracter are în vedere ilustrarea tipologiilor umane din teatrul clasic (caractere
comice), precum ipocritul, păcălitorul păcălit, prostul fudul, amorezul, încornoratul sau adulterina. Sunt
personaje care evoluează orientate de o singură dominantă de caracter și care ilustrează prin această
dominantă moravurile societății. Criticul literar Pompiliu Constantinescu identifică în O scrisoare
pierdută următoarele caractere comice: încornoratul (Trahanache), prim-amorezul (Tipătescu), cocheta
și adulterina (Zoe), demagogul (Cațavencu, Farfuridi, Dandanache), cetățeanul (Cetățeanul turmentat),
raisonneurul (Brânzovenescu) și servitorul (Pristanda).
În ceea ce privește intenția autorului (comicul de intenție), atitudinea lui Caragiale față de lumea
înfățișată reiese din modul în care pune în scenă conflicte și personaje prin care sancționează moravurile
burgheziei românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Față de personajele sale, atitudinea
oscilează între simpatie (este îngăduitor cu unele, și îi spune lui Paul Zarifopol: „Uite-i ce drăguți sunt”)
și sarcasmul venit din respingerea situațiilor grotești, absurde, care caracterizează mecanismele sociale
burgheze (îi mărturisește lui Ibrăileanu: „Îi urăsc, mă!”).
În concluzie, piesa O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri politice și de viață de
familie în care autorul ilustrează diferențele dintre aparențe și esențe, dintre ceea ce vor să pară și ceea
ce sunt în realitate oamenii, sancționând astfel, prin râs, dorința de putere și corupția politică, adulterul
și falsa onorabilitate în contextul social-istoric al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Și dacă,
inițial, Eugen Lovinescu afirma că aceste personaje sunt reprezentative „numai pentru o epocă
mărginită”, criticul își revizuiește ulterior opinia, observând „actualitatea nemijlocită” a operei
dramaturgului, iar astăzi suntem încredințați de caracterul universal al eroilor și al problematicii
comediilor lui Caragiale.