O scrisoare pierdută- Tema si viziunea despre lume

I.L. Caragiale
Comedia O scrisoare pierdută are premiera pe scena Teatrului Național din București
la 13 noiembrie 1884, ulterior fiind publicată în revista Convorbiri literare, în 1885.
Piesele lui Caragiale se înscriu, din punct de vedere estetic, în formula realismului
clasic. În ceea ce privește realismul operei, Garabet Ibrăileanu observa în Caragiale un scriitor
aflat în descendența lui Balzac prin faptul că este scriitorul din literatura română care „face
concurență stării civile”. Reprezentarea verosimilă a caracterelor umane din comedia O
scrisoare pierdută și veridicitatea sunt caracteristici realiste. Astfel, se observă că acțiunea
piesei este plasată într-un loc și într-un timp care, deși nu sunt clar identificabile („În capitala
unui județ de munte, în zilele noastre”), conferă credibilitate conflictului dramatic prin
circumscrierea acțiunii în spațiul autohton și într-un timp universal. În plus, lista personajelor
de la începutul piesei, fixează tipologii ușor de recunoscut în spațiul românesc: „Ștefan
Tipătescu, prefectul județului”, „Agamemnon Dandanache, vechi luptător de la ’48”, „Ghiță
Pristanda, polițaiul orașului”. Verosimilitatea este sporită de problematica operei, inspirată din
moravurile politice ale burgheziei românești din cea de-a doua jumătate secolului al XIX-lea.
De factură clasică, în comedia lui Caragiale, este caracterul moralizator al operei: prin
râs, sunt sancționate moravuri precum cele legate de viața de familie și de mijloacele prin care
se duce lupta politică. Râsul este provocat de succesiunea unor întâmplări comice, hazlii
(pierderea și regăsirea scrisorii, aparițiile Cetățeanului turmentat, triunghiul amoros alcătuit
din Zoe, Zaharia Trahanache și Ștefan Tipătescu, încercarea de șantaj eșuată a lui Cațavencu,
zădărnicită de apariția lui Agamiță Dandanache, naivitatea lui Trahanache etc.), de limbajul și
de numele personajelor. La acestea, se adaugă prezența caracterelor comice, specifice
teatrului clasic, prin care se realizează comicul de caractere.
Tema acestei comedii de moravuri este de factură social-politică și vizează lupta
pentru putere în contextul alegerilor.
O secvență reprezentativă pentru tematica operei este cea care prezintă dialogul dintre
Zoe și Tipătescu, din scena VI a actului al doilea al piesei. Aici, Zoe, aflată într-o stare de
tensiune accentuată provocată de citirea anunțului din gazetă prin care redacția ziarului
condus de Cațavencu anunța publicarea în numărul următor a scrisorii compromițătoare, ia
hotărârea de a-l susține pe Cațavencu și încearcă să îl convingă și pe Tipătescu să o facă.
Inițial, ea pare vulnerabilă și îi prezintă amantului său consecințele dezastruoase ale scoaterii
la lumină a relației lor: „O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de
aventura asta... În orășelul ăsta, unde bărbații și femeile și copiii nu au altă petrecere decât
bârfirea...” Îi cere lui Tipătescu să îl susțină pe Cațavencu, drept singura soluție de salvare a
imaginii sale, uzând pentru aceasta, ca mijloc de convingere, de lamentație și de rugăminți.
Tipătescu refuză, iar Zoe își schimbă atitudinea și devine fermă, impunându-se: „cine luptă cu
Cațavencu, luptă cu mine...” Secvența este reprezentativă pentru tematica operei, deoarece
este surprinsă aici evoluția luptei politice: momentul este unul de criză, în care Tipătescu
poruncise arestarea lui Cațavencu, iar Zoe îi cere lui Pristanda să îl elibereze. Analizând
situația, ea decide că singura soluție este să susțină candidatura lui Cațavencu, dar pentru
aceasta are nevoie să îl convingă pe Tipătescu.
O altă secvență ilustrativă pentru temă este dialogul din scenele II și III ale actului IV.
Aici sunt prezenți Zoe, Tipătescu, Trahanache și Dandanache, iar scena înfățișează prima
apariție a candidatului trimis de la centru. Acesta este introdus de Trahanache, care îl prezintă
lui Tipătescu și lui Zoe. Inițial, în prima scenă a ultimului act, Zoe se arată neliniștită de
absența lui Cațavencu după încăierarea din pretoriul primăriei. Pe acest fundal, în grădina
casei lui Trahanache, în timp ce Zoe și Tipătescu stau de vorbă, apar Trahanache și
Dandanache. Zoe este dezamăgită de noua apariție, în timp ce Tipătescu îl preferă lui
Cațavencu: „Zoe: ...și spune drept dacă nu era mai bun Cațavencu!/ Tipătescu (scurt): E
simplu, dar îl prefer, cel puțin e onest, nu e un mișel!” Aici ies în evidență, din punct de
vedere al temei, intrigile politice. Sub aparența unui bătrânel derutat și confuz (Dandanache îl
confundă în mod repetat pe prefect cu soțul lui Zoe), noul candidat se dovedește un luptător
abil, deoarece, conform propriei lui mărturisiri din scena III, obține această candidatură tot
printr-un șantaj cu o scrisoare de amor.
O caracteristică specifică acestei specii dramatice este prezența unui conflict
neînsemnat în esența lui, rezolvat printr-un final fericit. Conflictul comediei lui Caragiale se
organizează în jurul pierderii și regăsirii scrisorii de amor pierdute de Zoe, iar acțiunea
evoluează după tehnica amplificării treptate, care presupune acumularea tensiunilor
dramatice, creșterea lor în intensitate și stingerea subită. Inițial, în grupul de la conducerea
partidului, îngrijorarea este stârnită de o întâmplare relatată parțial de Pristanda, în care apar
semnele unor acțiuni importante puse la cale în grupul lui Cațavencu. Intră în scenă, pe rând,
Tipătescu, Trahanache și Zoe, alarmați de amenințarea șantajului. Odată cu apariția lui
Cațavencu, se conturează conflictul principal. Personajele tratează în mod diferit propunerea
lui ca, în schimbul scrisorii pe care o deține, să primească statutul de candidat al partidului în
alegeri: aparent naiv, Trahanache îl acuză de plastografie și nu crede în autenticitatea
documentului, pare a rezista șantajului și caută o armă de contrașantaj; Tipătescu este revoltat
și luptă cu armele unei autorități abuzive – el îi poruncește lui Pristanda, polițaiul orașului, să
îl aresteze pe Cațavencu și este hotărât să folosească polița falsificată de acesta, în posesia
căreia a intrat, pentru a-l combate pe șantajist. Singură, Zoe pare a răspunde conform
așteptărilor lui Cațavencu la amenințarea publicării scrisorii. A doua pierdere a scrisorii îl
scoate din scenă pe șantajist: în încăierarea de după discursurile rostite în sala primăriei,
Cațavencu își pierde pălăria în căptușeala căreia ascunsese scrisoarea, aceasta ajunge din nou
la Cetățeanul turmentat, care în final i-o va înapoia lui Zoe. Conflictul este rezolvat prin
apariția candidatului trimis de la centru, anunțată chiar de la finalul actului II, într-o „depeșă”
primită de prefect de la București. Acesta este ales în final, iar Cațavencu îi cere iertare lui
Zoe, care îl desemnează să conducă manifestația publică organizată după alegeri și să
prezideze banchetul popular din grădina primăriei. Există și un conflict secundar, care
urmărește îngrijorarea cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, preocupat de trădarea care li se pare
că le amenință poziția în partid.
Titlul comediei este unul analitic și numește, în esență, intriga operei. Substantivul
articulat nehotărât „o scrisoare” anunță primul personaj principal al piesei. Articolul nehotărât
sugerează determinarea nedefinită a obiectului, scrisoarea pierdută de Zoe este una dintre cele
câteva care apar în piesă. Tot o scrisoare de amor rătăcită și ajunsă în mâna lui Dandanache
servește, ca și în cazul lui Cațavencu, drept obiect de șantaj politic, doar că Dandanache se
dovedește mai abil și o păstrează, pentru asigurarea sprijinului politic; dacă Nae Cațavencu
amenință cu publicarea scrisorii compromițătoare în ziarul pe care îl conduce, Răcnetul
Carpaților, Dandanache intenționează ca în situație de criză să facă publică scrisoarea lui în
Răsboiul.
În concluzie, piesa O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri politice și de
viață de familie în care autorul ilustrează diferențele dintre aparențe și esențe, dintre ceea ce
vor să pară și ceea ce sunt în realitate oamenii, sancționând astfel, prin râs, dorința de putere și
corupția politică, adulterul și falsa onorabilitate în contextul social-istoric al celei de-a doua
jumătăți a secolului al XIX-lea.