Asist. dr.

Bogdan Dumitru Nedelcu Bedri Mihai

Redactarea și prezentarea lucrărilor științifice An II, sem. II

Specializare: CRP – IFR

Colaborarea părinte-profesor, o necunoscută?

Necesitatea înțelegerii profilului fiecărui elev de către cadrele didactice, prin

intermediul cunoașterii mediului familial în care se dezvoltă copilul /copiii, deci implicit a
părinților/tutorilor, cunoaștere nu doar detaliată ci și lăuntrică, implicată, se constituie ca o
rezultantă a înclinației vocaționale si a responsabilității intrinseci asumate pe deplin de fiecare
cadru didactic implicat. Cadrele didactice trebuie să cunoască profilul fiecărui elev pe care îl
au sub îndrumarea lor, iar acest lucru poate fi susținut și de o cunoaștere amănunțită a
mediului familial în care acesta se dezvoltă, implicit a părinților elevului. Această cunoaștere
nu se realizează însă, întotdeauna pe deplin, astfel că prin prisma celor două tipuri de părinți
evidențiate de către Hoover-Dempsey, Walker și Sandler1 (2005, apud Pânișoară, 2017),
părinți activi, respectiv părinți pasivi, cadrul didactic are șanse mai mari sau mai mici de
reușită în demersul lor didactic alături de elevii pe care îi coordonează la clasă.
O bună colaborare și un parteneriat înfloritor între profesori și părinți sunt posibile în
ideea în care ambele părți sunt dispuse să își comunice nevoile, nevoi ce trebuie să fie în
strânsă legătură cu un plan eficient de îndrumare al elevilor.
Pentru a putea înțelege cu ce se confruntă și pentru a își pregăti planul de acțiune,
cadrele didactice au nevoie să identifice elemente specifice celor două tipuri de părinți. Așa
cum evidențiază Pânișoară2 (2017), părinții activi își asumă în totalitate succesele și
insuccesele copiilor și consideră că sunt actorii principali în cadrul procesului de învățare, iar
părinții pasivi consideră că reușitele copiilor sunt responsabilitatea exclusivă a profesorilor și
că este de datoria școlii să îi atenționeze dacă este cazul să intervină în acest proces
educațional.
Tsabary3 (2015, p. 20) contura o idee pe cât de senină, pe atât de înfricoșătoare
conform căreia: „Faptul de a fi părinte ne oferă numeroase ocazii în care ne trezim în mijlocul
1
Dan Sperber & Deirdre Wilson, D. (1986). Relevance: Communication and cognition.
Oxford: Blackwell. Citatele vor fi date după D. Sperber, D. Wilson, La Pertinence.
Communication et cognition, Minuit, Paris, 1989
2

3
unei lupte dintre minte și inimă, ceea ce face creșterea unui copil asemănătoare cu mersul pe
sârmă. Un singur răspuns prost ales poate face spiritul copilului să se contracte, în vreme ce
comentariul potrivit îl poate face să se avânte. În fiecare clipă, avem de ales între a construi
sau a nărui, a crește sau a îngheța.”
O perspectivă mai profundă asupra modului în care părinții își manifestă gradul de
implicare, dar mai ales prin prisma studiilor realizate de către cercetători, se evidențiază patru
stiluri parentale, cel permisiv, cel autoritar, cel democratic și respectiv cel neimplicat
(Baumrind, 1966). Aceste stiluri parentale sunt conturate pe baza unor elemente ce reliefează
atitudinea părintelui față de copilul său, așteptările pe care și le formează și strategia pe care
urmează să o pună în aplicare4 (Dalimonte-Merckling, Williams, 2020).
Din perspectiva lui Baumrind5 (1966) cele patru stiluri parentale se evidențiază prin
următoarele caracteristici:
1. Stilul permisiv - părinții nu dețin foarte bine controlul în ceea ce privește
modul în care copilul se manifestă, dar sunt foarte empatici și transmit multă
căldură sufletească; adeseori se identifică cu starea emoțională a copiilor lor,
ceea ce îi poate face pe copii să considere că indiferent de ceea ce vor face lor
nu li se vor impune limite;
În situația în care copilul trebuie să se implice într-un proiect școlar și acesta nu
dorește, părintele permisiv îi va înțelege dorința și nu va încerca să schimbe atitudinea
copilului sau nu va încerca să afle ce stă în spatele acestei poziții pe care copilul a adoptat-o.
2. Stilul autoritar - părinții își manifestă controlul în fața copiilor, dar nu
empatizează cu aceștia și nu oferă suport emoțional; strictețea este cuvântul de
bază ce definește stilul autoritar, iar părintele se consideră cel împuternicit să
facă alegeri și să ia decizii fără a oferi explicații copiilor;
În aceeași situație prezentată anterior, părintele autoritar nu va empatiza cu ceea ce
simte copilul și nu îi oferi alternativă în privința acestui aspect. Acesta va decide în locul
copilului și îl va obliga să se conformeze prin participarea la proiectul școlar.
3. Stilul democratic - varianta ideală ce îmbină cele două modele prezentate
anterior; părinții asigură copiilor securitatea emoțională de care au nevoie
aceștia, iar când este cazul știu cum să dețină controlul fără a epata în strictețe;

4
Dalimonte-Merckling, D., & Williams, J.M. (2020). Parenting Styles and Their Effects. Encyclopedia of Infant
and Early Childhood Development (Second Edition), pp 470-480.
5
Baumrid, D.(1966) „Effects of Authoritative Parental Control on Child Behavior”, Child Development, 37 (4),
pp. 887-907
 un beneficiu important al acestui stil îl reprezintă rezultatele pozitive (confort,
independență, înțelegere, acceptarea valorilor și comunicare) pe care părinții le
produc pentru copiii lor;
În acest caz, părintele democratic va asculta argumentele copilului, va empatiza cu
acesta și îi va prezenta noi perspective ce pot fi luate în considerare, în așa fel încât copilul să
ducă la bun sfârșit proiectul școlar în care este implicat.
4. Stilul neimplicat - reprezintă o lipsă atât a suportului emoțional, cât și lipsa
controlului; aceste elemente evidențiază neasumarea responsabilității de a fi
părinte.
Pe baza situației de la care am pornit, părintele neimplicat nu va acționa în niciun fel
față de refuzul copilului de a lua parte la proiect. Părintele aflat în situația aceasta nu poate
relaționa la nivel empatic și nici nu își poate manifesta controlul pentru a-l direcționa pe copil
să se implice în proiect școlar respectiv.
În accepția autorului Pânișoară6 (2018), este imperios necesar să existe un echilibru
între rațiune și emoție pentru ca întreg procesul de parenting să ajute la o dezvoltare
armonioasă a copilului, precum și la educarea eficientă a personalității acestuia.
Clasificări ale stilurilor parentale și ale procesului de parenting au fost realizate de mai
mulți cercetători și experți în educație, întrucât acestea joacă un rol important în transformarea
pe care copilul o parcurge până la momentul la care devine adult. Această transformare
trebuie să fie una echilibrată, iar copilul să facă față cu brio provocărilor vieții.
O clasificare interesantă a opt roluri predominante parentale o realizează Ferguson și
Robertson7 (2021), astfel că se deosebesc următoarele:
1. Partenerul de învățare timpurie - părintele joacă un rol important în primii
cinci ani de viață când se implică total în educația copilului și sădește în
sufletul acestuia dorința și apetitul pentru învățare și dezvoltare;
2. Mecanicul de bord - părintele începe să-și facă simțită prezența atunci când
copilul începe școala primară și se asigură că toate instrumentele educaționale
funcționează în beneficiul copilului, iar atunci când apare o problemă se
alătură cadrelor didactice competente pentru a găsi soluții;

6
Pânișoară, I.-O. (2018). Parentingul - complementarități psihoeducaționale. În I. Neacșu (coord.). Psihologia
educației. Fundamente. Procese. Mecanisme. Aplicații. Iași: Editura Polirom
7
Ferguson, R.S. & Robertson, T. (2021). Formula succesului. Metode de creștere a copiilor inspirate din
experiența absolvenților de la HARVARD și de la alte universități de top. Iași: Editura Polirom
 3. Intermediarul - este tipul de părinte care acționează doar în cazul în care
intervine o problemă, cu scopul de a-și ajuta copilul să nu îi fie limitate
oportunitățile;
4. Revelatorul - în acest caz, părintele este cel care inițiază diverse contexte de
învățare și care expune copilul unor situații prin care să-și dezvolte
reflexivitatea, creativitatea și imaginația;
5. Filosoful - părintele ilustrează filosofia lui de viață în ideea în care copilul
trebuie să „vadă lumea prin aceeași lentilă”;
6. Modelul - așa cum îi este și denumirea, părintele care își asumă acest rol oferă
copilului în orice context o demonstrație; acesta se oferă drept model, un
model ce trebuie să fie adoptat și de către copil;
7. Negociatorul - Părintele negociator îl ajută pe copil să învețe să își ia propriile
decizii, sunt trasate limite clare și încurajează independența;
8. GPS-ul - filosofia după care își îndrumă copilul este prezentă pe tot parcursul
vieții, oferă îndrumări și judecată de valoare; aceste elemente sunt precum un
ghid indiferent de situațiile pe care le întâlnește în viață.
„Meseria” de părinte nu este una deloc ușoară, ci necesită atenție, suport, sprijin și un
echilibru care trebuie menținut la fiecare pas, indiferent de „bagajul” emoțional și de
experiențele cu care părinții s-au confruntat în copilăria lor. Ei trebuie să fie dispuși la fiecare
pas să înțeleagă, să accepte și să găsească soluții pentru a le asigura copiilor lor o educație
relevantă și care să îi pregătească pentru obstacolele pe care le vor întâlni pe mai departe.
Conform Departamentului de Educație al Statelor Unite 8 (apud Pânișoară, 2017) există
câteva elemente de impact pentru părinți precum exprimarea iubirii, suportul moral, existența
unor limite clar stabilite, predarea lecției responsabilității, respectul, un model de urmat și un
ghid al experiențelor de viață. Cu ajutorul acestor elemente, prin care părintele oferă iubire
necondiționată, trasează anumite limite pentru siguranța psihică și fizică, reprezintă un sprijin
pentru a-și descoperi propriile direcții și vocații și manifestă o atitudine empatică, se
conturează profilul părintelui care este prezent și conștient în educarea copilului.
După cum putem observa, literatura de specialitate în domeniul educației continuă să
ramifice pe cât se poate, majoritatea tipurilor parentale cu care profesorii se întâlnesc în
practica de zi cu zi. Relevanța acestei idei ne readuce în prim plan situația conform căreia,
elevul trebuie „să lucreze” cu două tipologii de autoritate ale adultului. În momentul în care

8
Pânișoară, I.-O. (2017). Ghidul profesorului. Iași: Editura Polirom
cele două tipologii se află în opoziție elevul nu va reuși să se adapteze în mod corespunzător 9
(Pânișoară, 2017). De aceea, cunoașterea de către profesorul îndrumător a stilurilor parentale
ilustrează o necesitate, în așa fel încât să poată găsi echilibrul de care copiii au nevoie, iar prin
discuțiile pe care le poartă cu părinții elevilor să poată să le ofere acestora o înțelegere mai
ușoară între planul educațional școlar și cel familial.
Comunicarea reprezintă o constantă în viața noastră de zi cu zi, în aproape orice
context, indiferent dacă este vorba despre comunicarea cu propria persoană sau cu cei din
jurul nostru, iar dacă aceasta ne duce spre o gândire pozitivă sau spre un eșec total stă doar în
puterea noastră să îi „canalizăm energia” (Pânișoară, 2015).
Este mai mult decât evident că în societatea contemporană comunicarea reprezintă un
subiect ce are prioritate, cu atât mai mult cu cât tehnologia a avansat, iar canalele prin care o
putem practica sunt dintre cele mai diverse și inovative 10 (Abric, 2022). Aceeași viziune este
împărtășită și de autorul cărții „Comunicare eficientă”, Pânișoară (2015), care atrage atenția
asupra unei comunicări eficiente în contextul în care elevii generației de astăzi nu mai
performează după aceleași principii cu care au crescut alte generații, iar schimbarea aceasta se
aplică și în cazul părinților.
În școală rolul principal al învățătorului este acela de a ghida pașii elevilor pentru a-i
conduce către activarea potențialului și descătușarea performanței, echilibrând cele trei
dimensiuni, cognitivă, comportamentală și emoțională. În acest demers și muncă continuă este
necesar și sprijinul părinților, care trebuie să „danseze” cot la cot cu învățătorul și să fie
sprijin pentru copiii lor. Acest sprijin își poate atinge scopul printr-o comunicare deschisă și
eficientă, prin ascultare activă reciprocă și prin realizarea unui parteneriat de succes cu toate
implicațiile acestuia.
Este necesar să ținem seama de rolul actorilor comunicării, care la rândul lor sunt
influențați de trei tipuri de variabile, cele psihologice, cele cognitive și cele sociale (Abric,
2022).
Variabilele psihologice prezintă diverse dimensiuni:
1. Principiile funcționării psihologice - conform lui Lewin (1959) fiecare dintre
noi funcționăm ca și cum am fi supuși unei forțe externe, dar și interne. Aceste
forțe produc o serie de nevoi, iar mai apoi tensiuni care au ca rezultat final un
comportament;

9
Pânișoară, I.-O. (2017). Ghidul profesorului. Iași: Editura Polirom
10
Abric, J.-C. (2022). Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Editura Polirom
 2. Mecanismele proiective - ce au la bază două direcții, cea conform căreia avem
impresia că cei din jurul nostru cu care comunicăm gândesc la fel ca noi și cea
conform căreia ne proiectăm propriile trăiri și convingeri în persoana celor cu
care comunicăm;
3. Mecanismele de apărare - reprezintă ideea apariției unor mecanisme de apărare
atunci când echilibrul intern ne este amenințat, mai exact orice informație care
este în contrast cu setul nostru de valori și concepții va produce un sistem de
apărare pentru a ne recalibra liniștea interioară;
Variabilele cognitive vizează două dimensiuni, sistemul cognitiv și sistemul de
reprezentare. Sistemul cognitiv va determina modul în care organizăm logic informațiile și
modul în care interpretăm mesajele pe care le primim de la interlocutor. Sistemul de
reprezentare se ilustrează ca fiind produsul și procesul prin care remodelăm realitatea și îi
atribuim o însemnătate cu ajutorul unei activități mentale11 (Abric, 2022).
Variabilele sociale vizează tot două dimensiuni, rolul și statutul social, respectiv
prejudecățile și stereotipurile. Aplecându-ne asupra primei dimensiuni putem constata că în
procesul de comunicare pot apărea conflictul între roluri (atunci când comportamentul este
diferit față de ceea ce n-am aștepta să fie) și rigiditatea acestora (atunci când același rol
rămâne și în anumite contexte unde nu mai este cazul să existe). Cea de-a doua dimensiune
legată de prejudecăți și stereotipuri ne arată că fiecare persoană funcționează inconștient sau
nu în baza acestora, iar lucrul acesta poate amenința o comunicare eficientă. Rolul
dimensiunii menționate anterior este de a prevesti comportamentul, modul în care
reacționează interlocutorul și de a direcționa comunicarea (Abric, 2022).
Comunicarea reprezintă un proces complex influențat de o multitudine de factori, de
aceea profesorul trebuie să aibă anumite cunoștințe pentru a reuși să perceapă modul în care
părinții transmit anumite informații, modul în care reacționează în diverse situații și să creeze
contexte care să-l favorizeze în atingerea obiectivelor legate de elevii pe care îi are la clasă.

Bibliografie:

11
Abric, J.-C. (2022). Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Editura Polirom
Pânișoară, I.-O. (2017). Ghidul profesorului. Iași: Editura Polirom
Tsabary, S. (2015). Părintele conștient. Cum să ne transformăm pe noi pentru a avea copii
puternici. București: Editura Trei
Baumrid, D. „Effects of Authoritative Parental Control on Child Behavior”, Child
Development, 37 (4), 1966, pp. 887-907
Dalimonte-Merckling, D., & Williams, J.M. (2020). Parenting Styles and Their Effects.
Encyclopedia of Infant and Early Childhood Development (Second Edition), pp 470-480.
https://doi.org/10.1016/B978-0-12-809324-5.23611-0
Pânișoară, I.-O. (2018). Parentingul - complementarități psihoeducaționale. În I. Neacșu
(coord.). Psihologia educației. Fundamente. Procese. Mecanisme. Aplicații. Iași: Editura
Polirom
Ferguson, R.S. & Robertson, T. (2021). Formula succesului. Metode de creștere a copiilor
inspirate din experiența absolvenților de la HARVARD și de la alte universități de top. Iași:
Editura Polirom
Pânişoară, I. O. (2015). Comunicarea eficientă. Iași: Editura Polirom
Abric, J.-C. (2022). Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Editura Polirom