Luceafărul

de Mihai Eminescu

1.Limbă și comunicare

Citește două traduceri diferite în limba engleză ale poemului

(https://www.gabrielditu.com/eminescu/lucifer.asp și https://lyricstranslate.com/ro/luceafarul-
evening-star.html) și argumentează, oral, care consideri că este cea mai potrivită.

2. Comentează, în minimum 10 rânduri, titlul poemului, raportându-te la informațiile extrase

din textele de mai jos:

“Căderea lui Lucifer” – ilustrație de Gustave Doré pentru „Paradisul pierdut” de John Milton

a.„Lucifer este un nume deseori dat Satanei în credința creștină. Această asociere a lui Lucifer
cu cea a unui înger căzut vine dintr-o interpretare particulară a unui pasaj din Biblie (Isaia 14:3-
20) care vorbește despre cineva care primește numele "steaua zilei" sau "steaua dimineții" (în
latină, Lucifer). Același cuvânt latin este folosit ca stea în Petru 1:19 și oriunde altundeva fără
legătură cu Satana. Totuși, în multe scrieri mai târzii decât cele ale Bibliei, cuvântul latin a fost
folosit ca un nume care îl desemnează pe Satana, astăzi termenul adoptând aproape exclusiv
această semnificație.

În latină, cuvântul "Lucifer" care înseamnă "aducător de lumină" (de la lux, lucis,
"lumină" și ferre,"a aduce"), este un nume pentru "steaua dimineții" (planeta Venus cu înfățișarea
ei întunecată). Biblia vulgata, versiunea Bibliei în latina vulgară, folosește acest cuvânt de două
ori pentru a se referi la "steaua dimineții": o dată în Petru 1:19 pentru a traduce cuvântul grecesc
"Φωσφόρος"(Phosphoros), care are același sens literal al expresiei "aducătorul de lumină" cum
are "Lucifer" în latină; și o dată în Isaia 14:12 pentru a traduce "‫( "הילל‬Hêlēl), care înseamnă și
"steaua dimineții". În pasajul mai târziu, titlul de "steaua dimineții" este dată tiranului rege
babilonian, despre care profetul spune că va cădea. Acest pasaj a fost aplicat ulterior prințului
demonilor, astfel că numele de "Lucifer" a început să fie folosit pentru Satana și a fost răspândit
cu ajutorul unor lucrări strict literare, precum Infernul lui Dante Alighieri și Paradisul pierdut al
lui John Milton, dar pentru vorbitorii de engleză cea mai mare influență a fost determinată de
utilizarea în traducerea bibliei ediția „King James”.

Un pasaj similar din Ezechiel 28:11-19, privind "regele din Tir", a fost aplicat, de
asemenea, și lui Satana, contribuind la imaginea tradițională a Satanei și a căderii sale.Pe baza
versetului 22:16 din Apocalipsa unde Isus vorbeste despre sine ca fiind Lucifer, Luceafăr sau
Steaua strălucitoare a dimineții (stella splendida matutina), primii creștini au folosit numele de
Lucifer ca fiind un nume al lui Hristos, acest fapt este confirmat și în imnul religios Carmen
Aurora, dar și în numele unui episcop creștin sanctificat cu numele de Sanct Lucifer din Cagliari,
în secolul 4 en.

Lucifer este numele latin pentru "Steaua Dimineții", atât în proză, cât și în poezie, după
cum se vede în lucrările lui Marcus Terentius Varro (116–27 BC), Cicero (106-43 BC), Ovidiu
(care menționează de cel puțin 11 ori Steaua Dimineții în poeziile sale), Vergiliu. și ale altor
scriitori latini timpurii.”

("Lucifer" în 1913 Catholic Encyclopedia., Jewish Encyclopedia: Lucifer)

b. Cei șapte prinți ai iadului sunt, în tradiția creștină demonologică, cei mai mari
șapte demoni din Iad. Toți au același gând și dau fiarei (Antihrist) puterea și stăpânirea lor
(Apocalipsa 17:13).Aceștia pot fi considerați ca fiind echivalentul demonic al celor șapte
Arhangheli ai Raiului.Adesea, fiecare prinț demon corespunde unuia dintre cele șapte păcate
aducătoare de moarte. Ca și în cazul celor șapte Arhangheli, o listă definitivă este greu de găsit,
datorită diferitelor tradiții religioase și secte care oferă nume diferite. Considerată adesea ca o
listă autoritară, cei 7 prinți-demoni, conform iezuitului Peter Binsfield, sunt următorii:

 Lucifer - mandria
 Mamona - lăcomia
 Asmodeus - desfrânărea
 Satana - mânia
 Belzebut (numite de asemenea Baal) - avariția
 Leviatan – invidia
 Belphegor – lenea

(Rosemary Guiley Encyclopedia of Demons and Demonology.)

c. “Se zice că Dumnezeu a creat lumea, iar mai apoi Împărăția Sa împreună cu Arhanghelii și
cetele de îngeri. Într-o zi, pe când Dumnezeu le împărtășea Arhanghelilor intenția lui de a ne
crea pe noi, o încununare a creației sale, unul dintre ei n-a fost de acord. După ce Dumnezeu i-a
creat, egali, pe Adam și Lilith, Lucifer a venit la el și i-a mărturisit că el vede răul și nerozia din
aceste ființe și că ele se vor răzvrăti într-o zi și nu vor aprecia nimic din toate cele ce-au primit.
Tatăl nu și-a crezut fiul, l-a numit mândru și l-a acuzat că era gelos pe creația lui și pe faptul că
își împărțea acum iubirea între ei și oameni. Tare multă apăsare-a mai fost în Ceruri în acele zile.

Văzând că Lucifer nu renunță și pentru că-l iubea nespus, Dumnezeu i-a dat lui Lucifer o
lume doar a lui. I-a dat puterea de a vedea răul în oameni și i-a spus că dacă un om va fi
necuviincios să-l judece și să-l pedepsească după judecata lui. Lucifer s-a simțit alungat, neiubit
și nedreptățit în fața fraților săi. Durerea l-a făcut ca, nici până-n zilele noastre, să nu se oprească
din a-l convinge pe Dumnezeu de răutatea din noi. Răutatea de a-i ispiti pe oameni, de a-i
împinge spre rău nu este altceva decât durerea unui copil care s-a simțit neiubit de propriul tată.
El n-a-nțeles nici azi ce cadou minunat i-a făcut Dumnezeu.

Aruncând o privire în jurul său, Dumnezeu l-a zărit pe Adam, dar nu și pe Lilith. Cu o
privire mai atentă, o zări pe Lilith privindu-l pe Lucifer cu o dragoste-n ochi pe care n-o văzuse
niciodată atunci când ea se uita la Adam. Dumnezeu s-a mâniat atunci crezând că vina este a lui
Lucifer și-ntr-o clipită a transformat-o pe Lilith în uitare. Lucifer a fost atunci și mai rănit, iar de
aceea Lucifer ne-a blestemat să simțim la fel de multă durere ca și el când dragostea noastră nu
ne împlinește, iar singurătatea să ne fie Iad, așa cum a devenit și pentru el.

Atunci Dumnezeu i-a creat-o lui Adam pe Eva. Și-a creat-o din coasta lui pentru a-i fi
supusă și loială. Și-a mai făcut Dumnezeu ceva. A făcut ingerii săi de nevăzut pentru oameni ca
niciun om să nu se mai poată îndrăgosti de un înger.
 Durerea l-a făcut pe Lucifer să aibă acum drept unic scop să-i demonstreze lui Dumnezeu
că s-a înșelat. S-a prefăcut în șarpe, căci știa că Eva nu-i va vedea chipul adevărat și-a mers la ea
pentru a o ispiti. A făcut-o pe aceasta să muște din fructul interzis.

Lilith – este arhetipul femininului rebel, conștient, curajos, revoluționar, în deplină putere,
capabil să creeze și să distrugă, arhetipul vrăjitoarei.
Lucifer – este arhetipul masculinului seducător, războinic, rege, răzvrătit
Adam – este arhetipul masculinului docil, muncitor
Eva – este arhetipul femininului supus bărbatului
Demonii – sunt ai noștri. Nu sunt creaturi înspăimântătoare, cu coarne, sunt emoțiile din noi.
Sunt niște energii pe care le creăm noi și trăiesc în noi (frica, furia, gelozia, etc.).
Șarpele – este energia vitală care ne ademenește pentru că toți ne dorim energie infinită. Este de
asemenea și tentația, care ne dă posibilitate să alegem.
Mărul – este cunoașterea. Când șarpele ne prezintă tentația, este sub forma mărului. Mușcând din
măr, vom dobândi o cunoaștere mereu. Poate că una pozitivă, poate una dureroasă, dar
întotdeuna vine o cunoaștere.
Toate cele patru arhetipuri (Lilith, Lucifer, Adam și Eva) sunt prezente în fiecare om. Toate aduc
ceva bun și toate aduc ceva rău. Fiecare își are partea pozitivă și cea negativă. Iar Dumnezeu
ne-a dat libertatea de a alege ce vrem sa fim.” (Claudia F. Badea)

d. “Luceafărul este un domn al nopții înstelate, este înger, este o ființă neptunică, este o ființă
uranică, este chip de demon, este un titan romantic, este o frumusete ce impresionează și
înspaimantă în acelasi timp. Numele lui Hyperion duce la izvoarele mitologiei: Hyperion este
unul din cei șase titani, are ca mamă pe Gaia (Pământul) și ca tată pe Uranus (Cerul). Dupa
Paracelsius este un archeu, o entitate nemuritoare, unul din spiritele eterne care participa alături
de spiritul universal întruchipat in poem de Demiurg, la crearea Universului. Dupa Hesiod,
Hyperion, divinitate subolimpică, este un alt fiu al Cerului, tatăl Soarelui și al Lunii, un titan ucis
din invidie de alți titani – După Homer și alti poeți, Hyperion este Soarele insuși . In poem,
Luceafărul intruchipează genialitatea absolută”. (Daniela Caraus)
3. Poemul are ca punct de plecare un basm românesc, „Fata în grădina de aur”, cules de
germanul Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat într-o primă versiune, chiar sub acest
titlu. Apoi, trecându-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, rescriindu-l mereu și
dându-i sensuri noi, până ce a devenit „Luceafarul”. În basmul cules de Kunisch, un zmeu se
îndrăgostește de o fată de împărat și o imploră să-l urmeze în lumea lui nemuritoare. Fata îi cere
însă să devină el muritor. Acesta pleaca spre a obține de la Creator dezlegarea. Între timp, fata e
robită de dragostea unui pamântean, Florin. Revenind, zmeul se răzbună prăvălind o stâncă
asupra necredincioasei. Florin moare și el de durere, zmeul ramânând mai departe în singurătatea
lui nemuritoare.

Redactează un text de minimum 10 rânduri în care să compari și să comentezi cele două

atitudini diferite pe care personajele care întruchipează omul de geniu din basmul „Fata în
grădina de aur” și poemul „Luceafărul” aleg să le adopte față de fata de împărat.

4. Apropierea dintre Mihai Eminescu şi filosofia lui Arthur Schopenhauer s-a făcut
foarte timpuriu, acest contact era stabilit din toamna anului 1869, în primul semestru pe care
Eminescu îl petrece ca student al cursului de filosofie la Viena. În secolul al XIX-lea în Europa
o influenţă deosebită asupra culturii o avea filosoful Arthur Schopenhauer. El susţinea că
lumea este creată de o putere iraţională, această putere fiind – voinţa. Această putere iraţională
şi cumplită, avară, anume ea, face ca lumea să fie rea. Concepţia lui A. Schopenhauer a avut o
puternică influenţă asupra gândirii eminesciene.
Schopenhauer a fost primul gânditor european care a propus o concepţie absolut negativă
despre lume, în care nu este posibilă fericirea, în care triumfă răul şi nonsensul. Sistemul
filosofic al lui Schopenhauer a fost expus în lucrarea sa fundamentală "Lumea ca voinţă şi
reprezentare". Conceptul de bază al lui Schopenhauer este voinţa – puterea creatoare a
existenţei. Ea este caracteristica principală nu numai a oamenilor, ci şi a naturii în general. În
voinţă principalul este voinţa de a trăi, de fapt aceste noţiuni la Schopenhauer sunt
identice.Voinţa, spune Schopenhauer,- “eu o numesc Voinţa de Viaţă”. Anume negarea voinţei
de viaţă şi stă la baza noului proiect etic schopenhaurian. Voinţa de viaţă stă exclusiv în
serviciul corpului al trupescului. Dar lumea nu este posibilă fără o bază ideatică. Voinţa este
unică, peste tot una şi aceiaşi, ea fiind oarbă, iraţională se obiectivează în lucruri, fiinţe şi
oameni. După Schopenhauer răul domină lumea, iar viaţa nu este decât un război al tuturor
 împotriva tuturor (“bellum omnium contra omnes”). Acesta este aşa-zisul pesimism
schopenhauerian dar care poate fi interpretat şi ca o formă de realism şi de maximă luciditate.
Schopenhauer este un gânditor nonconformist şi incomod, de o sinceritate aproape cinică
şi brutală, de-a dreptul dezarmantă, care n-a fost niciodată pe placul spiritelor mărginite,
filistine.
În accepţia schopenhaueriană, "voinţa de a trăi", se manifestă într-un prezent etern,
singura cale de vindecare a fricii de moarte. Manifestarea prezentului etern determină feeria
iluzorie a trecutului şi a viitorului. Prezentul văzut ca o clipă suspendată între trecut şi viitor e o
idee ce se regăseşte în poezia “Cu mâine zilele-ţi adaogi”. Poetul convins că prezentul e
singurul timp în care omul trăieşte este dezvoltată în versurile:
“Cu mâine zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi.

şi ai cu toate astea-n faţa

De-a pururi ziua de azi.

Când unul trece altul vine, În asta lume a-l urma, Precum când soarele apune

El şi răsare undeva." (“Cu mâine zilele-ţi adaogi”)

Comparaţia cu soarele, care doar apunând într-o lume răsare în alta, este preluată din
filosofia lui Schopenhauer şi sugerează continuitatea prezentului etern chiar şi dupa moartea
omului ca individ. Prezentul etern demonstrează că viaţa este inepuizabilă de aici desprindem
ideea inutilităţii sinuciderii.
"Aş omorî în mine o sută de vieţi.

Dar, vai, tu ştii prea bine că n-am să mor pe veci –

Că vis e a ta moarte cu slabe mâini şi reci,

La sorţi vă pune iară-şi prin lumile din ceri

Durerea mea cumplită." (“Mureşan”)

 Durerea, ca esenţă a vieţii, e determinată de "voinţa de a trăi". Există o proporţionalitate
directă între sensibilitate şi durere. Cu cât sensibilitatea e mai mare, cu atât durerea e mai
mare. Neputând fi evitată, suferinţa trebuie înfruntată, iar cugetarea filozofică este izvorul
acestei puteri stoice. Resemnarea îşi are originea în filosofia antică, grecii comparând viaţa cu
o piesă de teatru în care soarta fiecărui om reprezintă de fapt un rol atribuit de o putere
superioară. Omului nu-i revine decât misiunea de a juca, cât mai bine, acest rol. Ideea teatrului
apare şi în viziune eminesciană:
"Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i, şi de plânge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci cu tine şi-ntelegi din a lor arta

Ce e rău şi ce e bine." (“Glossa”)

Stoicismul schopenhauerian se regăseşte exprimat în ultima strofa a poemului

“Luceafărul” a cărui concluzie ar putea fi: "Datoria unui om singur este să fie şi mai singur”. “
Luceafărul - floarea supremă şi cea mai pură a acestei tendinţe" este construit de fapt pe ideea lui
Schopenhauer potrivit căreia geniul nu poate atinge fericirea pe pamânt, semnificația estetică a
lumii se exprimă ca o imagine a altei lumi, a unei lumi complecte, libere de toate condițiile. Arta
este creația geniului, anume el posedă energia puternică de cunoaștere și de percepere nu a ceea
ce a creat natura, dar ceea ce a vrut să creeze, dar nu a creat. Geniul este clar văzător, este
cointeresat de frumusețea lumii, de esența ei. “Inteligenţa te condamnă la insociabilitate, un spirit
înalt va căuta mereu liniştea interioară” (Schopenhauer). Eminescu însuşi explică că geniul nu
are moarte, dar n-are nici noroc. “ Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mai
mult cu soarta geniului pe pamânt şi i-am dat acest înţeles alegoric".

“ Trăind în cercul vostru strâmt,

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece” (“Luceafărul”)

Supratema lui Eminescu care apare în nenumărate opere ale sale este tema timpului care este
de altfel o altă inspiraţie din filosofia lui Schopenhauer. La el timpul prezintă un prezent
etern, trecutul şi viitorul fiind posibile doar prin prisma prezentului, această idee Eminescu o
valorifică în versurile glossei :
“ Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe.” (“Glossa”)

Doar prezentul poate fi schimbat, doar el prezintă importanţa pentru că trecutul este un
moment trăit deja irecuperabil pentru om, în timp ce viitorul este o proiecţie iluzorie legată de
idealurile omeneşti. Timpul se roteşte în cerc, creînd doar o iluzie a împlinirii şi adunînd într-
un prezent etern – trecutul şi viitorul. Singura clipă sigură a existenţei este prezentul, fiindcă
trecutul nu poate fi reconstituit, iar viitorul nu poate fi prevăzut, astfel: (“Tot ce-a fost ori o să
fie,/În prezent le-avem pe toate.”) (“Glossă”)
a.Pornind de la informațiile de mai sus, redactează un eseu de una-două pagini în care să
comentezi tema timpului în opera lui Mihai Eminescu.
b.Comentează, în minimum 50 de cuvinte, unul dintre citatele de mai jos, aparținând lui
A, Schopenhauer.
“În singurătate, fiecare vede în sine aceea, ce reprezintă, de fapt, în realitate.”

“Rareori, ne gândim la ceea ce avem, dar întotdeauna ne îngrijorăm de ceea ce nu avem.”

“Fiecare privește în celălalt numai ceea ce are el însuși.”

“Pentru fiecare persoană, cel apropiat este ca o oglindă în care se uită la propriile lui vicii.”

“Sănătatea depășește cu mult toate celelalte beneficii ale vieții, căci un cerșetor cu adevărat
sănătos este mai fericit decât un rege bolnav.”

“Bogăția este ca apa sărată: cu cât o bei mai mult, cu atât mai mult îți este sete.”
“Cel care nu iubește singurătatea, este cel care nu iubește libertatea.”

5. Cele două întrupări ale Luceafărului sunt o ilustrare a interferării planurilor: Prin origine, el
aparține lumii cosmice, prin înfățișarea umană, celei terestre. Prima dată, Luceafărul se
metamorfozează în două elemente primordiale: cerul și marea. Metamorfoza Luceafărului pune
la contribuție mituri cosmogonice. Zeii sunt nemuritori, prin urmare, Luceafărul metamorfozat în
Neptun e „un mort frumos cu ochii vii”, căci nemurirea pentru muritori e o formă a morții. În cea
de-a doua întrupare a Luceafărului, elementul primordial este focul. Tatăl său este soarele, iar
mama, noaptea. După Hesiod, Noaptea, zeița tenebrelor, fiica Haosului, este mama tuturor zeilor.

Consultă un dicționar de simboluri și, pronind de la informațiile de mai sus, redactează un

text de minimum 50 de cuvinte în care să comentezi cele două hierofanii ale Luceafărului.

6. Luceafărul este denumirea populară a planetei Venus. Aceasta a fascinat omenirea încă din
cele mai vechi timpuri și chiar și astăzi este un izvor de inspirație pentru artiști și savanți,
deopotrivă.

Planeta Venus deasupra Emisfera nordică a planetei Venus, Vulcan nestins de pe

Oceanului Pacific observată de sonda Magellan. Foto: planeta Venus. Foto:
NASA NASA

Citește informațiile din articolul de mai jos și redactează un text de minimum 10 rânduri, în care
să comentezi relația dintre ideile poetice și titlul poemului, reinterpretat în această cheie.
Informații despre planeta Venus:

1. După Lună și Soare, planeta Venus este cel mai strălucitor corp ceresc care se vede pe cer. Venus
este o planetă atât de luminoasă pe timpul nopții, încât produce așa numitele umbre venusiene.

2. Venus este planeta care este denumită după zeița romană a frumuseții. Este singura planetă care
poartă numele unei femei.

3. Venus este vecina Terrei și a planetei Mercur.

4. Dacă se poate spune că planeta Pământ are o „soră” în Sistemul Solar, atunci aceasta este
Venus. Masa planetei Venus reprezintă aproximativ 81% din masa Pământului, iar dimensiunea
astrului este aproximativ aceeași cu a Pământului. Raza sa este de 6.052 de kilometri, iar cea a
Pământului este de 6.378 de kilometri. Fiindcă dimensiunile și masele lor sunt atât de
asemănătoare, înseamnă că cele două planete au aproximativ aceeași densitate și, astfel,
aproximativ aceeași compoziție.Însă, sub anumite aspecte, cele două planete sunt cât se poate de
diferite. La suprafață, Venus are temperatura de aproape 482 de grade Celsius, iar presiunea
atmosferei sale, compusă din bioxid de carbon, este de 95 de ori mai mare decât presiunea
atmosferică de pe Pământ.Norii de pe Venus sunt compuși din acid sulfuric, iar suprafața
planetei este un deșert neprimitor.

5. Venus este singura planetă din sistemul solar care se rotește în sensul acelor de ceasornic pe axa
sa. Ziua de pe Venus este foarte lungă (echivalează cu 243 de zile pământene) .

6. Atmosfera lui Venus ar putea adăposti viață, aceasta este cea mai surprinzătoare informație de
pe lista noastră de curiozități despre planeta Venus. Superrotația de pe Venus a fost descoperită
prin observarea unor fâșii negre din atmosfera sa.Nu se știe ce anume sunt aceste fâșii și motivul
pentru care superrotația nu le-a distribuit egal în atmosferă. Fâșiile reacționează la lumina
ultraviolet.O posibilitate ar fi ca aceste fâșii să fie o dovadă a existenței vieții microbiene.
Suprafața planetei Venus are temperatura de aproape 482 de grade Celsius, însă, la o distanță
cuprinsă între 50 și 60 de kilometri deasupra suprafeței planetei, temperatura și presiunea sunt la
fel ca cele de la suprafața Pământului.
7. Este cea mai fierbinte planetă din sistemul solar, aici temperaturile ajung până la 480 de grade
Celsius.

8. Prima sondă spațială trimisă pe Venus a fost lansată în 1961 de Rusia, însă aceasta a pierdut
contactul cu baza. Prima sondă care a aterizat pe suprafața planetei Venus a fost Venera, la 15
decembrie 1970.

9. Venus nu are niciun satelit natural, iar una dintre explicațiile acestei lipse este efectul mareelor
solare ce pot destabiliza sateliții mari de pe orbita plantelor terestre apropiate de Soare.

10.Cel mai lung lanț muntos de pe Venus este Maxwell și are 870 de km lungime și vârfuri care
ajung la 11.300 m altitudine.
11. Scoarța terestră a planetei are o grosime de 10-20 de km și este construită în mare parte din
bazalt.

12.Pentru că atmosfera este alcătuită din dioxid de carbon, pe Venus, dacă ar exista un element în
stare lichidă, acesta s-ar evapora instantantaneu, din cauza temperaturilor mari.

13.Planeta nu are inele sau luni. Împreună cu Mercur, acestea sunt singurele planete din sistemul
solar fără lună ori inele.

14.Planeta a fost deseori confundată cu un OZN, datorită strălucirii sale. Luminozitatea este
atribuită norului dens de gaz sulfuric și dioxid de carbon care reflectă lumina de la Soare.

15. O mare parte din suprafața planetei Venus pare că a fost modelată de activitatea vulcanică.
Planeta are mai mulți vulcani decât Pământului, respectiv 167 vulcani mari cu diametru de peste
100 km. Suprafața planetei este estimată la o vechime de 300-600 milioane de ani.
(Hand, Eric ,„European mission reports from Venus”.)
7.Citește versurile de mai jos:

“Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, versurile date, pornind de la interpretarea critică de mai
jos:

“Imaginea zborului cosmic, intemporal, din al treilea tablou, reprezintă o culminație de

viziuni grandioase și de neobișnuite virtuți metaforice ale unor cuvinte de o simplitate
descumpănitoare.Vibrația de cristal a acestora are contingență directă în muzica sferelor, ca o
simfonie astral, cu modulații variabile, orchestrate pe întreaga scară a lumilor. Uvertura este mai
abrupt, figurând smulgerea de pe firmament a Luceafărului: “Porni luceafărul. Creşteau/
În cer a lui aripe…”, ca după aceea armoniile sonore să continue lin, spre stingere, până la
ultimele puteri ale sonurilor, “Pân ҆ piere totul, totul…҆”, până la golul originar, iar în final să
răsune glasul tunător al Demiurgului, care să reumple imensele spații. Acestei armonice vibrații
de sonuri i se asociază imagini vizuale care plasticizează, în chip inegalabil în poezia romantic a
lumii, spațiile galactice și neantul, populându-l cu “mări, de-a-notul...”, cu “ a chaosului văi”, cu
goluri din care nici timpul nu se mai poate naște.Universul este, pentru Eminescu, mai întâi
musical, abia în al doilea rând visual, cu forme abia conturate, în stare născândă,
predimensionale și intemporale: Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaşte,/
Şi vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naşte.”

Aceste metafore esențiale prefigurează cele mai noi teorii cosmogonice. Se poate deduce
din „Luceafărul” că universul este conceput ca un spațiu cu dimensiuni înfășurate unele în altele,
fiind mai multe deât cele patru convenționale, și care, acum, pe Hyperion „îl înconjor /Ca nişte
mări, de-a-notul...”Una dintre acestea, supradimensională, îi permite Luceafărului să ajungă la
capătul spațiului și al timpului, unde se aglă Stapânul Absolut, marele Creator, fixându-I,
totodată, numele de Hyperion, cel ce merge pe deasupra, care alege totdeauna calea cea mai
scurtă. Este vorba, de fapt, despre o scurtcircuitarea a spațiului, de ceea ce se numește, în termeni
moderni, hiperspațiu. Hyperion nu trece, el este simultan început și sfârșit, fulger neântrerupt
care conexează marginile. De aceea, termenul cel mai potrivit ar fi de zbor intemporal, dat de
simultaneitatea gândului, care îl imaterializează, îi conferă condiția eternă de existență. Faptul că
nu se respectă, după teoria relativitâții, „paradoxul gemenilor” sau „paradoxul lui Langevin” este
demonstrat tocmai de întoarcerea lui Hyperion, peste cîteva zile, deși călătoria fusese la capătul
timpului și al spațiului.” (Hadrian Soare)
8.Teme de portofoliu

1. Poemul „Luceafărul” este structurat în patru tablouri. Realizează patru compoziții

plastice în care să surprinzi tablourile poemului.

2. Citește poezia „Atât de fragedă” de Mihai Eminescu și redactează un text, de minimum

50 de cuvinte, în care să realizezi o comparație între modul în care este portretizată ființa
iubită în cele două creații eminnesciene. Accesează linkul
https://www.youtube.com/watch?v=PutB0_FSvok pentru a asculta poezia transpusă pe
muzică.

3. Critica literară a asemănat tabloul naturii prezentat în finalul poemului „Luceafărul” cu

atmosfera tipic romantică, nocturnă, din poezia „Sara pe deal”de Mihai Eminescu.
Redatează un text, de minimum 50 de cuvinte, în care să compari peisajele conturate în
cele două poezii. Accesează unul dintre linkurile
https://www.youtube.com/watch?v=YwMqvnzT8yY sau
https://www.youtube.com/watch?v=f4QXsq7hcvk pentru a asculta poezia transpusă pe
muzică.

4. Tema principală a poemului este soarta geniului căruia ii este hărăzită nemurirea și a
cărui destin nu poate să atingă culmile iubirii.Aceeasi temă romantică se regăsește și în
operele „Demonul” de Lemontov, „Cerul și pământul” de Byron, „Faust” de Ghoethe,
„Albatrosul”de Baudelaire (in care albatrosul infrunta furtunile, dar se impiedică pe
pământ în propriile sale aripi uriașe).
Citește una dintre operele enumerate mai sus și realizează un eseu de minimum 250 de
cuvinte în care să realizezi o paralelă între modul în care este abordată tema omului de
geniu în cele două creații literate.
5. Tabloul al III-lea al poemului „Luceafărul” deschide numeroase interpretări legate de
principiile fizicii: faptul că nu se respectă, după teoria relativitâții, „paradoxul gemenilor”
sau „paradoxul lui Langevin”, viteza luminii în vid, hiperspațiul.
Completează-ți cunoștințele despre informațiile legate de disciplina fizică, rezolvând
problema dată și citind textul de mai jos.
a.

b. Paradoxul gemenilor în relativitatea specială

În fizică, paradoxul gemenilor este un experiment de gândire în relativitatea specială care

implică doi gemeni, dintre care unul face o călătorie în spațiu într-o rachetă de mare viteză și se
întoarce acasă pentru a descoperi că cel care a rămas pe Pământ a îmbătrânit mai mult. Acest
rezultat pare neclar, deoarece fiecare geamăn vede pe celălalt ca fiind în mișcare, așa că, potrivit
unei aplicări incorecte și naive a dilatării timpului și a principiului relativității, fiecare ar trebui să
găsească în mod paradoxal pe celălalt ca având o vârstă mai mică. Cu toate acestea, acest
scenariu poate fi rezolvat în cadrul standard al relativității speciale: traiectoria geamănului care
călătorește implică două cadre inerțiale diferite, unul pentru plecarea în călătorie și unul pentru
sosirea din călătorie, astfel încât nu există simetrie între căile spațiale ale gemenilor . Prin
urmare, paradoxul gemenilor nu este un paradox în sensul unei contradicții logice.

Începând cu Paul Langevin în 1911, au existat diverse explicații ale acestui paradox.
Aceste explicații “pot fi grupate în cele care se concentrează pe efectul diferitelor standarde de
simultaneitate în diferite cadre și pe cele care desemnează accelerarea [experimentată de
geamănul care călătorește] ca principalul motiv …”. Max von Laue a susținut în 1913 că, de
vreme ce geamănul care călătorește trebuie să se afle în două cadre inerțiale separate, unul la
plecare și unul la întoarcere, această comutare de cadre este motivul diferenței de îmbătrânire, nu
accelerația per se. Explicațiile prezentate de Albert Einstein și Max Born au invocat dilatarea
timpului gravitațional pentru a explica îmbătrânirea ca efect direct al accelerării. Relativitatea
generală nu are nevoie să explice paradoxul gemenilor; doar relativitatea specială poate explica
fenomenul.

Dilatarea timpului a fost verificată experimental prin măsurători precise ale ceasurilor
atomice efectuate cu aeronave și sateliți. De exemplu, dilatarea timpului gravitațional și
relativitatea specială au fost utilizate împreună pentru a explica experimentul Hafele-Keating. De
asemenea, a fost confirmată în acceleratoarele de particule prin măsurarea timpului de dilatare a
fluxurilor de particule.
Istorie

În lucrarea sa renumită despre relativitatea specială din 1905, Albert Einstein a dedus că atunci
când două ceasuri sunt aduse împreună și sincronizate, iar apoi unul este mutat și readus, ceasul
care a călătorit rămâne în urmă față de ceasul din repaus. Einstein a considerat că aceasta este o
consecință firească a relativității speciale, nu un paradox, așa cum au sugerat unii, iar în 1911 el a
reiterat și a elaborat acest rezultat după cum urmează (cu comentariile fizicianului Robert
Resnick după Einstein):

”Dacă am plasat un organism viu într-o cutie … am putea face ca organismul, după un zbor
arbitrar de lungă durată, să poată fi readus la locul său inițial într-o stare puțin modificată, în
timp ce organismele corespunzătoare care au rămas în pozițiile lor originale au făcut de mult
timp loc noilor generații. Pentru organismul în mișcare, timpul lung al călătoriei a fost doar o
clipă, cu condiția ca mișcarea să aibă loc cu aproximativ viteza luminii.”

”Dacă organismul staționar este un om și cel care călătorește este geamănul lui, atunci
călătorul care se întoarce acasă își va găsi fratele gemene mult mai în vârstă decât el însuși.
Paradoxul se concentrează pe convingerea că, în relativitate, oricare geamîn ar putea considera
că celălalt călătorește, caz în care fiecare ar trebui să-l găsească pe celălalt ca fiind mai tânăr – o
contradicție logică. Această afirmație presupune că situațiile gemenilor sunt simetrice și
interschimbabile, o ipoteză care nu este corectă. Mai mult, experimentele accesibile au fost
făcute și susțin predicția lui Einstein.”
În 1911, Paul Langevin a dat un “exemplu izbitor” descriind povestea unui călător care
face o excursie cu un factor Lorentz de γ = 100 (99,995% din viteza luminii). Călătorul rămâne
într-un proiectil pentru un an și apoi inversează direcția. La întoarcere călătorul va descoperi că
are doi ani, în timp ce pe Pământ au trecut 200 de ani. În timpul călătoriei, atât călătorul, cât și
Pământul continuă să transmită semnale între ei la o rată constantă, ceea ce pune povestea lui
Langevin printre versiunile efectului Doppler al paradoxului gemenilor. Efectele relativiste
asupra ratelor de semnal sunt folosite pentru a ține cont de diferitele rate de îmbătrânire.
Asimetria care a apărut deoarece numai călătorul a suferit o accelerație este folosită pentru a
explica de ce există vreo diferență, deoarece “orice schimbare a vitezei sau orice accelerare are
un înțeles absolut”.
Max von Laue (1911, 1913) a elaborat explicația exemplului lui Langevin. Folosind formalismul
spatial al lui Minkowski, Laue a demonstrat că liniile de univers ale corpurilor inerțiale în
mișcare maximizează timpul corespunzator scurs între două evenimente. El a scris de asemenea
că îmbătrânirea asimetrică este explicată în întregime de faptul că geamănul astronaut se
deplasează în două cadre separate, în timp ce geamănul de pe Pământ rămâne într-un singur
cadru, iar timpul de accelerare poate fi făcut arbitrar de mic în comparație cu timpul de mișcare
inerțială. În cele din urmă, Lordul Halsbury și alții au eliminat orice accelerare introducând
abordarea “celor trei frați”. Geamănul care călătorește transferă citirea ceasului la al treilea, care
călătorește în direcția opusă. O altă modalitate de a evita efectele de accelerare este utilizarea
efectului Doppler relativist.

Nici Einstein, nici Langevin nu au considerat astfel de rezultate ca fiind problematice:

Einstein l-a numit doar “ciudat” în timp ce Langevin l-a prezentat ca o consecință a unei
accelerații absolute. Ambii au susținut că, din diferența de timp ilustrată de povestea gemenilor,
nu s-ar putea construi nicio contradicție de sine. Cu alte cuvinte, nici Einstein, nici Langevin nu
au văzut povestea gemenilor ca fiind o provocare pentru coerența în sine a fizicii relativiste.

Exemplu specific

Luați în considerare o navă spațială care călătorește de la Pământ la cel mai apropiat sistem
stelar: o distanță d = 4 ani lumină distanță, la o viteză v = 0,8c (adică 80% din viteza luminii).
(Pentru a face numerele ușoare, se presupune că nava va atinge viteza maxima imediat dupa
plecare – chiar daca ar fi nevoie de aproape un an de accelerare la 1 g pentru a obține viteza.)

Părțile vor observa situația după cum urmează:

Controlul misiunii cu baza pe Pământ raționează despre călătorie în acest fel: călătoria dus-întors
va dura t = 2d/v = 10 ani în timpul Pământului (adică toată lumea de pe Pământ va fi cu 10 ani
mai în vârstă când nava se va întoarce). Cantitatea de timp măsurată pe ceasurile navei și
îmbătrânirea călătorilor în timpul călătoriei lor va fi redusă cu factorul ε = 1 – v 2 / c 2, reciproc
al factorului Lorentz. În acest caz ε = 0,6 iar călătorii vor avea vârsta de numai 0,6 × 10 = 6 ani
când se vor întoarce.
Membrii echipajului navei calculează, de asemenea, detaliile călătoriei lor din perspectiva lor. Ei
știu că sistemul de stele îndepărtat și Pământul se mișcă în raport cu nava la viteza v în timpul
călătoriei. În cadrul lor de repaus, distanța dintre Pământ și sistemul de stele este εd = 0.6d = 2,4
ani lumină (contracția lungimii), atât pentru călătoriile la plecare, cât și la întoarcere. Fiecare
jumătate a călătoriei durează 2,4/v = 3 ani, iar călătoria dus-întors durează 2 × 3 = 6 ani.
Calculele lor arată că vor ajunge acasă la vârsta de 6 ani. Calculele finale ale călătorilor sunt în
deplină concordanță cu calculele celor de pe Pământ, deși aceștia experimentează călătoria în
mod diferit față de cei care stau acasă.

Dacă se nasc doi gemeni în ziua în care pleacă nava și unul pleacă în călătorie în timp ce
celălalt se află pe Pământ, se vor întâlni din nou atunci când cel care a călătorit are 6 ani, iar cel
rămas acasă are 10 ani. Calculul ilustrează utilizarea fenomenului de contracție a lungimii și a
fenomenului experimentat de dilatare a timpului pentru a descrie și calcula consecințele și
predicțiile teoriei speciale a relativității lui Einstein.

Rezolvarea paradoxului în relativitatea specială

Aspectul paradoxal al situației gemenilor se datorează faptului că, în orice moment,

ceasul geamănului care călătorește funcționează lent în cadrul inerțial al geamănului de pe
pământ, dar bazându-se pe principiul relativității se poate susține în egală măsură că ceasul
geamănului de pe pământ merge lent în cadrului inerțial al geamănului care călătorește. O
rezolvare propusă este aceea că geamănul de pe pământ se află în repaus în același cadru inerțial
pe parcursul călătoriei, în timp ce geamănul care călătorește nu: ​în cea mai simplă versiune a
experimentului de gândire, geamănul care călătorește comută la mijlocul călătoriei de la repaus
într-un cadru inerțial cu viteză într-o direcție (departe de pământ) la repaus într-un cadru inerțial
cu viteză în direcția opusă (spre pământ).

Rolul accelerației

Deși unele soluții atribuie un rol esențial accelerației gemenilor care călătoresc în
momentul revenirii, alții observă că efectul apare și atunci când imaginați călători la plecare și la
sosire separați, care trec unul pe lângă celălalt și își sincronizează ceasurile în punctul
corespunzător “de întoarcere” al unui singur călător. În această versiune, accelerarea fizică a
ceasului care călătorește nu joacă un rol direct; “problema este cât timp sunt liniile de univers, nu
cât sunt de curbate“. Lungimea la care se face referire aici este lungimea invariantă Lorentz sau
“intervalul de timp corespunzător” al unei traiectorii care corespunde timpului scurs măsurat de
un ceas care urmează acea traiectorie. În spațiul temporal al lui Minkowski, geamănul care
călătorește trebuie să simtă o istorie diferită a accelerațiilor față de geamănul de pe Pământ, chiar
dacă acest lucru înseamnă doar accelerații de aceeași mărime separate de diferite perioade de
timp, totuși “chiar și acest rol al accelerării poate fi eliminat în formulările paradoxului
gemenilor în spațiu curbat, unde gemenii pot cădea liber de-a lungul geodezicii spațio-temporale
între întâlniri”.

Relativitatea simultaneității

Pentru o înțelegere moment-cu-moment a modului în care diferența de timp dintre

gemeni se desfășoară, trebuie să înțelegem că în relativitatea specială nu există niciun concept de
prezență absolută. Pentru diferite cadre inerțiale există diferite seturi de evenimente care sunt
simultane în acel cadru. Această relativitate a simultaneității înseamnă că trecerea de la un cadru
inerțial la altul necesită o ajustare în ceea ce felia prin spațiu consideră ca “prezent”. În diagrama
spațială, desenată pentru cadrul de referință al geamănului de pe Pământ, linia de univers a
geamănului coincide cu axa verticală (poziția sa este constantă în spațiu, se deplasează numai în
timp). În prima etapă a călătoriei, al doilea geamăn se mișcă spre dreapta (linia neagră înclinată);
și pe a doua etapă, înapoi spre stânga. Linile albastre arată planurile de simultaneitate pentru
geamănul care călătorește în timpul primei etape a călătoriei; liniile roșii, în timpul celei de- a
doua etapă. Chiar înainte de întoarcere, geamănul care călătorește calculează vârsta geamănului
de pe Pământ măsurând intervalul de-a lungul axei verticale de la origine la linia albastră
superioară. Imediat după întoarcere, dacă recalculează, va măsura intervalul de la origine la linia
roșie inferioară. Într-un sens, în timpul întoarcerii în formă de U planul simultaneității sare de la
albastru la roșu și se mișcă foarte repede peste un segment mare al liniei de univers a geamănului
de pe Pământ. Când se transferă de la cadrul inerțial de plecare la cadrul inerțial de sosire, există
o discontinuitate de salt în vârsta geamănului de pe Pământ.
Diagrama Minkowski a paradoxului gemenilor.

(Nicolae Sfetcu)