TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎNTR- UN TEXT POETIC APARŢINÂND LUI

MIHAI EMINESCU ( LUCEAFĂRUL )

Romantismul este un curent literar apărut ca o reacţie împotriva rigorii clasice, el promovează
manifestarea fanteziei, a originalităţii, a emoţiei. Principalele trăsături ale acestui curent sunt:
manifestarea sentimentelor, identificarea unor noi surse de inspiraţie (istoria, folclorul național),
natura, meditaţia asupra universului cosmic şi terestru, apariţia unor personaje provenite din alte
medii sociale (de jos), apariţia unor personaje excepţionale în împrejurări excepţionale, reveria,
visarea, glorificarea trecutului, utilizarea antitezei ca procedeu stilistic.

Deşi concepută într-o relativ scurtă perioadă de timp, opera literară eminesciană este vastă,
complexă, abordează toate cele trei genuri literare, predominând liricul, poeziile sale şi-au
asigurat perenitatea axiologică.
Poemul Luceafărul este capodoperă a liricii româneşti şi sinteză a gândirii eminesciene.

Încadrarea în curent şi specie

Este un poem romantic realizat, conform principiilor romantismului, prin amestecul genurilor.
Lirismul poeziei este aşezat într-o schemă epică a basmului; există, aici, şi elemente dramatice –
secvenţele dialogate. Viziunea romantică este dată de temă (relaţia geniu - societate), de
utilizarea antitezei (aici trebuie să povestiţi despre Luceafăr şi Cătălina, cine sunt şi cum se
află în antiteză), de motive literare (noaptea, luceafărul, visul…), de evocarea universului
cosmic.

Tema poemului
Tema este specifică romantismului - problematica geniului în relație cu societatea, cu iubirea şi
cunoaşterea. Poezia are în centru figura geniului, Luceafărul – Hyperion, personaj care nu se
poate adapta lumii din jur, nu se poate coborî în cercul strâmt, cel ce aparține oamenilor
obişnuiţi. Pentru a ilustra tema printr-o primă secvenţă poetică, se poate evoca strofa:
Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă mi-este marea
În această strofă se revelă originea cosmică, superioritatea Luceafărului şi dificultatea cu care
încearcă să coboare din sfera lui.
O altă secvenţă, cu impact asupra cititorului, este ultima strofă şi cele două versuri care o
preced, adică finalul poemului :
• Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
Metafora chip de lut desemnează fiinţa inferioară, lutul fiind un material ieftin, pământ.
Luceafărul se întreabă cu ironie şi superioritate, încercând şi reuşind să-şi arate dispreţul faţă de
Cătălina, fiinţa inferioară care l-a înlocuit cu pământeanul Cătălin, cedând primei ispite. El
evocă, aici, cercul strâmt, adică societatea limitată, inferioară, concluzionând că el va rămâne
etern în afara acestei lumi, în lumea lui, în care se simte, recunoscându-şi, fără modestie,
superioritatea, nemuritor şi rece, adică intangibil, închis comunicării.

Titlul
Referitor la semnificaţia titlului, etimologic, cuvântul luceafăr provine din latinescul lucifer,
denumirea populară a planetei Venus, prima şi cea mai mare stea care apare pe cerul nopţii.
Acesta este sensul denotativ. În sens conotativ, titlul simbolizează unicitatea, superioritatea,
este apelativul fiinţei superioare din poem.

Sursele de inspiraţie
Inspiraţia poemului este de factură populară, Eminescu valorifică un basm cules de către un
german ( Richard Kunisch ) şi publicat la Berlin, intitulat Fata în grădina de aur, în care
vorbeşte despre iubirea dintre fiica unui împărat şi un zmeu, personaje ce aparţin unor lumi
diferite. Ea îi cere zmeului să devină muritor, dar, în timp ce acesta merge la Creator pentru a
cere dezlegarea de nemurire, fata fuge în lume cu un fiu de împărat. În crearea personajului
supranatural al poemului, Eminescu are drept sursă de inspiraţie unul dintre cele patru mituri
fundamentale ale spiritualităţii româneşti, mitul Zburătorului, care naşte în sufletul tinerelor fete
fiorii primei iubiri.

Incipitul
Enunţă o formulă specifică basmului: A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată … şi are rolul de a introduce cititorul
în universul imaginaţiei şi de a aminti de basm, proiectând alegoria într-un timp neprecizat,
mitic. Incipitul precizează şi statutul fetei de împărat:
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele
Cum e fecioara între sfinţi
Şi luna între stele
Personajele construite în antiteză
Antiteza, procedeu specific romantismului, se regăseşte chiar în construcţia personajului
Luceafărul, care întruchipează, pe rând, ipostaza de înger şi pe aceea de demon. Măreţia
ipostazei angelice a Luceafărului este prezentă în versurile:
O, eşti frumos cum numai-n vis un înger se arată…
Cea de-a doua chemare, adresată de către fată Luceafărului, determină o nouă întrupare,
demonică, a Luceafărului: Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc, himeric
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
Luceafărul şi Cătălina sunt, si ei, în antiteză romantică, ceea ce este sesizabil în multe secvenţe
poetice: Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată
Căci eu sunt vie, tu eşti mort
Şi ochiul tău mă-ngheaţă
Opinia personală
Complexitatea formală şi ideatică a poemului îl propulsează printre creaţiile cu valoare
incontestabilă din literatura universală. Povestea de iubire neîmplinită, condiţia tristă a geniului
într-o societate strâmtă şi strâmbă, meditaţia asupra universului şi condiţia de muritor, se
constituie în sensuri ce stimulează gândirea şi spiritul lectorului de orice condiție.