Curs DR International Privat

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty
uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjk
lzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
Departamentul de Învățământ la Distanță și Formare
Continuă
Facultatea de Drept și Științe Administrative
Coordonator de disciplină:
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
Lect. univ. dr. Nicoleta ENACHE
vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
hjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbn
1
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
UVT
DREPT INTERNAȚIONAL
PRIVAT
Suport de curs – învăţământ la distanţă

Drept, Anul IV, Semestrul VII
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire
alta decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală
2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR
= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE
= SARCINI DE ÎNVĂȚARE
= BIBLIOGRAFIE
= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI

DE ÎNVĂȚARE
= APLICAŢIE PRACTICĂ
3
CUPRINS
I. Introducere 8
II. Unități de învățare (U.I.)
U.I.1. Aspecte introductive privind dreptul internațional privat (2 ore) 12

Cuprins 12
Obiective 12
Conținut
1.1. Noțiunea dreptului internațional/considerații preliminare 13
1.2. Raportul juridic cu element de extraneitate 13
1.3. Natura și evoluția dreptului internațional privat 14
1.4. Corelația dreptului internațional privat cu alte ramuri de drept 21
Test de autoevaluare 27
Bibliografie 28
U.I.2. Izvoarele dreptului internațional privat (2 ore) 28
Cuprins 28
Obiective 28
Conținut
2.1. Noţiunea de izvor al reptului internaţional privat; categorii de izvoare 29
2.2. Izvoare interne ale dreptului internațional privat. 29
2.3. Izvoare internaționale ale dreptului internațional privat, tratatele și 31
acordurile internaționale; cutuma internațională; uzanțele comerciale.
Bibliografie 34
U.I.3. Calificarea și conflictul de calificări (2 ore) 34
Cuprins 34
Obiective 35
Conținut
3. 1. Calificarea- Noțiune, trăsături, necesitate 35
3.2. Conflictul de calificări- feluri 36
3.3. Legea după care se face calificarea 37
Bibliografie 39
U.I.4. Retrimiterea (2 ore) 39
Cuprins 39
Obiective 40
Conținut
4.1. Noțiune, feluri 40
4.2. Retrimiterea în alte sisteme de drept 41
4.3. Cazuri de neaplicare a retrimiterii 41
4.4. Retrimiterea în convențiile internaționale 41
4
Bibliografie 42
U.I.5. Aplicarea legii străine (2 ore) 43
Cuprins 43
Obiective 43
Conținut
5.1. Noţiune 44
5.2. Titlul cu care se aplică legea străină 44
5.3. Proba legii străine 46
5.4. Interpretarea legii străine 47
Bibliografie 48
U.I.6. Ordinea publică în dreptul internațional privat (1 oră) 48
Cuprins 48
Obiective 49
Conținut
6.1.Noțiune, caractere, trăsături 49
6.2. Efecte invocării ordinii publice în dreptul internațional privat 52
Bibliografie 53
U.I.7. Frauda la lege în dreptul internațional privat (1 oră) 54
Cuprins 54
Obiective 54
Conținut
7.1. Aspecte generale privitoare la fraudarea legii 55
7.2. Sancțiunea fraudei la lege 56
7.3. Compararea cu alte instituții juridice 56
Bibliografie 57
U.I.8. Condiția juridică a străinului (4 ore) 58
Cuprins 58
Obiective 58
Conținut
8.1. Noțiune, forme. 59
8.2. Regimul juridic general aplicabil străinilor în România 62
8.2.1 Drepturile străinilor în România 64
8.2.2. Obligațiile străinilor în România 65
8.2.3. Intrarea străinilor în România 65
8.4. Regimul acordării vizelor 67
8.4.1 Șederea străinilor în România 68
8.4.2. Ieșirea străinilor din România 70
8.4.3. Îndepărtarea străinilor din România 71
8.4.4. Alte măsuri aplicabile străinilor 72
Bibliografie 77
5
U.I.9. Norme conflictuale privind persoana fizică și persoana juridică (4 ore) 78
Cuprins 78
Obiective 78
Conținut
9.1. Starea și capacitatea persoanelor fizice 79
9.1.1. Noțiune 79
9.1.2. Starea civilă 79
9.1.3. Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă 79
9.1.4. Legea aplicabilă persoanei fizice 80
9.1.5. Teoria interesului național 80
9.1.6. Capacitatea persoanei fizice în dreptul internațional privat român 81
9.1.7. Numele persoanei fizice 81
9.1.8. Domiciliul persoanei fizice 82
Temă de control 83
9.2. Regimul persoanelor juridice 83
9.2.1. Noțiuni generale 83
9.2.2. Naționalitatea persoanei juridice 84
9.2.3. Schimbarea naționalității persoanei juridice 84
9.3. Domeniul de aplicare a legii naționale a persoanei juridice 85
9.3.1.Statutul personal al persoanei juridice 85
9.3.2. Condiția juridică a persoanei juridice străine 85
9.3.3. Recunoașterea persoanei juridice străine 85
Bibliografie 87
U.I.10. Norme conflictuale în materia relațiilor de familie (4 ore) 87
Cuprins 87
Obiective 88
Conținut
10.1. Norme conflictuale în domeniul raporturilor de familie 88
10.2.Căsătoria și promisiunea de căsătorie 88
10.2.1. Condițiile de fond ale încheierii căsătoriei 88
10.2.2. Condițiile de formă ale încheierii căsătoriei 89
10.2.3. Efectele căsătoriei 90
10.2.4. Divorțul 90
10.2.5. Nulitatea căsătoriei 91
10.3. Legea aplicabilă separației de corp 92
10.4. Filiația 92
10.5. Adopția 92
10.6. Obligația de întreținere 94
Temă de control 95
Bibliografie 96
U.I.11. Norme conflictuale privind actul juridic (2 ore) 96
Cuprins 96
Obiective 96
6
Conținut
11.1. Noțiune și calificare 97
11.2. Determinarea legii aplicabile actului juridic 97
11.3. Efectele actului încheiat în străinătate cu respectarea regulii locus regit actum 99
Bibliografie 100
U.I.12. Norme conflictuale privind contractul (2 ore) 101
Cuprins 101
Obiective 101
Conținut
12.1. Noțiuni generale privind legea contractului (lex contractus)…. 102
12.2. Aplicarea legii alese de părți (lex voluntatis) contractului........ 102
12.3. Determinarea legii aplicabile contractului pe criterii obiective 103
12.4. Modurile de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor contractuale 105
Bibliografie 107
III. Bibliografia completă a cursului 108
7
I. INTRODUCERE
1. Locul și rolul disciplinei în cadrul programului de studii
Cursul de Drept internaţional privat se adresează studenților programului de studii

Drept, anul IV de studiu, fiind o disciplină de specialitate, esențială pentru pregătirea oricărui
jurist. Parcurgerea acesteia este cu atât mai necesară în contextul actual, marcat de
internaţionalizarea accentuată a societăţii, în care normele internaționale, din ce în ce mai
numeroase și mai complexe, au o influenţă crescândă asupra legislaţiei şi jurisprudenţei
naţionale.
Dreptul internațional privat se află în strînsă relație cu unele discipline studiate pe
parcursul celorlați ani de studiu, precum Drept civil, Dreptul familiei, Drept internațional
public, a căror cunoaștere facilitează înțelegerea rapidă și însușirea unora dintre instituțiile
sale specifice.
Cursul de drept internațional privat oferă, în același timp, suportul necesar înțelegerii altor
discipline prevăzute în anii superiori, precum Relații și organizații internaționale, Jurisdicții
internaționale și europene, CEDO. Jurisprudență relevantă privind România, Dreptul
internaţional public, Dreptul comerţului internaţional.
2. Obiective
Obiectivul general al disciplinei este familiarizarea studenţilor cu mecanismele de

creare a normelor internaționale și de aplicare a acestora precum și înțelegerea de către
studenți a influențelor exercitate de normele adoptate la nivel internațional asupra funcționării
instituțiilor naționale.
Obiectivele specifice vizează
- cunoașterea fundamentelor teoretice ale modalităților de soluționare a raporturilor
juridice de drept internațional privat sau a conflictelor de lege;
- cunoașterea noțiunii de drept internațional privat, obiectul dreptului internațional
privat, principiile generale ale dreptului internațional privat și dreptul intern;
- cunoașterea obligațiilor care decurg pentru autoritățile pubice naționale din normele
adoptate la nivel internațional.
Competențe dobândite
La finalizarea studiului acestei discipline, studenţii vor fi capabili:
- să explice caracteristicile dreptului internațional privat și instituțiile fundamentale ale
acestuia;
- să identifice corect stadiul actual al dreptului internațional privat într-un domeniu dat;
- să analizeze conținutul normelor dreptului internațional privat într-un domeniu dat, să
identifice eventuale disfuncționalități și să formuleze posibile soluții de remediere;
- să identifice corect normele de drept internaţional privat aplicabile într-o situaţie
concretă dată;
- să identifice corect consecințelor nerespectării regulilor dreptului internațional privat.
3. Structura modulului de studiu
Prezentul material de studiu este conceput în tehnologia specifică ID, ca material de

autoinstruire, pentru a permite cursanților să studieze independent, de o manieră graduală și
structurată.
8
Conţinutul este structurat în 12 unități de învățare, corespunzând unui număr de 14
săptămâni (un semestru), care acoperă următoarele teme:
U.I.1. Aspecte introductive privind dreptul internaţional privat (2 ore)

U.I.2. Izvoarele dreptului internaţional privat (2 ore)
U.I.3 Calificarea şi conflictul de calificări (2 ore)
U.I.4. Retrimiterea (2 ore)
U.I.5. Aplicarea legii străine ca lex causae (2 ore)
U.I.6. Ordinea publică (1 oră)
U.I.7. Fraudarea legii (1 oră)
U.1.8. Condiția juridică a străinului (4 ore)
U.I.9. Norme conflictuale privind persoana fizică și persoana juridică (4 ore)
U.I.10. Norme conflictuale în materia dreptului familiei (4 ore)
U.I.11. Norme conflictuale privind actul juridic(2 ore)
U.I.12. Norme conflictuale privind contractul (2 ore)
Fiecare unitate de învățare conține precizarea obiectivelor urmărite (în termeni de

competenţele ce urmează a fi formate pe parcursul acesteia), elementele esenţiale ale
subiectului tratat (conținut teoretic, ilustrații/grafice, trimiteri la cazuri practice), sarcini de
învățare (teste de autoevaluare, exerciții, probleme) pentru evaluarea progresului studenţilor
în dobândirea cunoştinţelor, precum și bibliografia minimală.
4. Strategii de studiu recomandate
Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul
de parcurgere a cursului. În considerarea interdependenței conceptelor și a succesiunii logice
a temelor abordate, este importantă parcurgerea temelor în ordinea indicată în suportul de curs.
În vederea pregătirii optime pentru examene, este important să rețineți că asimilarea
mecanică a noţiunilor şi a conceptelor prezentate subminează pe termen mediu şi lung
adevărata înţelegere a materiei şi a instrumentelor de analiză. În esență, înțelegerea dreptului
internațional public presupune mai degrabă modelarea unei forme de raționament (desluşirea
sensului normei juridice, astfel încât informaţia teoretică să poată fi aplicată într-o situaţie
de fapt concretă), și mai puțin memorarea unei multitudini de concepte. În acest sens, nu
neglijați ca, după parcurgerea atentă a conținutului teoretic al fiecarei unități de învățare, să
rezolvați sarcinile de lucru prevăzute și să verificați acuratețea răspunsurilor.
Activitatea tutorială este destinată sprijinirii dumneavoastră de către tutore prin
coordonarea învăţării şi asigurarea unui feedback periodic asupra gradului de acumulare a
cunoştinţelor şi a deprinderilor. Aceasta constă în dezbateri organizate pe teme din materia
aferentă cursului, anunţate prin Calendarul disciplinei și în analiza și rezolvarea colectivă a
unor sarcini de învățare precizate în materialul de studiu. În cadrul activităților tutoriale,
participarea dumneavoastră directă și activă are un rol primordial.
5. Resurse suplimentare de studiu
Suportul de curs este doar o prezentare succintă şi elementară a principalelor teme

studiate în cadrul disciplinei, parcurgerea acestui material nefiind suficientă pentru însușirea
temeinică a materiei.
Pentru o bună înțelegere a problemelor teoretice fundamentale abordate și pentru o
pregătire optimă a examenului este necesar să parcurgeți de asemenea documentele
internaționale de referință și jurisprudența indicate în suportul de curs (cu trimiteri la paginile
9
web unde acestea sunt disponibile), precum și bibliografia selectivă precizată la finalul
fiecărei unități de învățare.
Se recomandă, de asemenea, utilizarea altor surse de informare cu privire la dreptul
internațional care sunt accesibile publicului, respectiv:
- Colecția de tratate a ONU;
- Jurisprudența CEDO - https://jurisprudentacedo.com/
- EUROSTAT https://ec.europa.eu/eurostat
II. Resurse electronice:
6. Metodele și instrumentele de evaluare
a) Evaluare formativă continuă (30% din nota finală) constând în:

- Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (implicare în rezolvarea colectivă a sarcinilor de
învățare, participări la dezbateri): 10 % din nota finală;
- Rezolvarea și transmiterea, în intervalul indicat în calendarul diciplinei, temelor de
control prevăzute în cuprinsul unităților de învățare: 20% din nota finală;
b) Evaluare finală - examen scris: 70% din nota finală.
Examenul constă în parcurgerea unui test alcătuit din 8 întrebări într-un interval
de 30 de minute. Întrebările vor fi atât de tip grilă închisă (un singur răspuns corect), dar
vor fi și întrebări deschise care pot cuprinde şi aplicaţii practice (studentul va redacta
răspunsul la întrebarea/cerinţa stabilită). Punctajul acordat pentru rezolvara fiecărei întrebări
va fi precizat pe foaia de examen și va fi stabilit diferențiat, în funcție de gradul de dificultate
al acestora. Baremul de corectare va fi anunțat la sfârșitul examenului. Pentru promovarea
examenului este necesar ca testul de examen final să fie rezolvat corect în proporție de 50%
(3,5 puncte din 7 posibile).
La intrarea în sala de examen, studentul se va legitima cu carnetul de student sau cu un
alt act de identitate.
Studenţii au dreptul de a se prezenta la reexaminare în vederea măririi notei în sesiunea
din toamnă, în condițiile prevăzute de RAPS. Nota obţinută în urma reexaminării la mărire
nu se ia în considerare dacă este mai mică decât nota obţinută iniţial.
Elemente de deontologie academică. Copiatul din orice fel de surse bibliografice sau de
la alți colegi, sau în orice alt mod, precum și recurgerea la mijloace tehnice de consultare a
acestora pe durata examinării, completarea examenului de către o altă persoană care se
substituie studentului candidat sau semnarea lucrării cu un alt nume decât cel al studentului
autor, constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen, după
întocmirea unui proces verbal de constatare a fraudei. Ulterior, în cadrul Consiliului profesoral
al facultăţii, se poate pune în discuție exmatricularea studentului.
Studenţii care deţin telefoane mobile sau orice alte mijloace de comunicare la distanţă
sunt obligaţi, pe întreaga perioadă a examenului, să le ţină închise, fie pe masă, fie la catedră,
fie în borsetă sau în geata personală. Deţinerea acestora în orice alt mod constituie prezumţie
de fraudă și se sancționează cu excluderea din examen și acordarea notei finale 1 (unu),
indiferent de punctajul obținut de acel student pentru activitatea desfășurată pe parcursul
semestrului.
7. Numărul și formatul lucrărilor de verificare/evaluărilor pe parcurs
În scopul verificării cunoștiințelor pe parcursul semestrului, sunt prevăzute 6 teste de

evaluare dar și 2 teme de control (TC) ale căror detalii (tematică, instrucțiuni de redactare,
resurse suplimentare pentru elaborarea acestora) se regăsesc atât în cuprinsul unităţilor de
învăţare, cât și pe platforma Moodle, la secțiunea dedicată fiecăreia dintre acestea.
10
Cele 2 teme de control, au rolul de revizuire a cunoştinţelor prezentate anterior, rezolvarea lor
presupunând reluarea informațiilor din unităţile de studiu precedente.
Tema de control nr. 1 elaborarea unui eseu cu privire la Căsătoria putativă , p- 83
Tema de control nr. 2 va consta în aplicarea regulilor de drept internațional privat în
cauza C-673/16 Relu Adrian Coman și alții/Inspectoratul General pentru Imigrări și alții (caz
practic), p-95.
După rezolvarea temelor potrivit cerințelor stabilite și în intervalul de timp prevăzut
în Calendarul disciplinei, respectiv, pe platforma de e-learning, lucrările vor fi încărcate pe
platforma Moodle, la secțiunea dedicată fiecăreia dintre acestea. Ele vor fi analizate de tutore
care le va nota și va face comentarii individualízate și recomandări pentru corectarea
eventualelor greşeli, la care studentul va avea acces tot prin intermediul platformei de e-
learning.
Pentru rezolvarea fiecărei teme de control, studentul va primi un punctaj cuprins între
0 și 100 de puncte - 100 de puncte echivalează cu 1 punct la examenul final.
De asemenea, pe parcursul suportului de curs sunt prevăzute teste de autoevaluare,
teme de reflecție, exerciții, probleme, a căror rezolvare vă ajută în înțelegerea și însuțirea
materiei. Pentru rezolvarea testelor de autoevaluare, vă recomand să citiți paragraful din
suportul de curs și ulterior să rezolvați tema, utilizând și resursele suplimentare, drept suport.
În cadrul întâlnirilor tutoriale vor fi dezbatute unele dintre temele de reflecție/
exerciții/probleme prevăzute în suportul de curs și va fi evaluat de către tutore, pe baza
răspunsurilor dumneavoastră, gradul de acumulare a cunoștințelor. În funcție de răspunsul
oferit, studentului i se poate recomanda aprofundarea unor elemente tratate în curs.
8. Studenţi cu dizabilităţi
Studenţii afectaţi de dizabilităţi beneficiază de atenţia şi înţelegerea cuvenite. La

solicitarea expresă a studentului aflat într-o asemenea situație, exprimată prin e-mail şi
adresată coordonatorului de disciplină ori tutorelui, vom conveni cele mai potrivite forme
de asistenţă, în vederea însuşirii corespunzătoare a materiei și desfășurării în bune condiții a
examinării. În situația în care studentul necesită o anumită asistență la evalările pe parcurs
și/sau la cea finală (spre exemplu, susțienerea evaluărilor într-o altă modalitate decât cea
programată), va comunica acest lucru din timp (la începutul semestrului).
9. Utilizarea instrumentelor informatice de suport - platforma Moodle
Resursele de învățare (suportul de curs, resurse suplimentare de studiu, aplicații

practice), ca și documentele de planificare a activității (fișa disciplinei și calendarul
disciplinei) sunt puse la dispoziție prin intermediul platformei de e-learning a universității
(platforma Moodle - https://moodle.valahia.ro/).
Pentru înscrierea pe platformă și utilizarea acesteia, a se vedea informațiile disponibile
la adresele: https://didfc.valahia.ro/ și
https://www.valahia.ro/images/documente/Moodle%20-
%20Ghid%20minimal%20de%20utilizare.pdf
Platforma asigură interacțiunea permanentă dintre dumneavoastră și cadrul didactic,
incluzând facilități de mesagerie și forum, pe care sunteți îndemnați să le utilizați ori de câte
ori aveți nevoie de îndrumare personalizată. Prin intermediul acesteia puteți accesa facil
lucrările de verificare (temele de control) și puteți încărca răspunsurile.
11
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL
INTERNAȚIONAL PRIVAT
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă
 Cuprins:
1.1. Noţiunea dreptului internaţional privat/considerații

preliminare.........................................................................................13
1.2. Raportul juridic cu element de extraneitate....................................13
1.3. Natura și evoluția dreptului internațional privat ...........................14
1.4. Corelația dreptului internațional privat cu alte ramuri de
drept...................................................................................................21
1.4.1.Obiectul dreptului internațional privat....................................22
1.4.2. Metodele dreptului internațional privat...................................24
Test de autoevaluare ..........................................................................................27
= 2 ore
 Obiectiv general: Această primă unitate de învățare oferă câteva

instrumente esenţiale pentru înţelegerea obiectului de studiu al dreptului
internațional privat, a particularităților acestuia, a fundamentului său și a
raporturilor sale cu alte ramuri de drept.
 Obiective operaţionale:
După parcurgerea acestei unități de învățare, studenţii vor putea:
- să definească, cu cuvintele lor, dreptul internațional privat;
- să identifice în mod corect periodele istorice ale dreptului internaţional privat ;
- să identifice elementul de extraneitate dintr-un raport de drept internațional
privat;
- să explice obiectul dreptului internațional privat;
- să identifice corect care sunt metodele dreptului internațional privat.
12
DEZVOLTAREA TEMEI
1.1. Noțiunea dreptului internațional privat

1.Consideraţii preliminare. Dreptul internațional privat este ramura de
drept formată din normele juridice care reglementează relațiile sociale cu element
de extraneitate, stabilite între persoanele fizice și/sau persoanele juridice, ca
subiecte de drept privat.
Dreptul internațional privat reprezintă ansamblul de reguli aplicabile
persoanelor private – fizice sau juridice – implicate în relațiile juridice
internaționale. Aceste reguli sunt delimitate în patru domenii: conflictele de legi,
conflictele de jurisdicții, cetățenia și condiția juridică a străinilor; primele două
constituie dreptul relațiilor private internaționale, iar celelalte două se referă la
subiectele relațiilor private internaționale.
Dreptul internațional privat – făcând parte din sistemul de drept al fiecărui stat
suveran – are un obiect și un domeniu de reglementare mai puțin obișnuit:
conflictele de legi, sub diversele lor forme, condiția juridică a străinului și
conflictele de jurisdicții.
1.2. Raportul juridic cu element de extraneitate
 Regulile dreptului internațional privat soluționează problemele juridice ce

rezultă din existența elementelor de extraneitate în raporturile dintre persoanele
Element de
private.
extraneitate
Elementul de extraneitate constituie principala diferență a raporturilor de drept
internațional privat față de alte raporturi juridice.
Elementul de extraneitate este împrejurarea de fapt legată de un raport juridic
datorită căreia acest raport are interferențe cu mai multe sisteme de drept (ori legi
aparținând unor țări diferite).
Elementul de extraneitate este împrejurarea de fapt, legată de un raport juridic
datorită căreia acest raport are interferențe cu mai multe sisteme de drept.
Elementul de extraneitate constă în împrejurări diferite, relevante însă pentru
normele de drept internațional privat. Acest element de extraneitate este determinat
de fiecare sistem de drept.
Pot constitui elemente de extraneitate următoarele împrejurări: cetățenia sau
naționalitatea, domiciliul sau reședința obișnuită a uneia dintre părți sau a părților
în străinătate, locul unde se găsește fondul de comerț, locul unde se află bunul
imobil sau mobil, locul încheierii contractului, locul executării contractului, locul
producerii faptului cauzator de prejudicii, locul decesului unei persoane, locul
judecării litigiului.
Datorită elementului de extraneitate, raportul juridic devine unul de drept
internațional privat ce ridică problema legii aplicabile.
Între cine pot apărea aceste raporturi juridice: fie între state, fie între persoane
fizice și/sau juridice din state diferite.
Când un element al raportului juridic sau un fapt de care se leagă nașterea,
modificarea ori stingerea unui raport juridic se află în străinătate, acest element este
întotdeauna de extraneitate, iar raportul juridic este de drept internațional privat. Se
13
apreciază că în cadrul aceluiași raport juridic putem întâlni unul sau mai multe
elemente de extraneitate.
Dacă raportul juridic conține un element de extraneitate datorită căruia are
legătură cu un sistem de drept, se aplică norma juridică menționată în legea internă
de drept internațional privat care poate fi legea internă sau legea străină. O
asemenea operațiune poate interveni oricând în timpul nașterii, existenței,
modificării sau stingerii raportului juridic. La momentul nașterii raportului, părțile
trebuie să aibă în vedere atât legislația țărilor lor, cât și legile personale (legea țării
ai cărei cetățeni sunt sau legea țării în care își au domiciliul). Spre exemplu, dacă o
persoană fizică are capacitate potrivit legii sale personale, va fi considerată, în mod
normal, capabilă în orice altă țară.
În momentul realizării efectelor raportului juridic, dacă părțile nu își execută
obligațiile în mod voluntar și este sesizată instanța, aceasta va aplica legea statului
căruia îi aparține și, în măsura în care îi permite, va aplica o lege străină. Dacă aplică
legea altui stat, fără ca legea sa națională să o prevadă, hotărârea este nelegală. În
momentul executării în străinătate a hotărârii judecătorești pronunțate de această
instanță, dacă ea nu a aplicat legea potrivit normelor sale de drept internațional
privat, hotărârea nu va fi recunoscută.
1.3.Natura și evoluția dreptului internațional privat

a. Definirea dreptului internațional privat
Determinarea autorității sau a instanței competente să instrumenteze ori să
judece litigiul, indicarea regulilor de procedură aplicabile, legea de fond aplicabilă,
stabilirea efectelor produse de hotărârile autorităților străine, sunt probleme ce țin
de conflictul de legi și conflictul de jurisdicție, soluționarea lor implică luarea în
considerare a condiției juridice a străinului.
În determinarea legii competente, conflictul de jurisdicții este prealabil
conflictului de legi.
b.Natura dreptului internațional privat

În literatura juridică s-a discutat dacă dreptul internațional privat este un drept
internațional și un drept privat.
Includerea termenului de privat în denumirea disciplinei a fost determinată de
împărțirea dreptului în public și în privat. Astfel, dreptul internațional privat
prezintă un obiect propriu și o metodă specifică de reglementare. În mod
corespunzător, dreptul conflictual reglementează relațiile de drept privat cu element
de extraneitate.
c.Evoluția dreptului internațional privat

Într-o formulare a profesorului I. Macovei, “în mod necesar, cunoașterea
apariției și dezvoltării dreptului internațional privat facilitează înțelegerea
principalelor instituții ale materiei”.
14
1. Antichitatea
În perioada antică nu se poate vorbi de un conflict de legi, deoarece străinul
nu era considerat un subiect de drept, nu putea avea proprietăți și nici să se
căsătorească. Cu toate acestea, relații cu element de extraneitate au existat în
antichitate, în toate statele. Datorită însă particularităților epocii, încercările de
soluționare a conflictelor de legi nu s-au concretizat în norme de drept internațional
privat. Câteva excepții sunt cunoscute în Grecia, unde se încheiau tratate între
cetățile orașe, precum și în Imperiul Roman, unde cetățenilor romani li se aplica jus
civile, iar peregrinilor, jus gentium, însă, după edictul împăratului Caracalla din 212
s-a acordat cetățenie tuturor locuitorilor imperiului, cu excepția dediticilor, și, deci,
 conflictele de legi au dispărut.
Antichitate Conform unor lucrările de referință în domeniu, în Imperiul Roman erau în
vigoare sistemul de drept roman și sistemele de drept ale cetăților peregrine.
Relațiile economice și personale între cetățeni și peregrini erau, nu numai
inevitabile, dar și frecvente.
Analiza istorică a conflictelor de legi din perioada antică, în general, și din
Imperiul roman, în special, împarte, conform doctrinei, dezvoltarea statului roman
în trei perioade: statul-cetate, imperiul mediteranean și imperiul romano-bizantin.
a) Perioada statului cetate

În statul cetate, în primele secole care au urmat întemeierii lui (754 î.Hr.),
ca urmare a slabei dezvoltări a economiei, schimburile cu cetățile din jur erau
sporadice și de o importanță neînsemnată dreptul roman era jus proprium civium
romanorum, aplicabil doar cetățenilor. Străinul care se găsea pe teritoriul statului
roman era lipsit de protecția juridică acordată cetățenilor romani. În absența unui
 de tratat sau a unei convenții de ospitalitate, străinul se găsește în afara dreptului.

Cu toate acestea, nici schimburile cu cetățile din jur, nici contactul cu străinii
nu erau cu totul excluse, chiar în acea epocă îndepărtată. Pentru cazurile în care era
Statul cetate
necesar să se primească în cetate un străin, temporar (venit cu afaceri) sau definitiv
(clienții stabiliți pe lângă gințile patriciene), se recurgea la două instituții cu bază
religioasă: hospitium și clientela.
Hospitium permitea unui străin, de regulă din clasa dominantă din altă
cetate, să petreacă un timp la Roma, bucurându-se de protecția de fapt pe care i-o
acorda o familie nobilă și influentă.
Clientela asigura protecția unui străin care se alătura unei ginți. Instituția se
aplica străinului cu o condiție socială inferioară. Forța de muncă și capacitatea
militară a clientului erau folosite de gintă.
b) Perioada imperiului mediteranean

Din sec. al III-lea Roma devine un imperiu mediteranean a cărui strălucire
se impune întregii lumi antice. Imperiul era, de fapt, o confederație de cetăți ce
depindea de Roma prin tratate bilaterale.
Cetățile învinse și încorporate imperiului roman primeau fiecare în parte un
statut propriu. Existau mai multe categorii de cetăți cucerite tuturor fiindu-le permis
să-și păstreze vechile organe de administrare internă.
15
Instanțele de judecată locale funcționau mai departe, aplicând legile proprii,
anterioare cuceririi romane. Dacă jus civile era “proprium civium romanorum”,
atunci peregrinilor trebuia să li se recunoască folosința drepturilor lor locale.
Pe fondul unui avânt economic fără precedent, s-au intensificat schimburile
între cetățile și provinciile cele mai îndepărtate, luând naștere, în aceste condiții, jus
gentium, un ansamblu de reguli de elaborare romană ce reglementau relațiile dintre
peregrini și romani sau dintre peregrinii din cetăți diferite.
Aplicarea lui jus gentium era impusă de tribunalele romane atât în capitala
imperiului cât și în provincii, fapt care simplifica într-un număr mare de cazuri
soluționarea raporturilor dintre persoane trăind sub legi diferite. Instituțiile lui jus
gentium nu reglementau însă, așa cum arată Ulpian (Regulae, XX, 14), decât o parte
a relațiilor sociale, altele precum succesiunea, testamentele, familia peregrinilor
rămânând neacoperite.
c) Perioada imperiului romano-bizantin
Din anul 212 d. Hr., prin edictul împăratului Caracalla, li se acordă tuturor
locuitorilor imperiului cetățenia romană. Deosebirile dintre sistemele de drept sunt
mult atenuate, iar conflictele de legi nu mai prezintă importanță, ele nefiind
introduse de comisia de redactare a digestelor și a Codului lui Justinian în lucrările
sale, astfel că azi nu se mai cunosc.
2. Evul Mediu
a. Teoria personalității legilor (sec. V-X)

După căderea Imperiului Roman de Apus (476), s-a aplicat personalismul
legilor, adică pe același teritoriu unde conviețuiau mai multe popoare, fiecare aplica
propria lege. Popoarele care au venit pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus
nu au impus sistemul juridic populației romane sau romanizate. Deci, nu exista
conflict de legi; aceste populații, precum și triburile migratoare, se conduceau,
fiecare, după propriile legi.
Acest sistem, în virtutea căruia, pe același teritoriu, se aplicau două sau mai
multe legi, proprii fiecărei populații, a primit în istoria dreptului numele de sistemul
personalității legilor, ce constă în aceea că fiecare persoană se găsea sub ascultarea
normelor proprii grupului etnic sau tribului din care făcea parte. Fiecare individ era
judecat după legea grupului căruia îi aparținea. Acest sistem se conturează mai bine
în statele prefeudale formate în unele provincii ale imperiului (Gallia, Lombardia,
 Spania) și a fost posibil atâta vreme cât între membrii diferitelor grupuri de pe
Evul mediu același teritoriu nu existau relații civile (ci doar în cadrul grupului).
De la sistemul personalității legilor a existat o singură excepție . Regulile
dreptului canonic fiind unice, se aplicau tuturor creștinilor în domeniile care
interesau biserica.
Personalitatea legilor, în forma ei pură, a fost posibilă numai în condițiile unei
economii foarte slab dezvoltate, căreia îi corespundea un schimb cu totul sporadic
între membrii grupurilor care locuiau pe același teritoriu. Pe măsura trecerii
16
timpului, intensificarea relațiilor interetnice a dus la apariția unor alte sisteme de
reglementare a conflictelor de legi.
b. Teritorialismul cutumelor (sec. XI-XIII)

Odată cu încetarea migrației triburilor și cu apariția procesului de fuziune dintre
popoarele migratoare și populațiile locale, se formează, grupuri de populație
omogenă, cu limbă și obiceiuri comune, asupra cărora apare autoritatea locală a
seniorului ce impune propria lege, aplicabilă tuturor persoanelor de pe teritoriu,
precum și tuturor bunurilor și actelor încheiate, fără a se permite aplicarea altei
legi.
Cutumele erau teritoriale, și se aplicau tuturor celor care se găseau pe un anumit
teritoriu și nu aveau nici o putere în afara acelui teritoriu. Conflictele de legi, în
măsura în care se iveau, se soluționau prin aplicarea uniformă a legilor instanței;
legea străină nu se lua în considerare nici sub forma recunoașterii drepturilor
câștigate într-o altă provincie conform cutumelor de acolo.
Acest sistem, potrivit căruia, atât localnicului, cât și străinului, li se aplică legea
locală sau legea instanței, a fost numit sistemul teritorialității legilor.
c. Școala statutarilor italieni (sec. XIII-XV)

Orașele din nordul Italiei cunosc, încă din sec. al XI-lea, o economie
înfloritoare. Meșteșugarii și negustorii se organizează în bresle și ghilde.
Fenomenul pregnant în epocă este constituit de obținerea unei anumite
independențe, în raport cu puterile nobilului, de către orașe și târguri, pe măsura
dezvoltării lor. Dreptul roman este preferat cutumelor locale întrucât servea mai
bine producției de mărfuri și schimburilor comerciale. Treptat negustorii și-au
elaborat norme de drept corespunzătoare intereselor lor. Uzurile comerciale care se
formau, se perfecționau și se uniformizau în orașe și târguri, au format jus
mercatorium, dreptul negustorilor.
Astfel se ajunge la situația în care orașele erau supuse dreptului roman, ca drept
comun tuturor, fiecare având însă și norme de drept proprii, numite statute, care
difereau nu numai de dreptul roman, ci și unele față de altele.
Se pun premisele elaborării teoriei statutelor (sec. XIII), care constituie baza
dreptului internațional privat. Se remarcă de către specialiști, nașterea teoriei
conflictelor de legi între dreptul roman și statutele unui oraș, precum și între
statutele unor orașe diferite.
Primii care s-au ocupat de soluționarea acestor conflicte de legi au fost
glosatorii. Aceștia erau juriști ai timpului care căutau soluții ale conflictelor de legi
în textele dreptului roman, făcând însemnări pe marginea textelor din corpus juris
civile, care se numeau glose, de unde și denumirea lor de glosatori (comentatori ai
dreptului roman).
Glosele ce marchează apariția, ca știință, a ramurii dreptului internațional privat
sunt:
- glosa lui Aldricus (sec. XII) din Dissensiones dominorum (colecție alcătuită între
1170 și 1200) este considerată ca fiind cea mai veche glosă cu preocupări
conflictuale. El considera că, într-un proces între persoane aparținând unor
17
provincii având cutume diferite, judecătorul va aplica acea cutumă care i se pare
mai bună și mai utilă.
- glosa scrisă în 1228 de Accursius pe marginea unei constituții din anul 380 a
împăraților Graţian, Valentinian și Teodosiu, intitulată “De summa Trinitate et de
fide catholica (Sfânta trinitate și credința catolică) - “unde un locuitor al Boloniei,
chemat în judecată la Modena, nu trebuie judecat după statutele Modenei, deoarece
nu-i este supus”.
- glosa lui Hugolinus observa că “statutele nu au putere decât în provincia pentru
care sunt făcute”, idee fundamentată pe interpretarea legii “cunctos populos”.
Aceste începuturi sunt continuate de școala postglosatorilor. Cei mai
cunoscuți postglosatori, au fost Bartolus, Baldus, Salicitus, Rochus Curtius.
Sistemul de soluții conflictuale propus de postglosatori a format ceea ce se cheamă
școala italiană a statutelor.
Postglosatorii au dezvoltat noțiunea de conflict de legi și au admis
posibilitatea aplicării dreptului străin de către o instanță locală, iar pe baza practicii,
au ajutat instanțele de judecată cu un sistem de principii de soluționare a conflictelor
de legi, care fixau întinderea de aplicare a statutelor unei cetăți în raport cu dreptul
străin.
Din această perioadă apar primele categorii ale dreptului internațional
privat: distincția între procedură, supusă lex fori, și fond, supus legii locale, între
statutele reale și cele personale, între statutele delictelor și cele ale contractelor,
fiind folosite puncte de legătură cum ar fi: lex rei sitae (legea locului situării
bunului), locus regit actum (legea locului unde s-a încheiat actul), lex loci delicti
(legea locului delictului).
d. Școala franceză a statutelor (sec. XVI-XVIII)

În secolul al XVI-lea, Franța, deși unificată politic, în interiorul ei persistau
aproximativ 360 de cutume diferite. Provincii precum Paris, Bordeaux, Bretania,
Normandia, își aveau propriile cutume. Prezența unor sisteme cutumiare distincte a
determinat deseori conflicte interprovinciale.
Această situație se accentuează de Ordonanță de la Montilz les Tours din 1453,
prin care Carol al VII-lea a dispus redactarea cutumelor din toate ținuturile franceze.
Redactarea oficială a cutumelor a ridicat problema sferei de aplicare a unei cutume
edictată într-o anumită provincie și a completării ei în caz de lacune ori nelămuriri,
cu dreptul roman sau cutuma Parisului.
Opiniile juriștilor francezi au urmărit să atenueze exclusivismul teritorialității
cutumelor Ideile formulate au preconizat menținerea particularismului juridic a
provinciilor ori unificarea dreptului cutumiar și soluționarea conflictelor între
cutume.
Literatura conflictelor de legi este ilustrată în Franța epocii respective de două
nume celebre: D’Argentré și Dumoulin. Bernanrd D'Argentré (1519-1590) era
magistrat breton și urmărea menținerea cutumelor regiunii sale. Charles Dumoulin
(1500-1566) a fost avocat la Paris și este considerat ca fiind ultimul postglosator
francez.
18
e. Școala olandeză a statutelor (sec. XVII)
Țările de Jos au avut o economie foarte bine dezvoltată încă din secolul al XIII-
lea. Relațiile capitaliste au apărut de timpuriu. În secolul al XVI-lea, a avut loc aici
prima revoluție burgheză (1566-1581). În secolul al XVII-lea Țările de Jos sunt în
plin avânt economic. În Țările de Jos (inclusă și Olanda) se pune în discuție, sub un
alt aspect, fundamentul aplicării legii străine.
Principalii statutari olandezi sunt: Paul Voët, Jean Voët şi Ulrich Huber. Pentru
prima oară în istoria dreptului internațional privat, apar în Țările de Jos, alături de
conflictele între legi provinciale și conflictele între legi naționale.
Noțiunea este folosită pentru prima dată la Ulrich Huber. El a elaborat expresia
"de conflictu legum diversarum in diversiis imperiis", considerând conflictul de legi
ca un conflict internațional (nu numai un conflict de cutume sau statute) și arătând
că pe teritoriul olandez se aplică numai legea olandeză (principiul teritorialității
legilor), legea străină neputând să-i fie impusă judecătorului, care, însă, o poate lua
în considerare, din rațiuni de "comitas gentium" (curtoazie internațională). Sunt
respectate drepturile dobândite în străinătate și se permite cooperarea
internațională. După obiectul lor, statutele erau reale, personale sau mixte. După
sfera de aplicare, indiferent de obiect, statutele erau toate teritoriale. Aplicarea legii
străine se face în virtutea formulei de politețe internațională, comitas gentium
(statele își fac reciproc servicii), judecătorul având o mare putere în privința
aplicării acestei legi. Și țările anglofone preiau această situație juridică, ceea ce
conferă judecătorului, în virtutea curtoaziei internaționale puterea de a aplica în
fapt, legea străină atunci când este necesar.
3. Perioada modernă
Această perioadă este dominată de constituirea statelor moderne, de creșterea
relațiilor internaționale și a dus la configurarea dreptului internațional privat actual.
Cum textele erau incomplete, dreptul internațional privat a fost în continuare format
pe jurisprudență, inspirată de tradiție și influențată de doctrină.
a. Școala germană (sec. al XIX-lea)

Din secolul al XIX-lea, juriștii germani renunță la metoda postglosatorilor de
soluționare a conflictelor de legi.
În cadrul școlii germane, reprezentanții de marcă ai doctrinei germane sunt:
Friedrich Karl von Savigny (1779-1861), Wächter şi Schäfner.
 Se susține că legile nu pot fi clasificate, toate, apriori, în personale și reale; în
Perioada unele cazuri, ele sunt teritoriale iar în altele extrateritoriale, în funcție de natura și
modernă scopul lor.
Savigny a propus ca determinarea legii aplicabile să se facă după natura
lucrurilor (Natur der Sache) ori după natura raporturilor juridice respective. El
sintetizează regulile după: persoane, bunuri, obligații, acțiuni, iar în fiecare
categorie de raporturi juridice identifică elementul caracteristic care să-i permită
determinarea sistemului juridic căruia îi aparțin raporturile juridice după natura lor.
Astfel, drepturile privind persoana sunt supuse legii domiciliului acesteia, drepturile
19
reale depind de legea situării bunurilor, contractele sunt supuse legii țării de
executare a acestora, delictele sunt supuse legii țării unde au fost comise.
Această doctrină este universală, având o influență decisivă asupra dreptului
substanțial și a fost urmată doctrinar de Etienne Bartin şi Henri Batiffol (1905-
1989), care au dezvoltat-o și au contribuit major la unificarea juridică pe calea
convențiilor internaționale.
 b. Teoria italiană a personalității legilor (sec. al XIX-lea)

Perioada
contemporană Teoria personalității legilor a fost formulată de către Pascal Stanislav Mancini
(1817-1888) care, în lucrarea sa Despre naționalitate ca bază a dreptului
internațional privat , a urmărit să fundamenteze necesitatea realizării unității
provinciilor italiene și menținerea legăturilor juridice cu emigranții italieni,
folosindu-se în demersul său de ideea de lege națională (legi care, fără a fi produsul
arbitral al suveranității teritoriale, sunt elaborate de cetățenii unui stat pentru
cetățenii acelui stat).
Ideea aceasta constituie contrariul teoriei statutarilor olandezi, după care, legile
erau teritoriale și nu personale.
De la principiul personalității legilor exista și unele excepții, privitoare la
:ordinea publică, regula locus regit actum (forma exterioară este cârmuită de legea
locului încheierii acestuia); principiul autonomiei de voință (lex voluntatis), potrivit
căruia părțile pot deroga de la personalitatea legilor, expres sau tacit.
Teoria lui Mancini a cunoscut un succes internațional în toată Europa
continentală, deoarece asigura respectul străinilor, statele trebuind să aplice
străinilor legea lor națională nu doar în temeiul curtoaziei, însă aceasta prezenta și
unele inconveniente.
c. Școala anglo-americană
Doctrina americană de drept internațional privat a fost fondată de Joseph Story
prin publicarea în anul 1834 a lucrării Comentariile conflictelor de legi(
Commentaries on the Conflict of Laws) lucrare bazată pe o receptare proprie a
ideilor școlii olandeze. Doctrina anglo-americană prezintă particularitatea că, s-a
format mai întâi în Statele Unite ale Americii, abia apoi trecând și în Anglia.
Ideile fundamentale ale doctrinei anglo-americane de drept internațional privat
sunt: principiului teritorialității legilor, adică aplicarea dreptului local tuturor
raporturilor juridice iar legea personală este legea domiciliului; drepturile dobândite
în virtutea legii străine sunt recunoscute în virtutea politeții internaționale (comity);
admiterea principiului autonomiei de voință (lex voluntatis) în materie contractuală,
părțile fiind libere în alegerea legii competente să cârmuiască raportul lor juridic;
instituții care, în dreptul continental, aparțin dreptului material, în practica anglo-
americană aparțin dreptului procesual (prescripția acțiunii, compensația) cu
aplicarea legii forului, adică cea engleză ori americană.
4. Perioada contemporană
Perioada contemporană este caracterizată de o dezvoltare considerabilă a
dreptului internațional privat prin convenții internaționale, prin apariția Comunității
20
Europene, precum și prin creșterea intervenției statului în relațiile private
internaționale pentru a proteja partea mai slabă, indiferent de legea desemnată de
regula de conflict.
1.4.Corelația dreptului internațional privat cu unele ramuri de drept
a. Legătura cu dreptul civil

Dreptul civil este definit ca fiind acea ramură care reglementează raporturile
patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice și/sau persoanele
juridice aflate pe poziții de egalitate juridică.
Obiectul dreptului internațional privat îl constituie raporturile de drept civil, în
sens larg, cu element de extraneitate, cuprinzând atât raporturile din dreptul civil
propriu-zis, cât și cele din dreptul familiei, dreptul procesual civil, dreptul muncii,
dreptul comercial, ş.a. Prin urmare, obiectul de reglementare juridică a dreptului
internațional privat este mai vast decât cel al dreptului civil.
Așadar, dreptul internațional privat, fără a se confunda cu dreptul civil, îl
înglobează sub aspectul conținutului, dar este mult mai vast, conținutul dreptului
internațional privat fiind dat și de normele specifice altor ramuri ale dreptului
intern din domeniul privat.
b. Legătura cu dreptul comerțului internațional

Diferența esențială cu disciplina dreptului comerțului internațional este dată de
natura normelor conflictuale sau materiale, care intră în conținutul lor. Și în cadrul
obiectului de reglementare se menține aceeași distincție, deoarece în cazul
dreptului comerțului internațional obiectul este format din raporturile juridice care
apar în sfera comerțului și cooperării economice internaționale, dreptul
internațional privat se ocupă de toate raporturile din domeniul dreptului privat cu
element de extraneitate.
c. Legătura cu dreptul internațional public

Față de dreptul internațional public, dreptul privat se distinge prin: calitatea
subiectelor (în dreptul internațional public subiecte sunt statele și organizațiile
internaționale); preponderența izvoarelor interne (față dreptul internațional public,
unde predomină tratatele); obiect (la dreptul internațional public acesta este dat de
relațiile dintre state iar la cel privat obiectul e dat în principal de raporturi juridice
de drept civil), etc.
1.4.1. Obiectul dreptului internațional privat
Problemele juridice aparținând dreptului internațional privat sunt clasificate

în patru categorii – conflictul de legi, conflictul de jurisdicții, precum și normele
privind condiția juridică a străinului și cetățenia.
21
1. Conflictul de legi
Conflictele de legi reprezintă domeniul cel mai important al dreptului
internațional privat, deoarece este o parte esențială a acestuia, domeniul cuprinzând
relațiile de familie, succesiunile, contractele internaționale și răspunderea civilă cu
Putem defini conflictul de legi ca fiind situația în care raportului juridic cu
element de extraneitate îi sunt susceptibile a i se aplica două sau mai multe legi
aparținând unor sisteme de drept diferite, având legături cu elementul de
 extraneitate.
Conflict Termenul de “conflict de legi” a fost folosit pentru prima dată de U. Huber
de
legi (şcoala olandeză a statutelor – sec. XVIII), care a intitulat manualul său: “De
conflictu legum diversarum in diversis imperiis”. În condițiile epocii, autorii își
exprimau părerea că judecătorii, confruntați cu o speță cu un element străin,
trebuiau să decidă, în lipsă pe atunci de texte, care din legile în conflict având
atingere cu unul din elementele raportului, s-ar putea aplica.
Cauza apariției conflictului de legi constă în deosebirile existente între sistemele
de drept ale diferitelor state. Conflictul apare, de regulă, între legea instanței
învestite cu soluționarea litigiului și legea străină. Oricare dintre aceste legi este
susceptibilă să guverneze raportul juridic respectiv, astfel că ele se află în conflict,
iar instanța sesizată trebuie să aleagă legea pe care urmează a o aplica. Există situații
în care diferite aspecte ale unui raport juridic sunt supuse incidenței mai multor legi.
Noțiunea de conflictul de legi este specifică dreptului internațional privat deoarece
apare numai în raporturile cu element de extraneitate ce formează obiectul
dreptului internațional privat și numai cu privire la acel raport se admite, în
anumite condiții, aplicarea legii străine.
În doctrină se apreciază că există mai multe tipuri de conflicte de legi:
a) în funcție de aplicarea legilor în spațiu și timp ar exista:
- conflictul de legi în spațiu, între două legi aparținând unor sisteme de drept
diferite și care reglementează fiecare în alt mod raportul juridic cu element de
extraneitate. Acest tip de conflict intervine datorită caracterului specific, național,
al normelor de drept internațional privat, aceste norme prezentând deosebiri de
reglementare, de la un sistem de drept la altul;
- conflictul de legi în timp între două legi succesive aparținând aceluiași sistem
de drept, din care una în vigoare și alta abrogată, caz în care este important, pentru
evoluția normelor conflictuale ale forului, conflictul în timp al normelor materiale
străine și conflictul în timp al convențiilor internaționale.
Conflictul de legi în timp și spațiu apare în situația în care un raport juridic cu
element străin ia naștere într-o țară, conform legilor acelei țări și urmează să
producă efecte ori este invocat în altă țară.
Ca forme, conflictul de legi în timp și spațiu, cunoaște:
- forma simplă, întâlnită în situația în care dreptul care se naște/modifică/stinge
sub legea unui anumit stat, iar apoi este invocat într-o altă țară
- forma complexă, care există în situația în care dreptul care se naște, se
modifică sau se stinge în cadrul dreptului internațional privat, este invocat într-o
altă țară – conflictul apare în ambele faze.
22
b) în funcție de sistemul de drept competent a reglementa raportul juridic cu
element de extraneitate, există :
- conflict pozitiv de legi, atunci când legile în conflict aparținând la două
sisteme de drept, se consideră competente a fi aplicabile;
- conflict negativ de legi, atunci când nici una din legile în conflict nu se
consideră competentă a reglementa raportul juridic cu element de extraneitate.
c) în funcție de nivelul unde apare conflictul de legi, distingem între:
- conflicte propriu-zise de legi, ivite între legile a două sisteme de drept
diferite;
- conflicte aparente de legi, ivite între legile aparținând aceluiași sistem de
drept: cazul legilor inter-provinciale sau federale.
d) în funcție de unele situații speciale ce pot declanșa conflicte de legi, ar
exista:
- conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut.
Potrivit principiilor dreptului internațional public, recunoașterea unui stat de
către alt stat are caracter declarativ și nu constitutiv. Statul respectiv există,
independent de recunoașterea lui de către alt stat, de unde rezultă că legile sale se
aplică efectiv și trebuie luate în considerare deoarece acestea pot da naștere
conflictelor de legi.
- conflictul interpersonal, adică legea se aplică după confesiune. Este acea
situație conform căreia, în unele state, legea aplicabilă unui raport juridic se
determină după criteriul confesiunii, în sensul că, cei care aparțin aceluiași cult
sunt supuși reglementărilor religioase proprii cultului respectiv. În vederea
soluționării problemei, trebuie stabilit cărei religii îi aparține partea (părțile) în
cauză și, în funcție de aceasta, se va ști ce lege se aplică pentru soluționarea
fondului cauzei.Conflictele de legi interpersonale intervin deseori în probleme
de familie, succesiuni sau proprietate.
2. Conflictul de jurisdicții
Acest tip de conflict intervine în situația în care un litigiu de drept internațional

privat este succesibil de a fi soluționat de instanțele din mai multe țări. Problemele
ridicate de către contenciosul internațional sunt cunoscute sub denumirea de
„conflict de jurisdicții”.
 Acestea iau naștere atunci când o instanță sesizată cu soluționarea unui litigiu
de drept internațional privat trebuie să se pronunțe asupra competenței de
Conflict
soluționare a cauzei, asupra procedurii aplicabile, precum și asupra efectelor
de
jurisdicții hotărârilor judecătorești pronunțate în străinătate.Cu alte cuvinte, raportul juridic
cu element de extraneitate generează probleme litigioase legate de cadrul procesual
și se creează în acest fel un conflict de jurisdicții.
Normele care soluționează conflictul de jurisdicții sunt norme de drept material
substanțial, aplicabile direct, nemijlocit, raportului juridic, spre deosebire de
normele conflictuale, care indică numai dreptul aplicabil.
Normele materiale aplicabile sunt cele ale instanței sesizate, care își determină
competența de a soluționa respectivul litigiu de drept internațional privat după
23
normele juridice ale statului unde funcționează, procedura fiind, prin urmare,
supusă legilor forului (lex fori).
Efectele hotărârii judecătorești sunt determinate tot după legea forului.
3. Condiția juridică a străinului

Este instituția juridică formată din totalitatea normelor juridice prin care se
determină drepturile și obligațiile pe care le poate avea un străin – persoană fizică
sau juridică – pe teritoriul statului în care se află.
Condiția juridică a străinului este determinată de legea statului pe teritoriul căruia
acesta se găsește, și privește capacitatea de folosință.
În România, condiția juridică a străinilor este reglementată prin O.U.G. nr.
194/2002, deci de legea forului.
Condiția juridică a străinului este instituită de statul de reședință a străinului, de
aici rezultând caracterul ei unilateral. În stabilirea regimului juridic al străinului,
statul de reședință urmărește: acordarea unui regim juridic străinului,
corespunzător intereselor statului cât și un regim juridic al străinului cât mai
 apropiat de cel al propriilor cetățeni.
Străinul 4.Cetățenia
Este instituția de drept ce cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează
legătura politică și juridică între o persoană fizică și un stat, în urma căreia
persoana fizică, în calitate de cetățean, este titulara anumitor drepturi și obligații
specifice care constituie statutul său juridic.
Cetățenia este situația juridică care rezultă din raporturile statornice ce intervin
între o persoană fizică și stat, exprimând apartenența persoanei la stat, situație
caracterizată prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor reciproce, predeterminate
de Constituție și de celelalte legi.
Cetățenia este, de asemenea, și o instituție de drept public, majoritatea autorilor
apreciind că instituția cetățeniei formează obiect de reglementare al altor ramuri
de drept (de exemplu, dreptul internațional public, dreptul constituțional), însă
interesează și dreptul internațional privat.
1.4.2. Metodele dreptului internațional privat

Dreptul internațional privat se caracterizează prin două metode de soluționare a
conflictelor de drept: prima, specifică dreptului internațional privat, stabilește
regula soluționării conflictului iar cea de a doua, comună disciplinelor juridice, care
apelează la normele substanțiale.
A. Metoda normelor conflictuale

 a. Norma juridică determină legea aplicabilă unui raport cu element de
Metode extraneitate .
Norma juridică specifică dreptului internațional privat are o structură
proprie, diferită de cea a normelor juridice de drept intern, având în vedere că prin
aceasta nu se reglementează direct un raport juridic cu element de extraneitate, ci
doar se desemnează în mod abstract norma materială a unui sistem național de drept,
direct aplicabilă ce duce la soluționarea conflictului de legi.
24
Normele conflictuale indică legea competentă cu privire la un raport cu
element de extraneitate. Legea desemnată a se aplica poate fi legea forului sau o
lege străină.
Din momentul în care s-a desemnat legea aplicabilă, rolul normei
conflictuale încetează, intrând în acțiune norma sau normele din legea națională
desemnată, lege care va guverna raportul juridic cu element de extraneitate, de unde
rezultă că, norma conflictuală este o normă de trimitere sau de fixare având un
caracter prealabil soluției conflictuale.
În doctrină s-au conturat două opinii cu privire la structura normei
conflictuale. După unii autori, această normă este alcătuită din trei elemente:
conținutul normei conflictuale, legătura și legea aplicabilă (lex causae).
Cu toate acestea, majoritatea autorilor apreciază că, structura normei
conflictuale este formată numai din conținutul și legătura acesteia.
3. Conținutul normei conflictuale sau ipoteza sa, cuprinde raporturile de drept
la care face referire. El determină câmpul de aplicare în spațiu al unei legi.
4. Legătura normei conflictuale sau dispoziția sa determina legea competentă a
guverna raportul juridic cu element de extraneitate.
Indicarea legii competente poate fi directă sau generală. Între conținutul și
legătura normei conflictuale există puncte de legătură apreciate de unii autori ca
fiind al treilea element de structură a normei conflictuale. Asemenea puncte de
legătură asigură localizarea unui raport juridic în cadrul unui sistem de drept și
privesc:
5. cetățenia, care este punct de legătură pentru raporturi juridice privitoare la:
starea și capacitatea persoanei fizice, succesiunea bunurilor mobile, determinarea
competenței jurisdicționale în anumite cazuri prevăzute de lege ;
6. teritoriul, ca punct de legătură, privește aspecte precum: domiciliul sau
reședința, pentru raporturile juridice privind starea și capacitatea persoanelor
fizice, efectele căsătoriei ori determinarea jurisdicției competente, iar în cazul
persoanelor juridice, sediul social care privește statutul lor și jurisdicția
competentă. De asemenea, locul situării unui bun este punct de legătură pentru
raporturile juridice privitoare la regimul juridic al bunurilor, moștenirile
imobiliare; locul încheierii actului juridic este punct de legătură, determinând
forma actului juridic, locul executării contractului ca punct de legătură poate
determina legea contractului; locul producerii faptului cauzator de prejudicii și
locul judecării litigiilor (ca punct de legătură determinând aspecte procedurale și
de probațiune);
7. pavilionul navei (aeronavei) este punct de legătură pentru raporturi
juridice privind mijloacele respective de transport;
8. voința părților, este punct de legătură pentru determinarea condițiilor de
fond ale actului juridic și pentru unele contracte speciale.
Normele conflictuale au fost clasificate în doctrină, funcție de elementele
lor de structură , după cum urmează:
a) după felul legăturii:
- norme conflictuale unilaterale sau cu indicare directă – care specifică
aplicarea legii forului fără a indica și cazurile când este competentă legea
străină;
25
- norme conflictuale bilaterale sau cu indicare generală, când se arată în
același timp cazurile de competență a legii forului și cazurile de
competență a legii străine. Majoritatea normelor conflictuale au caracter
bilateral;
b) după conținutul lor:
- normele conflictuale referitoare la persoanele fizice sau juridice,
- normele conflictuale referitoare la proprietate,
- normele conflictuale referitoare la contracte,
- normele conflictuale referitoare la moștenire,
- normele conflictuale referitoare la faptele juridice, etc.
B. Metoda normelor substanțiale
Normele materiale sau substanțiale guvernează, în mod direct, raporturile

juridice cu element de extraneitate, fiind norme de drept material (drept civil,
dreptul familiei, dreptul muncii, etc.) sau norme de drept procesual. Față de normele
conflictuale, care sunt norme de fixare, de trimitere, normele materiale
reglementează, în mod direct, raporturile juridice cu element străin, pe care le
soluționează.
Cele mai importante norme materiale care aparțin dreptului internațional privat
sunt cele care reglementează condiția juridică a străinului în România și efectele
hotărârilor judecătorești și arbitrale străine în România.
C. Metoda normelor de aplicație imediată
Aceste norme înlătură conflictul de legi. Metoda normelor de aplicație

imediată este prealabilă conflictului de legi. Recurgerea la astfel de norme este
determinată de importanță lor economică, socială sau politică.
Normele de aplicație imediată aparțin dreptului intern. Metoda utilizării
normelor de aplicație imediată constituie o formă particulară a metodei conflictuale.
Având un punct de legătura cu țara forului ( poate consta în reședința obișnuită a
persoanei, situarea bunului, locul încheierii actului juridic, etc) normele de aplicație
imediată se aseamănă cu normele conflictuale.
Normele conflictuale determină competența unui sistem de drept, iar
normele de aplicație imediată soluționează nemijlocit raportul juridic cu element de
extraneitate. Sunt considerate norme conflictuale speciale și excepționale
D. Metoda proper law
Metoda proper law presupune determinarea legii aplicabile pentru fiecare

situație juridică. Chiar și în aceeași materie se poate ajunge, din cauza împrejurărilor
diferite, la aplicarea unor legi distincte.
Această metodă se folosește în materia raporturilor contractuale, a
răspunderii civile delictuale și a regimului matrimonial. Legea cea mai indicată a
se aplica va fi determinată de judecător în funcție de punctele de legătură ale cauzei.
26
Această metodă nu se aplică în materiile în care normele conflictuale au un
caracter imperativ (cele privitoare la starea civilă și capacitatea persoanei), dar și
atunci când părțile convin asupra legii aplicabile în temeiul principiului autonomiei
de voință.
Exemplu practic:
Prezenţa elementului de extraneitate obligă instanţa să rezolve două probleme majore

de drept internaţional privat: mai întâi, problema conflictului de legi, prin a identifica
şi cunoaşte care dintre cele două legi, română sau străină, guvernează raportul juridic
dedus judecăţii; apoi problema de ordin procesual a conflictului de jurisdicţii, prin a
determina instanţa competentă să soluţioneze litigiul şi, după caz, procedura
aplicabilă. Rezolvând conflictul de legi în sensul aplicării legii străine, instanţa este
datoare să stabilească şi conţinutul legii străine, ţinând seama de prevederile art. 7 şi
art. 8 din Legea nr. 105/1992.
(C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 2935/2001, publicată de S. Angheni ş.a.,
în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003 –
De la Curtea Supremă de Justiţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 639, apud R. B. Bobei, op. cit., p. 8)
Test de autoevaluare :
Rezolvați următoarele teste-grilă*:
1. Sunt considerate puncte de legătură:
a. cetățenia
b. teritoriul
c. pavilionul navei
2. Condiția juridică a străinului este determinată de:
a.legea statului pe teritoriul căruia se găsește
b.legea statului al cărui cetățean este
c.de legea așeasă de acesta
* Pot fi mai multe variante de răspuns
27
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. CHELARU, Ion; GHEORGHIU, Gheorghe Drept internațional privat, Editura

C.H.Beck, București, 2007, pp. 1-15.
2. LUPAȘCU, Dan; UNGUREANU, Diana, Drept International Privat. Actualizat în
raport de noul Cod civil, noul Cod de procedură civilă și Regulamentele Uniunii
Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 3-11.
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
1. Cuprins
2. Obiectiv general
 Cuprins:
2.1. Noţiunea de izvor al dreptului internaţional privat....................................... 29
2.2.Izvoarele interne ale dreptului internațional privat.......................................29
2.2.1. Jurisprudența.................................................................................................30
2.2.2. Doctrina..........................................................................................................30
2.3. Izvoare internaționale ale dreptului privat.....................................................31
2.3.1.Tratatele și acordurile internaționale ...........................................................31
2.3.2. Cutuma internațională................................................................................32
2.3.3. Uzanțele comerciale.....................................................................................32
Test de autoevaluare ................................................................................................33
= 2 ore
 Obiectiv general: Această unitate de învățare urmăreşte să ofere

studentului elementele de bază pentru înţelegerea surselor dreptului
internațional privat, a specificului acestora și a ierarhiei între diversele categorii
de norme ale dreptului internațional.
28
După parcurgerea acestei unități de învățare, studenţii vor fi capabili:
- să definească noțiunea de izvor al dreptul internațional;
- să identifice în mod corect categoriile izvoarelor dreptului internaţional;
- să reproducă elementele definitorii ale cutumei şi tratatului internaţional;
- să estimeze avantajele şi dezavantajele cutumei internaţionale în raport cu tratatul
internaţional;
- să propună tehnici de soluţionare a conflictului dintre o normă convenţională şi
una cutumiară;
- să explice importanţa surselor subsidiare ale dreptului internaţional;
- să argumenteze necesitatea codificării dreptului internaţional;
- să explice ierarhia normelor în dreptul internaţional privat contemporan
DEZVOLTAREA TEMEI
2.1. Noțiuni generale

Prin izvoare ale dreptului, știința juridică are în vedere, formele de exprimare
ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci și țări.
Conceptul de izvor de drept definește forma specifică dobândită de voința socială
generală, în scopul impunerii ca obligatorii, la un moment dat, a anumitor reguli în
manifestarea raporturilor sociale, determinată de modul de exprimare a regulilor
de drept. Conform reglementării, izvoarele dreptului internațional privat sunt
interne și internaționale.
Categorii de izvoare: izvoare interne și izvoare internaționale
2.2. Izvoarele interne ale dreptului internațional privat
În privința izvoarelor interne, autorii fac distincție între izvoarele materiale ale
dreptului în general și ale dreptului internațional privat în special și izvoarele
formale, care reprezintă formele specifice de exprimare ale normelor dreptului
internațional privat.
Principalele izvoare interne ale dreptului internațional privat sunt Constituția,
unele Cărți ale Codului Civil și Codului procesual civil, dispoziții din Codul de
procedură penală și Codul aerian, alte acte normative ce se refera la raporturile cu
Principiile fundamentale ale Constituției României – revizuită în 2003, se
aplică și dreptului internațional privat, reglementările în această materie asigură
dezvoltarea relațiilor internaționale ale țării noastre.
29
Normele conflictuale privind dreptul material se găsesc în Cartea a VII-a a
Codului civil din 2009- Dispoziții de drept internațional privat, această carte fiind
formată din doua titluri: Dispoziții generale ( art. 2557-2571), primul titlu, și cel
de-al doilea titlu care include principalele norme conflictuale ce indică legea
aplicabilă unui raport cu element de extraneitate (art. 2572-2663).
 Norme conflictuale referitoare la procesul de drept privat cu elemente de
Jurisprudența extraneitate sunt regăsite în Codul de procedura civilă, Cartea a VII-a , Procesul
civil internațional. Este formată din patru titluri, ce privesc: competența
internațională a instanțelor române (art.1051-1067), legea aplicabilă în procesul
civil internațional (art.1068-1078), eficacitatea hotărârilor străine (art. 1079-1095),
arbitrajul internațional (art.1096-1118).
Codul de procedură penală prevede în art. 549 executarea dispozițiilor civile
dintr-o hotărâre judecătorească penală străină.
Codul aerian (O.G. nr. 29/ 22.08.1997, republicată în Monitorul Oficial nr. 45
din 26.01.2001, cu modificările și completările aduse de Legea nr.399/27.XII.2005)
cuprinde dispoziții în art.16 cu privire la raporturile juridice la bordul aeronavei
 civile.
Doctrina Alte acte normative ce cuprind dispoziții cu privire la raporturile cu element de
extraneitate cât și norme de drept internațional privat sunt: O.G. nr. 194 din 12 dec.
2002, privind regimul străinilor în România, republicată; Legea nr. 312 din 10 nov.
2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către
cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine; Legea nr.
122 din 4 mai 2006 privind azilul în România, cu modificările și completările
ulterioare; O.G. nr.103 din 14 iulie 2005 privind libera circulație pe teritoriul
României a cetățenilor statelor membre ale UE și spațiului Economic European, cu
modificările și completările ulterioare; Legea nr. 21 din 1 martie 1999 privind
cetățenia română, cu modificările ulterioare; Legea nr.119 din 16 oct. 1996 cu
privire la actele de stare civilă, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr.
203/1999 privind permisele de muncă republicată.
2.2.1. Jurisprudența
În numeroase sisteme de drept se admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales
când este dată de instanțele superioare, să devină obligatorie în soluționarea unor
cauze similare viitoare, formându-se în felul acesta o anumită practică judiciară
numită și jurisprudență. Este o sursă importantă a dreptului internațional privat, mai
ales în soluționarea conflictului de legi și a conflictului de jurisdicții.
În doctrina românească, dar și străină, se arată în mod constant că, practica
judecătorească nu este izvor de drept, în general și de drept internațional privat, în
special.
2.2.2. Doctrina
Doctrina juridică sau știința dreptului, constă în analizele, investigațiile și

interpretările pe care teoreticienii dreptului le dau fenomenalității juridice.
Doctrina are un rol foarte important în dreptul internațional privat, constituind
sursa explicativă și critică a acestuia. În lucrările de specialitate sunt comentate
30
dispozițiile legale și soluțiile practicii judiciare, autorii, pornind de la cazuri
particulare, ajung să elaboreze reguli generale, acceptate prin forța argumentelor,
adesea preluate de legiuitor, cu ocazia perfecționării reglementărilor, sau chiar de
magistrați, în motivarea soluțiilor pronunțate.
2.3. Izvoarele internaționale ale dreptului internațional privat
2.3.1. Tratatele și acordurile internaționale
Tratatul internațional este un act juridic bilateral sau multilateral, încheiat între
state, între acestea și alte subiecte de drept internațional, și care reprezintă
manifestarea de voință a statelor sau subiectelor de drept internațional, prin care
acestea reglementează relațiile dintre ele. Ele conțin reguli ale colaborării
internaționale în materie juridică.
Aceste relații pot fi de interes fie general, fie zonal, sau de interes reciproc în
diferite domenii: economic, politic, juridic, etc.
Tratatul reprezintă principalul izvor de drept internațional fiind cunoscut încă
din antichitate (în anul 1294 î.Hr., Ramses al II-lea, după bătălia de la Kadesh
împotriva oștilor lui Muwatalish, căpetenia hitiților, a semnat cu regele acestora
tratatul considerat ca fiind cel mai vechi din istorie).
Tratatele conțin reguli comune pentru statele membre și sunt clasificate în
doctrină în trei categorii:
a. Tratate privind reguli uniforme, de drept substanțial, din diferite domenii, cum
ar fi:
din domeniul proprietății industriale (Convenția de la Paris, 1883) și intelectuale
(Convenția de la Berna, 1886);
din domeniul navigației aeriene (Convenția de la Varșovia, 1929), transportului
rutier (Convenția de la Geneva, 1956);
din domeniul maritim (Convenția de la Bruxelles, 1924);
din domeniul arbitrajului internațional (Convenția de la New York, 1958);
din domeniul comercial (Convenția de la Viena, 1980).
b. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950) este un catalog al

drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie
1950 la Roma și intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953. Convenția conține mai
multe protocoale, referitoare la diferite domenii ce privesc drepturile și libertățile
fundamentale ale omului.
România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20
iunie 1994. Deschizând calea petițiilor individuale în fața Curții Europene a
Drepturilor Omului (“Curtea de la Strasbourg”) din partea persoanelor fizice și
juridice române și pronunțând soluții obligatorii pentru jurisdicția națională.
c. Convenții privind unificarea regulilor conflictului de legi. Nu există un drept
internațional privat “general” sau “unanim admis” de către toate statele care
31
participă la circuitul de persoane și de valori în plan internațional. La nivel
internațional se depune un efort major în sensul unificării regulilor de conflict, în
cadrul unor organizații internaționale specializate în domeniu (ca de exemplu,
 Conferința de drept privat de la Haga) sau care au un domeniu mai amplu de
Uzanțele activitate, elaborând, printre altele și reglementări aplicabile în domeniul dreptului
internațional privat (O.N.U., Consiliul Europei, Uniunea Europeană, etc.).
În acest sens, Conferința a adoptat numeroase convenții în diferite materii:
procedură civilă, vânzarea mobilelor, obligația alimentară față de copii, forma
testamentelor, protecția minorilor, adopție, recunoașterea și executarea hotărârilor
străine, accidente de circulație, responsabilitatea pentru bunuri, regimul
matrimonial, celebrarea căsătoriei, trust, etc.
2.3.2. Cutuma internațională


Cutuma Cutuma (obiceiul) este o regulă de conduită ce se formează spontan, ca urmare
a aplicării repetate, o perioadă de timp relativ îndelungată, într-o anumită
colectivitate. De la o epocă istorică la alta și de la un stat la altul, unele cutume au
fost consacrate de dreptul scris, primind o forță juridică superioară. Altele, de o
importantă mai redusă, au fost tolerate, în măsura în care nu contraveneau ordinii
de drept, în vreme ce altele, dimpotrivă, au fost interzise.
Cutuma este considerată prima formă de manifestare a dreptului, primele norme
juridice fiind, de fapt, obiceiuri preluate, transformate și garantate de puterea
publică, în conformitate cu interesele sale.
Rolul cutumei se menține într-o măsură considerabilă în dreptul anglo-saxon și
în fostele colonii britanice. Cutuma continuă să fie un izvor al dreptului maritim
datorită specificului formării normelor comerțului maritim, dar mai ales a
activităților portuare.
2.3.3. Uzanțele comerciale

În raporturile comerciale internaționale un rol important îl au clauzele-tip
inserate în contract și care duc la evitarea unor interpretări contradictorii ale
clauzelor contractului precum și a situațiilor conflictuale care s-ar putea ivi în
absența lor. Cele mai cunoscute astfel de clauze sunt regulile Incoterms, sintetizate
de Camera Internațională de Comerț din Paris, inițial în 1936 și modificate ulterior
în mai multe etape.
Clauzele Incoterms reprezintă termenii comerciali internațional acceptați ce
definesc și statuează cadrul în care cumpărătorul și vânzătorul își desfășoară rolul
în privința transportului de marfă, proprietatea asupra mărfii, asigurarea mărfii.
Clauzele Incoterms au un caracter facultativ, părțile putând să le folosească ori nu
sau să prevadă derogări de la aceste clauze.
Exemplu practic:
32
.
O întreprindere română de comerţ exterior a expediat pentru export, la termenul
contractual, o cantitate de utilaje, încărcate în vagoane de cale ferată, unui cumpărător
din străinătate.
Marfa a fost primită de partenerul din străinătate cu întârziere, motiv pentru care a
cerut ca penalităţile corespunzătoare să-i fie plătite de întreprinderea română
vânzătoare.
Ulterior, întreprinderea română de comerţ exterior a pretins cărăuşului penalităţile
plătite, pe calea acţiunii în regres. S-a făcut dovada că penalităţile au fost plătite
deoarece s-a depăşit termenul de transport prevăzut de Convenţia C.I.M.1*
Prin hotărârea nr. 1198 din 28 mai 1969, Arbitrajul de stat central a admis
acţiunea, obligând pe cărăuş să despăgubească pe reclamantă în limita dublului taxelor
de transport încasate.
(publicată în “Revista română de studii internaţionale” nr. 2/1975, p. 197-198

citată de Ion P. Filipescu în Dreptul internaţional privat. Speţe şi soluţii din practica judiciară
şi arbitrală pentru comerţul exterior, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept,
Bucureşti,1979, p. 15)
Test de autoevaluare:
Rezolvați următoarele teste-grilă:
1. Constituie izvor al dreptului internațional privat:
a. legea
b. doctrina
c. jurisprudența
*Traficul internaţional dintre statele din Europa este reglementat de Convenţia

CIM (încheiată încă din 1896, revizuită şi îmbunătăţită de mai multe ori, în anul
1985 a luat forma COTIF – Regulile uniforme privind contractul de transport
internaţional feroviar al mărfurilor, iar CIM constituie acum Anexa B la COTIF).
33
2. Cutuma reprezintă:
a. obiceiul locului
b. este izvor al dreptului maritim
c. nu este izvor de drept internațional privat
1. CHELARU, Ion; GHEORGHIU, Gheorghe Drept internațional privat,

Editura C.H.Beck, București, 2007, pp. 15-28.
2. FILIPESCU, Ion, Dreptul internaţional privat. Speţe şi soluţii din practica
judiciară şi arbitrală pentru comerţul exterior, Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Drept, Bucureşti, 1979, p. 15.
CALIFICAREA ȘI CONFLCITUL DE CALIFICĂRI
1. Cuprins
2. Obiectiv general
 Cuprins:
3.1. Calificarea - Noțiune, trăsături, necesitate.....................................................35

3.2. Conflictul de calificări - feluri..........................................................................36
3.3. Legea după care se face calificare....................................................................36
= 2 ore
34
studentului elementele de bază pentru înțelegerea problemelor juridice
cuprinse în sfera dreptului internațional privat
- să definească conceptul de: conflict de calificări; conflict de legi; conflict de
jurisdicții;
- să identifice în mod corect normele privind condiția juridică a străinului și
cetățenia;
DEZVOLTAREA TEMEI
3.1. Calificarea- Noțiune, trăsături, necesitate
a. Noțiune
Normele conflictuale sunt corespunzătoare unor categorii de raporturi. Pentru
fiecare categorie de raporturi, normele conflictuale determină legea aplicabilă.
Indicarea legii competente este în funcție de stabilirea punctului de legătură.
Modul în care este indicată legea aplicabilă raportului juridic poate fi: direct,
stabilindu-se cu precizie legea aplicabilă și indirect, atunci când legiuitorul
stabilește limitele de aplicare ale normelor proprii și ale celor străine.
Calificarea, ca problemă specifică ce privește soluționarea conflictului de legi, a
 fost evidențiată pentru prima dată de Charles Dumoulin, ea primind însă o analiză
Calificarea dogmatică de-abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin lucrările
noțiune juristului francez Bartin, care a tratat-o în mod sistematic și distinct.
Calificarea este interpretare noțiunilor juridice cuprinse într-o normă
juridică, pentru a determina cărei categorii aparține o situație juridică precum și
regulile aplicabile acelei situații. În doctrină calificarea a fost definită ca fiind
“operațiunea logico-juridică de determinare a sensului exact și complet al
noțiunilor juridice care exprimă conținutul și legătura normei conflictuale, pentru
a vedea dacă un raport juridic se include sau nu în aceste noțiuni”.
Prin calificare se stabilește sensul exact al noțiunilor unei norme juridice
referitoare la obiectul reglementarii si legea aplicabilă raportului juridic. În dreptul
internațional privat, ca și în dreptul intern, normele sunt grupate pe instituții
juridice, iar normele conflictuale interesează aceste instituții (dreptul de proprietate,
prescripția extinctivă, etc.).
35
b. Trăsăturile regulii de conflict:
Trăsăturile regulii de conflict sunt acelea conform cărora regula de conflict
este: indirectă, abstractă și bilaterală.
a) Caracterul indirect al regulii de conflict:
Regula de conflict nu prevede soluția de drept într-un caz dat; ea este o
regulă de legătură ce ia în considerare, într-un raport de drept internațional privat,
un element de legătură pentru a se permite stabilirea legii materiale aplicabile acelui
raport. În funcție de alegerea regulii de conflict depinde, indirect, și soluția acesteia.
b) Caracterul abstract al regulii de conflict:
Acest tip de caracter al regulii de conflict semnifică găsirea legii aplicabile
exclusiv în funcție de natura problemei de drept ivite, și nu în funcție de conținutul
ori scopul regulilor în conflict. Tocmai, de aceea, regula de conflict este abstractă,
neutră.
c) Caracterul bilateral al regulii de conflict:
Regula de conflict este bilaterală atunci când, se face o alegere între legea
forului și legea străină, ambele fiind egale. În concepția tradițională, regulile de
conflict au funcția de a fixa o situație juridică în spațiul de acțiune al unui sistem de
drept. Majoritatea soluțiilor conflictualiste au un caracter bilateral.
c.Necesitatea calificării
Lămurirea sensului și conținutului normelor juridice privesc fie conținutul, fie

 legătura normei conflictuale. Astfel, necesitatea acestei calificări este dată de:
Calificarea sistemele de drept ce dau sensuri diferite noțiunilor folosite; existența unor noțiuni
necesitate necunoscute într-un sistem de drept sistemele de drept ce încadrează aceeași situație
de fapt în noțiuni juridice diferite, în categorii de drept diferite; sistemele de drept
ce folosesc modalități procedurale diferite pentru obținerea aceluiași rezultat.
Calificările cu privire la noțiunile de regim matrimonial, logodnă, repudiere,
separație de corp, prescripție, răspundere, trust, capacitate procesuală sunt calificări
ale conținutului normei conflictuale.
Calificările cu privire la noțiunile de domiciliu, locul încheierii actului, locul
producerii delictului, reședință, domiciliu comun, lege națională, ş.a. sunt calificări
ce privesc legătura normei conflictuale.
3.2. Conflictul de calificări

Conflictul de calificări survine în situația în care noțiunile juridice folosite
de norma conflictuală au înțelesuri diferite în sistemele de drept aplicabile. Așadar,
noțiunile folosite de norma conflictuală sunt calificate diferit de sistemele de drept
ce se află în conflict.
3.2.1. Felurile calificărilor

 Sunt cunoscute următoarele tipuri de calificări: primară- este calificarea
Caracterele prin care se determină legea competentă să guverneze raportul juridic cu element
regulii
de extraneitate. (determinarea legii aplicabile contractului, determinarea legii
de
conflict
36
aplicabile formei actului juridic, etc.) si secundară- este calificare secundară cea
care intervine ulterior celei primară (după ce s-a determinat legea competentă a
cârmui raportul juridic) și aparține dreptului intern.
Dat fiind faptul că nu există o situație conflictuală, calificarea secundară se
face după lex causae.
3.3.Legea după care se face calificarea

a. Calificarea după legea forului (lex fori)
Teoria calificării după lex fori este admisă și în dreptul român. Conform
dispozițiilor art. 2558 alin. 1 din Codul civil, atunci când determinarea legii
aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie data unei instituții de drept sau
unui raport juridic, se ia in considerare calificarea juridică stabilită de legea
română.
b. Calificarea după lex causae
Lex causae reprezintă legea străină competentă cu privire la un raport juridic.

 Calificarea după lex causae a fost introdusă de către unii autori, tocmai cu scopul
Lex causae limitării aplicării exclusive a legii forului. Orice calificare a normei de drept trebuie
făcută potrivit sistemului de drept căruia îi aparține. Trimiterea la legea străină
competentă implică și trimiterea la calificarea acestei legi.
În favoarea lex causae se folosește și un alt argument potrivit căruia protecția
drepturilor născute sub imperiul legii străine se asigura prin corecta ei aplicare.
c. Calificarea autonomă
Este teoria ce consideră că normele conflictuale trebuie calificate autonom de
calificarea dată lor de către legea internă a unui stat. Astfel, noțiunile folosite de
 norma conflictuală se califică independent de calificarea pe care le-o atribuie norma
materială internă a unui anumit stat. În cazuri asemănătoare, autoritățile din mai
autonomă
multe țări pot folosi calificări identice, dar diferite de cele din dreptul intern. Teoria
are similitudini cu cea din materia dreptului comerțului internațional, când instanța
de arbitraj poate aplica un sistem autonom și național pentru soluționarea
conflictelor de legi. Teoria calificării autonome este o soluție deosebit de greoaie,
complexitatea ei făcând-o să fie mai puțin împărtășită.
d. Calificarea după metoda proper law

Acest tip de calificare este specifică dreptului englez ce consideră că legea după
care se face calificarea este diferită de la caz la caz, în funcție de particularitățile
concrete ale speței analizate, judecătorul apreciind dacă pentru calificarea unor
noțiuni juridice se aplică lex fori sau lex causae.
37
Exemplu practic:
M.L., de naţionalitate americană, a decedat la Paris, în data de 4 noiembrie
1965, lăsând ca moştenitoare pe S. şi D.Z., nepoatele sale, prin reprezentarea tatălui
lor, C.Z., fiu predecedat, şi pe C.H.Z., al doilea fiu al său.
Printr-un act din 11 mai 1953, M.L. constituise un trust de drept american,
însărcinând Chase Manhatan Bank să opereze acţiunile care îi erau remise, cu
obligaţia băncii de a-i plăti cheltuielile de întreţinere şi, după decesul ei, să transmită
capitalul nepoţilor săi.
La 13 septembrie 1962 şi 13 septembrie 1964, defuncta a redus succesorii doar
la copii lui C.Z., cu excepţia unuia dintre ei, J. De asemenea, în datele de 10
decembrie 1962 şi 13 aprilie 1964, ea a donat fiului ei, C.H.Z., mai multe bunuri
valoroase, în special opere de artă, iar prin testamentul din 9 octombrie 1963, l-a
instituit pe acesta (C.H.Z.) legatar al cotităţii disponibile.
În data de 6 august 1981, S. şi D.Z. au introdus o cerere prin care au solicitat
împărţirea moştenirii, compusă doar din bunuri mobiliare şi supusă legii franceze. Ele
au solicitat şi reducţiunea liberalităţilor excesive, deoarece valoarea cumulată de trust
şi de donaţiile făcute către C.H.Z. o depăşea pe cea a cotităţii disponibile.
Celelalte părţi (C.H.Z. şi copiii săi) s-au opus reducţiunii, pretinzând că nu poate
fi asimilat contractul de trust unei donaţii, în timp ce S. şi D.Z. au susţinut că trustul
trebuia să fie asimilat unei donaţii între vii şi, ca atare, redus.
Curtea de Casaţie a reţinut că sentinţa atacată (Curtea de Apel Paris, Secţia a II-
a civilă, 28 septembrie 1993) a stabilit că trustul conţine legate particulare şi că, în
consecinţă, acestea trebuie reduse înaintea donaţiilor făcute lui C.H.Z. Pentru a se
pronunţa astfel, Curtea de Apel a scos în evidenţă, despre criteriile de la donaţia între
vii, că acestea nu se aplică şi contractului de trust din litigiu şi că, acest din urmă
contract nu poate fi asimilat unei donaţii. Curtea a mai reţinut că M.L. îşi rezervase un
drept de revocare, de care, de altfel, a şi făcut uz, ceea ce apropie contractul de trust
de o dispoziţie testamentară revocabilă. Ţinând cont de toate acestea, Curtea de Apel
a stabilit că, în ceea ce priveşte contractul de trust, acesta trebuie să fie calificat ca o
dispoziţie testamentară.
Trebuie avut în vedere însă că, pe de o parte, în 11 mai 1953, M.L. se lipsea de
un capital pentru a primi din acesta venituri în timpul vieţii sale, ea însărcinându-l
totodată pe mandatar ca, în ziua morţii sale, acest capital să fie remis beneficiarilor
desemnaţi de ea şi că, pe de altă parte, prin această operaţiune (căreia, după cum
evidenţiază Curtea de Apel, părţile nu i-au contestat nici conformitatea cu dreptul
american şi nici că ar fi fost dictată de o intenţie liberală în favoarea beneficiarilor), ea
a realizat o donaţie indirectă, care va fi considerată ca atare în momentul decesului
donatoarei.
Pentru aceste considerente, Curtea de Casaţie a stabilit după cum urmează:
„constituirea unui trust, prin care constituantul se lipseşte de un capital pentru a-i
primi veniturile în timpul vieţii sale, însărcinând grupul să transmită apoi acest
capital, în ziua morţii sale, către beneficiarii anume desemnaţi de el, se poate asimila
unei donaţii indirecte, care va fi considerată ca atare, în momentul decesului
donatorului
38
Explicați ce se înțelege prin lex fori ?
1.CHELARU, Ion; GHEORGHIU, Gheorghe Drept internațional privat,

Editura C.H.Beck, București, 2007, pp. 29- 63.
2.FILIPESCU, Ion, Dreptul internaţional privat. Speţe şi soluţii din practica
judiciară şi arbitrală pentru comerţul exterior, Universitatea Bucureşti, Facultatea
de Drept, Bucureşti, 1979, p. 19.
RETRIMITEREA
6. Cuprins
7. Obiectiv general
 Cuprins:
4. 1. Noțiune, feluri...............................................................................................
4.2.Retrimiterea în alte sisteme de drept .......................................................
4.3.Cazuri de neaplicare a retrimiterii .........................................................
4.4.Retrimiterea în convențiile internaționale ....................................................
Test de autoevaluare ................................................................................................
= 2 ore
39
studentului elementele de bază pentru înțelegerea conflictului în spaţiu al
normelor conflictuale.
Obiective operaţionale: După parcurgerea acestei unități de învățare,
studenţii vor fi capabili: - să definească conceptul de retrimitere, gradele
retrimiterii;
să identifice în mod corect un caz de retrimitere.
DEZVOLTAREA TEMEI
4.1.Noțiune, feluri
Legea aplicabilă unui raport cu element de extraneitate se stabilește de către

normele conflictuale ale forului. În situația concretă, se poate aplica fie legea
proprie fie legea străină. Dacă se aplică legea străină, norma conflictuală trimite la
 dreptul străin. Instituția retrimiterii presupune un conflict în spațiu al normelor
Conflict poziti conflictuale, adică situația în care normele conflictuale din cadrul fiecărui sistem de
și negativ drept în prezență coexistă și au puncte de legătură diferite. Termenul a fost folosit
pentru prima dată de Labbé într-o notă privitoare la procesul Forgo (Franţa)- vezi
anexa 1.
Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi clasificat în conflict
pozitiv și conflict negativ.
Conflictul pozitiv apare atunci când fiecare normă conflictuală trimite la
propriul său sistem de drept. În cazul conflictului pozitiv de norme conflictuale,
retrimiterea este exclusă; soluționarea lui presupune, în principiu, aplicarea normei
conflictuale a forului de către instanță.
Conflictul negativ este situația în care normele conflictuale din fiecare
sistem de drept în prezență face trimitere, fie la dreptul celuilalt stat, fie la cel al
unui stat terț, fără a declara aplicabil propriul său sistem de drept iar trimiterea se
face la întregul sistem de drept străin, inclusiv la normele lui conflictuale.
În dreptul român, în art. 2559 alin 1 din Codul civil stabilește ca trimiterea
se face la întregul sistem de drept străin, care cuprinde norme materiale și norme
conflictuale.
Prin retrimitere se înțelege că normele forului trimit la un sistem de drept
străin, ale cărui reguli conflictuale trimit înapoi la legea instanței sau mai departe la
legea altui strat.
Pentru existenta retrimiterii, este necesară întrunirea următoarelor condiții:
existența unui conflict negativ între normele conflictuale aparținând unor sisteme
de drept în prezență cu privire la un raport juridic.
40
a. Felurile retrimiterii

Gradele Când retrimiterea se face înapoi, la legea forului (retrimitere simplă), se
retrimiterii spune că avem o retrimitere de gradul I, iar când se face la legislația unui stat străin
(retrimitere complexă), suntem în prezența unei retrimiteri de gradul II.
În dreptul internațional privat român, admiterea retrimiterii este posibilă,
însă numai retrimiterea de gradul I, concluzie desprinsă din prevederile art. 2559
alin. 3 din Codul civil: în cazul în care legea străină retrimite la dreptul român sau
la dreptul altui stat se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.
4.2.Retrimiterea în alte sisteme de drept

In dreptul francez se admite retrimiterea, deși, nu există o consacrare
expresă legislativă a instituției. Retrimiterea este privită ca o delegare de
competență acordată dreptului străin de către legea forului, existând însă și alte
opinii ale autorilor din doctrina franceză;
 In dreptul elvețian, retrimiterea este reglementată prin Legea cu privire la
Cazuri când raporturile de drept International privat din 1987; în funcție de domeniul
nu se poate reglementat, sunt admise fie doar retrimiterea de gradul I (stare civilă) fie ambele
aplica forme ale retrimiterii (numele persoanei domiciliate în străinătate, succesiunea
retrimiterea persoanei având ultimul domiciliu în străinătate).
Dreptul german admite ambele forme de retrimitere iar dreptul englez
aplică retrimiterea simplă și teoria instanței străine (dubla retrimitere).
Dreptul american: practica admite retrimiterea doar în materie de imobile
și de desfacere a căsătoriei. Alte sisteme de drept care admit retrimiterea sunt:
Canada, Belgia, Polonia, Ungaria, Israel, Finlanda, Spania, Portugalia, Turcia. Din
contră, nu admit instituția retrimiterii: Italia, Grecia, Brazilia, Olanda, Siria,
Somalia, Egipt, ş.a. Sunt însă și state care au introdus retrimiterea pe cale
jurisprudențială: Franța, Belgia, Anglia, Canada.
4.3.Cazuri de neaplicare a retrimiterii
Retrimitere nu se aplică atunci când:

părțile au ales legea aplicabilă contractului potrivit principiului autonomiei de
voință;
când se aplică regula locus regit actum, deoarece forma actului este întotdeauna
supusă legii locului unde actul a fost încheiat, fără a se lua în considerare normele
conflictuale ale dreptului străin;
când se determină cetățenia unei persoane, orice referire la legea străină este
imposibilă, retrimiterea fiind exclusă;
când retrimiterea de gradul II nu permite determinarea legii aplicabile.
4.4.Retrimiterea în convențiile internaționale

Pe plan internațional, retrimiterea este acceptată de unele convenții mai
vechi cum este Convenția de la Geneva din 1930 asupra conflictului de legi în
41
materia cambiei și biletului la ordin dar este consacrată și de Convenția de la
Geneva din 1931 privind conflictele de legi în materia cecului.
Instituția retrimiterii este admisă și de Convenția de la Haga din 1955 cu
privire la reglementarea diferendelor relative în caz de conflict între legea națională
și legea domiciliului.
Alte convenții internaționale exclud retrimiterea stabilind competența legii
materiale a unei anumite țări. În aceste sens sunt și prevederile Regulamentului CE
nr. 593/ 2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind
legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), precum și Regulamentul CE nr.
864/ 2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind
legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II).
Exemplu practic:
Speţa «Forgo»
Forgo era un copil bavarez din afara căsătoriei, ajuns la vârsta de 5 ani în Franţa,
unde, deşi a trăit tot restul vieţii, nu a avut decât domiciliul de fapt. Când a murit, la
68 de ani, a lăsat o importantă moştenire mobiliară, pentru care nu a făcut testament.
Potrivit legii franceze, devoluţiunea succesiunii mobiliare ab intestat cade sub
incidenţa legii ţării ultimului domiciliu de drept al defunctului (legea bavareză);
această lege prevede un drept de moştenire în favoarea rudelor colaterale după mamă,
însă legea bavareză prevede prin normele sale conflictuale supunerea succesiunii
mobiliare legii domiciliului de fapt al defunctului (legea succesorală franceză). Legea
bavareză la care făcea trimitere legea forului făcea şi ea trimitere la legea franceză.
Instanţa franceză a acceptat retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză şi
prin hotărârea sa a trecut la aplicarea legii franceze, potrivit căreia rudele din afara
căsătoriei nu aveau nici un drept de moştenire, condiţie în care succesiunea revenea
statului francez, ca succesiune vacantă.
Ce se înțelege prin retrimitere și ce tip de retrimitere admite România ?

2. DIACONU, Nicoleta; Teoria conflictelor de legi în materie civilă, Ed. Lumina
Lex, București, 2005, p. 80-8
42
APLICAREA LEGII STRĂINE
1.Cuprins
2.Obiectiv general
3.Obiective operaţionale
4.Dezvoltarea temei
5.Bibliografie selectivă
 Cuprins:
5.1.Noțiune......................................
5.2.Titlul cu care se aplică legea străină................................
5.3. Proba legii străine......................
5.4. Interpretarea legii străine.........................................................
Test de autoevaluare ....................................................................................................
= 2 ore

cuprinse în sfera dreptului internațional privat în activitatea juridică de
soluţionare a conflictelor de legi
- să definească conceptul de: lege străină; instanța forului
- să identifice în mod corect soluțiile care pot fi aplicate de instanța forului prin
aplicarea legii străine
43
DEZVOLTAREA TEMEI
5.1. Noțiune
Legea străină reprezintă dreptul străin, indiferent de izvoarele sale – norme
juridice, cutume, practică judiciară – iar în sens restrâns se referă la legea propriu-
zisă, ce se aplică în temeiul normei conflictuale a țării forului, în dreptul
 internațional privat se are în vedere în sensul său larg. Dreptul străin sau legea
străină au aici sensul de lex causae, adică de lege competentă, sau lege aplicabilă
Aplicarea
dreptului în cauză.
străin În activitatea juridică de soluționare a conflictelor de legi, una dintre soluțiile care
poate fi aplicată de instanța forului este aplicarea legii străine.
Aplicarea dreptului străin se impune judecătorului deoarece legea forului, prin
normele sale conflictuale, ordonă sau permite aceasta. Judecătorul local aplică legea
străină nu pentru că ascultă de ordinul legiuitorului străin, ci el se supune numai
ordinului legii țării sale, aceasta fiind cea care îi ordonă să aplice o lege străină.
Aplicarea legii străine reprezintă o obligație juridică, ce duce în dreptul
internațional privat la găsirea celei mai bune soluții pentru raportul cu element de
extraneitate.
5.2. Titlul cu care se aplică legea străină

Normele conflictuale ale unui sistem de drept, indiferent de motivul care justifică
existenţa lor, lasă în sfera dreptului forului un loc mai mult sau mai puţin
important dreptului străin; instanţele locale sunt supuse legii statului cărora le
aparţin, iar dacă aplică legea străină, o fac în temeiul propriei legi naţionale, a
normelor conflictuale ale forului, în condiţiile şi limitele impuse de aceasta.
Autoritatea legii străine nu are un caracter originar, ci unul derivat, de împrumut.
Aplicarea legii străine prezintă dificultăţi privind titlul cu care judecătorul face
acest lucru, fiind formulate mai multe teorii:
o primă teorie porneşte de la ideea că, legea străină este un element de drept,
instanţa trebuind să determine conţinutul legii străine. S-a observat însă că, legea
străină nu înseamnă o componentă a lex fori. Se naşte în această situaţie obligaţia
de a determina ex officio legea aplicabilă din oficiu, de a proceda prin orice
mijloace la stabilirea conţinutului ei, solicitând în acest scop şi concursul părţilor
şi al experţilor, sprijinul altor instituţii (precum Ministerul Justiţiei ori Ministerul
Afacerilor Externe, Facultăţile de Drept, etc.);
o altă teorie, formulată de Dicey and Morris, se întemeiază pe considerarea legii
străine ca element de fapt, pentru stabilirea conţinutului său aplicându-se regulile
de probă pentru faptele juridice; astfel, părţile fac dovada conţinutului său, iar
judecătorul nu se poate întemeia pe cunoştinţele sale despre legea străină. De
asemenea, dacă părţile au căzut de acord asupra conţinutului legii străine, atunci
instanţa trebuie să aplice dreptul străin în interpretarea dată de părţi, chiar dacă ar
fi evident că această interpretare este greşită. În doctrina franceză legea străină
44
este considerată un simplu fapt, cu consecinţe asupra probei legii străine şi
interpretării sale;
teoria drepturilor câştigate (vested rights, droits acquis, jura quaesita),
fundamentată şi practicată la început doar de autorii anglo-americani şi mai apoi
de unii autori francezi – consideră că aplicarea legii străine se bazează pe
respectul drepturilor dobândite în străinătate, sub imperiul legii competente acolo,
neluându-se în considerare deci legea străină, ci drepturile concrete dobândite în
străinătate;
teoria recepţionării dreptului străin – consideră că legea străină se încorporează
legii forului şi se aplică cu titlul de drept propriu; această teorie este adoptată de
practica judiciară italiană, pornind de la ideea exclusivismului ordinii juridice
(ceea ce nu are caracter juridic nu poate face parte din ordinea juridică).
În dreptul internaţional privat român se consideră că legea străină se aplică în
calitate de element de drept, dar legea străină nu se încorporează sistemului nostru
de drept, sub forma unei componente a acestuia.
Prin aplicarea ei de către instanţele române, legea străină nu-şi pierde natura
juridică, rămâne un drept străin. Având în vedere şi principiile care stau la baza
reglementării noastre privind procesul civil, se apreciază că legea străină se bucură
de aceeaşi consideraţie ca şi legea naţională, în cazurile în care aplicarea ei este
admisă. Instanţa trebuie să ia toate măsurile pentru determinarea conţinutului legii
străine, putând să se informeze oficial asupra acestui aspect prin atestări obţinute
de la organele care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.
Părţile au şi ele obligaţii în determinarea conţinutului legii străine, nefiind liberate
de acestea prin rolul activ al instanţei; aceste obligaţii sunt prevăzute în regulile de
procedură ale Curţii de arbitraj comercial internaţional, care arată că, în momentul
invocării unor prevederi legale străine, partea trebuie să anexeze copii certificate
după acestea.
5.2.1.Titlul cu care se aplică legea străină în țara noastră

În sistemul de drept român, legea străină este considerată un element de drept.
Aplicarea legii străine nu este limitată și condiționată de principiul reciprocității și
nu depinde de faptul dacă statul străin aplică legea forului în același domeniu
(art.2561 Cod civil), deci este independentă de condiția reciprocității.
Reciprocitatea nu este cerută în privința normelor materiale, în sensul că
aplicarea legii străine se face independent dacă dispozițiile acesteia au același
conținut cu cele din sistemul român de drept.

Art. 2561 (1) Aplicarea legii străine este independentă de condiţia reciprocităţii.
C.civ. (2) Dispoziţiile speciale prin care se cere condiţia reciprocităţii în anumite materii
Reciprocitatea rămân aplicabile. Îndeplinirea condiţiei reciprocităţii de fapt este prezumată până
la dovada contrară care se stabileşte de Ministerul Justiţiei, prin consultare cu
Ministerul Afacerilor Externe.
45
5.3. Proba legii străine
În dreptul intern, normele juridice sunt prezumate că sunt cunoscute de orice
persoană, în cazul legii străine însă, ea trebuie cunoscută pentru a fi aplicată. De
aceea, sarcina probei legii străine este împărțită între judecător și părți.
În situația în care aplicarea dreptului străin este obligatorie, instanța trebuie sa ia
toate măsurile arătate pentru a afla conținutul legii străine aplicabile.
Însă, părțile au obligația de a stabili conținutul legii străine în față jurisdicției
forului, legea străină constituind un element de fapt.
Dacă instanța cunoaște legea străină o aplică, iar dacă nu o cunoaște, poate cere
părților, să facă dovada conținutului acesteia (sistemul german). O altă soluție ar fi
ca instanța să stabilească conținutul legii străine ca și pentru legea proprie (dreptul
italian).
În dreptul românesc, legea străină este element de drept, iar instanța trebuie să ia
măsuri din oficiu pentru determinarea conținutului acesteia în virtutea principiului
rolului activ.
Conținutul legii străine se poate dovedi prin orice mijloc de probă. In art. 2562
alin.1 Codul civil prevede regula fundamentală după care conținutul legii străine
se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele
statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
 (1) Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări

obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-
Art. 2562
C.civ. un alt mod adecvat.
Conținutul (2) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului
legii străine ei.
(3) În cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen rezonabil, conţinutul legii
străine, se aplică legea română.
Conform Legii nr. 189/2003 privind asistența juridică internațională în materie

civilă și comercială, se reglementează procedura de obținere a informațiilor asupra
dreptului străin, conform căreia, instanța poate cere sprijinul autorităților,
respectiv Ministerului Justiției care transmite ori primește de la ministerele de
justiție din alte țări informații privind dreptul intern în materie civilă și
comercială, precum și în domeniul procedurii civile și comerciale și al organizării
judiciare, pentru cazuri judiciare determinate.
Potrivit art. 28 din Legea nr. 189/2003, cererea de informații asupra dreptului
străin emană numai de la o autoritate judiciară și cuprinde: denumirea autorității
judiciare, natura și stadiul procesului, precum și problemele cu privire la care se
cer informații din dreptul unui alt stat, făcându-se o scurtă expunere a contextului
în care acestea sunt necesare. La cerere se vor putea anexa și unele documente de
natură a clarifica înțelesul cererii. Dacă cererea este formulată de părți, atunci va fi
însoțită de o încheiere de admitere a autorității judiciare competente. Cererea și
documentele trebuie traduse.
Convenția europeană în domeniul informațiilor asupra dreptului străin, semnată la
Londra în 7.06.1968, menționează că ”judecătorul dintr-un stat contractant poate
46
cere informații autorităților altui stat contractant a cărui lege este desemnată prin
regula de conflict”; în acest sens, în fiecare stat semnatar s-a instituit un organism
desemnat a răspunde.
În sistemul nostru de drept, dacă nu este posibilă probarea legii străine, se aplică
dreptul forului, considerat a avea o vocație subsidiară și prezumându-se că există
acordul părților, pentru că acestea au dedus litigiul în fața instanței.
5.4. Interpretarea legii străine
Legea străină trebuie aplicată cu interpretarea dată în țara de origine. Prin

interpretarea legii străine se înțelege lămurirea înțelesului noțiunilor și termenilor
utilizați de legea străină, având în vedere sensul de lege materială străină.
Interpretarea legii străine se face în funcție de titlul cu care este recunoscută legea
străină, respectiv ca element de fapt ori de drept.
Dacă este considerată un element de fapt, greșita interpretare nu dă dreptul la
recurs, instanța nefiind obligată să cunoască legea străină.
Dacă este considerată element de drept, interpretarea trebuie să fie conformă cu
interpretarea din statul care a emis-o, fiind admisibil un recurs întemeiat pe
interpretarea greșită a legii străine. Neaplicarea legii străine competente echivalează
cu neaplicarea normei conflictuale a forului, ceea ce constituie motiv în exercitarea
căilor de atac ordinare și extraordinare (apel, recurs, contestație în anulare și
revizuire).
Un drept dobândit în străinătate produce toate efectele, în principiu, pe care
legea respectivă le reglementează; însă dreptul nu poate produce în altă țară mai
multe efecte decât cele produse în conformitate cu legea potrivit căreia a fost creat
dar mai ales, dreptul nu poate produce în altă țară efectele care contravin ordinii
publice a acestui stat (fie nu produce nici un efect, fie își produce doar efectele
care nu ar fi contrare ordinii publice).
Exemplu practic:
Convenţia europeană în domeniul informaţiilor asupra dreptului străin, semnată la

Londra în 7.06.1968, menţionează expres că, judecătorul dintr-un stat contractant
poate cere informaţii autorităţilor altui stat contractant a cărui lege este desemnată
prin regula de conflict; în acest sens, în fiecare stat semnatar s-a instituit un organism
desemnat a răspunde.
47
Cum se poate aplica de către instanța forului legea străină?

2. ENACHE, Nicoleta, Drept internațional privat. Note de curs, Editura
Bibliotheca Târgociște, 2015, pp. 41-44.
3. Codul de procedură civilă art. 482 pct. 8.
4. Codul civil art. 2561-2562.
ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
PRIVAT
1.Cuprins
2.Obiectiv general
4.Dezvoltarea temei
 Cuprins:
6.1. Noțiune,caractere, trăsături.............................................................................49

6.2. Efecte invocării ordinii publice în dreptul internaţional privat....................52
= 1 oră
48
 Obiectiv general:
Această unitate de învățare urmăreşte să ofere studentului elementele de
bază pentru înțelegerea noțiunii de ordine publică în dreptul internațional
privat
- să definească conceptul de: ordine publică (raportat la dreptul internațional
privat)
- să identifice în mod corect soluțiile la problemele ridicate de încălcarea ordinii
publice în dreptul internațional privat
DEZVOLTAREA TEMEI
6.1. Noțiune, caractere, trăsături
a.Noțiune
Aplicarea unei legi străine, competentă potrivit normelor conflictuale, poate fi

refuzată de instanţa de judecată dacă legea străină contravine principiilor
fundamentale ale ordinii juridice naţionale (lex fori).
Ordinea publică de drept internaţional privat român este formată din
ansamblul principiilor fundamentale de drept ale statului român, aplicabile în
raporturile juridice cu element de extraneitate. Procedural, ea se materializează prin
 excepţia de ordine publică de drept internaţional privat. Această excepţie este
Excepția de mijlocul de procedură aplicabil de către instanţa forului, pentru a înlătura efectele
ordine legii străine normal competente să se aplice raportului de drept internaţional privat,
publică dacă acestea contravin legislaţiei forului şi principiilor fundamentale pe care
aceasta se bazează.
Ordinea publică nu se invocă împotriva legii străine competente, ci
împotriva aplicării ei în cauza concretă, adică a rezultatului la care s-ar ajunge prin
aplicarea acestei legi, care ar contraveni ordinii juridice naţionale. Judecătorul
naţional nu poate cenzura activitatea legislativă a altui stat, ci poate refuza numai
producerea acelor efecte ale legii străine care ar contraveni ordinii juridice locale.
Există părerea că, nu se poate determina prin lege conţinutul noţiunii de ordine
publică, lăsându-se la aprecierea instanţei de judecată, în fiecare caz concret, să
decidă dacă o lege străină contravine ordinii publice. S-a admis însă că, în
conţinutul noţiunii de ordine publică se află norme de drept cu caracter fundamental
pentru sistemul de drept al forului.
49
În dreptul internaţional privat, ordinea publică a fost elaborată în sec. XIX,
având, ca punct de plecare, ordinea publică din dreptul intern, dar cele două noţiuni
sunt distincte.
În dreptul intern, ordinea publică se întemeiază pe caracterul imperativ al
normei ce reglementează raportul juridic, de la care părţile nu pot deroga prin acte
juridice, pe când în dreptul internaţional privat ordinea publică înlătură aplicarea
legii competente potrivit normei conflictuale. De exemplu: capacitatea şi starea
civilă a persoanei este reglementată în dreptul intern potrivit normelor imperative
de la care părţile nu pot deroga, însă în dreptul internaţional privat se admite
aplicarea legii străine, potrivit principiului lex patriae.
În concluzie, sfera noţiunii de ordine publică din dreptul intern este mai
largă decât în dreptul internaţional privat; totuşi, ambele se întemeiază pe dreptul
intern, pentru că se justifică prin interesele fundamentale ale unui stat, de la care nu
se poate deroga. Între cele două noţiuni există deosebire doar în ceea ce priveşte
conţinutul şi intensitatea cu care intervin, ceea ce se explică prin felul în care se
apreciază interesele fundamentale ale statului, de la care nu se poate deroga, în
raporturile juridice interne şi în raporturile juridice care conţin un element de
extraneitate.
Ordinea publică în dreptul internaţional privat este distinctă de acele situaţii
în care legea străină nu se poate aplica datorită unor imperative de neînlăturat, de
 exemplu: lipsa cetăţeniei, a unui domiciliu, situaţii în care se aplică legea forului.
Distincția de Ea nu se confundă nici cu retrimiterea, care presupune o neconcordanţă între
alte situații normele conflictuale ale forului şi normele conflictuale străine, ceea ce duce la un
conflict de competenţă, pe când ordinea publică presupune deosebiri esenţiale între
dreptul material al forului şi legea străină.
Trebuie subliniat că, ordinea publică din dreptul intern indică limitele domeniului
lăsat liberei iniţiative juridice a părţilor, pe când ordinea publică în dreptul
internaţional privat indică limitele aplicării legii străine.
b. Caractere
Caracterele juridice ale ordinii publice de drept internaţional privat subliniate în

doctrină sunt:
caracterul naţional, datorită faptului că ordinea publică se interpretează conform
dreptului forului (potrivit legii statului unde legea străină se invocă pentru a fi
 aplicată);
Caractere caracterul actual, în sensul că instanţa trebuie să se raporteze la conţinutul ordinii
publice din momentul pronunţării hotărârii, nu din momentul încheierii actului
juridic sau din momentul în care hotărârea străină, a cărei recunoaştere se solicită,
a fost pronunţată într-o altă ţară, sub incidenţa altui sistem de drept;
caracter de excepţie de la regula potrivit căreia dreptul străin, normal competent,
trebuie să se aplice raportului juridic cu element de extraneitate.
50
c. Trăsăturile ordinii publice în dreptul internaţional privatâ
Distinct de caracterele juridice prezentate mai sus, mai sunt reţinute o serie de
trăsături caracteristice ale ordinii publice. Astfel, în unele opinii ordinea publică se
evidenţiază şi prin:
caracterul corectiv: se lasă la aprecierea judecătorului aplicarea sau, dimpotrivă,
neaplicarea legii străine, de la un caz la altul, după cum aceasta contravine sau nu
principiilor fundamentale de drept ale statului instanţei sesizate;
caracterul diferenţiat: ordinea publică diferă de la o ţară la alta, în funcţie de valorile
protejate prin principiile fundamentale de drept ale ţării forului;
caracterul diferit în timp: ordinea publică prezintă un caracter de mobilitate, atât în
spaţiu, de la o ţară la alta, cât şi în timp, în cadrul aceleiaşi ţări.
În sistemul de drept englez, excepţia de ordine publică de drept internaţional privat
poate fi ridicată în următoarele situaţii:
când legea străină contravine conceptelor engleze de justiţie şi morală;
când legea străină aduce prejudicii relaţiilor internaţionale dintre Anglia şi alte
state;
când legea străină este contrară concepţiei engleze privind drepturile şi libertatea
persoanei;
când legea străină contravine concepţiei engleze privind întreţinerea copilului din
afara căsătoriei;
când legea străină respinge comerţul aşa cum este înţeles de legea engleză.
Doctrina franceză a stabilit că se poate aplica excepţia de ordine publică în trei
situaţii:
când relaţia privată internaţională a fost creată în Franţa, atentatul adus principiilor
dreptului francez de o lege străină este şocant, mai ales dacă judecătorul francez
trebuie să creeze drepturi, cum ar fi să pronunţe o adopţie internaţională, să
aprecieze asupra validităţii unei căsătorii celebrate în Franţa, recunoaşterea unui
copil natural sau a unui contract încheiat în Franţa. În asemenea situaţii judecătorul
va anula o căsătorie bigamă celebrată în Franţa, chiar dacă legea naţională a soţilor
o permite; de asemenea, va fi cercetată paternitatea unui copil natural născut în
Franţa, chiar dacă legea naţională a mamei nu o permite. Aceasta este considerată
o ordine de drept public cu efecte depline;
există o ordine de drept public cu efecte atenuate atunci când relaţia privată
internaţională este creată în străinătate, aplicabilă numai excepţional, în cazurile
cele mai grave, deoarece nu afectează viaţa juridică franceză, iar persoanele au
credinţa că drepturile lor au fost achiziţionate legal. De aceea, judecătorul francez
recunoaşte obligaţia de întreţinere între soţi, ori drepturile succesorale, în cazul unei
căsătorii poligame încheiata în străinătate, potrivit legii străine aplicabile soţilor; de
asemenea, repudierea pronunţată în străinătate, potrivit legii naţionale a soţilor,
produce efecte în Franţa, în baza efectului atenuat al ordinii publice, soluţie criticată
de doctrină deoarece încalcă egalitatea soţilor recunoscută de legea franceză ca un
principiu fundamental;
există şi o ordine publică de proximitate, recunoscută de instanţele franceze, pentru
situaţia privind naţionalitatea franceză a unei părţi la raportul juridic cu element de
51
extraneitate, situaţie în care se aplică legea franceză, deşi normal era aplicabilă
legea străină. Spre exemplu, legile din ţările musulmane nu permit cercetarea
paternităţii naturale, însă dacă mama este de naţionalitate franceză, se aplică legea
franceză în domeniu.
6.2. Efectele invocării ordinii publice în dreptul internaţional privat

Invocarea ordinii publice poate genera efecte diferite, în funcţie de situaţia
concretă în care este făcută:
când este vorba despre crearea de drepturi (momentul naşterii raportului juridic)
ordinea publică are un efect negativ: legea străină este înlăturată, iar raportul juridic
nu se poate naşte; de exemplu, un pact asupra unei succesiuni viitoare, permis de
legea aleasă de părţi, dar interzis de legea locului, nu va putea să ia naştere; se mai
consideră că înlăturarea legii străine are ca efect aplicarea legii locului, dar cu
precizarea că substituirea are loc numai pentru acele dispoziţii ale legii străine care
contravin ordinii publice, fiind o excepţie de strictă interpretare şi aplicare;
când este vorba despre drepturi dobândite, excepţia de ordine publică are un efect
atenuant: pot exista raporturi juridice care nu ar fi putut lua naştere pe teritoriul
legii locului, pentru că s-ar fi opus ordinea publică, dar care, o dată născute în ţara
străină, sunt recunoscute şi de legea forului; de exemplu, legea străină care permite
poligamia nu-şi va găsi aplicarea într-o ţară care nu permite poligamia, dar o
căsătorie încheiată de o persoană deja căsătorită în ţara sa şi după legea sa, va fi
luată în considerare în ţara care nu permite poligamia. Acest efect atenuant nu se
poate produce în toate situaţiile, instanţa având puterea de a decide de la caz la caz
dacă, şi în ce măsură, aceste efecte se produc.
S-a pus problema dacă efectele invocării ordinii publice într-un stat pot fi luate în
considerare într-un alt stat. Au apărut astfel următoarele situaţii concrete:
doi cetăţeni ale căror legi personale cunosc discriminarea rasială, vor să se
căsătorească într-o ţară care nu cunoaşte asemenea discriminări şi o vor putea face
invocând excepţia de ordine publică a legii locale. Dar privitor la valabilitatea
căsătoriei încheiate într-un stat terţ, răspunsul se va da în raport de legea locului
încheierii căsătoriei, iar nu a legii statului terţ ori a legii personale a soţilor. Doctrina
apreciază că această regulă admite şi excepţii, când ordinea publică nu poate fi luată
în considerare în statul terţ;
doi cetăţeni aparţinând unui stat care cunoaşte numai căsătoria religioasă, încheie o
căsătorie într-o ţară în care nu se cunoaşte căsătoria religioasă, după legea lor
personală. Această căsătorie religioasă, nulă în ţara unde s-a încheiat, este valabilă
în ţara de origine.
Concluzia este că efectele invocării ordinii publice într-o ţară nu se produc datorită
autorităţii acesteia într-o altă ţară, ci numai pentru că ordinea publică a ţării din
urmă permite menţinerea efectelor produse. Recunoaşterea sau nerecunoaşterea
efectelor ordinii publice în altă ţară faţă de ţara în care a fost invocată depinde de
dispoziţiile existente în sistemul de drept al ţării în care se pune problema
recunoaşterii acestor efecte, conform caracterului naţional al ordinii publice.
52
Exemplu practic:
Dreptul fiecăruia de a accede la justiţie, consacrat de art. 6.1 al Convenţiei
Europene de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, descinde din
ordinea publică internaţională, în sensul art. 27.1 al Convenţiei de la Bruxelles din 27
septembrie 1968, şi se opune executării deciziilor străine, care impun solicitantului o
cauţiune destinată garantării plăţii eventuale a cheltuielilor de judecată, taxă peste un
anumit plafon valoric, şi a cărei importanţă este, în mod obiectiv, de natură a îngreuna
liberul acces la justiţie.
Dl M.P., cetăţean francez care locuieşte în Franţa, a acţionat în justiţie, la 23

ianuarie 1986, în faţa Înaltei Curţi de Justiţie de la Londra, societatea T.N.Ltd. şi pe dl S.,
ziarist, solicitând repararea prejudiciului cauzat de publicarea într-un ziar a unor articole,
pe care le considera defăimătoare.
Deoarece cauţiunea judiciară de 25.000 lire, ordonată de instanţă, pentru a garanta
plata eventuală a cheltuielilor de judecată, nu a fost depusă de dl P., acestuia, prin
hotărârea Înaltei Curţi din 15 ianuarie 1988, i-au fost respinse cererile şi a fost obligat la
plata cheltuielilor de judecată.
În 14 octombrie 1996, instanţa din Bordeaux, Franţa, a dispus executarea hotărârii
engleze.
Curtea de Casaţie a reţinut că, în baza art. 27.1 al Convenţiei de la Bruxelles din 27
septembrie 1968 şi art. 6.1 al Convenţiei Europene de Apărare a Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, dreptul fiecăruia de a accede la justiţie, consacrat de cel de-al
doilea act normativ, îşi are sorgintea în ordinea publică internaţională şi că, instanţa din
Bordeaux, statuând astfel, a încălcat textele menţionate.
Din aceste motive, hotărârea a fost casată.
Curtea de Casaţie (Secţia I-a civilă), din 16 martie 1999,

În „Revue Critique de Droit International Privé”, nr. 2/2000, p. 223
Test de autoevaluare: Enumerați cel puțin două cazuri de încălcare a ordinii publice în
dreptul internațional privat român.

3. LUPAȘCU, Dan; UNGUREANU, Diana, Drept International Privat.
Actualizat în raport de noul Cod civil, noul Cod de procedură civilă și
Regulamentele Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 25-
29.
53
FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
PRIVAT
1.Cuprins
2.Obiectiv general
4.Dezvoltarea temei
 Cuprins:
7.1. Aspecte generale privitoare la fraudarea legii......................................

7.2. Sancțiunea fraudei la lege................................
7.3. Compararea cu alte instituții......................
Test de autoevaluare ....................................................................................................
= 1 oră

ridicate de o posibilă fraudă la lege
- să definească conceptul de: fraudă la lege în dreptul internațional privat;
- să identifice în mod corect situațiile în care se întâlnește frauda la lege în dreptul
internațional privat
- să găsească soluțiile și să înțeleagă aplicarea sancțiunilor în cazurile de fraudare
a legii în dreptul internațional privat
54
DEZVOLTAREA TEMEI
7.1. Aspecte generale privitoare la fraudarea legii
În dreptul internaţional privat, părţile îşi pot modela în mod voit conduita astfel
 încât legea aplicabilă raportului juridic pe care îl încheie să nu fie legea competentă,
Lex domicilii ci legea favorabilă lor.
Frauda la lege poate interveni în următoarele situaţii:
statutul personal: prin schimbarea cetăţeniei sau domiciliului, pentru a fi
competentă lex domicilii, şi astfel se determină schimbarea competenţei instanţei
de judecată.
Exemplu practic:
Speţa Bertola: Doi cetăţeni italieni domiciliaţi în România au cerut divorţul în faţa
instanţelor române, care au respins acţiunea, pentru că legea italiană competentă nu
permitea divorţul. Pentru a frauda legea italiană, soţii au făcut demersuri pentru
pierderea cetăţeniei italiene, devenind apatrizi, putând astfel să divorţeze.
bunurile mobile: se schimbă locaţia acestora, pentru a putea face competentă o

altă lex loci;
 - forma actului juridic: părţile schimbă locul încheierii actului pentru a aplica o
Situații posibile lege mai favorabilă;
succesiunile: prin schimbarea cetăţeniei, alege legea succesorală;
- persoanele juridice: în scopul obţinerii de valori ilicite, aleg sediul într-o ţară
cu fiscalitate redusă.
a. Condiţiile fraudei la lege:

Pentru constatarea fraudării legii în dreptul internaţional privat, trebuie să fie
îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
 să existe un acord de voinţă al părţilor (posibil în cazul în care voinţa părţilor
poate interveni pentru a plasa un anumit raport juridic sub incidenţa unei anumite
Condiții
legi, prin schimbarea punctului de legătură);
părţile să utilizeze mijloace licite, permise de lege, dar prin care se ajunge la
ocolirea legii; de aceea sancţiunea fraudei la lege are caracter subsidiar şi
intervine numai atunci când nu există un alt mod de a sancţiona un act făcut în
dispreţul legii;
să existe intenţia frauduloasă a părţilor care să fi creat în mod voit condiţii de
fraudare a legii competente;
să se ajungă la un rezultat ilicit, obţinut de părţi, care să contravină legii
competente aplicabile.
55
7.2. Sancţiunea fraudei la lege
Sancţionarea fraudei la lege în dreptul internaţional privat trebuie să dea expresie
caracterului imperativ al normelor conflictuale ale forului, care nu pot fi lăsate la
discreţia părţilor.
Privitor la acest aspect, părerile din literatura juridică de specialitate sunt împărţite:
- Unii autori consideră că nu trebuie sancţionată frauda, pentru că altfel s-ar ajunge
la nesiguranţa raporturilor juridice, deoarece părţile au uzitat de un drept acordat de
lege; actul încheiat în asemenea condiţii nu trebuie sancţionat, întrucât cel ce
foloseşte dreptul său nu vatămă pe nimeni.
Critica acestei opinii priveşte faptul că sancţiunea nu se aplică pentru exercitarea
unui drept al părţii, ci pentru că, prin exercitarea ilicită, se contravine aplicării
normale a dispoziţiilor conflictuale, fapt ce conduce la un rezultat ilicit.
- Alţi autori admit frauda la lege numai în materia formei actelor juridice şi pentru
contracte, dar nu şi în alte materii, de exemplu cetăţenia. Sancţiunea este
inopozabilitatea, iar nu nulitatea actului, în sistemul de drept care o sancţionează;
- Există şi autori care admit sancţionarea fraudării legii, apreciind că aceasta
constituie, de fapt, un caz de aplicare a ordinii publice.
- Majoritatea autorilor admit necesitatea sancţionării fraudei la lege prin sancţiunea
inopozabilităţii actului în ţara a cărei lege a fost înlăturată.
 În dreptul românesc, aplicarea legii străine este înlăturată dacă a devenit
Sancționare competentă prin fraudă, aplicându-se legea română. De asemenea, recunoaşterea
unei hotărâri străine poate fi refuzată când hotărârea este rezultatul unei fraude
comise în procedura urmată în străinătate.
Potrivit prevederilor legale, frauda la lege atrage sancţiunea nulităţii actului
juridic încheiat în fraudarea legii române. Dovada fraudei la lege poate fi făcută
prin orice mijloc de probă, avânt în vedere că suntem în prezenţa unei situaţii de
fapt. Apreciem că situaţiile de fraudare a legii sunt rare şi exclud materia actelor de
stare civilă şi a căsătoriei.
 7.3. Compararea fraudei la lege cu alte instituţii juridice

frauda la frauda la lege şi excepţia de ordine publică: în cazul ordinii publice se are în
lege vedere conţinutul normei, în timp ce frauda la lege vizează activitatea frauduloasă
vs a părţilor urmare căreia se aplică o lege care nu trebuia aplicată;
alte
frauda la lege şi abuzul de drept: abuzul presupune folosirea de mijloace ilicite
instituții
pentru a atinge un rezultat ce în mod normal nu trebuia obţinut; frauda în dreptul
internaţional privat presupune schimbarea punctului de legătură pentru a atrage
aplicarea unei legi diferite;
frauda la lege şi simulaţia: Exemplu: un cetăţean român a avut un copil natural în
Franţa cu un cetăţean francez şi a introdus acţiune în cercetarea paternităţii în faţă
instanţelor franceze. O asemenea acţiune era posibilă după legea franceză, dar nu
şi după legea română de la acea dată (perioada interbelică). Instanţa franceză a
constatat că există un conflict între legile naţionale ale tatălui şi a mamei şi a
aplicat prevederile privind frauda la lege.
56
Exemplu practic:
Speţa Beauffremont:
Prinţesa de Beauffremont, de cetăţenie franceză, era separată de soţul său şi dorea să

divorţeze, însă legea franceză nu permitea divorţul. Ea şi-a fixat domiciliul în ducatul
german Saxa-Altenbourg unde obţine cetăţenia. Fiind considerată divorţată, merge la
Berlin pentru a se căsători cu prinţul Bibescu, de cetăţenie română. Prinţul de
Beauffremont cheamă pe soţia sa în judecată la Tribunalul Seine solicitând să se
constate că naturalizarea în ducatul german, divorţul şi recăsătorirea sunt fără efect în
Franţa. El nu putea invoca ordinea publică deoarece Curtea de Casaţie consacrase deja
(din 1860) efectul atenuat al ordinii publice admiţând că putea produce efecte în Franţa
divorţul a doi soţi străini, domiciliaţi în străinătate.
Curtea a judecat că prinţesa nu poate invoca cetăţenia sa germană şi aplicarea legii
germane care îi permite recunoaşterea divorţului, deoarece noua cetăţenie fusese
obţinută cu intenţie frauduloasă, respectiv voinţa de a se sustrage legii franceze normal
aplicabile. În consecinţă, cetăţenia, divorţul şi recăsătorirea au fost considerate fără
efect în Franţa.
Test de autoevaluare: Exemplificați minim două cazuri de fraudare la lege în dreptul

internațional privat român

57
CONDIȚIA JURIDICĂ A STRĂINULUI
1.Cuprins
2.Obiectiv general
4.Dezvoltarea temei
 Cuprins:
8.1. Noțiune, forme.........................................................................................59

8.2. Regimul juridic general aplicabil străinilor în România.....................62
8.2.1 Drepturile străinilor în România .....................................................64
8.2.2. Obligațiile străinilor în România.....................................................65
8.2.3. Intrarea străinilor în România.........................................................65
8.4. Regimul acordării vizelor........................................................................67
8.4.1 Șederea străinilor în România...........................................................68
8.4.2. Ieșirea străinilor din România..........................................................70
8.4.3. Îndepărtarea străinilor din România...............................................70
8.4.4. Alte măsuri aplicabile străinilor.......................................................72
Temă de control ......................................................................................................77
= 4 ore

ridicate de condiția juridică a străinuli, regimul juridic aplicabil străinilor în
România, regimul vizelor.
- să definească conceptul de: străin;viză; regim juridic aplicabil anumitor categorii.
- să identifice în mod corect situațiile și soluțiile legate de condiția juridică a
astrăinului în România.
58
DEZVOLTAREA TEMEI
8.1. Noțiune, forme
a. Definiție
Prin străin se înțelege persoana fizică sau juridică care nu are cetățenia
 statului pe teritoriul căruia se află. Plecând de la prevederile art. 1 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului, termenul de străin se aplică “oricărui individ care
Străin
nu posedă naționalitatea statului în care se găsește”. Astfel, străinii au drepturi și
își asumă obligații, însă mai puține decât cetățenii statului în cauză.
Conform legislației române, străinul este persoana care nu deține cetățenia
română sau cetățenia altui stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului
Economic European.
Prin condiția juridică a străinului înțelegem totalitatea drepturilor pe care
acesta le are într-un anumit stat.
Regimul juridic al străinului este stabilit de o legislație stufoasă, formată din
acte interne dar și convenții internaționale. Astfel, art. 2 din Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România conține o serie de
“definiții”, reprezentând, sub aspect juridic, calificări legale ale noțiunilor
respective. De asemenea, este definit și apatridul. În conformitate cu lit. b) apatridul
este persoana care nu are cetățenia nici unui stat.
Art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 este intitulat

“Definiții” și precizează înțelesul termenilor și expresiilor folosite, astfel:
a) străin - persoana care nu are cetățenia română;
b) apatrid - străinul care nu are cetățenia nici unui stat;
b^1) rezident – străinul titular al unui permis de ședere temporară sau al unei cărți
de rezidență, acordate în condițiile prezentei ordonanțe de urgență;
 b^2) rezident permanent – străinul titular al unui permis de ședere permanentă sau
al unei cărți de rezidență permanentă, acordate în condițiile prezentei ordonanțe de
OUG nr. urgență;
194/2002 b^3) sponsor – străinul cu ședere legală pe teritoriul României care depune cerere
Definiții pentru reîntregirea familiei, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență;
b^4) Centrul Național de Vize – structură specializată în cadrul Direcției generale
afaceri consulare din Ministerul Afacerilor Externe, care contribuie la stabilirea și
realizarea politicii naționale de vize a României, împreună cu celelalte instituții
din administrația publică centrală potrivit competențelor stabilite prin lege;
c) Autoritatea pentru străini - structură specializată, organizată în subordinea
Ministerului Administrației și Internelor, care exercită atribuțiile ce îi sunt date în
competență, prin lege, cu privire la regimul străinilor în România, combaterea
șederii ilegale, precum și cu privire la gestionarea evidenței străinilor cărora li s-a
acordat dreptul de ședere în România;
d) viza - autorizația materializată prin aplicarea unui colant sau a unei ștampile pe
un document de trecere a frontierei de stat valabil, care permite străinului supus
acestei obligativități să se prezinte la un punct de trecere a frontierei pentru a
solicita tranzitul sau șederea temporară pentru o perioadă determinată, cu
îndeplinirea condițiilor prevăzute de prezentul act normativ;
59
e) viza de tranzit aeroportuar - autorizația acordată de misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale României, care permite străinului să treacă prin zona
internațională de tranzit a unui aeroport român, fără a intra pe teritoriul statului
român, cu ocazia unei escale sau a unui transfer între două tronsoane ale unui zbor
internațional;
f) drept de ședere - dreptul acordat străinului de către autoritățile competente, de a
rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii;
g) permis de ședere - documentul de identitate care se eliberează de către
Autoritatea pentru străini, în condițiile legii, străinului căruia i se prelungește
dreptul de ședere în România sau celui căruia i se acordă dreptul de ședere
permanentă, după caz;
h) căsătorie de conveniență - căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda
 condițiile de intrare și ședere a străinilor și de a obține dreptul de ședere pe
teritoriul României.
OUG nr.
h^1) interviu – discuție purtată de un reprezentant al autorităților române cu
194/2002
persoana care solicită acordarea vizei române sau prelungirea dreptului de ședere
în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, în scopul obținerii de informații
suplimentare cu privire la datele înscrise în cererile formulate, motivele deplasării
și șederii în România și veridicitatea documentelor prezentate;
h^2) ofițer de interviu – lucrător din cadrul Autorității pentru străini cu atribuții în
constatarea existenței elementelor căsătoriei de conveniență.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 421 din 5 iunie, 2008 cu
modificările și completările ulterioare.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 definește calificări legale

pentru o serie de noțiuni specifice domeniului, de exemplu: rezident, rezident
permanent, sponsor, Centru Național de Vize, Autoritate pentru Străini, viză, viză
de tranzit aeroportuar, drept de ședere, permis de ședere, căsătorie de conveniență,
interviu și ofițer de interviu.
Statutul apatridului este reglementat de Convenția de la New York din 28
 septembrie 1954, conform căreia: “statutul personal al cetățeanului străin este
Apatrid supus reglementărilor propriei legi naționale iar statutul personal al apatridului
ține de legea domiciliului sau de cea a reședinței”.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 definește calificări legale
pentru o serie de noțiuni specifice domeniului, de exemplu: rezident, rezident
permanent, sponsor, Centru Național de Vize, Autoritate pentru Străini, viză, viză
de tranzit aeroportuar, drept de ședere, permis de ședere, căsătorie de conveniență,
interviu și ofițer de interviu.
Apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a
persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de
60
b. Formele condiției juridice a străinului
Datorită codificării Comisiei de Drept International a O.N.U., în practica

statelor sunt cunoscute următoarele regimuri aplicabile străinilor:
a. regimul național;
b. regimul tratamentului minim reciproc;
c. regimul străinilor bazat pe clauza națiunii celei mai favorizate;
d. regimul special.
a. Regimul național
Prin regim național un stat recunoaște străinilor aflați pe teritoriul său
aceleași drepturi pe care le acordă propriilor săi cetățeni. Egalitatea de tratament
privește drepturile civile si garanțiile individuale.
Aceste tip de regim este acceptat în majoritatea legislațiilor naționale și
reprezintă dreptul comun în materie.
În România, regimul național era admis de art. 11 din Codul civil român de
la 1864”care prevedea că străinii se vor bucura îndeobște în țara noastră de
aceleași drepturi civile ca și românii, afară de cazurile în care legea ar fi dispus
altfel”. Dispozițiile art. 11 Cod civil român au fost abrogate de art. 54 al Legii din
24 februarie 1924 cu privire la dobândirea și pierderea naționalității române.
Regimul național a continuat să fie aplicat ca un principiu general nescris,
dedus din practica autorităților române, până la adoptarea Legii nr. 25/1969, care
a consacrat principiul regimului național.
În prezent, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 reia prevederile
art. 18 din Constituția României, ce consacră principiul potrivit căruia “străinii care
locuiesc legal în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a
averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute
în tratatele internaționale la care România este parte”.
b. Regimul reciprocității
Acest regim mai este numit în doctrină și tratamentul minim reciproc –
international standard of treatment este convenit între două sau mai multe state,
printr-un acord bilateral sau tratat internațional ori prin reglementări interne, care
 conferă cetățenilor statelor semnatare aceleași drepturi pe teritoriile țărilor

respective.
Regimuri Cu alte cuvinte, prin acest regim se înțelege că anumite drepturi sunt
aplicabile
străinilor conferite străinilor sub condiția ca statul străin să asigure, la rândul său un tratament
identic.
Reciprocitatea poate fi împărțită în trei categorii: legislativă (presupune o
identitate de reglementări juridice cuprinse în sistemele de drept ale celor două
state); diplomatică (presupune existența unei convenții internaționale care să
reglementeze drepturile străinilor); de fapt (presupune o anumită practică
internațională privind recunoașterea drepturilor de care beneficiază străinii într-o
altă țară).
61
c. Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate
Acest regim presupune acordarea, în favoarea cetățenilor unui anumit stat,
de drepturi cel puțin egale cu cele pe care le au cetățenii unor state terțe. În doctrină,
clauza națiunii celei mai favorizate a fost definită ca fiind “o prevedere specială
prin intermediul căreia părțile contractante își acordă, pe bază de reciprocitate,
aceleași avantaje și privilegii pe care le-au acordat sau le vor acorda unui stat terț,
în diferite domenii: comerț, navigație, situația juridică a persoanelor, plățile
internaționale, dreptul de proprietate intelectuală, domeniul diplomatic,
administrarea justiției, etc.”
Această clauză se stabilește prin înțelegerea părților, ce poate fi bilaterală
sau multilaterală; în virtutea acestei clauze, statul concedent acordă statului
beneficiar, persoanelor sau bunurilor aflate în raport cu acest stat, aceleași avantaje
și privilegii pe care le-a acordat sau le va acorda unui stat terț, persoanelor și
bunurilor aflate în același raport cu statul terț.
Clauza națiunii celei mai favorizate asigură o egalitate abstractă, fără a
indica întinderea reală a drepturilor. Spre deosebire însă de regimul național,
drepturile conferite se referă la străinul dintr-o țară terță și nu la cetățeanul statului
concedent.
 d. Regimul special
Regimul Datorita acestui regim, străinii pot beneficia de anumite drepturi prevăzute
străinilor în de legea națională sau convențiile internaționale la care România este parte, aceste
România drepturi fiind individualizate prin enumerarea lor.
Se constată în doctrină că regimul special se poate întregi cu regimul
național și clauza națiunii celei mai favorizate, putând fi folosit chiar și împreună
cu reciprocitatea.
8.2. Regimul juridic general aplicabil străinilor în România
În România, conform doctrinei, regimul juridic al străinilor este o problemă

de drept intern, fiind guvernată de norme materiale ori de aplicație imediată, care
exclud conflictul de legi, în timp ce condiția juridică a străinului este o instituție
specifică dreptului internațional privat.
După cum am amintit, în conformitate cu dispozițiile art. 18, alin. 1, din
Constituția României, cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în țara noastră se
bucură de protecția generală a persoanelor și averilor, garantată de Constituție și de
alte legi.
Pe lângă dispozițiile legii fundamentale, regimul străinilor este determinat
de anumite reglementări cu caracter special. Sediul principal al materiei în privința
regimului juridic al străinilor în România îl reprezintă Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 194/2002 cu modificările și completările ulterioare. Art. 1 din acest
act normativ arată că: “prezenta ordonanță de urgență constituie cadrul prin care
sunt reglementate intrarea, șederea și ieșirea străinilor pe teritoriul României sau
de pe acesta, drepturile și obligațiile acestora, precum și măsuri specifice de
control al imigrației, în conformitate cu obligațiile asumate de România prin
documentele internaționale la care este parte”.
62
Exemplu practic:
Jurisprudenţă:
După ce a hotărât, fără a fi atacată asupra acestei decizii, că legea naţională a părţilor
reglementează condiţiile de validitate pe fond ale căsătoriei contractate, Curtea de
apel a aplicat în mod corect legea marocană şi a declarat nulă căsătoria contractată
de un marocan şi o marocancă, pe motiv că, măcar unul dintre ei, nu a aderat la
instituţia căsătoriei, aşa cum este ea definită la art. 1 din Mudawwana, şi a consimţit
căsătoriei nu pentru a crea un cămin, ci având unicul scop de a-şi facilita şederea în
Belgia.
Pe motivul încălcării art. 3, în special alin. 3, din Codul civil belgian şi art. 1, 4, 5, 12,
37 din Codul statutului persoanelor marocane, aşa cum aceste dispoziţii erau în vigoare
la vremea căsătoriei părţilor (în special cele din art. 5 şi 12 din Codul statutului
persoanelor marocane în vigoare înaintea modificării prin Legea nr. 1.93.347 din 10
septembrie 1993) şi încălcarea art. 6 şi 146 din Codul civil belgian; - După ce s-a decis
că "părţile fiind amândouă de naţionalitate marocană, li se aplică legea lor naţională",
sentinţa Curţii de apel confirmă decizia primilor judecători „de anulare a căsătoriei
contractate în 27 iulie 1990 la Midar (cartier din Nador - Maroc)” între reclamant şi
pârâtă, pe motiv că art. 1 din Mudawwana, Codul statutului persoanelor marocane,
defineşte căsătoria în aceşti termeni: „contract legal prin care un bărbat şi o femeie se
unesc în vederea unei vieţi conjugale comune şi durabile. El are drept scop viaţa în
fidelitate, puritate şi dorinţa de a procrea având o bază stabilă condusă de un bărbat, un
cămin permiţând soţilor să facă faţă obligaţiilor reciproce în securitate, pace, afecţiune
şi respect reciproc”; - Art. 4 din acelaşi cod prevede că mariajul este considerat valabil
prin schimbul de consimţământ al părţilor, exprimat în termenii consacraţi sau cu
ajutorul oricărei expresii admise; - Statutul persoanelor marocane dispune, în art. 37,
că o căsătorie cu viciu de fond trebuie să fie anulată înainte sau după ce a fost
consumată; - Ţinând cont că absenţa consimţământului este, după dreptul marocan, o
cauză de anulare a căsătoriei, precum şi faptul că o căsătorie poate fi catalogată drept
simulată (în speţă, de convenienţă), printr-un ansamblu de prezumţii, importante,
precise şi concordante, de unde se deduce că soţul a consimţit căsătoriei nu pentru a
crea un cămin, ci având drept scop unic obţinerea autorizării, din partea autorităţilor
belgiene, de a se stabili în Regat; - Observând că elementele cauzei indică acest lucru,
precum şi faptul că, mai întâi, reclamantul recunoaşte că a minţit asupra vârstei,
afirmând că are 24 de ani (când, de fapt, avea 37 – a se vedea scrisoarea din 4 martie
1991); - Având în vedere că această din urmă scrisoare, precum şi cea scrisă de
reclamantă la data de 20 septembrie 1990 şi adresată reclamantului, evidenţiază că
părţile nu s-au văzut niciodată înaintea sosirii reclamantei în Maroc în vederea
celebrării căsătoriei; - Văzând că, prin apărările făcute, nu se contestă că, după
căsătorie, reclamanta s-a întors în Belgia, în timp ce reclamantul a rămas în Maroc şi
nici că părţile nu au locuit vreodată împreună nici în Maroc, nici în Belgia, fapt ce duce
la concluzia că mariajul nu a fost consumat vreodată; - Întrucât, dacă obiceiul marocan
interzice coabitarea şi consumarea căsătoriei înainte de celebrarea religioasă,
reclamantul nu dovedeşte că absenţa unui loc de muncă precum şi a vizei de şedere în
Belgia l-ar fi împiedicat să organizeze această nuntă religioasă;
- Din toate aceste considerente, rezultă o căsătorie simulată (de convenienţă, n.n., I.C.),
reclamantul consimţind la căsătorie nu pentru a crea un cămin, ci pentru a-şi facilita
şederea în Belgia; - În baza art. 3 alin. 3 din Codul civil belgian, străinul rezident în
Belgia este, în ceea ce priveşte statutul şi condiţia persoanelor, supus legii sale
naţionale, adică legea naţională comună a soţilor din momentul căsătoriei determină
63
condiţiile de fond şi sancţiunile de nerespectare a acestora; - De asemenea, în baza art.
37 din Codul statutului persoanelor marocane, „căsătoria cu viciu de fond trebuie să fie
anulată înainte sau după ce a fost consumată”; - Ţinând cont şi de aceea că, în
conformitate cu legea marocană, simularea consimţământului de către unul dintre soţi
nu este o cauză de nulitate a căsătoriei; - Nici art. 1 din Codul statutului persoanelor
marocane, care defineşte instituţia căsătoriei, nici art. 4, 5 şi 12 din acelaşi Cod (ce are
drept scop interzicerea practicii tradiţionale a căsătoriilor forţate), şi nici vreo altă
dispoziţie din dreptul marocan nu asimilează simularea consimţământului unei absenţe
totale de consimţământ; - Întrucât, de aici rezultă constatarea instanţei, menţionată în
hotărârea atacată, că „un ansamblu de prezumţii importante, precise şi concordante,
stabileşte că reclamantul a consimţit la căsătorie, nu pentru a crea un cămin, ci cu unicul
scop de a obţine din partea autorităţilor belgiene facilitarea stabilirii în Regat”, lucru
care nu justifică în mod legal decizia de anulare a căsătoriei între părţi;
- Sentinţa Curţii de apel constată, de asemenea, că părţile sunt amândouă de
naţionalitate marocană şi că li se aplică legea lor naţională; - Deoarece art. 1 din
Mudawwana (Codul statutului persoanelor marocane) defineşte căsătoria în termenii
arătaţi mai sus, precum şi văzând prevederile art. 4 alin. 1 că „o căsătorie este
considerată valabilă prin schimbul de consimţământ al părţilor” şi ale art. 37 că „o
căsătorie cu viciu de fond trebuie să fie anulată...”; - După ce a examinat motivele care
l-au determinat pe reclamant să se căsătorească cu pârâta, Curtea de apel
concluzionează că „a fost vorba despre o căsătorie simulată, reclamantul consimţind
căsătoriei, nu cu scopul de a crea un cămin, ci de a-şi facilita stabilirea în Belgia”; -
 Constatându-se că reclamantul nu a respectat instituţia căsătoriei, aşa cum e definită în
art. 1 din Mudawwana, Curtea de apel şi-a justificat legal decizia de a declara nulă
Drepturile căsătoria încheiată între părţi.
străinilor Din toate aceste motive, Curtea de Casaţie a respins recursul.
Curtea de Casaţie din Belgia (Secţia I-a), 23 februarie 1995

În „Revue Critique de Droit International Privé”, nr. 2/1996; p. 305
8.2.1. Drepturile străinilor în România
a. drepturile și libertățile democratice fundamentale sunt prevăzute atât de art. 22-53

din Constituția României, cât și în reglementări internaționale completate cu
dispoziții cuprinse în reglementări interne cu caracter special.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 preia și dezvoltă
reglementările cadru constituționale, consacrând următoarele drepturi ale străinilor
în România:
- protecția generală a persoanelor și averilor;
- dreptul străinilor aflați legal în România de a se deplasa liber și de a-și stabili
oriunde pe teritoriul țării reședința sau, după caz, domiciliul;
- dreptul străinilor care locuiesc legal în România de a reintra în țară pe durata
valabilității permisului de ședere;
- dreptul de a beneficia de măsuri de protecție socială al celor ce au domiciliul
/reședința în România;
- dreptul de a solicita și a beneficia de înscrierea corectă a datelor personale în
documentele eliberate de Autoritatea pentru străini;
64
- dreptul de a beneficia de instruire al străinilor cuprinși în învățământul de
toate gradele.
Restrângerea exercitării drepturilor și libertăților democratice poate fi
dispusă numai prin lege și numai dacă se impune pentru apărarea securității
naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților
cetățenilor; pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unor
calamități naturale, ale unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav.
 Excepție de la regimul național aplicabil străinilor este faptul că aceștia nu

beneficiază de drepturi politice. De aceea ei nu au drepturi electorale și nu pot fi
Obligațiile
aleși în funcții și demnități publice.
străinilor
b. drepturi civile prevăzute de Constituție și legi interne, precum dreptul de
proprietate, moștenire, etc.;
c. alte drepturi de care beneficiază străinii veniți în România sunt strâns legate de
activitatea comercială. În condițiile legii, străinii pot desfășura acte de comerț cu
caracter de profesie (având calitatea de comercianți), pot fi angajați (în baza unui
permis de muncă eliberat de autoritățile competente), pot încheia acte juridice, etc.
8.2.2. Obligațiile străinilor în România
Conform dispozițiilor art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

194/2002, străinii au următoarele obligații :
- pe timpul șederii lor în România, străinii sunt obligați să respecte legislația
română;
- nu pot organiza pe teritoriul României partide politice ori alte organizații sau
grupări similare acestora și nici nu pot face parte din acestea, nu pot ocupa funcții
și demnități publice și nu pot iniția, organiza sau participa la manifestații ori
întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale ; nu pot finanța
partide, organizații, grupări sau manifestații ori întruniri;
- străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru care
li s-a acordat dreptul de a intra și rămâne în țară, de a nu rămâne peste perioada
pentru care li s-a aprobat dreptul de ședere, precum și să depună toate diligențele
necesare pentru a ieși din România până la expirarea acestei perioade;
- străinii care intră pe teritoriul statului român sau care ies de pe acesta au
obligația de a se supune controlului pentru trecerea frontierei de stat, potrivit legii;
- străinii aflați pe teritoriul României au obligația de a se supune, în condițiile
legii, controlului organelor de poliție și al celorlalte autorități publice competente.
8.2.3. Intrarea străinilor în România
Intrarea străinilor în România necesită anumite documente, recunoscute de

lege, pentru trecerea frontierei de stat, precum și o viză de intrare în țară. Actele
pentru trecerea frontierei acceptate de statul român, sub condiția de a atesta
identitatea și cetățenia ori calitatea de apatrid a posesorului, sunt enumerate în art.
10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, respectiv:
65
- pașapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar sau alte documente
similare eliberate, la standardele cerute de practica internațională, de către statele,
teritoriile sau entitățile internaționale recunoscute de România;
- cartea de identitate sau alte documente similare, pe bază de reciprocitate sau
unilateral, pentru cetățenii aparținând statelor stabilite prin hotărâre a Guvernului
României;
- documente de călătorie ale refugiaților, eliberate în baza Convenției de la
Geneva din 1951 privind statutul refugiaților și documentele de călătorie eliberate
străinilor cărora li s-a acordat protecție umanitară condiționată;
- documente de călătorie ale apatrizilor, eliberate de statul în care aceștia își au
domiciliul.
Condițiile care trebuie îndeplinite de străini pentru a intra în România, conform
dispozițiilor Ordonanței sunt :
a. să posede un document valabil de trecere a frontierei de stat, acceptat de statul
român;
b. să posede viza română acordată în condițiile ordonanței sau, după caz, permis
de ședere valabil, dacă prin înțelegere internațională nu s-a stabilit altfel;
c. să prezinte documente care justifică scopul și condițiile șederii în țară și fac
dovada unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreținere în perioada
șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau tranzitul către un alt stat
în care există siguranța că li se va permite intrarea;
d. prezintă garanții că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinație
dacă vor părăsi teritoriul României, în cazul străinilor aflați în tranzit;
e. nu sunt incluși în categoria străinilor împotriva cărora s-a luat măsura
interzicerii intrării în România sau care au fost declarați indezirabili;
f. nu au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obținerea vizei
sau, după caz, la intrarea pe teritoriul României ori nu au încercat să treacă
frontiera României cu documente false;
g. pe numele lor nu au fost introduse alerte în Sistemul Informatic Schengen în
 scopul refuzării intrării;

Nepermiterea
intrării
h. nu prezintă pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori
morala publică.
Intrarea
străinilor în Prevederile ordonanței nu se aplică străinilor care staționează în zonele de
străinilor
România tranzit internațional ale aeroporturilor, în zonele de tranzit la frontiera de stat sau în
centrele de cazare care au regimul zonei de tranzit ori pe ambarcațiunile ancorate
în porturi maritime și fluviale.
Cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene li se poate permite intrarea
pe teritoriul României, fără a prezenta documente care să justifice scopul și
condițiile șederii lor, aceștia neavând obligația de a face dovada mijloacelor
necesare pentru întreținere și nici garanții.
1. Nepermiterea intrării în România a străinilor are loc în unele situații
semnalate în art.8 al Ordonanței de urgență a Guvernului, și apreciată ca
atare de către autoritățile competente:
a. în mod obligatoriu când:
- străinii nu îndeplinesc condițiile de la art. 6, alin. (1);
66
- sunt semnalați de organizații internaționale la care România precum și de
instituții specializate în combaterea terorismului că finanțează, pregătesc ori
sprijină în orice mod sau comit acte de terorism;
- există indicii că fac parte din grupuri infracționale organizate cu caracter
transnațional sau sprijină activitatea acestor grupuri;
- există motive serioase să se considere că au săvârșit infracțiuni împotriva păcii
și omenirii sau crime de război ori crime împotriva umanității prevăzute în
convenții la care România este parte;
b. la aprecierea organelor poliției de frontieră, dacă:
- au săvârșit infracțiuni în perioada altor șederi în România sau în străinătate,
împotriva statului sau a unui cetățean român;
- au introdus sau au încercat să introducă ilegal în România alți străini;
- suferă de maladii care pot pune în pericol grav sănătatea publică, stabilite prin
ordin al ministrului sănătății.
Dispozițiile art. 9 ale aceluiași act normativ prevăd că “Străinului căruia i-
 a fost refuzată intrarea în România este obligat să părăsească imediat punctul de
Regimul trecere a frontierei de stat către țara de origine sau orice altă destinație pe care o
vizelor dorește, cu excepția teritoriului României. În cazul în care părăsirea imediată a
punctului de trecere a frontierei nu este posibilă, organele poliției de frontieră iau
măsura cazării străinului într-un spațiu sau loc amenajat în acest scop în zona de
tranzit, pus la dispoziție de administratorul punctului de trecere a frontierei, până
la încetarea motivelor care fac imposibilă plecarea, dar nu mai mult de 24 de ore
de la data cazării”.
8.4. Regimul acordării vizelor

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, privind regimul străinilor
în România, reglementează în capitolul III regimul acordării vizelor.
Viza reprezintă autorizația dată titularului de a intra pe teritoriul României
și materializată prin aplicarea unui autocolant ori a unei ștampile pe un document
de trecere a frontierei de stat, valabil, ce permite străinului să se prezinte la punctul
de trecere a frontierei în vederea solicitării tranzitului sau a șederii temporare, cu
îndeplinirea condițiilor legale, fără a exista vreunul dintre motivele nepermiterii
intrării în România.
Viza se acordă la cerere, iar în funcție de scopul declarat poate fi:
a) viză de tranzit aeroportuar, identificată prin simbolul A;
b) viză de tranzit, identificată prin simbolul B;
c) viză de scurtă ședere, identificată prin simbolul C;
d) viză de lungă ședere, identificată prin anumite simboluri, în funcție de
activitatea pe care urmează să o desfășoare străinul în România: desfășurarea de
activități economice, identificată prin simbolul D/AE; desfășurarea de activități
profesionale, identificată prin simbolul D/AP; desfășurarea de activități comerciale,
identificată prin simbolul D/AC; angajare în muncă, identificată prin simbolul
D/AM; studii, identificată prin simbolul D/SD; reîntregirea familiei, identificată
prin simbolul D/VF; intrarea în România a străinilor căsătoriți cu cetățeni români,
67
identificată prin simbolul D/CR; activități religioase sau umanitare, identificată prin
simbolul D/RU; viză diplomatică și viză de serviciu, identificate prin simbolul DS;
alte scopuri, identificată prin simbolul D/AS.
Viza de tranzit aeroportuar este obligatorie pentru cetățenii statelor
cuprinse în lista care se întocmește de către Ministerul Afacerilor Externe în acord
cu reglementările Uniunii Europene.
Viza de tranzit permite unui străin să tranziteze teritoriul României; ea
poate fi eliberată pentru unul sau două tranzituri fără ca durata fiecărui tranzit să
depășească 5 zile.
Viza de scurtă ședere permite străinilor să solicite intrarea pe teritoriul
României, pentru alte motive decât imigrarea, în vederea unei șederi neîntrerupte
sau a mai multor șederi, a căror durată să nu depășească 90 de zile, în decurs de 6
luni de la data primei intrări. Acest tip de viză poate fi eliberat cu una sau mai multe
intrări.
Când data intrării pe teritoriul României nu poate fi stabilită pe baza
mențiunilor din documentul de călătorie al străinului, Autoritatea pentru străini
procedează potrivit prevederilor art. 11 din Regulamentul Parlamentului European
și al Consiliului nr. 562/2006 privind crearea unui Cod Comunitar asupra regulilor
ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere (Codul Frontierelor
Schengen), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 105 din
13 aprilie 2006.
Viza de scurtă ședere se acordă pentru următoarele scopuri: misiune -
străinilor care, pentru rațiuni ce țin de funcția lor politică; turism; vizită; transport;
activități sportive; activități culturale, științifice, umanitare, tratament medical de
scurtă durată.
Viza de lungă ședere se acordă străinilor pe o perioadă de 90 de zile pentru:
desfășurarea de activități economice; desfășurarea de activități profesionale;
desfășurarea de activități comerciale; angajare în muncă; studii; reîntregirea
familiei; activități religioase sau umanitare; alte scopuri.
Viza diplomatică și viza de serviciu permit intrarea în România, pentru
ședere, de lungă durată, străinilor titulari ai unui pașaport diplomatic, respectiv de
serviciu, care urmează să îndeplinească o funcție oficială ca membri ai unei
reprezentanțe diplomatice sau ai unui oficiu consular al statului de apartenență în
România.
Viza colectivă este o viză de tranzit sau de scurtă ședere acordată în scop
turistic și pentru o perioadă care să nu depășească 30 de zile, eliberată unui grup de
străini format din minimum 5 persoane și maximum 50, constituit anterior
solicitării, cu condiția ca membrii acestuia să intre, să rămână și să părăsească
 teritoriul României în grup.
Tipuri de
vize
8.4.1. Șederea străinilor în România
Dreptul de ședere, conform legislației române, are două forme: temporară și
permanentă.
68
a. Dreptul de ședere temporară
Conform dispozițiilor art.11 al Ordonanței de urgență a Guvernului
nr.194/2002, străinii aflați temporar în mod legal în România pot rămâne pe
teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de ședere
stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul de ședere.
Dreptul de ședere temporară se poate prelungi de către Oficiul Român
pentru Imigrări sau de formațiunile sale teritoriale, în mod succesiv, pentru perioada
de până la 1 an, dacă străinul îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a
rămâne în România.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 stabilește, conform
dispozițiilor Cap. IV, Secțiunea I, art. 50-68, condiții speciale ce trebuie îndeplinite
pentru prelungirea dreptului de ședere temporară în România, în funcție de tipul
vizei de care beneficiază străinul solicitant.
b. Dreptul de ședere permanentă

Dreptul de ședere permanentă se acordă, la cerere și în condițiile legii, pe
perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere.
Conform art. 71, alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002,
dreptul de ședere permanentă se acordă străinilor, dacă îndeplinesc cumulativ
următoarele condiții:
- au avut o ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori
depunerii cererii;
- fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net pe
economie, cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români;
- fac dovada asigurării sociale de sănătate;
- fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, cu excepția străinilor membri de
familie ai cetățenilor români;
- cunosc limba română cel puțin la un nivel satisfăcător;
-nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.
Pentru cei interesați, art. 71 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
 194/2002 stabilește documentele care trebuie să însoțească cererea-tip care se

depune, personal, de către solicitantul dreptului de ședere permanentă, la
Șederea
formațiunile teritoriale ale Oficiul Român pentru Imigrări
Străinilor
în În condițiile legii, cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă poate
România fi respinsă, anulată sau revocată, dacă se constată că nu sunt îndeplinite condițiile
impuse. Refuzul se comunică, în scris, solicitantului, în termen de 15 zile lucrătoare
de la soluționarea cererii. Refuzul acordării dreptului de ședere permanentă poate fi
atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București;
ea nu are efecte juridice asupra dreptului de ședere a străinului.
Oficiul Român pentru Imigrări anulează, prin decizie motivată, dreptul de
ședere permanentă sau temporară în România dacă: la data acordării dreptului de
ședere permanentă sau a prelungirii dreptului de ședere temporară, străinul nu
îndeplinea condițiile prevăzute de lege în acest sens; ori dacă dreptul de ședere
permanentă sau prelungirea dreptului de ședere temporară au fost obținute prin
folosirea de informații false, documente false sau falsificate sau alte mijloace
69
ilegale; dacă dreptul de ședere a fost obținut în baza unei căsătorii de conveniență,
constatată în condițiile art. 64, adică cu scopul de a eluda condițiile de intrare și
ședere a străinilor și de a obține dreptul de ședere pe teritoriul României, ori dacă
străinul a fost îndepărtat anterior de pe teritoriul nostru și a reintrat, sub o altă
identitate, în perioada de interdicție.
Decizia de anulare sau revocare a dreptului de ședere a străinului care se află
pe teritoriul României se comunică fie de către Oficiul Român pentru Imigrări,
printr-o dispoziție de părăsire a teritoriului, prevăzută la art. 80 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 194/2002 în cazul străinului care se află pe teritoriul
României, fie de către Poliția de Frontieră Română, străinului care se prezintă la
frontieră cu scopul de a intra în România, prin comunicarea de nepermitere a
intrării.
Dreptul de ședere permanentă încetează: în cazul anulării sau revocării; la
obținerea unui drept de ședere permanentă pe teritoriul altui stat; în cazul absenței
de pe teritoriul statului român pe o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, cu
excepția situației în care, în această perioadă, titularul a beneficiat de drept de ședere
temporară într-un stat membru al Uniunii Europene; d) în cazul absenței de pe
teritoriul statului român pe o perioadă mai mare de 6 ani consecutivi, chiar dacă în
această perioadă a beneficiat de un drept de ședere temporară pe teritoriul unui stat
membru al Uniunii Europene.
Documentele ce pot fi eliberate străinilor sunt: permisele de ședere și cărțile de
rezidență. Conform dispozițiilor art.107 alin.1, din Ordonanța mai sus amintită,
există: permis de ședere temporară; permis de ședere în scop lucrativ și permis de
ședere permanentă. Documentul dovedește identitatea străinului, adresa de
reședință sau de domiciliu și atestă existența dreptului de ședere în România, scopul
și durata pentru care i-a fost acordat acest drept.
8.4.2. Ieșirea străinilor din România

Ieșirea din țară a străinilor care au cetățenia mai multor state se face pe baza
documentului de trecere a frontierei de stat cu care au intrat.
Străinului nu i se permite ieșirea din țară când: este învinuit sau inculpat
într-o cauză penală și se dispune instituirea măsurii interdicției de părăsire a
localității sau a țării; dacă a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.
În aceste situații, măsura de a nu permite ieșirea de pe teritoriul României
va fi luată de organul competent din cadrul Ministerului Administrației și Internelor
numai în baza solicitării scrise a procurorului, a instanțelor judecătorești și a
organelor prevăzute de lege care au atribuții de punere în executare a pedepsei
închisorii.
Realizarea nepermiterii ieșirii din țară se face prin: a) instituirea
consemnului nominal în sistemul de evidentă a traficului la frontiera de stat și
aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ștampilei cu simbolul "C"
de către Oficiul Român pentru Imigrări.
70
8.4.3. Îndepărtarea străinilor din România
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.194/2002 reglementează modul
îndepărtării străinilor de pe teritoriul României prin: returnare și prin punere în
aplicare a prevederilor hotărârii instanței prin care străinul a fost declarat indezirabil
ori s-a dispus măsura de siguranță a expulzării.
Măsurile de îndepărtare a străinilor prevăzute de Ordonanța de urgență a
Guvernului 194/2002 sunt:
- declararea ca indezirabil a străinului;
- îndepărtarea sub escortă a străinului;
- repatrierea voluntară umanitară asistată;
- expulzarea străinului.
1.Declararea ca indezirabil
Declararea ca indezirabil este măsura care se dispune împotriva unui străin ce
a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare
activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică.
Măsura se dispune de Curtea de Apel București, la sesizarea procurorului anume
desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
2.Decizia de returnare
Constituie actul administrativ al Oficiului Român pentru Imigrări sau al
formațiunilor sale teritoriale prin care străinii prevăzuți în art. 81 alin.1 al Ordonanța
de urgență a Guvernului nr.194/2002, sunt obligați să părăsească teritoriul
României.
Documentul dă posibilitatea străinului să părăsească țara neînsoțit, într-un
anumit interval de timp, respectiv 15, 30 sau 90 de zile de la data comunicării
deciziei de returnare. Decizia de returnare poate fi contestată în termen de 10 zile
de la data comunicării la Curtea de Apel București.
3.Îndepărtarea sub escortă a străinilor
 Îndepărtarea sub escortă se realizează, de către personalul specializat

Oficiului Român pentru Imigrări, prin însoțirea străinului până la frontieră, pentru
Îndepărtarea
cei care: nu au părăsit voluntar teritoriul României la expirarea termenului deciziei
străinilor
din România de returnare; au trecut ilegal frontiera de stat; au fost declarați indezirabili;
împotriva cărora a fost dispusă expulzarea.
4.Repatrierea voluntară umanitară asistată
Străinii aflați pe teritoriul României care nu dispun de mijloace financiare, pot

solicita sprijinul Oficiului Român pentru Imigrări și a organizațiilor internaționale
cu atribuții în domeniu, pentru repatrierea voluntară umanitară asistată. Acești
străini sunt incluși în programele Oficiului Român pentru Imigrări si li se eliberează
certificate de repatriere.
71
5.Expulzarea străinilor
Expulzarea constă în îndepărtarea silită a infractorului străin de pe teritoriul
Românei în condițiile prevăzute de Codul penal ( art. 66 alin.1 lit. d.) și de Codul
de procedură penală ( art. 563). Dreptul de ședere al străinului încetează de drept la
data la care a fost dispusă măsura expulzării. Instanța de judecată poate dispune ca
străinul să fie luat în custodie publică, până la efectuarea expulzării, fără ca perioada
acestei măsuri să depășească 2 ani.
Expulzarea străinului se face, de regulă, către țara al cărei cetățean este, ori,
dacă nu are cetățenie, către țara în care își are domiciliul. În orice caz, expulzarea
se face cu o destinație precisă, într-o anumită țară, și nu doar prin scoaterea în afara
granițelor țării.
În dreptul internațional public, expulzarea reprezintă acel “act prin care un stat
obligă un străin să părăsească, într-un timp determinat sau imediat, teritoriul său,
cu interdicția de a reveni”.
8.4.4.Alte măsuri aplicabile străinilor

Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere temporară a libertății
de mișcare pe teritoriul statului român, dispusă împotriva străinului care nu a putut
fi îndepărtat sub escortă în termenul prevăzut de lege, precum și împotriva
străinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanța a dispus
expulzarea.
Perioada maximă de luare în custodie publică a străinilor împotriva cărora s-a
dispus măsura returnării nu poate depăși 6 luni.
Străinii luați în custodie publică vor fi introduși în centre de cazare, care sunt
locuri închise, special amenajate, administrate de Oficiul pentru Imigrări.
Tolerarea rămânerii pe teritoriul României reprezintă permisiunea de a rămâne
pe teritoriul țării acordată de Oficiul pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de
ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul nostru.
Străinii pot fi tolerați în următoarele situații: când împotriva lor s-a dispus
măsura returnării și nu au putut fi îndepărtați în termen de 6 luni; împotriva lor
instanța a dispus expulzarea, nu au putut fi expulzați în termen de 2 ani de la data
la care au fost luați în custodie publică; atunci când prezența temporară pe teritoriul
României a acestora este cerută de interese publice importante; sunt învinuiți sau
inculpați într-o cauză penală și a fost dispusă interdicția de părăsire a localității sau
țării ori au fost condamnați prin hotărâre judecătorească definitivă și au de executat
o pedeapsa privativa de libertate și nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege
pentru acordarea permisului de ședere.
Interzicerea intrării străinului pe teritoriul României – Concomitent cu
emiterea deciziei de returnare sau punerea în aplicare a măsurii de expulzare,
Oficiul pentru Imigrări poate dispune și interzicerea intrării în România, pentru o
perioadă determinată.
Aplicarea măsurii de interzicere a intrării se realizează, în toate cazurile, prin
instituirea consemnului nominal la punctele de trecere a frontierei de stat.
72
Ca și celelalte măsuri, interzicerea intrării în România poate fi contestată de
către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de
competență se află formațiunea care a dispus această măsură.
a. Regimul juridic aplicabil unor categorii speciale de străini

În conformitate cu dispozițiile art.118 alin1 lit. b și art. 120-122 din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, următoarelor categorii de străini
li se aplică un regim juridic distinct: străinii cu drept de ședere permanentă în statele
membre ale Uniunii Europene; membrii de familie a străinilor cu drept de ședere
permanentă în statele membre ale Uniunii Europene; străinii victime ale traficului
de migranţi sau ale infracțiunii de facilitare a șederii ilegale a străinilor pe teritoriul
României; străinii minori neînsoțiți.
b.Străinii cu drept de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii Europene

Astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 128 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 194/2002, străinii, cetățeni ai unor state terțe sau apatrizi, cu drept
de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii Europene, pot intra și rămâne
pe teritoriul statului român, pentru o perioadă de 90 de zile în decurs de 6 luni, fără
obligativitatea obținerii unei vize de intrare.
c.Membrii de familie ai străinilor cu drept de ședere permanentă în state membre

U. E.
Membrii de familie ai străinilor prevăzuți la art. 128, care au un drept de
ședere temporară în scopul reîntregirii familiei într-un stat membru al Uniunii
Europene, pot intra în România în baza unei vize de lungă ședere acordată în același
scop de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, cu
îndeplinirea condițiilor generale de acordare a vizelor, precum și cu prezentarea
dovezilor privind dreptul de ședere pe teritoriul statului membru al Uniunii
Europene în această calitate.
d.Străinii victime ale traficului de persoane, traficului de migranţi sau alte

 infracțiuni de facilitare a șederii ilegale a străinilor pe teritoriul României
Categorii Străinilor victime ale traficului de persoane și traficului de migranţi, precum
speciale de și ale infracțiunii prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002 sub denumirea de „facilitarea
străini șederii ilegale a străinilor pe teritoriul României”, li se poate acorda un permis de
ședere temporară, chiar dacă au intrat ilegal în România, la solicitarea procurorului
sau instanței de judecată dacă: manifestă o intenție clară de a coopera cu autoritățile
române pentru a facilita identificarea și tragerea la răspundere penală a
participanților la săvârșirea infracțiunilor ale căror victime sunt; au încetat relațiile
cu persoanele suspectate de comiterea infracțiunilor ale căror victime sunt;
acordarea dreptului de ședere este oportună pentru derularea investigațiilor
judiciare; șederea acestora în România nu prezintă pericol pentru ordinea publică și
securitatea națională.
Dreptul de ședere poate fi acordat, pentru o perioadă de 6 luni, cu
posibilitatea prelungirii.
73
e.Străinii minori neînsoțiți
În cazul străinilor minori care intră neînsoțiți și care rămân neînsoțiți după
intrarea în România, Oficiul pentru Imigrări și formațiunile sale teritoriale trebuie:
să stabilească identitatea și modul de intrare în țară; să le asigure reprezentarea
printr-o instituție competentă care asigură protecția și îngrijirea necesară, inclusiv
cazarea în centre speciale de ocrotire; să se ia măsuri de identificare a părinților,
indiferent de locul de reședință al acestora, în scopul reunificării familiale; până la
identificarea părinților, minorii de vârstă școlară au acces la sistemul de învățământ;
în cazul neidentificării părinților sau a altor rude, i se acordă dreptul de ședere
temporară în România.
Exemplu practic:
Jurisprudenţă:
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 85 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România,
excepţie ridicată de Ramazan Akkaya în Dosarul nr. 1.438/2005 al Curţii de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca fiind
neîntemeiată. Arată în acest sens că liberul acces la justiţie nu înseamnă accesul la toate
structurile judecătoreşti, la toate mijloacele procedurale de înfăptuire a justiţiei şi nici
la toate căile de atac.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 30 mai 2005, pronunţată în Dosarul nr. 1.438/2005, Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 85 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, excepţie ridicată de Ramazan Akkaya într-o
cauză ce are ca obiect o contestaţie la ordonanţa de declarare a indezirabil.
În motivarea excepţiei, autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate prevăd o
singură cale de atac împotriva ordonanţei de declarare ca indezirabil a unui străin, fiind
exclus dublul grad de jurisdicţie, ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2),
coroborate cu art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie, precum şi reglementărilor din
art. 6 §1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
şi din art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la această convenţie.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază
că nu sunt întemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei,
deoarece principiul dublului grad de jurisdicţie nu este inclus ca atare în Constituţie şi
nici în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar
prevederile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 nu au incidenţă în cauză.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de
sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire
la excepţia ridicată.
Guvernul consideră că excepţia ridicată nu este întemeiată, întrucât art. 6 §1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede
componente ale bunei administrări a justiţiei, care sunt în totalitate respectate şi prin
dispoziţiile legale criticate.
74
Arată că această convenţie prevede obligativitatea dublului grad de jurisdicţie numai
pentru soluţionarea cauzelor penale, ca şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7, iar
declararea unui străin ca fiind indezirabil are loc în cadrul unei proceduri
administrative.
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale sunt constituţionale. Arată, în acest
sens, că obligativitatea dublului grad de jurisdicţie este prevăzută numai pentru cauzele
penale.
Invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, conform căreia accesul la
justiţie nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte
justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor
judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a
legiuitorului.
Apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin sub nici un aspect principiului
neretroactivităţii legii.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de
vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului
Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi
dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile
Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea
nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 85 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.201 din 8 martie 2004,
prevederi care au următorul cuprins: "(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate
fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de
la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Instanţa se pronunţă în termen de 3
zile de la data primirii cererii. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a
ordonanţei de declarare ca indezirabil a străinului. În cazuri bine justificate şi pentru a
se preveni producerea de pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună
suspendarea executării ordonanţei de declarare ca indezirabil, până la soluţionarea
acţiunii.
Instanţa va soluţiona cererea de suspendare, de urgenţă, hotărârea pronunţată în acest
caz fiind executorie de drept." Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate
încalcă prevederile art. 11 alin. (2), art. 15 alin. (2) şi ale art. 20 din Constituţie, care au
următorul conţinut:
- Art. 11 alin. (2): "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.";
- Art. 15 alin. (2): "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.";
- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor
fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile." De asemenea, autorul excepţiei consideră că
dispoziţiile de lege criticate sunt contrare şi prevederilor art. 6 §1 din Convenţia pentru
75
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi celor ale art. 2 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie, care au următorul cuprins:
- Art. 6 §1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public
şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei
părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-
o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă
atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei."
- Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale: "1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de
către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a
condamnării de către o jurisdicţie superioară.
Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt
reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum
acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de
către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui
recurs împotriva achitării sale." Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
Constituţională constată că aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează a fi
respinsă pentru următoarele considerente: Art. 126 alin. (2) din Convenţie prevede:
"Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai
prin lege", iar potrivit art. 129 din Legea fundamentală, căile de atac pot fi exercitate în
condiţiile legii. În consecinţă, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului stabilirea
procedurii de judecată, precum şi a căilor de atac. Legiuitorul poate opta în mod
suveran, în considerarea naturii, importanţei şi a particularităţilor diferitelor cauze
supuse judecăţii, cu privire la gradele de jurisdicţie ce urmează a fi parcurse şi cu privire
la numărul şi natura căilor de atac ce pot fi exercitate de părţile interesate nemulţumite.
Constituţia nu reglementează gradele de jurisdicţie şi nici numărul ori natura căilor de
atac care pot fi exercitate. Art. 21 alin. (1) din Constituţie consacră liberul acces la
justiţie al oricărei persoane pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor ori a intereselor
sale legitime. Acest drept fundamental nu impune şi accesul la toate structurile
judecătoreşti, la toate mijloacele procedurale de înfăptuire a justiţiei şi nici la toate căile
de atac prevăzute pentru diferite cauze. În acest sens Curtea Constituţională a statuat
constant în jurisprudenţa sa, cum ar fi, de exemplu, în Decizia nr.464/2003, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.3 din 5 ianuarie 2004, şi în Decizia
nr.171/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.388 din 9 mai
2005.
Tratatele ratificate de România fac, într-adevăr, parte din dreptul intern, iar în caz de
neconcordanţă între prevederile tratatelor şi convenţiilor internaţionale referitoare la
drepturile omului, la care România este parte, şi reglementările din dreptul intern, au
prioritate cele internaţionale. Însă nici una dintre reglementările internaţionale nu
impune mai multe grade de jurisdicţie, ci doar accesul liber la justiţie. Excepţie fac
prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, care, pentru cauzele penale, stabilesc dreptul persoanei
declarate vinovate de o instanţă judecătorească să se adreseze cu un recurs efectiv la o
76
instanţă superioară. Curtea constată însă că procedura la care se referă textul de lege
criticat pentru neconstituţionalitate are caracter administrativ.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 85 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) din
Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât textul constituţional
nu poate fi reţinut ca pertinent pentru soluţionarea excepţiei.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul al art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4)
din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 85 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie
ridicată în faţa Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi
fiscal de Ramazan Akkaya în Dosarul nr. 1.438/2005.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 octombrie 2005.
Test de autoevaluare:
1. Explicați sensul expresiei:”indezirabil”

2. Explicați sensul expresiei: ”clauza națiunii cele mei favorizate”

3. Dicționar de drept internațional public, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1982, p. 137-138.
4. OUG nr. 194/2002, republicată.
77
NORME CONFLICTUALE PRIVIND PERSOANA FIZICĂ
ȘI
PERSOANA JURIDICĂ
1.Cuprins
2.Obiectiv general
4.Dezvoltarea temei
 Cuprins:
9.1. Starea și capacitatea persoanelor fizice ...........................................................79
9.1.1. Noțiune..............................................................................................................79
9.1.2. Starea civilă…………………………………………………………………..79
9.1.3. Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă.............................................79
9.1.4. Legea aplicabilă persoanei fizice………………………………....................80
9.1.5. Teoria interesului național..............................................................................80
9.1.6. Capacitatea prsoanei fizice în dreptul international privat român………81
9.1.7.Numele persoanei fizice....................................................................................81
9.1.8. Domiciliul persoanei fizice..............................................................................82
Test de autoevaluare ..................................................................................................83
9.2. Regimul persoanelor juridice............................................................................83
9.2.1. Noțiuni generale...............................................................................................83
9.2.2. Naționalitatea persoanei juridice...................................................................84
9.2.3. Schimbarea naționalității persoanei juridice………………………………84
9.3. Domeniul de aplicare a legii naționale a persoanei juridice...........................85
9.3.1. Statutul personal al persoanei juridice..........................................................85
9.3.2. Condiția juridică a persoanei juridice...........................................................85
9.3.3. Recunoașterea persoanei juridice străine.....................................................85
Temă de control...........................................................................................................86
= 4 ore
 Obiectiv general: Această unitate de învățare urmăreşte să ofere studentului

elementele de bază pentru înțelegerea problemelor legate de persoana fizică și
persoana juridică în dreptul internațional privat român.
- să definească conceptul de:domiciliu, reședință, nume, capacitatea persoanei fizice.
- să identifice în mod corect legea aplicabilă persoanei fizice
- să definească conceptul de: capacitate a persoanei juridice, sediul principal, filiație.
etc.
-să identifice în mod corect legea aplicabilă persoanei juridice.
78
DEZVOLTAREA TEMEI
9.1. Starea ți capacitatea persoanelor fizice

9.1.1. Noțiune
Prin „statut personal” în dreptul internațional privat se înțeleg starea civilă,
capacitatea și relațiile de familie ale persoanei fizice. Elementele componente ale
stării civile sunt inerente persoanei.
Starea civilă a persoanei fizice rezultă din actele și faptele de stare civilă.
Orice persoană are capacitate civilă, adică are aptitudinea de a fi titular de drepturi
și obligații. Capacitatea civilă este alcătuită din capacitatea de folosință și
 capacitatea de exercițiu.
Statut
9.1.2. Starea civilă
personal
„Starea civilă cuprinde un ansamblu de elemente prin care se individualizează o
persoană fizică în calitate de subiect de drepturi și obligații și se stabilește poziția
sa juridică față de familia din care face parte.”
Faptele juridice care determină starea civilă sunt nașterea și moartea iar actele de
stare civilă sunt: căsătoria, recunoașterea filiației, adopția și hotărârile
judecătorești care atestă starea civilă.
 Actele și faptele de stare civilă se înregistrează în registre speciale, pe baza

acestora se emit certificate de naștere și de căsătorie titularilor și certificate de
Stare civilă
deces membrilor familiilor, ori altor persoane împuternicite prin procura.
9.1.3. Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă este reglementată de legea

națională, însă dacă există un element de extraneitate intervine:
 legea locului încheierii actului juridic – locus regit actum;

legea autorității care efectuează înregistrarea conform regulii actor regit actum;
Înregistrarea
Dacă actele sau faptele de stare civilă conțin un element de extraneitate, se
actelor de
stare civilă disting trei situații:
pentru înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă privind străinii și apatrizii
în România se aplică aceleași reglementări ca și pentru români, respectiv Legea
nr. 119/1996 privind actele de stare civilă. Actele și faptele respective se
înregistrează la reprezentanțele consulare sau diplomatice ale statului respectiv;
pentru românii aflați în străinătate, actele și faptele de stare civilă se înregistrează
de reprezentanțele diplomatice ori consulare române, iar dacă acestea nu există, la
serviciul local de stare civilă, cu obligația reînregistrării în termen de 6 luni de la
revenirea în țară.
pentru împrejurări deosebite, înregistrarea actelor sau faptelor de stare civilă se
face de comandantul navei sau aeronavei, cu obligația ca la revenirea în țară să le
prezinte, pentru reînregistrare, autorităților competente din primul port sau
aeroport, iar în București, la Primăria Sectorului 1.
79
9.1.4. Legea aplicabilă persoanei fizice
Statutul personal al persoanei fizice – starea civilă, capacitatea și relațiile de
familie. Regimul statutului persoanei fizice este determinat de legea personală a
acesteia (lex personalis). Legea personală prezintă accepțiuni diferite de la un
sistem de drept la altul: unele sisteme acceptă ca lege personală legea țării a cărei
cetățenie o are persoana fizică, deci legea națională (lex patriae); altele adoptă ca
 lege personală legea țării în care persoana fizică și-a stabilit domiciliul (lex
domicilii); iar altele practică un sistem mixt, în sensul că pentru străini capacitatea
Legea
aplicabilă se determină după legea statului unde se găsesc în calitate de străini, iar pentru
persoanei fizice proprii cetățeni aflați în străinătate, după legea națională a persoanei fizice.
În favoarea aplicării lex patriae se invocă ca argumente următoarele :
stabilirea cetățeniei ce reprezintă legătura politico-juridică dintre individ și stat,
fiind în măsură să reglementeze condiția juridică a persoanei fizice;
oferă posibilitatea ocrotirii propriilor cetățeni în afara teritoriului național;
cetățenia fiind legată de interesele statului, acesta determină condiția juridică a
propriilor cetățeni;
În favoarea aplicării lex domicilii sunt argumente precum:
domiciliul stabilit într-o țară exprimă indirect, acordul persoanei fizice de a se
supune legii acelei țări;
unicitatea domiciliului înlătură dezavantajul dublei cetățenii, determinând
aplicarea unei singure legi;
domiciliul reprezintă criteriul unic de determinare a legii personale în cazul
statelor federaţii sau a statelor cu reglementări regionale diferite;
domiciliul exclude diferența dintre cetățeni și străini și permite asimilarea
străinilor imigranți.
Adoptarea unuia dintre sisteme depinde de interesele statelor și contextul social-
politic. În general, țările de imigrare adoptă sistemul legii domiciliului, iar țările
de emigrare, sistemul legii naționale.
În România, a fost adoptat sistemul lex patrie, aplicându-se în subsidiar lex
domicilii pentru situații special prevăzute de lege. Legea română se aplică
cetățenilor străini chiar dacă între timp aceștia au dobândit și o altă cetățenie atât
timp cât ei nu și-au pierdut cetățenia română.
Legea română consfințește principiul ius sangvinis în materie de cetățenie.
Conform acestui principiu copilul din părinți cetățeni români, dobândește și el
aceeași cetățenie. Acest principiul se aplică și în cazul în care doar unul dintre
părinți este cetățean român, celălalt fiind apatrid sau cetățean străin.
9.1.5. Teoria interesului național

Norma conflictuală lex personalis a fost elaborată pentru a exprima dificultățile
pe care le întâmpină coordonarea intereselor naționale cu cerințele securității
juridice pe plan internațional.
Esența teoriei interesului național se opune ca un cetățean să fie prejudiciat ca
urmare a incapacității străinului, atunci când cetățeanul a acționat prudent, fără
ușurință și a fost de bună credință.
80
Temeiurile acestei teorii sunt ocrotirea bunei-credințe a partenerului local;
necunoașterea scuzabilă de către partenerul local a legii naționale a străinului
parte în contract; îmbogățirea fără just temei a străinului în dauna partenerului
local; ocrotirea ordinii juridice în dreptul internațional privat autohton.
9.1.6. Capacitatea persoanei fizice în dreptul internațional privat român
În dreptul român capacitatea persoanei fizice prezintă două aspecte: capacitate de

folosință (aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi și obligații) și capacitate
de exercițiu (aptitudinea de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații prin
încheierea de acte juridice).
 Incapacitățile de folosință sunt considerate speciale și ele lipsesc persoana fizică
Capacitatea de aptitudinea de a avea drepturi și obligații, iar din punctul de vedere al dreptului
Persoanei internațional privat ele sunt supuse unor norme conflictuale diferite, în funcție de
fizice
calificarea care li se aplică.
Incapacitatea de exercițiu a persoanei fizice sau capacitatea restrânsă de exercițiu
este cârmuită de legea națională, indiferent dacă izvorul incapacităților îl
constituie legea sau o hotărâre judecătorească de interdicție.
Capacitatea specială cerută pentru încheierea unui anumit act juridic nu este
reglementată de legea națională, ci de lex causae care se aplică actului juridic
respectiv.
În dreptului internațional privat român, incapacitățile speciale sunt :
- incapacitățile de folosință absolute de a dispune ce sunt supuse legii personale a
persoanei ocrotite (în măsura în care acestea interesează succesiunea, se aplică
legea succesorală)
- incapacitățile de folosință relative de a primi și de a dispune sunt supuse lex
causae, fiind prevăzute în interesul altor persoane
9.1.7. Numele persoanei fizice

Numele reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice care permite
individualizarea persoanei fizice în familie și societate.
Dreptul la nume este un drept personal nepatrimonial și corespunde obligației
legale, conform căreia orice persoană trebuie să poarte un nume.
Conform art. 2576 alin 1 din Codul civil, numele persoanei este cârmuit de legea
sa națională.
Excepții de la această regulă sunt următoarele situații:
 - stabilirea numelui copilului găsit pe teritoriul României este de competenţa
Numele autorității administrative în a cărei rază teritorială a fost găsit copilul, aplicându-se
persoanei regula auctor regit actum.
fizice
- schimbarea numelui pe cale administrativă este supusă regulii lex domicilii și se
soluționează în aceleași condiții pentru străini ca și pentru cetățenii români.
- modificarea numelui de familie ca urmare a modificării stării civile, ca efect al
constatării nulității sau anulării căsătoriei, prin divorț, moartea unui soț, tăgada
paternității, etc. este supusă legii care cârmuiește materia respectivă – lex causae.
81
9.1.8. Domiciliul persoanei fizice
Domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează
în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică.
Domiciliul poate fi de drept comun, legal și convențional.
Domiciliul de drept comun este considerat o situație de fapt, reprezintă locuința
principală a persoanei fizice și poate fi dovedit prin orice mijloace de probă.
Pentru dreptului internațional privat, domiciliul este: un punct de legătură în
 cadrul normei conflictuale lex domicilii în materia statutului persoanei fizice, dar și
Domiciliul un element care atrage competența instanțelor române, în condițiile legii.
persoanei Domiciliul legal, ca măsură de ocrotire a persoanei fizice, este supus legii
fizice naționale a persoanei ocrotite.
Domiciliul convențional este locul stabilit printr-un acord de voință al părților
și este supus legii aplicabile actului juridic.
Exemplu practic:
Solicitarea făcută de o persoană născută în Algeria şi devenită cetăţean
francez, pentru ca actul său de naştere (reconstituit în Franţa, după indicaţiile sale),
să fie rectificat (acesta bazându-se pe o rectificare similară făcută în registrele stării
civile algeriene, dar fără să prezinte în acest sens nici decizia care a fost luată, nici
dovezile care au dus la luarea ei) este inadmisibilă.
Dl D.B., care s-a născut în 30 martie 1941 în Algeria, a dobândit cetăţenia

franceză la data de 27 decembrie 1962.
Procurorul Republicii de la Rhemis Milano (Algeria), a dispus o rectificare în
actul de naştere al lui D.B., în sensul că acesta era născut la 30 martie 1931, şi nu
1941.
Pe 21 martie 1991, D.B. a prezentat preşedintelui Tribunalului de Mare
Instanţă din Nantes o cerere prin care susţinea că actul său de naştere, reconstituit
după indicaţiile sale, şi păstrat la serviciul central de stare civilă, trebuie să fie
rectificat în aceleaşi condiţii.
Cererea a fost respinsă prin ordonanţa din 30 mai 1991, motivându-se că
rectificarea operată în Algeria nu îi era opozabilă dlui D.B., întrucât acesta dobândise
naţionalitatea franceză.
În apel, dl D.B. a cerut, din nou, administrarea unei expertize medico-legale,
întrucât sentinţa atacată (Rennes – 27 aprilie 1992) îi respinsese această cerere şi
confirmase hotărârea primului judecător. Dl D.B. contestă această hotărâre.
Cererea în rectificarea actului de stare civilă a fost respinsă, nu pe motivul
criticat, ci pentru că dl D.B., care invoca rectificarea făcută în registrele de stare civilă
algeriene, nu a prezentat nici decizia care a ordonat această măsură, nici elementele
probatorii în baza cărora ea fusese luată.
Aşadar, hotărârea Curţii de Apel este legală, mai întâi pentru că documentele
prezentate ei erau lipsite de orice valoare probatorie, nefurnizând nici o indicaţie utilă
asupra stării civile a părinţilor apelantului şi, mai apoi, pentru că expertiza solicitată
nu ar fi permis obţinerea unor informaţii pertinente asupra vârstei reale a dlui D.B.,
astfel că judecătorii nu s-au putut pronunţa din lipsă de probe.
Din aceste motive, Curtea de Casaţie a respins recursul.
Curtea de Casaţie (Secţia I-a civilă) din 29 noiembrie 1994,

În „Revue Critique de Droit International Privé”, nr.3/1995, p. 543
82
TEMĂ DE CONTROL
Caz practic:
Aplicarea regulilor de drept internațional privat în cauza C-673/16 Relu Adrian

Coman și alții/Inspectoratul General pentru Imigrări și alții (caz practic) cu privire
la înțelesul noțiunilor de reședință și membru de familie.
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62016CJ0673
și https://www.jurisprudenta.com/dosare-procese/2015/17411q302q2015-302
9.2. Regimul persoanelor juridice
9.2.1.Noțiuni generale
Potrivit dispozițiilor Decretul nr. 31/1954, sunt persoane juridice, în condițiile
legii, “orice organizații care au o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu
propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obștesc”.
Persoanele juridice de drept intern se deosebesc de persoanele juridice de drept
internațional, în timp ce persoanele juridice de drept intern sunt de drept public și
de drept privat, persoanele juridice de drept internațional sunt statele, care pot fi
privite și ca persoane juridice de drept intern privat (când acționează jure gestionis)
 sau public (când acționează jure imperii) și organizațiile inter-guvernamentale.
Persoana Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, este relevantă doar
juridică persoana juridică angrenată în raporturi juridice de drept civil (în sens larg) cu
element de extraneitate, deoarece doar aceste raporturi juridice sunt susceptibile să
genereze probleme ce țin de conflictul de legi.
În literatura de specialitate personale juridice sunt clasificate și:
după naționalitatea lor: persoane juridice române (naționale) și străine; în funcție
de naționalitatea stabilită, se poate determina legea aplicabilă (lex nationalis sau lex
societatis);
după criteriul sediului: persoane juridice cu sediul în România și persoane juridice
cu sediul în străinătate;
după natura dreptului de proprietate: persoane juridice de stat (statul, organele
puterii legislative, executive, judecătorești, unitățile administrativ-teritoriale,
regiile autonome cu capital de stat), persoane juridice private și persoane juridice
mixte;
după natura scopului: persoane juridice cu scop patrimonial și fără scop
patrimonial. Persoanele juridice cu scop patrimonial sunt societățile comerciale, în
formele reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale (SNC –
societate în nume colectiv ; SCS – societate în comandită simplă; SA – societate pe
acțiuni; SCA – societate în comandită pe acțiuni; SRL – societate cu răspundere
83
limitată). Sunt persoane juridice cu scop nepatrimonial asociațiile și fundațiile,
reglementate de Ordonanța de Guvern nr. 26/2000.
9.2.2. Naționalitatea persoanei juridice

Determinarea naționalității persoanei juridice se face după mai multe criterii:
- criteriul sediului social are în vedere locul unde persoana juridică își stabilește
sediul social, adică locul unde se găsește conducerea sa. Dacă organele de
conducere se află în mai multe țări, sediul social este considerat a fi în țara în care
se află organul superior de conducere.
 - criteriul voinței fondatorilor, acest criteriu reprezintă o aplicare a principiului
Naționalitatea autonomiei de voință în materia determinării naționalității persoanei juridice,
persoanei membrii fondatori au libertatea să determine prin actul constitutiv, respectiv statut,
juridice naționalitatea persoanei juridice.
- criteriul înregistrării persoanei juridice numit și criteriul încorporării,
naționalitatea este dată de locul în care au fost îndeplinite formalitățile pentru
constituirea acesteia, chiar dacă sediul ar fi stabilit în alt stat.
- criteriul principalei exploatări, conform căruia naționalitatea persoanei juridice
ar fi dată de locul unde se găsește centrul activității ei (țara în care se află centrul
exploatării sau principala exploatare).
- criteriul controlului, conform acestui criteriu, naționalitatea persoanei juridice
este dată de cetățenia persoanelor care conduc activitatea persoanei juridice.
Criteriul adoptat de norma română de drept internațional privat este cel al sediului
social, el fiind tradițional în dreptul românesc (inițial, consacrat indirect de Codul
comercial, prin art. 237, în prezent abrogat, precum și de practica arbitrală română
de comerț exterior) iar în prezent dispozițiile Codului civil în art. 2571 alin.1
consacră acest principiu al sediului social.
Criteriul sediului social este prevăzut și în alte acte normative interne (Legea
31/1990 stipulează în art. 1, alin. 2 că “societățile comerciale cu sediul în România
sunt persoane juridice române”) și tratate internaționale la care România este
parte”

Schimbarea 9.2.3. Schimbarea naționalității persoanei juridice
naționalității Schimbarea criteriilor după care se determină legea persoanei juridice poate atrage
persoanei și modificarea naționalității originare.
juridice
Cazuri care pot interveni în schimbarea naționalității persoanei juridice:
a) la schimbarea sediului persoanei juridice între două state care utilizează,
ambele, criteriul sediului social;
b) mutarea sediului persoanei juridice dintr-un stat care respectă criteriul
sediului într-un alt stat, care cunoaște alt criteriu (al încorporării ori al controlului);
potrivit legii primului stat, persoana juridică dobândește naționalitatea noului său
sediu, în timp ce, potrivit legii celui de-al doilea stat nu are loc nici o schimbare de
naționalitate;
c) modificarea naționalității (cetățeniei) majorității capitalului social (sau
asociaților) duce la schimbarea naționalității în cazul sistemelor legislative care
îmbrățișează criteriul controlului.
84
Plecând de la cele două teorii privind personalitatea juridică: teoria ficțiunii și teoria
realității privind personalitatea juridică, se ajunge la concluzia că problema
admisibilității transferului într-un alt stat a persoanei juridice este controversată.
În sistemul nostru de drept, schimbarea naționalității persoanei juridice operează în
cazul schimbării sediului social dintr-un stat în altul, aplicând prin analogie
dispozițiile art. 2584 din Codul civil cu privire la fuziunea persoanelor juridice.
9.3. Domeniul de aplicare a legii naționale a persoanei juridice
9.3.1. Statutul personal al persoanei juridice

Prin statutul persoanei juridice se înțelege ansamblul normelor juridice privind
constituirea, organizarea și funcționarea persoanei juridice.
Statutul persoanei juridice este supus legii țării de care aparține. Conform
dispozițiilor art.2580 alin. 1 din Codul civil, statutul organic al persoanei juridice
 este cârmuit de legea sa națională.
Legea Potrivit art. 2581 din Codul civil, legea statutului organic reglementează îndeosebi:
națională a capacitatea persoanei juridice;
persoanei
juridice modul de dobândire și pierdere a calității de asociat;
drepturile și obligațiile care decurg din calitatea de asociat;
modul de alegere, competențele și funcționarea organelor de conducere a persoanei
juridice;
reprezentarea persoanei juridice prin intermediul organelor proprii;
răspunderea persoanei juridice și a organelor ei față de terți;
modificarea actelor constitutive;
dizolvarea și lichidarea persoanei juridice.
9.3.2. Condiția juridică a persoanei juridice străine

Condiția juridică a străinului persoană juridică presupune analiza sub următoarele
aspecte: determinarea legii naționale a persoanei juridice și determinarea condiției
juridice a străinului ca persoană juridică, adică recunoașterea extrateritorială a
persoanei juridice și stabilirea drepturilor și obligațiilor care pot fi conferite
acesteia, după recunoașterea în țara forului.
9.3.3. Recunoașterea persoanei juridice străine

Recunoașterea este admisă de toate statele, prin legea națională, și se face numai
dacă persoana juridică străină a fost constituită în conformitate cu legea sa națională
și nu se opune ordinii publice de drept internațional privat.
Recunoașterea persoanei juridice străine este un act declarativ de drepturi prin care
se constată existența persoanei juridice și se recunosc extrateritorial efectele
existenței ei. Obiectul recunoașterii îl reprezintă calitatea persoanei juridice de
subiect de drept, modificările capacității de folosință a acesteia (reorganizare,
faliment, lichidare sau încetarea existenței).
85
Exemplu practic:
Fuziuni şi absorbţii: După înfiinţarea unei persoane juridice române, investitorii străini
pot, în cursul derulării afacerilor, să îşi restructureze activităţile prin intermediul
fuziunilor şi absorbţiilor, potrivit legii române.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şi modificată, reprezintă
cadrul legal general pentru efectuarea fuziunilor şi absorbţiilor în România. Fuziunea
trebuie hotărâtă în mod separat, de către fiecare din societăţile participante cu drepturi
de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor. După această etapă, se întocmeşte un
proiect de fuziune înregistrat la Registrul Comerţului pentru a primi avizul
judecătorului delegat şi publicat în Monitorul Oficial. Fuziunea se consideră încheiată
după înregistrarea la Registrul Comerţului a hotărârii finale a acţionarilor prin care se
aprobă fuziunea şi a modificărilor statutului societăţilor care fuzionează (şi anume,
dizolvarea sau creşterea capitalului social la nivelul societăţii absorbante).
Temă de aucontrol. Rezolvați următoarele grile:

1.Capacitatea de folosință a persoanei juridice care rezultă din statutul său este
reglementată de:
a.lex cause
b.lex fori
c.legea națională
2.Naționalitatea persoanei juridice se poate determina în funcție de criteriul:
a. sediului social
b. locului înregistrării persoanei juridice
c.locului unde se află centrul activității economice
3.Schimbarea numelui unei persoane fizice pe cale administrativă este supusă regulii:
a. lex patriae
b. lex domicilii
c. locus regit actum
86

NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA RELAȚIILOR DE FAMILIE
1.Cuprins
2.Obiectiv general
4.Dezvoltarea temei
 Cuprins:
10.1. Norme conflictuale în domeniul raporturilor de familie…………………88

10.2.Căsătoria și promisiunea de căsătorie...........................................................88
10.2.1. Condițiile de fond ale încheierii căsătoriei................................................88
10.2.2. Condițiile de formă ale încheierii căsătoriei.............................................89
10.2.3. Efectele căsătoriei........................................................................................89
10.2.4. Divorțul………………………………………………………....................90
10.2.5. Nulitatea căsătoriei......................................................................................91
10.3. Legea aplicabilă separației de corp..............................................................91
10.4. Filiația ……………………………………………………………………….91
10.5. Adopția……………………………………………………………………....92
10.1.Obligația de întreținere...................................................................................94
Temă de control........................................................................................................96
= 4 ore
87
ridicate de raporturile de familie cu element de extraneitate.
- să definească conceptul de: căsătorie în diferite sisteme de drept, separația de
corp, promisiunea de căsătorie.
- să identifice în mod corect situațiile și soluțiile legate de problemele legate de
diborț, filiație, adopție sau nulitatea căsătoriei.
DEZVOLTAREA TEMEI
10.1. Norme conflictuale în domeniul raporturilor de familie

Raporturile de familie rezultă din căsătorie, din rudenia firească și din adopție.
Relațiile de familie împreună cu capacitatea, starea civilă și capacitatea, constituie
statutul persoanei fizice.
Statutul persoanei fizice este guvernat, în general, de legea națională, lex
patriae, iar dacă persoana nu are nicio cetățenie, se aplică legea reședinței sale
obișnuite.
10.2. Căsătoria și promisiunea de căsătorie

Căsătoria este uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată în
concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii, și reglementată
de norme imperative ale legii ale legii.
Pentru încheierea valabilă a căsătoriei sunt necesare îndeplinirea unor condiții de
fond și de formă; lipsa impedimentelor la căsătorie (condiții de fond negative).
Sunt și cazuri în care intervine ordinea publică în dreptul internațional privat, de
 exemplu, dacă s-ar nesocoti monogamia căsătoriei, sau vârsta necesară pentru
Promisiunea de încheierea căsătoriei.
căsătorie
Distincția dintre condițiile de formă și cele de fond se face după legea forului.
Promisiunea de căsătorie nu este supusă nici unei formalități, iar condițiile de fond
cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt prevăzute în art. 2585 alin.1
din Codul civil și sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitori soți.
Efectele promisiunii de căsătorie precum și consecințele încălcării ei sunt supuse
mai multor legi: legea reședinței obișnuite comune a viitorilor soți de la data
promisiunii de căsătorie; legea națională comună a viitorilor soți, când aceștia nu
au reședința obișnuită în același stat; legea română, în lipsa legii naționale comune.
88
10.2.1. Condițiile de fond ale încheierii căsătoriei
Condițiile de fond sunt acele cerințe legale care trebuie să existe în mod obligatoriu
pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Condițiile de fond sunt determinate în
legislația noastră, de legea națională a fiecăruia dintre viitori soți, la momentul
celebrării căsătoriei.
Sunt condiții de fond: vârsta minimă necesară pentru căsătorie; diferența de sex;
comunicarea reciprocă a stării sănătății; consimțământul la căsătorie. Sunt
considerate impedimente la căsătorie: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia
dintre soți; rudenia în gradul prohibit de lege; existența rudeniei din adopție;
alienația și debilitatea mintală; existența unor relații rezultate din tutelă.
În dreptul comparat, pentru determinarea legii aplicabile condițiilor de fond ale
căsătoriei, se ține cont de: legea națională a viitorilor soți; legea domiciliului
viitorilor soți; legea locului încheierii căsătoriei; legea națională pentru cetățenii
proprii care se căsătoresc în străinătate și legea domiciliului pentru cetățenii care se
căsătoresc în țară.
În dreptul român, condițiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii române sau
străine, după cum urmează:
căsătoria se încheie în străinătate între cetățeni români, se aplică legea română;
căsătoria se încheie în țara noastră între cetățeni străini cu aceeași cetățenie se aplică
legea română;
 căsătoria se încheie în străinătate între un cetățean român și un cetățean străin,

fiecare din viitorii soți este supus legii lui naționale;
Condiții de
căsătoria se încheie între un cetățean român și un apatrid se aplică legea română;
fond
căsătoria se încheie în țara noastră între doi străini de cetățenie străină; fiecăruia i
se aplică legea națională;
căsătoria se încheie în țara noastră între doi apatrizi, fiecare este supus legii țării
unde își are domiciliul, iar în lipsa acestuia, legea reședinței sale; dacă domiciliul
sau reședința apatrizilor este în România se aplică legea română;
 Pentru a se putea căsători valabil cu un străin, cetățeanul român trebuie să
îndeplinească toate condițiile de fond prevăzute de legea română, indiferent care
Condiții de
formă este locul încheierii căsătoriei.
Cetățeanul străin care se căsătorește în țara noastră are însă nevoie de un act
eliberat de autoritățile competente din țara sa, care să probeze îndeplinirea
condițiilor de fond ale căsătoriei prevăzute de legea lui națională.
Cetățeanul român care se căsătorește în străinătate are nevoie de un
certificat, eliberat de autoritățile competente ale statului nostru, prin care să
dovedească îndeplinirea condițiilor de fond ale căsătoriei.
10.2.2. Condițiile de formă ale încheierii căsătoriei

Potrivit art. 2587 alin.1 din Codul civil, forma încheierii căsătoriei este supusă
legii statului pe teritoriul căruia se celebrează.
De asemenea, cetățeanul român se poate căsători în străinătate în fața agentului
diplomatic sau funcționarului consular fie al României, în statul în care este
acreditat, potrivit art. 2587 alin.2 din Codul civil.
89
Dispozițiile legale se corelează cu prevederile Legii nr. 119 din 1996 cu privire
la actele de stare civilă.
Legea competentă să guverneze forma încheierii căsătoriei reglementează
următoarele aspecte: organul competent pentru încheierea căsătoriei; formalitățile
prealabile; opoziția la căsătorie; procedura încheierii căsătoriei.
10.2.3. Efectele căsătoriei

Efectele generale ale căsătoriei sunt diferențiate de regimurile matrimoniale și,
potrivit art. 2589 alin.1 din Codul civil, sunt supuse mai multor legi.
Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei va guverna efectele personale
și cele patrimoniale ale soților.
Părțile au posibilitatea să aleagă între regimurile: comunității legale, separației
de bunuri sau comunității convenționale, iar dacă soții doresc un alt regim decât al
comunității legale ei trebuie să încheie o convenție matrimonială.
Legea aplicabilă regimului matrimonial se poate stabili prin voința părților sau
după criterii obiective. Conform art. 2590 alin.1 din Codul civil, legea aplicabilă
regimului matrimonial este legea aleasă de soți. Potrivit, însă dispozițiilor din alin.2,
cei doi soți pot alege numai una din aceste legi:
legea statutului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data
alegerii;
legea statutului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
 legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea
Divorțul căsătoriei.
Soluționarea conflictului mobil de legi privind efectele căsătoriei:

În cazul în care unul dintre soți își schimbă cetățenia sau domiciliul se naște un
conflict mobil de legi.
Astfel, în cazul în care apare un conflict mobil de legi, generat de schimbarea
cetățeniei sau domiciliului unuia dintre soți, se dă prioritate la aplicare legii vechi.
Dacă ambii soții își schimbă, cetățenia sau domiciliul, se va aplica legea nouă.
10.2.4. Divorțul
Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, care poate interveni pe cale judiciară,
administrativă sau prin procedura notarială.
Legea aplicabilă divorțului se alege de comun acord de către soți. Ei pot alege
una din următoarele legi, pe care o vor prevedea printr-o convenție:
legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data
alegerii;
legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea
căsătoriei;
legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin 3 ani;
legea română.
90
Dacă soții nu și-au exprimat voința, legea aplicabilă divorțului se determină
conform dispozițiilor art. 2600 alin.1 din Codul civil, el fiind supus în principal,
legii reședinței comune, iar în lipsă , legii cetățeniei comune a soților. Prin urmare,
divorțul soților cetățeni români aflați în străinătate, este supus legii române.
Exemplu practic:
Tribunalul Bordj-Bou Arreridj (Algeria), prin decizia din 16 mai 1994, a

pronunţat divorţul dintre dl C. şi dna D., ambii de naţionalitate algeriană. Divorţul a
fost pronunţat prin repudiere unilaterală de către soţ.
Dna D. a atacat hotărârea instanţei din Douai, din 10 septembrie 1998, prin
care se solicita recunoaşterea în Franţa a hotărârii pronunţate de instanţa algeriană.
Curtea de Apel a reţinut că, în concepţia asupra ordinii publice internaţionale
 din dreptul francez, aceasta nu se opune recunoaşterii în Franţa a divorţului pronunţat
în străinătate, prin repudiere unilaterală de către soţ, câtă vreme alegerea tribunalului
Legea care de către acesta nu fusese frauduloasă şi cât timp, prin repudiere, s-a deschis o
reglementează procedură pe baza căreia fiecare parte îşi putea valorifica pretenţiile. La fel, s-a reţinut
încheierea şi că hotărârea algeriană, irevocabilă şi susceptibilă de executare, garantase avantaje
căsătoriei financiare soţiei, condamnându-l pe soţ să-i plătească acesteia daune interese pentru
divorţ, o pensie de întreţinere legală şi o pensie alimentară.
Din toate aceste considerente, Curtea de Casaţie a respins recursul dnei D.,
stabilind că hotărârea atacată este temeinică şi legală.
 Curtea de Casaţie, Secţia civilă, 2 iulie 2001

Art. 2588 În „Revue Critique de Droit International Privé”, nr. 4/2001, p. 704
C.civ.
Legea
aplicabilă
nulității 10.2.5. Nulitatea căsătoriei
căsătoriei
Prevederile art.2588 din Codul civil, stabilesc că, legea care reglementează
încheierea căsătoriei, se aplică și nulității căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei încheiată cu încălcarea condițiilor de fond ale încheierii ei se
pronunță în conformitate cu legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la
momentul celebrării căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei pentru neîndeplinirea condițiilor de formă se pronunță în
conformitate ori cu legea statului pe teritoriul căruia s-a încheiat căsătoria; ori cu
legea agentului diplomatic sau consular în fața căruia a fost oficiată.
1) Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică

nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi.
(2) Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condiţiilor de
formă poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi
în legea română.
91
10.3. Legea aplicabilă separației de corp
Prin separație de corp soții sunt despărțiți de fapt, dar căsătoria lor continuă să
existe în drept. Conform dispozițiilor art. 2602 din Codul civil, legea aplicabilă
divorțului se aplică, în mod corespunzător și separației de corp.
Problemele de procedură privind separația de corp sunt guvernate de legea
forului.
10.4. Filiația
Prin filiație se înțelege legătura directă dintre copii și părinți. Se cunoaște filiația
din căsătorie sau din afara căsătoriei.
 a. Stabilirea filiației pentru copilul din căsătorie

Condițiile Se face conform legii care la data la care s-a născut copilul se aplică efectelor
adopției căsătoriei părinților săi. Dacă înainte de nașterea copilului căsătoria a încetat sau a
fost desfăcută, se aplică legea care la data încetării sau desfacerii îi cârmuia
efectele.
Legea referitoare la filiație are următorul domeniu de aplicare: stabilirea filiației
față de mamă și tată și efectele filiației, tăgada paternității, dobândirea numelui de
către copil, raporturile dintre părinți și copii.
b. Filiația copilul din afara căsătoriei

Pentru copilul din afara căsătoriei, se aplică legea națională a copilului de la data
nașterii în cazul în care copilul are mai multe cetățenii, i se aplică legea mai
favorabilă.
10.5. Adopția
Adopția este operațiunea juridică ce are ca scop ocrotirea drepturilor
copilului.
a. Încheierea adopției
Pentru încheierea adopției este necesară îndeplinirea unor condiții de fond
și de formă. Condițiile de fond pentru încheierea adopției sunt determinate de legea
națională a adoptatorului și a celui care urmează să fie adoptat. Aceștia trebuie să
îndeplinească și condițiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare
dintre cele două legi naționale prevăzute de art. 2607 alin.1 din Codul civil.
Reglementările privind adopția internațională sunt prevăzute de Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată.
Condițiile de formă ale adopției sunt reglementate de legea statului pe teritoriul
căruia se încheie potrivit dispozițiilor art.2609 din Codul civil. Legea aplicabilă
condițiilor de formă privește formalitățile prealabile, procedura și proba adopției.
Adopția internațională fiind subsidiară celei naționale, instanța judecătorească
este cea care se va pronunța asupra ei dar numai după o analiză întemeiată a
dosarului, a raportului referitor la existența unor solicitări similare din partea
rudelor copilului pana la gradul IV, cu domiciliul în România.
92
b.Efectele adopției
Sunt reglementate de art. 2608 din Codul civil, conform căruia efectele adopției,
precum și relațiile dintre cel adoptat și adoptator sunt cârmuite de legea națională
a adoptatorului, iar în cazul adopției consimțite de soți, este aplicabilă legea care
guvernează efectele generale ale căsătoriei.
Efectele adopției internaționale sunt aceleași ca și la adopția internă, doar că
implică, ca urmare a încuviințării acesteia, deplasarea copilului pe teritoriul
statului primitor.
c.Nulitatea adopției
Conform art. 2610 din Codul civil, nulitatea adopției este supusă următoarelor
legi diferite: a) pentru nerespectarea condițiilor de fond –nulitatea va fi guvernată
de legea națională a adoptatorului și a adoptatului;
b) pentru nerespectarea condițiilor de formă – nulitatea va fi supusă legii locului
încheierii adopției.
În privința efectelor nulității asupra cetățeniei:
a) minorul care nu a împlinit 18 ani și care prin adopție dobândește cetățenia
română în cazul nulității adopției este considerat că nu a fost niciodată cetățean
român dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în
străinătate. (Legea nr. 21/1991).
b) minorul cetățean român adoptat de un străin, dacă intervine nulitatea adopției
și nu a împlinit 18 ani, este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română,
conform aceleiași legi.
d.Desfacerea adopției
Este reglementată de efectele adopției, respectiv legea națională a adoptatorului
 sau legii efectelor căsătoriei soților, în cazul adopției consimțite de soți.
Efectele Referitor la efectele desfacerii adopției asupra cetățeniei:
adopției
a) minorul străin sub 18 ani adoptat de un cetățean român pierde cetățenia
română la data desfacerii adopției dacă domiciliază în străinătate sau părăsește
țara pentru a domicilia în străinătate;
b) minorul român sub 18 ani adoptat de un cetățean străin, în cazul desfacerii
adopției redobândește cetățenia română la data desfacerii adopției, dacă
domiciliază în țară sau se reîntoarce să domicilieze în țară.
Exemplu practic:
În 23 februarie 1999, Tribunalul de Mare Instanţă din Antananarivo

(Madagascar) a pronunţat o hotărâre, prin care aproba adopţia lui A., născută la data
de 20 august 1994, la Ambotsiry, de către soţii D.D., şi care a fost încredinţată, la
două luni după naştere, Serviciului de ajutor social pentru copii. Soţii D.D. şi cei trei
copii ai lor au sesizat instanţa franceză cu o acţiune în anularea hotărârii din
Madagascar şi, în subsidiar, cu o acţiune prin care solicitau să se constate lipsa de
opozabilitate a acestei decizii în Franţa.
93
Prin hotărârea din 15 decembrie 2000, Tribunalul a declarat inadmisibilă
acţiunea promovată de V.D. şi soţii D.D., în calitate de reprezentanţi legali ai copiilor
lor minori, a respins acţiunea personală a soţilor D.D., a declarat pe A. abandonată şi
a delegat drepturile părinteşti asupra copilului Serviciului de Ajutor Social pentru
 Copii, obligându-i, totodată, pe soţii D.D., la plata unor despăgubiri către tutorele ad-
hoc al copilului.
Obligație
Soţii D.D. au atacat hotărârea de respingere a acţiunii prin care solicitau să fie
întreținere
constatată lipsa de opozabilitate a hotărârii pronunţate în Madagascar faţă de dânşii.
minor
Curtea de Casaţie a reţinut că, sub acoperirea unor doleanţe nefondate, soţii DD
încearcă să obţină revizuirea fondului hotărârii străine, lucru interzis judecătorului
francez. Curtea de Apel, printr-o decizie motivată, în absenţa oricărei fraude şi
neîncălcând ordinea publică internaţională ori principiul egalităţii părţilor, statuând în
conformitate cu regulile de drept aplicabile, a declarat hotărârea străină opozabilă în
Franţa.
Curtea a luat act că s-a făcut plângere împotriva hotărârii prin care s-a declarat
inadmisibilă cererea formulată de V.D. şi M.D., ca şi a soţilor D.D., în calitate de
tutori legali ai fetei lor L. şi că, pentru a declara acţiunea inadmisibilă, sentinţa reţine,
pe de o parte, că admisibilitatea trebuie să fie apreciată cu referire la principiile care
guvernează, în dreptul francez, recursurile împotriva hotărârilor privind adopţia şi, pe
de altă parte, că recursul terţilor referitor la judecată nu este autorizat, decât în caz de
dol sau de fraudă a adoptatorilor, lucru neinvocat în speţă.
Curtea de Casaţie a stabilit că decizia Curţii de Apel a încălcat art. 4 din Noul
Cod de Procedură Civilă, declarând inadmisibilă acţiunea împotriva unei hotărâri
străine referitoare la adopţie şi reţinând, pe de o parte, că admisibilitatea trebuie să fie
apreciată cu referire la principiile care guvernează în dreptul francez recursurile
împotriva hotărârilor privind adopţia şi, pe de altă parte, că recursul terţilor la
judecată nu este încuviinţat decât în caz de dol sau de fraudă din partea celor ce
adoptă, când este ridicată, în subsidiar, inopozabilitatea hotărârii străine în Franţa.
Curtea de Casaţie din 4 octombrie, 2005

În „Revue Critique de droit International Privé”, nr.2/2006, p 401
10.6.Obligația de întreținere
Obligația de întreținere reprezintă îndatorirea stabilită de lege între anumite

categorii de persoane de a-și asigura cele necesare traiului.
Conform dispozițiilor art.2612 din Codul civil român, în cazul obligației de
întreținere se aplică reglementările dreptului Uniunii Europene, în principal de
Regulamentul CE nr. 4/2009 al Consiliului din 2009, privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materia
obligației de întreținere, făcând trimitere la Protocolul de la Haga din 23 nov.
2007.
Regula generală instituită de art. 3 a Protocolului, prevede că legea aplicabilă a
obligației de întreținere este cea a statului în care creditorul își are reședința
obișnuită.
Pentru a determina întinderea obligației de întreținere trebuie să se țină seama de
posibilitățile materiale ale debitorului și de nevoile efective ale creditorului.
94
Exemplu practic:
Jurisprudenţă:
Judecătorul francez nu poate să se declare necompetent în a hotărî asupra unui
mijloc de apărare, pe motiv că legea aplicabilă este o lege străină.
Curtea de apel care, sesizată printr-o acţiune de conversie a separaţiei de corp în
divorţ, refuză să hotărască asupra unei excepţii de inadmisibilitate bazată pe
nulitatea căsătoriei datorată lipsei transcrierii în registrele de stare civilă de la locul
celebrării căsătoriei, violează regulile franceze de competenţă internaţională
împreună cu art. 49 şi 122 din Noul Cod de Procedură Civilă francez.
Soţii S.M., ambii de naţionalitate andorrană, s-au căsătorit în 1959, în Spania, în faţa
bisericii catolice. În 1976, după ce s-au instalat în Franţa, Tribunalul de Mare Instanţă
din Paris a pronunţat, printr-o hotărâre rămasă definitivă, separaţia de corp dintre cei
doi. Cincisprezece ani mai târziu, dna M., soţia, a adresat justiţiei franceze o cerere de
conversie a separaţiei de corp în divorţ. Soţul pârât, dl M.S., a invocat, printre altele,
nulitatea mariajului datorată lipsei de transcriere în registrele de stare civilă spaniole.
Dacă, în primă instanţă, judecătorii francezi au considerat întemeiată excepţia şi au
respins cererea de conversie a dnei M., în apel, Curtea din Montpellier a reformat
hotărârea, motivând că "judecătorul excepţiei nu poate controla dacă legea străină
sancţionează cu nulitatea lipsa formei cerute", indicându-i dlui M.S. să se adreseze
justiţiei spaniole competente pentru a se pronunţa asupra nulităţii căsătoriei sale.
- Având în vedere regulile franceze de competenţă internaţională, împreună cu art. 49
şi 122 din Noul Cod de Procedură Civilă francez;
- Observând şi că judecătorul francez nu se poate declara necompetent pentru a decide
asupra unei apărări, pe motiv că legea aplicabilă este o lege străină, în mod just s-a
apreciat că:
a) dat fiind faptul că soţii S. şi M. s-au căsătorit în 1959 în faţa preotului din parohia
P. din Spania;
b) că dna M. a cerut divorţul prin conversia separaţiei de corp, pronunţată în 1976 de
Tribunalul de Mare Instanţă;
c) dat fiind faptul că soţul a invocat nulitatea căsătoriei datorită lipsei transcrierii
acesteia în registrele spaniole de stare civilă şi că sentinţa atacată enunţă că
"judecătorul excepţiei nu poate controla dacă legea străină sancţionează cu nulitatea
nerespectarea formelor prescrise", indicându-i totodată dlui M.S. să se adreseze
justiţiei spaniole pentru declararea nulităţii căsătoriei sale şi, în sfârşit, că acest refuz
nu poate avea decât o singură interpretare – refuzul de a te pronunţa asupra unei
excepţii de inadmisibilitate, care este o încălcare flagrantă a legii;
Instanţa de control a fost nevoită să caseze şi să anuleze decizia indicată.
Curtea de Casaţie (Secţia I-a civilă), 27 octombrie 1993

În „Revue Critique de Droit International Privé”, nr. 3/1995; p. 554
Temă de control. Explicați ”căsătoria putativă” și exemplificați cu un caz practic.
95

2.GHERGHE, Aurelian, Drept internațional privat aprofundat II,
Universitatea Ecologică București, pp. 7- 15.
NORME CONFLICTUALE PRIVIND ACTUL JURIDIC
1.Cuprins
2.Obiectiv general
4.Dezvoltarea temei
 Cuprins:
11.1.Noțiune și
clasificare........................................................................................96
11.2. Determinarea legii aplicabile actului juridic................................................97
11.3.Efectele actului încheiat în străinătate cu respectarea regulii locus regit
actum.................................................................................................................98
Test de autoevaluare ..............................................................................................100
= 2 ore

ridicate de actele juridice și forma acestora, precum și legea aplicabilă încheierii
actelor juridice.
- să definească conceptul de: act juridic, forma actului juridic.
- să identifice în mod corect legea aplicabilă încheierii diferitelor acte juridice.
96
DEZVOLTAREA TEMEI
11.1. Noțiune și clasificare
Forma actului juridic are două accepțiuni și anume: lato sensu, care înseamnă
condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească un act juridic civil pentru
valabilitatea sa, pentru probațiunea sa cât și pentru opozabilitatea fată de terți; iar
stricto sensu, prin formă a actului juridic se înțelege modul în care se exteriorizează
voința internă a părților actului juridic, adică modalitatea concretă de exprimare a
consimțământului.
În literatura de specialitate forma actelor juridice este clasificată, de autori, în
funcție de scopul urmărit, în felul următor:
forma exterioară a actelor juridice este modul de exteriorizare a voinței celor ce
îndeplinesc un act juridic; actul juridic poate fi încheiat fie sub forma înscrisului
autentic, fie sub forma înscrisului sub semnătură privată sau poate fi oral, fără formă
scrisă; forma exterioară a actului juridic poate fi prevăzută în două scopuri: ad
validitatem sau ad solemnitatem;
forma de publicitate este forma pe care trebuie să o îmbrace un act juridic pentru a
fi opozabilă terților;
forma de abilitare este forma cerută pentru ca un act juridic încheiat de o persoană
cu capacitate de exercițiu restrânsă sau în numele unei persoane lipsite de capacitate
de exercițiu, să fie valabil;
 forma de procedură este acea formă ce trebuie îndeplinită în timpul desfășurării
Legea unui proces.
aplicabilă Forma exterioară a actelor juridice se referă la exteriorizarea voinței celor
actului
ce încheie un act juridic, în formă scrisă ad validitatem sau ad probationem.
juridic
In dreptul nostru forma actului juridic este supusă principiului
consensualismului, potrivit căruia simpla manifestare de voință este suficientă
pentru existența valabilă a actului juridic și este indiferenta modalitatea în care ea
se exteriorizează.
11.2. Determinarea legii aplicabile formei actului juridic
Regula locus regit actum, a fost formulată de postglosatori, iar în prezent, este
admisă în mod expres sau ca o normă cutumiară. Această regula este consacrată în
Codul civil român, potrivit căruia condițiile de forma ale unui act juridic sunt
stabilite de legea care îi cârmuiește fondul. Principiul aplicării legii locului unde se
încheie actul este prevăzută de tratatele internaționale și convențiile consulare la
 care România este parte.
Accepțiunile Art.2639 alin.2 din Codul civil român , stabilește că actul juridic se consideră
actului
valabil în ce privește forma dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de una dintre
juridic
legile următoare:
legea locului unde a fost întocmit;
legea cetățeniei sau legea domiciliului persoanei care l-a consimțit;
97
legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează
validitatea actului juridic.
Prevederile cu privire la drept internațional privat, dispun că în materia formei
actului juridic se aplică legea fondului, în principal.
Aplicarea legii fondului are un caracter prioritar, rezultat din dispozițiile art. 2639
din Codul civil. Legea fondului se aplică cu privire la condițiile de formă ale
contractului precum si ale actului juridic unilateral și este primordială.
Aplicare regulii locus regit actum (locul întocmirii actului juridic) are un caracter
subsidiar, aplicându-se actelor juridice unilaterale și contractelor.
Regula locus regit actum se aplică ca o regulă de bază, însă există și posibilitatea
aplicării altor principii.
Potrivit dispozițiilor codului civil, această regulă se aplică în următoarele domenii:
a. forma exterioară a actului, indiferent dacă este cerută pentru existența actului
(ad solemnitatem) sau numai pentru aspectul actului juridic (ad probationem);
copiile de pe actele autentificate în străinătate sunt supuse tot legii locului încheierii
actului;
b. forma de redactare a actului juridic sau determinarea persoanelor îndrituite să
instrumenteze actul (judecător, notar, ofițer de stare civilă, etc.); durata valabilității
actului juridic ca înscris, când actul respectiv a fost încheiat pentru o durată limitată
de timp;
c. mijloacele de probă privind un act juridic și forța probantă a actului juridic;
sancțiunile aplicabile pentru nerespectarea condiției de formă, caracterul nulității
care intervine pentru nerespectarea condițiilor de formă și problema dacă nulitatea
este supusă sau nu prescripției sunt reglementate de aceleași legi
Pentru a fi valabil actul juridic trebuie să îndeplinească condițiile de formă
prevăzute de una dintre următoarele reglementări:
-legea care cârmuiește fondul contractului ori al altui act juridic;
-legea națională sau domiciliului persoanei care l-a consimțit;
-legea locului unde a fost încheiat;
-legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează
validitatea contractului ori actului juridic;
Există și limite ale legii locus regit actum, deoarece această regulă nu-și găsește
aplicarea în privința formelor de publicitate, de abilitare și a formelor de procedură.
Forma de procedură se referă la desfășurarea procesului civil care este
guvernată de legea forului. De asemenea, lex fori, se aplică și administrării
mijloacelor de probă.
Formele procedurale ale executării unei hotărâri judecătorești sunt
reglementate de legea locului unde se face executarea.
Forma de publicitate este reglementata de legea locului unde se face
publicitatea., prin aceasta forma ocrotindu-se interesele terțelor persoane.
În privința bunurilor, formele de publicitate sunt supuse legii aplicabile la data
si locul unde se îndeplinesc, la bunurile imobile , se aplică legea statului unde se
găsesc situate, in legătură cu mijloacele de transport , legea pavilionului navei,
conform dispozițiilor art. 2621 lit. d din Codul civil, etc.
Forma de abilitate este guvernată de legea personală a celui în cauză, însă
realizarea ei se face duză lex fori. Forma de abilitate o întâlnim în cazurile în care
98
pentru valabilitatea actului este necesară îndeplinirea unor condiții procedurale.
Fundamentele juridice și de ordin practic a aplicării legii personale pentru forma de
abilitate se explică prin interesul general al ocrotirii minorilor și interzișilor.
11.3.Efectele actului încheiat în străinătate cu respectarea regulii locus regit

actum
Respectarea regulii locus regit actum are o serie de efecte benefice pentru părţile
unui act, după cum urmează:
a. actul va avea în România aceeaşi forţă probantă ca aceea prevăzută de legea
ţării unde s-a încheiat actul. Drept urmare, în ţara noastră se va putea
administra proba cu martori a actului juridic încheiat în străinătate chiar peste
valoarea de 250 lei dacă legea locului încheierii permite acest lucru.
Argumentul în favoarea acestei soluţii se întemeiază pe principiile
suveranităţii şi egalităţii statelor. Aceste principii stabilesc că, actele
normative sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii statului respectiv şi pentru
toate organismele, instituţiile, persoanele fizice şi persoanele juridice care se
află pe teritoriul său. Ceea ce înseamnă că este exclusă aplicarea pe acest
teritoriu a legilor altor state.
b. totuşi se va putea obţine investirea cu formulă executorie a actului juridic în
ţara noastră respectându-se procedura numită exequatur.
Exemplu practic:
M.T.B., văduvă, a încetat din viaţă la Nisa pe 11 februarie 1984, la moştenirea ei
venind, în absenţa oricăror succesori rezervatari, copiii şi nepoţii proveniţi de la cei
cinci fraţi predecedaţi ai ei.
Înaintea decesului, defuncta a încheiat anumite acte juridice: mai întâi, pe 23
noiembrie 1983, prin două înscrisuri sub semnătură privată, ea a donat soţilor L.M.
toate valorile pe care le deţinea la „Credit elveţian” din Bale; apoi, pe 24 decembrie
1983, printr-un nou act sub semnătură privată, intitulat „Atestat”, a declarat că
donează dnei L.M. o anumită sumă, în bonuri de casă.
În sfârşit, printr-un testament olograf din aceeaşi zi, ea a instituit ca legatari
universali ai bunurilor pe care le deţinea în Franţa, pe trei dintre moştenitorii săi: dna
L., dl G.T. şi dna P., înlăturând de la moştenire pe dna R. şi dl H. Aceştia din urmă au
intentat o acţiune împotriva soţilor L.M., pentru a se constata nulitatea actelor de
donaţie.
Referitor la această acţiune, instanţa a stabilit că actul din 24 decembrie 1983
făcea dovada existenţei unui dar manual către soţii L.M., constând în bonuri de casă.
Hotărârea a fost atacată, fiind admise parţial apelurile formulate de către mai
mulţi moştenitori. Instanţa a declarat nule înscrisurile întocmite în noiembrie şi
decembrie 1983; de asemenea, hotărârea a stabilit că testamentul din data de 24
decembrie 1983 nu se referă la bunurile din Elveţia şi că, în consecinţă, notarul va
proceda la partajul acestor bunuri între toţi moştenitorii, inclusiv dna R. şi dl H.
 Privitor la legea aplicabilă formei actelor juridice, Curtea de Casaţie a stabilit că,
după norma conflictuală franceză de drept internaţional privat, legea aplicabilă formei
Efecte actelor juridice este cea a locului unde acestea au fost încheiate. Aşa fiind, este legală
aplicarea legii franceze, pe care a făcut-o Curtea de Apel, declarând nulă donaţia
făcută de dna M.T.B. în Franţa, prin înscris sub semnătură privată, către soţii L.M.,
99
reţinându-se, totodată, că este lipsit de importanţă în speţă faptul că bunurile mobile,
care au făcut obiectul donaţiei, au fost depozitate în Elveţia.
Curtea de Casaţie (Secţia I) – 23 ianuarie 2001

Rezolvați următorul test grilă :

1.Lex voluntatis poate:
a. exclude retrimiterea
b.accepta retrimiterea
c. depinde de sistemul de drept invocat
2. Pentru a fi valabil încheiat, actul juridic trebuie să îndeplinească condițiile

prevăzute de:
a.legea națională sau domiciliul persoanei care l-a consimțit
b.legea locului unde a fost încheiat
c.legea autorității care examinează actul

2.GHERGHE, Aurelian, Drept internațional privat aprofundat II,
Universitatea Ecologică București, pp. 7- 15.
3. ENACHE, Nicoleta, Drept internațional privat. Caiet de seminar, Ed. C.H.
Beck, București 2009, pp.80-82.
100
NORME CONFLICTUALE PRIVIND CONTRACTUL
1.Cuprins
2.Obiectiv general
4.Dezvoltarea temei
 Cuprins:
12.1.Noțiuni generale privind legea contractului (lex contractus)……….…102
12.2.Aplicarea legii alese de părți (lex voluntatis) contractului......................102
12.3.Determinarea legii aplicabile contractului pe criterii obiective............103
12.4.Modurile de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor

contractuale ……………………………………………………………..105
Test de autoevaluare ..............................................................................................106
= 2 ore
 Obiectiv general:
Această unitate de învățare urmăreşte să ofere studentului elementele de
bază pentru înțelegerea noțiunii de ordine publică în dreptul internațional
privat
- să definească conceptul de: ordine publică (raportat la dreptul internațional
privat)
- să identifice în mod corect soluțiile la problemele ridicate de încălcarea ordinii
publice în dreptul internațional privat
101
DEZVOLTAREA TEMEI
12.1. Noțiuni generale privind legea contractului (lex contractus)
În dreptul nostru se face distincție între condițiile de formă și de fond ale

contractului, acestea fiind supuse unor legi diferite. Legea care reglementează
condițiile de fond și efectele contractului poartă denumirea de lex contractus.
Condițiile de formă sunt reglementate de norma conflictuală locus regit actum.

Legea aplicabilă fondului contractului este aleasă, în mod expres sau tacit de
părți, în temeiul autonomiei lor de voință, lex voluntatis.
Condițiile de fond privesc încheierea actului juridic, efectele, executarea,
transmiterea și stingerea obligațiilor care rezultă din actul juridic cărora le sunt
aplicabile dispozițiilor art. 2637 alin.1 din Codul civil român ce determină și legea
aplicabilă care este legea aleasă de părți ori de autorul său.
Pe plan european, s-a încercat o unificare a regulilor conflictuale aplicabile
contractelor prin adoptarea Convenției de la Roma din anul 1980. Această
Convenție a avut ca scop facilitarea libertății de mișcare a persoanelor, a bunurilor
și a serviciilor între statele membre ale Comunității Europene.
12.2.Aplicarea legii alese de părți (lex voluntatis) contractului

Autonomia de voință permite soluționarea conflictelor de legi în toate situațiile.
Astfel, voința părților constituie singura singurul criteriu de determinare a legii
competente în materia contractelor. Astfel, părțile pot indica printr-o clauză
contractuală legea aplicabilă contractului, voința lor fiind expresă, însă poate fi și
tacită, atunci când rezultă neîndoielnic din circumstanțele contractului.
Lex voluntatis este confirmată și de convenții internaționale, precum Convenția
europeană de arbitraj comercial internațional de la Geneva din 1961, care prevede
la art. VII, “Legea aplicabilă”, că părțile sunt libere să determine legea pe care
arbitrii trebuie să o aplice fondului litigiului, în lipsă de alegere arbitrii aplicând
legea desemnată de norma conflictuală pe care o vor considera potrivită în speță.
Alegerea legii aplicabile contractului de către părți este admisă de Codul civil
prin prevederile art. 2640, legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină
potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene.
Exprimarea voinței părților se poate realiza în mod expres ori să rezulte
neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din alte circumstanțe, în mod tacit.
Alegerea expresă presupune fie desemnarea legii printr-o clauză contractuală, fie
prin încheierea unui contract separat între părți. Existența și validitatea de fond a
consimțământului părților referitor la legea aplicabilă contractului sunt
reglementate de chiar legea aleasă.
Alegerea tacită presupune că, desemnarea legii rezultă neîndoielnic din cuprinsul
contractului sau din alte circumstanțe. Pentru aprecierea voinței tacite a părților,
organul de jurisdicție va analiza elementele subiective dar și obiective, care țin de
102
atitudinea părților sau țin de natura contractului, ce urmează a fi deduse de
instanță, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.
Modificarea alegerii legii contractului se poate face prin acordul părților. Părțile
pot conveni, în orice moment, să supună contractul altor legi decât cea care îl
guverna.
Legea care stabilește limitele și condițiile în care părțile pot alege legea aplicabilă
este legea forului. Aceste limite sunt cauze de înlăturare a legii aplicabile în baza
unei norme conflictuale. Textul art. 21 din Regulamentul nr. CE nr. 593/2008
prevede că aplicarea unei dispoziții din legea oricărei țări determinate, nu poate fi
înlăturată decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea
publică a instanței sesizate.
12.3.Determinarea legii aplicabile contractului pe criterii obiective
Dacă părțile nu au stabilit legea aplicabilă contractului, organul de jurisdicție va

determina legea aplicabilă contractului după criterii obiective. Art.4 din
Regulamentul CE nr. 593/2008, dispune că în lipsa unei alegeri, legea aplicabilă
se va stabili prin încadrarea contractului într-unul din tipurile specificate:
Contractul de vânzare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are
reședința obișnuită vânzătorul;
Contractul de prestări servicii este reglementat de legea tarii în care își are
reședința obișnuită prestatorul de servicii;
Contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra
unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
Contractul de franciză este reglementat de legea tarii în care își are reședința
obișnuită distribuitorul, etc.
A.Aplicarea legii statului cu care contractul are “legăturile cele mai strânse”
Conform art.4 alin.3 din Regulamentul CE nr. 593/2008, dacă din ansamblul
circumstanțelor cauzei poate rezulta că un contract are o mai strânsă legătură cu o
alta ţară, se va aplica legea țării cu care contractul are o legătură mai strânsă.
B. Aplicarea legii locului încheierii contractului (lex loci contractus)
Legea locului încheierii contractului se aplică în subsidiar față de legea

statului cu care contractul are legăturile cele mai strânse: art. 2638 alin.1 din Codul
civil român, permite folosirea criteriului locului încheierii contractului dacă legea
statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse nu poate fi
identificată.
C. Locul încheierii contractului se califică dupa lex fori.
Aplicarea legii locului executării contractului (lex loci executionis sau lex loci
solutionis)
103
În situația în care nu se poate încadra contractul în niciunul dintre tipurile
specificate, el va fi reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită
partea contractanta ce efectuează prestația caracteristica.
D. Lex contractus reglementează încheierea contractului.

Condițiile esențiale pentru validitatea contractului sunt stabilite de lex
contractus, și se referă la capacitate, consimțământ, obiect și cauză. Existenta și
validitatea consimțământului părților referitor la legea aplicabilă contractului sunt
determinate de legea aleasă. existența și validitatea clauzei de alegere a legii
aplicabile contractului sunt supuse regulii lex voluntatis iar existența și validitatea
de fond a contractului sunt supuse fie lex voluntatis, fie legii aplicabile contractului
prin localizarea obiectivă a acestuia.
Capacitatea de a contracta este supusă legii personale, iar incapacitățile de
folosință sunt supuse lex contractus. Capacitatea persoanei juridice este determinată
de legea sa națională. Consimțământul, obiectul și cauza contractului sunt supuse
lex contractus. Aceasta guvernează condițiile consimțământului, viciile de
consimțământ, condițiile ofertei și acceptării; locul și momentul încheierii
contractului.
Efectele juridice ale tăcerii părții care contestă că și-a dat consimțământul la un
contract sunt supuse legii naționale a persoanei fizice sau legii statutului organic al
persoanei juridice.
În privința formei contractului, se aplică legea care cârmuiește fondul dacă
contractul este valabil și dacă sunt îndeplinite condițiile de formă prevăzute de legea
locului încheierii, legea națională sau legea domiciliului persoanei, legea aplicabilă
potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează validitatea
actului juridic.
Nulitatea contractului este reglementată de legea personală; când nu sunt
respectate cerințele legale referitoare la formă, nulitatea este cârmuită de legea
aplicabilă formei; pentru nerespectarea celorlalte condiții de fond nulitatea este
supusă legii contractului, care se aplică și în privința prescripției acțiunii în anulare.
E. Efectele contractului sunt supuse lex contractus.

Efectele contractului, adică drepturile și obligațiile ce iau naștere prin încheierea
contractului, sunt supuse în principiu lex contractus.
În dreptul internațional privat român, riscurile contractuale sunt o problemă de
statut real, ce va fi cârmuită de lex rei sitae.
Executarea contractului este supusă, în principiu, lex contractus.
Daunele cominatorii sunt supuse legii forului iar punerea în întârziere și
cauțiunea sunt supuse legii lor proprii deoarece sunt acte juridice distincte.
Există reglementări și cu privire la legea aplicabilă monedei de plată. Conform
art. 2646 alin.1, moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o.
Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sunt determinate
de legea aplicabilă datoriei.
Legea contractului se aplică și consecințelor neexecutării obligațiilor, adică
determină conținutul forței majore, cazului fortuit sau alte cauze de exonerare,
cauzele de micșorare de mărire a răspunderii, clauza penală.
104
Cumulul răspunderii delictuale cu cea contractuală este reglementat atât de
legea delictului (lex loci delicti commissi) cât și de legea contractului. Clauza care
permite adaptarea contractului când intervin anumite dificultăți în executarea lui se
numește clauză hardship. Aceasta este supusă tot legii contractului.
12.4.Modurile de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor

contractuale
a. Cesiunea de creanță
Prin cesiunea de creanță un creditor transmite creanța sa unei alte persoane.
Cesiunea de creanță este supusă legii creanței cedate. Domeniul de aplicare a legii
creanței cedate privește: caracterul cesionabil al creanței; condițiile cesiunii;
obligațiile dintre cedent și cesionar; raporturile dintre cesionar și debitorul cedat.
Raporturile dintre cedent și cesionar cu privire la creanța față de un terț sunt
reglementate de Regulamentul CE nr. 593/2008 în art.14 alin.1.
b. Subrogația
Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței este un mijloc de
transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și
accesoriile sale către un terț care a plătit pe creditorul inițial, în locul debitorului.
Subrogația poate fi legală sau convențională.
Subrogația convențională reprezintă contractul prin care plătitorul se subrogă în
drepturile creditorului împotriva debitorului. Pe planul dreptului internațional
privat, subrogarea convențională este supusă legii care se aplică contractului dintre
creditor și subrogat.
c. Delegația și novația
Delegația și novația sunt supuse legii obligației care le formează obiectul.
Novația este convenția prin care părțile sting o obligație existentă înlocuind-o
cu o nouă obligație. În funcție de izvorul novației, legea care se aplică acesteia va
fi legea contractului, sau legea delictului.
Delegația reprezintă o convenție prin care un debitor aduce creditorului
angajamentul unui al doilea debitor alături de el (delegația imperfectă) sau în locul
lui (delegația perfectă). Legea care se aplică delegației este legea care guvernează
raportul juridic inițial, aceasta fiind legea contractului sau a delictului.
d. Compensația
Compensația este un mod propriu de stingere a obligațiilor reciproce. Legea
contractului se aplică modului de stingere a obligațiilor izvorâte din contract.
Compensația care urmează a fi stinsă prin compensație aparține, de obicei,
reclamantului. În acest caz compensația va fi guvernată în lipsa unui acord între
părți de legea aplicabilă creanței reclamantului.
Compensația judecătorească este supusă legii forului întrucât stingerea
datoriilor se dispune de instanța de judecată.
e. Prescripția extinctivă și prescripția achizitivă
Prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică
dreptului subiectiv însuși. Prescripția, ca mod de stingere a obligațiilor
contractuale se regăsește în dispozițiile art.12 alin.1 lit. d din Regulamentul CE nr.
105
593/2008 dar și în Codul civil român conform art. 2663: prescripția extinctivă a
dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși.
Exemplu practic:
Conform art. 5.1 din Convenţia de la Bruxelles, instanţa competentă să
rezolve situaţia litigioasă rezultată din rezilierea unui contract de reprezentare este
cea a locului de executare a obligaţiei, în conformitate cu legea aplicabilă
contractului, ea însăşi determinată pe baza Convenţiei de la Haga din 14 martie 1978
privitoare la contractele de intermediere şi reprezentare. Tribunalele franceze sunt
competente să judece asupra cererilor privitoare la daunele-interese şi la
indemnizaţia de preaviz referitoare la obligaţii care îmbracă acest caracter şi al
căror loc de executare este situat în Franţa.
Cererea dlui F., agent comercial acţionând în Franţa pe seama societăţii

germane L.G., cu privire la indemnizaţia de reziliere a contractului este o cerere
întemeiată pe executarea unei obligaţii care poate fi considerată autonomă, prin
raportare la contractul dintre părţi. Astfel, judecătorii au hotărât că tribunalele
franceze nu erau competente, întrucât executarea acestor obligaţii trebuia să aibă loc,
conform legii franceze aplicabile contractului, la domiciliul debitorului, adică în
Germania.
Însă, în baza art. 5.1 al Convenţiei de la Bruxelles din 27 septembrie 1968,
instanţa a hotărât că, prin prisma Convenţiei de la Haga din 14 martie 1978,
contractul de agenţie comercială încheiat între dl F., acţionând în Franţa, şi societatea
germană L.G. era supus legii franceze.
Curtea de Apel a declarat jurisdicţia franceză necompetentă în a se pronunţa
asupra cererilor privind daunele-interese şi indemnizaţia de preaviz, formulate de dl
F., în urma rezilierii abuzive a contractului de către societatea germană, pe motiv că
executarea obligaţiilor, în conformitate cu prevederile convenţiei, trebuia să aibă loc
la domiciliul debitorului, adică în Germania.
Delegând astfel competenţa instanţelor de la locul plăţii, în vreme ce obligaţia
care stă la baza cererii dlui F. nu era decât sancţionarea contractului de agenţie, supus
legii franceze şi care se executa în Franţa, Curtea de Apel a încălcat textul susvizat.
Având în vedere şi art. 627 alin. 2 din Noul Cod de Procedură Civilă francez, faptele,
aşa cum au fost prezentate şi apreciate de către judecătorii forului, permit aplicarea
acestor dispoziţii, lucru pe care Curtea de Apel nu l-a făcut.
Din aceste motive, Curtea casează şi anulează hotărârea, dar numai în ce
priveşte declararea jurisdicţiei franceze ca necompetentă în a hotărî asupra cererilor
dlui F., referitoare la plata daunelor-interese şi a indemnizaţiei de preaviz.
Curtea de Casaţie, 8 februarie 2000,

106
Test de autoevaluare. Rezolvați următorul test grilă :
1.Efectele contractului sunt guvernate de:
a. Lex contractus
b. Lex voluntatis
c. Lex personae
2.Lex voluntatis poate:
a. exclude retrimiterea
b. accepta retrimiterea
c. depinde de sitemul de drept invocat

2. GHERGHE, Aurelian, Drept internațional privat aprofundat II,
Universitatea Ecologică București, 2019, pp. 23-30.
107
III. BIBLIOGRAFIA UTILIZATĂ LA ELABORAREA CURSULUI
1. Angheni S., Avram M., Lazăr R.A., Ionescu I., Buletinul Jurisprudenţei
1990-2003. De la Curtea Supremă de Justiţie la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
2. Antonescu M.V., Regimul juridic al străinilor în România. Străinul -
persoană fizică, Editura All Beck, Seria Praxis, Bucureşti, 2001
3. Arcu C., Protecţia minorilor în dreptul internaţional privat, teză de doctorat,
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de drept, Iaşi, 1999
4. Avram M., Bobei R., Drept internaţional privat, Culegere de speţe, Editura
All Beck, Bucureşti, 2004
5. Babiuc V., Tănăsescu V. (coordonatori), Bîrsan C., Constantinescu A.,
Dumitrescu A., Sitaru D., Exportul în contrapartidă - probleme economice
şi juridice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987
6. Beleiu G., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Editura „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1995
7. Bobei R.B., Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional
privat, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
8. Bobei R.B., Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat, Colecţia „Legi comentate”, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2005
9. Căpăţână O., Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971
10. Căpăţînă O., Regimul persoanelor juridice străine în România, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1969
11. Chelaru I., Căsătoria şi divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de
drept comparat, Editura A92 Acteon, Iaşi, 2003
12. Ciucă Ş.A., Statut personal şi naţionalitate în dreptul internaţional privat,
teză de doctorat, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de drept,
Iaşi, 1999
13. Chelaru I., Gheorghiu G., Drept internațional privat, Editura C.H.Beck,
București, 2007
14. Deleanu I., Cetăţenia română, Editura Dacia, Cluj-Napoca
15. S.R.L., Bucureşti, 1993
16. Diaconu N., Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004
17. Enache N., Drept internațional privat. Note de curs. D. Bibliotheca,
Targoviste, 2010.
18. Filipescu I.P., Drept internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 1997
19. Filipescu I.P., Drept internaţional privat. Speţe şi soluţii din practica
judiciară şi arbitrală pentru comerţul exterior, Tipografia Universităţii
Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1979
20. Filipescu I.P., Filipescu A.I., Tratat de drept internaţional privat, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2005
21. Fuerea A., Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2005
108
22. Gheorghiu G., Enache N., Drept internațional privat, Caiet de seminar,
Editura C.H.Beck, București, 2009
23.
24. Gherghe A., Drept internațional privat aprofundat II, Universitatea
Ecologică București, 2019
25. Jakotă M.V., Drept internaţional privat, 2 volume, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1997
26. Popescu T.R., Drept internaţional privat, Editura Romfel S.R.L., Bucureşti,
1994
27. Ungureanu D., Falimentul internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004
28. Ungureanu E., Recunoaşterea hotărârilor străine în România, Editura Noel,
Iaşi, 1995
29. Ungureanu E., Drept internaţional privat, Fundaţia pentru Cultură şi
Ştiinţă “Moldova”, Iaşi, Editura Cugetarea, Iaşi, 1999
30. Ungureanu O., Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de fond),
Edit Press, Bucureşti, 1997
31. Ungureanu O., Manual de drept civil. Partea generală, Editura Augusta,
Timişoara, 1999
32. Ungureanu O., Nulităţile procedurale civile, Editura All-Beck, Bucureşti,
1998
33. Ungureanu O., Jugastru C., Manual de drept internaţional privat, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002
34. Ungureanu O., Jugastru C., Manual de drept internaţional privat, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999
35. Vasilescu P., Regimuri matrimoniale. Partea Generală, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003
36. Zilberstein S., Procesul civil internaţional. Normele de procedură din
Legea 105/1992, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994
37. Zilberstein S., Ciobanu V.M., Tratat de executare silită, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001
38. Zlătescu V.D., Drept privat comparat, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997
Resurse electronice:
- Colecția de tratate a ONU;

- Jurisprudența CEDO - https://jurisprudentacedo.com/
- EUROSTAT https://ec.europa.eu/eurostat
- https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62016CJ0673
-https://www.jurisprudenta.com/dosare-procese/2015/17411q302q2015-302
109

Curs DR International Privat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs DR International Privat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty

Suport de curs – învăţământ la distanţă

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI

U.I.1. Aspecte introductive privind dreptul internațional privat (2 ore) 12

1. Locul și rolul disciplinei în cadrul programului de studii

Cursul de Drept internaţional privat se adresează studenților programului de studii

Obiectivul general al disciplinei este familiarizarea studenţilor cu mecanismele de

3. Structura modulului de studiu

Prezentul material de studiu este conceput în tehnologia specifică ID, ca material de

U.I.1. Aspecte introductive privind dreptul internaţional privat (2 ore)

Fiecare unitate de învățare conține precizarea obiectivelor urmărite (în termeni de

4. Strategii de studiu recomandate

5. Resurse suplimentare de studiu

Suportul de curs este doar o prezentare succintă şi elementară a principalelor teme

6. Metodele și instrumentele de evaluare

a) Evaluare formativă continuă (30% din nota finală) constând în:

7. Numărul și formatul lucrărilor de verificare/evaluărilor pe parcurs

În scopul verificării cunoștiințelor pe parcursul semestrului, sunt prevăzute 6 teste de

Studenţii afectaţi de dizabilităţi beneficiază de atenţia şi înţelegerea cuvenite. La

9. Utilizarea instrumentelor informatice de suport - platforma Moodle

Resursele de învățare (suportul de curs, resurse suplimentare de studiu, aplicații

1.1. Noţiunea dreptului internaţional privat/considerații

 Obiectiv general: Această primă unitate de învățare oferă câteva

1.1. Noțiunea dreptului internațional privat

1.2. Raportul juridic cu element de extraneitate

 Regulile dreptului internațional privat soluționează problemele juridice ce

1.3.Natura și evoluția dreptului internațional privat

b.Natura dreptului internațional privat

c.Evoluția dreptului internațional privat

a) Perioada statului cetate

 de tratat sau a unei convenții de ospitalitate, străinul se găsește în afara dreptului.

b) Perioada imperiului mediteranean

c) Perioada imperiului romano-bizantin

a. Teoria personalității legilor (sec. V-X)

b. Teritorialismul cutumelor (sec. XI-XIII)

c. Școala statutarilor italieni (sec. XIII-XV)

d. Școala franceză a statutelor (sec. XVI-XVIII)

a. Școala germană (sec. al XIX-lea)

 b. Teoria italiană a personalității legilor (sec. al XIX-lea)

1.4.Corelația dreptului internațional privat cu unele ramuri de drept

a. Legătura cu dreptul civil

b. Legătura cu dreptul comerțului internațional

c. Legătura cu dreptul internațional public

1.4.1. Obiectul dreptului internațional privat

Problemele juridice aparținând dreptului internațional privat sunt clasificate

Acest tip de conflict intervine în situația în care un litigiu de drept internațional

3. Condiția juridică a străinului

1.4.2. Metodele dreptului internațional privat

A. Metoda normelor conflictuale

B. Metoda normelor substanțiale

Normele materiale sau substanțiale guvernează, în mod direct, raporturile

C. Metoda normelor de aplicație imediată

Aceste norme înlătură conflictul de legi. Metoda normelor de aplicație

D. Metoda proper law

Metoda proper law presupune determinarea legii aplicabile pentru fiecare

Prezenţa elementului de extraneitate obligă instanţa să rezolve două probleme majore

Rezolvați următoarele teste-grilă*:

1. Sunt considerate puncte de legătură:

2. Condiția juridică a străinului este determinată de:

a.legea statului pe teritoriul căruia se găsește

b.legea statului al cărui cetățean este

c.de legea așeasă de acesta