CURSURI – RECAPITULARE

1. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU CATARACTA

2. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU GLAUCOM
3. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU GUTĂ
4. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU DIABET ZAHARAT
5. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU BRONŞITA ACUTĂ ŞI CRONICĂ
6. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ
7. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU ASTM BRONŞIC
8. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU HTA
9. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU ANGINA PECTORALĂ
10. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU INFARCT MIOCARDIC ACUT
11. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU REUMATISM ARTICULAR ACUT (RAA)
12. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU REUMATISME DEGENERATIVE (ARTROZE)
13. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ÎN STARE DE ŞOC
14. ÎNGRIJIRI ÎN EPILEPSIE
15. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU HIPERTENSIUNE INTRACRANIANĂ (H.T.I.C.)
16. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU BOALĂ ULCEROASĂ
17. ÎNGRIJIRI ÎN ESOFAGITA DE REFLUX
18. ÎNGRIJIRI ÎN GASTRITA ACUTĂ ŞI CRONICĂ
19. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU LITIAZĂ BILIARĂ
20. ÎNGRIJIRI ÎN HEPATITA CRONICĂ
21. ÎNGRIJIRI ÎN CIROZA HEPATICĂ
22. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU OCLUZIA INTESTINALĂ
23. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI COLECISTITA ACUTĂ ŞI CRONICĂ
24. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU PANCREATITA ACUTĂ şi CRONICĂ
25. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU PERITONITA
26. ÎNGRIJIRI ÎN GLOMERULONEFRITA ACUTĂ ŞI CRONICĂ
27. ÎNGRIJIRI ÎN INSUFICIENŢA RENALĂ ACUTĂ
28. ÎNGRIJIRI ÎN INSUFICIENŢA RENALĂ CRONICĂ
29. ÎNGRIJIRI ÎN INFECŢIA URINARĂ
30. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU LITIAZĂ RENALĂ
31. COLICA RENALĂ (nefretică)
32. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU INSUFICIENTĂ RESPIRATORIE ACUTĂ
33 ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU OTITĂ ŞI OTOMASTOIDITĂ
34. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU RINITĂ, SINUZITĂ, LARINGITĂ
35. ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU AMIGDALITA
36. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU VEGETAŢII ADENOIDE
37. ÎNGRIJIREA PACIENTEI CU BOALĂ INFLAMATORIE PELVINĂ
38. ÎNGRIJIRI în FIBROM UTERIN
39. ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU RUJEOLA
40. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU VARICELĂ
41. ÎNGRIJIREA COPILULUI CU BRONHOPNEUMONIE

1
 1. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU CATARACTĂ

Definiţie: cataracta este boală oculară caracterizată prin opacifierea

progresivă a cristalinului.
• circumstanţe de apariţie:
- persoane vârstnice (cataracta senilă)
- traumatisme (cataractă traumatică)
- boli metabolice - diabet zaharat, avitaminoze (cataractă secundară)
- boli infecţioase ale mamei în timpul sarcinii (cataractă congenitală)
• manifestări de dependenţă (semne şi simptome posibile)
- scăderea acuităţii vizuale care poate fi cu instalare insidioasă (cataracta senilă) sau cu
instalare rapidă (cataracta traumatică)
Culegerea - localizarea cataractei unilaterală şi apoi la celălalt ochi (cataracta senilă) şi bilaterală (în
datelor cataracta congenitală)
• investigaţii utile:
- OCT - tomografie în coerenţă optică;
- fundul de ochi;
- ecografia oculară;
- biometria oculară;
- măsurarea tensiunii intraoculare;
- analize de sânge şi urina: hemoleucograma, glicemie, coagulograma, secreţie
conjunctivală, ex sumar urina.
- comunicare ineficientă la nivel senzorial vizual
- alterarea confortului psihic (anxietate)
Probleme - devalorizare (izolare)
- vulnerabilitate fata de pericole (risc de accidente, căderi - în special la vârstnici)
- deficit de autoîngrijire
- pacientul să-şi recapete vederea;
- pământului să prezinte confort psihic;
Obiective - pacientul să comunice cu semenii prin mijloace adecvate;
- pacientul să fie ajutat în efectuarea igienei;
- pacientul să fie ferit de riscul accidentelor şi complicaţiilor.
Intervenţii Asistenta:
- îndrumă pacientul ambulator la serviciul de specialitate pentru a aprecia necesitatea actului
operator;
• în perioada preoperatorie:
- asigură semiobscuritate în încăpere,
- ajută pacientul să cunoască topografia secţiei, face exerciţii de mers în cameră şi la exterior
cu ochii ocluzionaţi;
- învaţă pacientul să folosească instalaţiile de semnalizare pentru a se adapta perioadei
postoperatorii;
- recoltează produse pentru examene de laborator (sânge pentru uree, glicemie, TS, TC;
urină, secreţie oculară);
- conduce pacientul la examene de specialitate: examen cardiologie – EKG;
- asigură liniştea şi odihna preoperatorie;
- suplineşte pacientul în satisfacerea nevoilor fundamentale;
• în perioada postoperatorie:
- supraveghează pacientul permanent pentru a-şi menţine pansamentul;
- supraveghează pulsul, tensiunea arterială;
- educă pacientul să nu facă mişcări bruşte, să vorbească în şoaptă, să stea în decubit dorsal
şi lateral pe partea sănătoasă timp de 24 ore.
- administrează calmante ale durerii;
- asigură 24 ore alimentaţie lichidă şi semisolida;
- schimbă pansamentul când este îmbibat cu sânge şi/sau secreţie;
- serveşte pacientul la pat;
- ajută pacientul să coboare din pat când medicul a permis mobilizarea;

2
 - administrează tratamentul general şi local recomandat;
- susţine psihic pacientul;
- educă pacientul să se prezinte după externare la controale periodice, să utilizeze corect
ochelarii dacă au fost recomandaţi).

2. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU GLAUCOM

Definiţie: Glaucomul este o stare patologică caracterizată prin hipertensiune intraoculară şi leziuni
vasculare care duc la atrofia nervului optic.
Forme clinice:
- glaucomul infantil;
- glaucomul adultului cu manifestare acută sau cronică
• circumstanţe de apariţie:
- tulburări congenitale de drenaj a umorii apoase (glaucom infantil)
- persoane cu sistem nervos labil, emotive
- schimbări bruşte de temperatură.
• manifestări de dependenţă (semne şi simptome posibile):
• Glaucomul acut
- dureri oculare şi perioculare foarte vii cu iradiere temporală, occipitală şi însoţite de
Culegerea
lăcrimare
datelor
- scăderea acuităţii vizuale
- greţuri şi vărsături
- anxietate
- alterarea stării generale.
• Glaucomul cronic
- dureri periorbitale permanente
- scăderea insidioasă a vederii - cecitate în 10-15 ani
- disconfort (dureri oculare şi perioculare)
- intoleranţă digestivă
- comunicare ineficientă la nivel senzorial-vizual
Probleme
- anxietate
- vulnerabilitate fata de pericole
- deficit de autoîngrijire
Pacientul:
- să aibă stare de bine fizic şi psihic;
- să aibă acuitatea vizuală în limitele vârstei;
Obiective
- să i se prevină complicaţiile invalidante;
- să fie ferit de pericole;
- să îi fie satisfăcute nevoile fundamentale.
Intervenţii • în glaucomul acut:
- asistenta asigură internarea pacientului în spital, repaus la pat, în cameră cu
semiobscuritate;
- participă la examinarea pacientului, pregătind instrumentele pentru măsurarea tensiunii
intraoculare;
- linişteşte pacientul,
- administrează tratamentul medicamentos recomandat pentru reducerea tensiunii
intraoculare: instilaţii, diuretice (ederen), purgative, perfuzie cu Manitol 15%;
- asigură alimentaţia hiposodată şi cu un aport redus de lichide;
• în glaucomul cronic
- educă pacientul să urmeze corect tratamentul local şi general prescris;
- recomandă alimentaţie desodată, cu reducerea lichidelor, fără condimente, alcool, cafea
- recomandă regim de viaţă ordonat, fără emoţii negative cu respectarea orelor de somn (în
timpul somnului capul va fi aşezat mai sus pe două perne)
- educă pacientul pentru a purta ochelari fumurii în timpul zilei, să evite întunericul şi
trecerile bruşte de ia temperaturi scăzute la căldură;
- încurajează pacientul privind evoluţia favorabilă a bolii dacă respectă recomandările
medicale;
3
 - pregăteşte preoperator şi îngrijeşte postoperator pacientul cu glaucom când tensiunea
intraoculară nu scade.
3. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU GUTĂ

Definiţie: Guta se caracterizează prin tulburarea metabolismului proteic, cu creşterea uricemiei şi

depunerea de uraţi la nivelul articulaţiilor şi leziuni viscerale (rinichi).
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie:
– vârstă peste 40 de ani, mai ales bărbaţii
– scăderea eliminării renale de acid uric
– acid uric în exces
– obezitatea
– sedentarismul
– alimentaţie bogată în proteine – carne, viscere (creier, intestine)
Manifestări de dependenţă
În accesul gutos
– durerea apare brusc noaptea, este insuportabilă şi monoarticulară (la nivelul halucelui)
– articulaţia este tumefiată, tegumentele sunt albastru-violacee, căldură locală, uneori febră şi frison
– ziua durerile dispar revenind noaptea următoare mai intensă, prinzând şi alte articulaţii
În stadiul cronic
– accesele dureroase se repetă la intervale variabile
– apar tofii gutoşi depuneri urice în articulaţii şi în piele (coate, degete, pavilionul urechii)
– prezintă anchilozele articulare
– acidul uric, creatinina, ureea - sunt modificate în accesele gutoase.
Problemele de dependenţă
În accesul gutos
– disconfort (durere articulară)
– hipertermie
– eliminare urinară inadecvată
– risc de deficit de volum de fluide
În stadiul cronic
– disconfort (dureri articulare)
– imobilitate
– alterarea tegumentelor prin prezenţa tofilor gutoşi
– risc de complicaţii - litiază urică, invalidităţi
Obiective de îngrijire
– pacientul să cunoască şi să respecte alimentaţia prescrisă pentru a preveni accesele gutoase
– să prezinte un echilibru al metabolismului proteinelor
– să prevină complicaţiile bolii
– să isi recapete mobilitatea articulară.

Intervenţiile asistenţei medicale:

În accesul gutos
– repaus la pat
– se aplică comprese locale, alcoolizate reci, se imobilizează articulaţia
– se asigură regim alimenta lacto-făinos-vegetarian, hipocaloric, cu aport mare de lichide (se reduce
pâinea albă şi spanacul)
– se administrează medicaţia prescrisă (specifică şi antiinflamatorie)
– recoltează sânge şi urină pentru examenele de laborator (uree, acid uric, creatinină)
În guta cronică
– se instituie regim hipoproteic (1 gr. /Kgcorp/zi)
– se exclud din alimentaţie carnea, viscerele, conservele de carne)
– se asigură 2–2,5 l lichide pe zi
– legumele şi fructele vor fi consumate în alternanţă cu lactatele (menţine PH-ul alcalin al urinei)
– educă pacientul să respecte alimentaţia pentru a preveni complicaţiile bolii
– ajută pacientul, dacă au survenit anchiloze;
– recoltează sânge şi urină pentru examene de laborator;

4
 – administrează medicaţia prescrisă.

4. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU DIABET ZAHARAT

Definiţie
Diabetul zaharat este o boală metabolică cu evoluţie cronică, transmisă genetic sau câştigată în
timpul vieţii, caracterizată prin perturbarea metabolismului glucidic, însoţită sau urmată de perturbarea
celorlalte metabolisme (lipidic, proteic, mineral).
După OMS, clasificarea actuală a diabetului zaharat este următoarea:
· Diabet zaharat tip I, insulinodependent (20% din cazuri apar sub vârsta de 20 de ani)
· Diabet zaharat tip ÎI, insulinoindependent (80% din cazuri au răspuns pozitiv la antidiabeticele orale)
EDUCAŢIA PENTRU PREVENIREA DIABETULUI ZAHARAT
Măsuri de profilaxie primară
Măsurile vizează reducerea numărului de cazuri noi de îmbolnăvire şi constau în:
- dispensarizarea persoanelor cu factori genetici potenţial diabetogeni (DZ la rudele de grad I);
- dispensarizarea persoanelor cu infecţii pancreatotrope (virus urlian, virusul hepatitei);
- educarea populaţiei pentru a reduce din alimentaţie glucidele rafinate, excesul de glucide);
- educarea populaţiei pentru a combate supraalimentaţia, obezitatea, stresul – factori ce favorizează
diabetul zaharat de maturitate;
- educarea femeilor care au născut feti cu greutate de peste 5 Kg să reducă glucidele din alimentaţie, să
monitorizeze glicemia;
- educarea tinerilor diabetici care vor să aibă copii sănătoşi să evite căsătoriile cu parteneri diabetici
(riscul pentru copil este de 60-100% să aibă diabet zaharat).
Măsuri de profilaxie secundară
- dispensarizarea bolnavilor cu DZ prin efectuarea periodic a controalelor clinice şi de laborator;
- învăţarea pacientului să îşi administreze corect medicamentele şi să-şi prepare alimentele pentru a putea
duce o viaţă cvasinormală;
- învăţarea pacientului să evite alcoolul, fumatul, eforturile fizice mari, obezitatea, pentru a preveni
complicaţiile bolii;
- învăţarea pacientului să utilizeze mijloacele de monitorizare a glicemiei la domiciliu.
Măsuri de profilaxie terţiara
- readaptarea individului, reinserarea să socială în cazul apariţiei unor complicaţii invalidante (nevrite,
retinopatie diabetică).
Măsuri de gradul IV
- în stadiile finale ale bolii, asigurarea unei morţi demne, liniştite.
EVALUAREA FUNCŢIONALĂ
Glicemia
- se recoltează 2 ml sânge venos într-o eprubetă cu 4 mg florura de sodiu sau cu sistemul vacutainer;
(glicemia normală 65-110 mg %),
Toleranţă la glucide
- scop: stabilirea dozei de insulina ce urmează a se administra;
- se administrează pacientului timp de 3 zile, în alimentaţie o cantitate fixă de glucide;
- zilnic se recoltează urina din 24 ore (pentru glicozurie) şi sânge (pentru dozarea glucozei)
- se face media glicozuriei pe cele 3 zile şi se scade cantitatea de glucide administrate în 24 ore;
- dacă pacientul nu prezintă glicozurie sau 10g/24 ore, se considera o bună toleranţă la glucide.
Testul de toleranţă la glucoză pe cale orală (TTGO)
TTGO se efectuează şi se interpretează după criterii OMS: cu trei zile înainte de testare se indică o
alimentaţie cu cel puţin 150 g de glucide (deci nu post sau cură de slăbire); în ziua TTGO, se recoltează
sânge venos pe anticoagulant pentru dozarea glicemiei à jeun din plasma rezultată; imediat după aceasta
subiectul va trebui să ingere o soluţie din 75 g de glucoză pulvis dizolvată în 300 ml de apă (concentraţie
25%) în decurs de 5 minute. După două ore se repetă prelevarea de sânge în acelaşi mod. Dozarea glicemiei
se face prin metoda enzimatică, cu glucozoxidază.
Interpretarea rezultatelor se face în funcţie de valoarea glicemiei la 2 ore:
· glicemie <140 mg% = normal
· glicemie 140-199 mg% = scăderea toleranţei la glucoză (STG)

5
· glicemie ≥200 mg% = DZ
În prezent, se consideră că efectuarea TTGO nu aduce beneficii notabile faţă de glicemia à jeun.
Rezerva alcalină
- se recoltează sânge venos pe heparina sau cu sistem vacutainer; normal - 27mEq/l, scade în DZ
decompensat.
Glicozuria
- se recoltează urina din 24 de ore într-un borcan curat, gradat.
Din întreaga cantitate se trimit la laborator 150-200ml urina; pe etichetă ce însoţeşte produsul se notează
cantitatea de urină/24 de ore. Normal, glicozuria este absenţa.
Dozarea corpilor cetonici
- se recoltează urina din 24 de ore, se trimit la laborator 150ml. Prezenta corpilor cetonici se întâlneşte în
comă diabetică şi la pacienţii cu vărsături prelungite.
Hemoglobina glicozilata (Hb A1c) – este o fracţiune din Hb care se uneşte cu resturi de glucoză; un test
de confirmare a menţinerii sub control a glicemiei pe ultimele trei luni. Nivelul recomandat de experţi este
că dacă HbA1c ≥ 6.5%, persoana să fie diagnosticată ca diabetică.
· Circumstanţe de apariţie
- persoanele cu risc genetic (o singură genă sau poligenetica);
- persoane cu boli care scad rezerva funcţională a pancreasului, acţionând asupra celulelor beta,
(traumatisme pancreatice, pancreatite urliene, alcoolism, lues);
- persoane cu boli care scad rezerva funcţională a pancreasului prin suprasolicitarea celulelor beta şi
epuizarea lor (supraalimentaţie, obezitate, sarcina, traume psihice);
- persoane care fac tratamente cu citostatice, imunosupresive, glucocorticoizi, ACTH, care inhiba sinteza
insulinei.
· Manifestări de dependenţă (semne şi simptome):
- poliurie, 4-5 litri/24 ore;
- polidipsie, ingestia 2-5 litri lichide/24 ore;
- polifagie accentuată, îndeosebi la tineri;
- scăderea ponderală, ca urmare a catabolismului şi pierderilor de material energetic (glucoză);
- astenie fizică şi intelectuală; 
- crampe musculare;
- prurit genital şi infecţii genitale fără răspuns la tratamentele obişnuite;
- manifestările unor complicaţii în formele atipice (plăgi nevindecabile, furunculoza).
Problemele pacientului:
- alimentaţie inadecvată prin surplus (mai mult decât necesarul organismului);
- deficit de volum de fluide (deshidratare);
- intoleranţă la activitate fizică şi intelectuală;
- anxietate;
- risc de infecţii;
- risc de complicaţii acute:
· comă hipoglicemică
· comă hiperglicemică
- risc de complicaţii cronice:
- scăderea acuităţii vizuale (retinopatie)
- dureri în membrele inferioare (nevrite, arterite).
Obiective de îngrijire:
- să se obţină echilibrul metabolismului glucidic;
- pacientul să se alimenteze în raport cu nevoile sale cantitative şi calitative/24 ore pacientul să-şi
recapete condiţia fizică şi intelectuală;
- pacientul să fie conştient că prin respectarea alimentaţiei şi a tratamentului poate duce o viaţă
cvasinormală;
- pacientul să cunoască manifestările bolii, regimul de viaţa pe care să-l respecte;
- să se obţină echilibrul psihic al pacientului;
- să se implice familia în îngrijirea pacientului;
- pacientul să fie ferit de complicaţii infecţioase, acute şi cornice.
6
Intervenţii:
a) pentru pacientul ambulatoriu:
- invita periodic pacientul la controale clinice şi e laborator, în cadrul cabinetului medical (glicozurie,
glicemie)
b) pentru pacientul dezechilibrat, tratat în spital:
• asigura un regim alimentar echilibrat, cu scopul de a furniza raţia calorică necesară, de a reduce
hiperglicemia şi de a menţine o greutate corporală satisfăcătoare şi stabilă:
· evaluează nevoile cantitative şi calitative în funcţie de vârstă (copil, adolescent, adult), sex, stare
fiziologică (sarcina, alăptare), activitatea pacientului, forma bolii
· stabileşte raţia alimentară cu: proteine 13-15%, lipide 30-35%, absorbţie lentă şi 1/3 glucide simple cu
absorbţie rapidă, repartizate pe diferite mese şi adaptate la efortul fizic. Când pacientul are o activitate
uşoară se recomanda 30-35 cal/kg/corp/24ore 
· numărul meselor/24ore: 4-5-6 mese (3 mese principale şi 2-3 gustări)
· alegerea alimentelor se face în funcţie de conţinutul de glucide;
• alimente interzise: zahăr, produse zaharoase, fructe uscate, prăjituri, leguminoase uscate, siropuri,
struguri, prune;
• alimente permise, cântărite: pâine (50% glucide), cartofi (20% glucide), pastele făinoase, fructe, legume
(cu peste 5% glucide), lapte, brânză de vaci, mămăligă;
• alimente permise recântărite: carnea şi derivatele din carne, peştele, ouăle, brânzeturile, smântâna, untul,
legumele cu 5% glucide (varza, conopida, pătlăgelele roşii, fasolea verde); din alimentaţia zilnică nu trebuie
să lipsească oul, carnea, peştele;
• prepararea alimentelor: se va folosi, pentru îndulcirea ceaiurilor, compoturilor, ciclamat de sodiu sau
zaharină (care se pun după fierberea produselor), sosurile nu se îngroaşă cu făină, ci cu legume pasate;
paştele făinoase se cântăresc înainte de fierbere;
• pâinea se cântăreşte înainte de a fi prăjită (prin deshidratare se concentrează în glucide); se folosesc
fierberea şi coacerea ca tehnici de preparare a alimentelor;
- recoltează produsele pentru examenul de laborator (sânge, urina);
- administrează medicaţia prescrisă de medic, la orele indicate;
· în diabetul zaharat de tip 1 insulina ordinară prin injecţie SC, în doza recomandată (în funcţie de valorile
glicemiei şi glicozuriei), se administrează cu 15-30 min. înaintea mesei (se foloseşte seringa specială,
gradată în unităţi de insulina, se ţine seama că alcoolul inactivează produsul); ritmul de administrare: 2-
3ori/zi, înaintea meselor principale;
· administrează insulina ordinară prin injecţie IV numai în cazul comei diabetice;
· administrează insulina monocomponentă, semilentă, lentă o dată sau de două ori pe zi, la ore fixe, prin
injecţii subcutanate;
· respecta, cu stricteţe, măsurile de asepsie;
· alterează locul de injectare pentru a preveni lipodistrofiile (loc de injectare: fata externă a braţului, 1/3
mijlocie; fata antero-externă a coapsei, 1/3 mijlocie; flancurile peretelui abdominal; regiunea subclaviculară;
regiunea fesieră; superoxternă);
· în diabetul zaharat de tip ÎI administrează medicaţia hipoglicemiantă pe cale orală; sulfamide
hipoglicemiante sau biguanide şi urmăreşte efectele secundare ale acestora (greţuri, vărsături, epigastralgii,
inapetenta);
· administrează medicaţia adjuvantă – vitaminoterapia KCl
- măsoară zilnic diureza şi notează în foaia de temperatură;
- măsoară greutatea corporală la interval de 2-3 zile;
- evaluează manifestările de deshidratare: aspectul pieii şi al mucoaselor, pulsul, tensiunea arterială;
- evaluează astenia, epuizarea pacientului şi îl ajuta în efectuarea îngrijirilor igienice pentru conservarea
forţei sale fizice;
- asigura condiţii de îngrijire în spital, în saloane mici, liniştite, care să permită repausul fizic şi psihic al
pacientului;
- explica pacientului normele de viaţă şi alimentaţie pe care trebuie să le respecte;
- pune la dispoziţia pacientului exemple de diabetici cu evoluţie favorabilă îndelungată;
- supraveghează zilnic temperatura corpului, pulsul, tensiunea arterială, consemnând, în foaia de
temperatură, rezultatul;

7
- supraveghează tegumentele bolnavului şi mucoasele, sesizând manifestările cutanate;
- educa pacientul privitor la păstrarea igienei personale corporale, în general, şi a picioarelor, în special,
pentru a preveni escoriaţiile, fisurile, bătăturile la acest nivel, care se pot infecta uşor (atenţie la obezi, la
nivelul plicilor);
- sesizează unele modificări, care au drept cauză diverse complicaţii: schimbări ale comportamentului
(obnubilarea), transpiraţii, respiraţie Kussmaul, comă;
- acorda îngrijiri speciale în comă hiperglicemică:
· administrează doza de insulina ordinară recomandată de medic pe cale subcutanată şi intravenoasa, la
intervalul stabilit;
· recoltează periodic sânge pentru monitorizarea glicemiei, a rezervei alcaline şi urina pentru glicozurie;
· monitorizează pulsul, tensiunea arterială, respiraţia, revenirea conştientei;
· reechilibrează hidroelectrolitic şi acidobazic pacientul prin perfuzii cu ser fiziologic, soluţie Ringer sau
Fischer şi soluţie de bicarbonat de sodiu 14%0;
· îngrijeşte tegumentele şi mucoasele pacientului comatos.
- acorda îngrijiri speciale în comă hipoglicemica:
· administrează la recomandarea medicului, soluţie glucozata, hipertonă 10-20%, 250-500 ml/oră, repetat,
până la revenirea din starea de comă şi reluarea alimentaţiei pe cale naturală, sub controlul glicemiei.
Intervenţii educative:
- Educa pacientul pentru prevenirea complicaţiilor
- Învaţă pacientul să respecte raţia de glucide/24 şi să-şi cântărească alimentele;
- Învaţă pacientul să înlocuiască unele alimente cu conţinut mare de glucide prin altele cu conţinut mai
redus, pentru a obţine senzaţia de saţietate (ex pâinea care are 50% glucide se poate înlocui cu mămăliga
care are 12% glucide);
- Învaţă pacientul să dozeze insulina, tehnica injecţiei cu insulină, păstrarea produsului la loc uscat, la o
temperatură de 4-7 grade C, să mănânce la 15-30 min după administrarea insulinei;
- Învaţă pacientul să recunoască cauzele şi semnele complicaţiilor acute şi cum să intervină în cazul
producerii lor.
Cauzele hiperglicemiei pot fi: abaterile alimentar, episoadele infecţioase, diferite stări fiziologice
Manifestările hiperglicemiei constau în: oboseala, somnolenţa, inapetenta, greţuri, vărsături, diaree,
tahicardie, hipotensiune arterială, piele uscată, respiraţie Kussmaul, pierderea lentă a conştientei.
Cauzele hipoglicemiei pot fi: excesul de insulina, ingestia incompletă de hidraţi de carbon, lipsa controlului
glicemiei.
Manifestările hipoglicemiei constau în: ameţeli, astenie, piele rece, transpiraţii, HTA, pierderea bruscă a
conştientei, respiraţie normală.
- Învaţă pacientul să efectueze autocontrolul metabolic (glicemia şi glicozuria la domiciliu). Controlul
glicemiei se poate face cu ajutorul bandeletelor sau strip -urilor folosind sângele capilar.

5. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU BRONŞITA ACUTĂ ŞI CRONICĂ

BRONŞITA ACUTĂ
Definiţie: bronşita acută este o inflamaţie acută a mucoasei bronşice, interesând de obicei bronhiile
mari şi mijlocii şi frecvent traheea (traheobronşită).
Culegere de date
Circumstanţe de apariţie
Bronşita acută poate fi provocată de:
- factori infecţioşi (virusuri, bacterii, pneumococi, stafilococi, streptococi, Haemophilus influenzae);
- factori alergici;
- inhalarea unor substanţe iritante (clor, amoniac, gaze de luptă, fum de tutun etc.).
Cele mai importante cauze favorizante sunt: frigul, fumul, praful, umiditatea, excesul de tutun, eforturile
vocale.
Manifestări de dependenţa: aspectul clinic este de rinobronşită cu evoluţie în trei faze:
- o fază de coriză sau catar rinofaringian care durează 1-3 zile (uşoară ascensiune termică, jenă la deglutiţie,
arsură sau înfundare a nasului);
- o fază de cruditate sau uscată, care durează 2-3 zile, cu tuse uscată, spasmodică, durere vie retrosternală,
uneori febră moderată şi voce răguşită;

8
- o fază de cocţiune sau productivă, cu tuse însoţită de expectoraţie mucoasă sau mucopurulentă şi raluri
difuze. Boala durează 1-2 săptămâni.
Investigaţii:
• sunt utile mai ales pentru diagnosticul unei boli asociate sau al unei complicaţii,
• spirografie-spirometrie evidenţiază semne de disfuncţie ventilatorie obstructivă (scăderea debitului
ventilator maxim pe minut, scăderea V.E.M.S.).
• radiografie-radioscopie pulmonară;
• examenul bacteriologic al sputei.
Probleme de dependenţa:
- dispnee,
- circulaţie inadecvată,
- clearance ineficient al căilor respiratorii,
- hipertermie,
- fatigabilitate,
- vulnerabilitate faţă de pericole,
- deficit de autoîngrijire.

Obiective:
- să se reducă iritaţia bronşica a pacientului în...
- pacientul să prezinte cai respiratorii permeabile...
- pacientul să beneficieze de somn şi odihna corespunzător...
- pacientul să fie echilibrat psihic...
- pacientului să-i fie satisfăcute nevoile fundamentale...
- pacientul să nu devină sursă de infecţie nosocomială.
Intervenţiile asistentului medical
• repaus la pat;
• aport lichidian adecvat în vederea fluidificării secreţiilor bronşice;
• administrarea de:
- expectorante,
- antitusive ce presupun atenţie deosebită în special atunci când se administrează la pacienţii cu tuse
productivă,
- antibiotice, atunci când sputa devine purulentă.
• urmare a faptului că tratamentul este în principal simptomatic, pentru aprecierea eficacităţii acestuia, este
extrem de importantă supravegherea stării generale a individului;
• recomandarea igienei traheobronşice;
• pacienţii vârstnici pot dezvolta cu uşurinţă bronhopneumonie, de aceea se impune mobilizarea activă şi
pasivă a acestor pacienţi, tapotajul toracic, favorizarea actului de tuse pentru a preveni retenţia sputei
mucopurulente.
• suplinirea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale: igienă, alimentaţie, somn-odihnă, îmbrăcat -
dezbrăcat, comunicare, etc.

Măsuri preventive:
- deoarece fumatul joacă un rol atât de important în producerea acestor boli, cea mai bună măsură de
prevenire este propagandă antitabacică; bolnavul trebuie convins, să întrerupă definitiv şi total fumatul.
- evitarea atmosferei poluate, inclusiv expunerea la noxe respiratorii;
- sensibilitatea particulară a bronşiticilor şi a bolnavilor cu afecţiuni pulmonare cronice la infecţii, impune
evitarea persoanelor cu viroze respiratorii, precum şi evitarea aglomeraţiei în timpul epidemiei;
- Vaccinarea antigripală este de recomandat dar, variabilitatea virusurilor o face relativ inoperantă.
Chimioprofilaxia recidivelor bronşitice sezoniere, cu Tetraciclină (doxicilina) 1 g/zi, în lunile de iarnă,
influenţează frecvenţa şi durata recidivelor bolilor pulmonare. S-au mai încercat: Penicilina V, Eritromicina,
Ampicilina, Claritromicina, Amoxicilină. Rezultate bune se pot obţine cu Biseptol 0,5 g seara în lunile de
iarnă.
- Inhaloterapia (aerosoloterapia) s-a dovedit indispensabilă în anumite forme de BPOC şi astm bronşic. Se
folosesc diferite tipuri de aerosoli bronhodilatatori (nebulizatori). Sunt necesare 3-4 inhalaţii pe şedinţă,
repetate la 2-4 ore, uneori mai mult, dar fără a abuza.

9
BRONŞITA CRONICĂ

Definiţie: Bronşita cronică este un sindrom clinic caracterizat prin tuse, însoţită de creşterea
secreţiilor bronşice, permanentă sau intermitentă (cel puţin 3 luni pe an şi minim 2 ani de la apariţie),
necauzată de o boală sau leziune bronhopulmonară specifică. Împreună cu astmul bronşic şi emfizemul
pulmonar, afecţiunea este cuprinsă în tabloul de bronhopneumopatie cronică obstructivă nespecifică
(B.P.O.C.) - cele trei afecţiuni având simptome şi evoluţie comună. Boala este gravă şi frecventă. Apare la
populaţia (în special bărbaţi) de peste 40 de ani. Afectează bronhiile mici, unde leziunile inflamatorii şi
secreţiile produc stenoză, spasm, colaps expirator şi disfuncţie ventilatorie obstructivă.

Culegere de date
Circumstanţe de apariţie
Sunt cunoscute trei cauze importante: factorii iritanţi, infecţia şi alergia, unele droguri contribuind la
precipitarea evoluţiei spre decompensare.
Dintre factorii iritanţi, tabagismul şi alcoolismul sunt esenţiali. Mai contribuie poluanţii aerieni,
vaporii iritanţi din industria chimică, vaporii de amoniac, condiţiile atmosferice nefavorabile (frig,
umezeală, curenţi de aer).
Infecţia microbiană (streptococul, stafilococul, uneori de spital, enterococul, hemofilul şi diferite
enterobacterii) sau virală, primitivă sau secundară, ocupă un loc primordial, grefându-se de obicei pe o
mucoasă bronşică alterată de iritaţia cronică, unele defecte genetice etc.
Alergia este cea de-a treia componentă etiologică, acţionând prin sensibilizare la pneumoalergeni sau
alergeni microbieni. Contribuie catarurile infecţioase traheobronşice, rinofaringitele cronice şi terenul
predispus. La precipitarea evoluţiei, acţionează şi unele droguri şi unele vagolitice ca belladona, care usucă
mucusul protector, simpaticomimeticele (Bronhodilatin, Alupent) care, după efectul salutar iniţial, prin
abuz, agravează boala (astmul drogaţilor), expectorantele pe bază de terpină sau ioduri, barbituricele,
sedativele şi tranchilizantele, care deprimă centrul respirator, Penicilina (prin alergie), oxigenoterapia
masivă. Prin toate aceste mecanisme, tuşea nu mai este eficace, expectoraţia creşte, rezultă stază bronşică,
stenoza, tulburări de ventilaţie şi infecţie, cercul devenind vicios.
Decompensările pot apărea şi ca urmare a erorilor terapeutice (droguri nocive sau aport excesiv de lichide).
Manifestări de dependenţă:
- manifestarea principală este tusea, la început dimineaţa, ulterior permanentă, însoţită de expectoraţie de
obicei mucopurulentă, fenomene accentuate în anotimpul rece.
- bolnavul este de obicei afebril, dispneea creşte progresiv, iar cianoza apare tardiv. Înainte de instalarea
emfizemului, starea generală este bună, iar toracele de aspect normal.
(Auscultaţia decelează raluri ronflante şi sibilante).
- primele semne care anunţă insuficienţa respiratorie (hipoxemie şi hipercapnie) sunt: agitaţia, transpiraţiile
profuze, anxietatea, tahicardia, creşterea T.A.
- fiecare puseu infecţios accentuează fenomenele obstructive prin hipersecreţie de mucus, spasm bronşic şi
decompensare cardiorespiratorie.
Investigaţii:
• sunt utile mai ales pentru diagnosticul unei boli asociate sau al unei complicaţii,
• spirografie-spirometrie evidenţiază semne de disfuncţie ventilatorie obstructivă (scăderea debitului
ventilator maxim pe minut, scăderea V.E.M.S.).
• radiografie-radioscopie pulmonară;
• examenul bacteriologic al sputei.
Probleme de dependenţa:
- dispnee,
- circulaţie inadecvată,
- clearance ineficient al căilor respiratorii,
- hipertermie în puseu infecţios,
- fatigabilitate,
- vulnerabilitate faţă de pericole,
- deficit de autoîngrijire.
10
 Obiective:
- să se reducă iritaţia bronşica a pacientului în...
- pacientul să prezinte cai respiratorii permeabile...
- pacientul să beneficieze de somn şi odihna corespunzător...
- pacientul să fie echilibrat psihic...
- pacientului să-i fie satisfăcute nevoile fundamentale...
- pacientul să nu devină sursă de infecţie nosocomială.

Intervenţiile asistentului medical:

• repaus la pat;
• aport lichidian adecvat în vederea fluidificării secreţiilor bronşice;
• administrarea de:
- expectorante,
- antitusive ce presupun atenţie deosebită în special atunci când se administrează la pacienţii cu tuse
productivă,
- antibiotice, atunci când sputa devine purulentă.
• urmare a faptului că tratamentul este în principal simptomatic, pentru aprecierea eficacităţii acestuia, este
extrem de importantă supravegherea stării generale a individului;
• recomandarea igienei traheobronşice;
• pacienţii vârstnici pot dezvolta cu uşurinţă bronhopneumonie, de aceea se impune mobilizarea activă şi
pasivă a acestor pacienţi, tapotajul toracic, favorizarea actului de tuse pentru a preveni retenţia sputei
mucopurulente.
• suplinirea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale: igienă, alimentaţie, somn-odihnă, îmbrăcat -
dezbrăcat, comunicare, etc.

Măsuri preventive:
- deoarece fumatul joacă un rol atât de important în producerea acestor boli, cea mai bună măsură de
prevenire este propagandă antitabacică; bolnavul trebuie convins, să întrerupă definitiv şi total fumatul.
- evitarea atmosferei poluate, inclusiv expunerea la noxe respiratorii;
- sensibilitatea particulară a bronşiticilor şi a bolnavilor cu afecţiuni pulmonare cronice la infecţii, impune
evitarea persoanelor cu viroze respiratorii, precum şi evitarea aglomeraţiei în timpul epidemiei;
- Vaccinarea antigripală este de recomandat dar, variabilitatea virusurilor o face relativ inoperantă.
Chimioprofilaxia recidivelor bronşitice sezoniere, cu Tetraciclină (doxicilina) 1 g/zi, în lunile de iarnă,
influenţează frecvenţa şi durata recidivelor bolilor pulmonare. S-au mai încercat: Penicilina V, Eritromicina,
Ampicilina, Claritromicina, Amoxicilină. Rezultate bune se pot obţine cu Biseptol 0,5 g seara în lunile de
iarnă.
- Inhaloterapia (aerosoloterapia) s-a dovedit indispensabilă în anumite forme de BPOC şi astm bronşic. Se
folosesc diferite tipuri de aerosoli bronhodilatatori (nebulizatori). Sunt necesare 3-4 inhalaţii pe şedinţă,
repetate la 2-4 ore, uneori mai mult, dar fără a abuza.

6. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

1. Definiţie:
Pneumonia pneumococică este o pneumopatie acută provocată de pneumococ care afectează un lob,
debutează acut şi are evoluţie ciclică.
2. Culegere de date
a. Circumstanţe de apariţie
- apare frecvent la bărbaţi, în special iarna;
- apare secundar unor infecţii virotice, gripe, corize, laringite, etc..
b. Cauze favorizante: frig, umiditate, alcoolism, oboseală fizică sau psihică, unele boli cronice ca
insuficienta cardiacă, ciroza, diabet zaharat.
c. Manifestări de dependenţa:
- în zilele premergătoare discretă infecţie rinofaringiană, astenie, cefalee, sensibilitate la frig;
- debut brusc;
- frison unic, intens, generalizat, durează ½- 2 ore;
- febra în „platou”;

11
- fata vultuoasa (roşie, congestionată, mai intens pe partea bolnavă);
- buze uşor cianotice;
- polipnee;
- frecvent herpes labial;
- junghi toracic submamelonar sau posterior;
- tuse chinuitoare, la început uscată, apoi cu expectoraţie (galben-ruginie, vâscoasă, aderentă);
- tahicardie;
- transpiraţii abundente;
- inapetenta;
- sete vie;
- limba albă, saburala, uscată şi arsă în formele grave;
- micţiuni rare, urina în cantitate redusă, închisă la culoare;
- sindrom de condensare pulmonară (vibraţii vocale exagerate, matitate, raluri crepitante, suflu tubar).
d. Examinări paraclinice (investigaţii)
- radiografie toracică;
- examene de laborator:
- hemoleucograma (leucocitoza cu neutrofilie),
- VSH (crescută),
- fibrinogen (hiperfibrinemie);
- examenul sputei: pneumococi.
3. Problemele pacientului:
- alterarea respiraţiei/dispnee, ;
- clearance ineficient al căilor respiratorii/obstrucţia cailor respiratorii;
- potenţial de deshidratare/potenţial pentru deficit de volum de fluide;
- disconfort;
- hipertermie;
- potenţial de complicaţii.
4. Obiective de îngrijire:
- să fie combătuta infecţia pacientului;
- să fie eliberate căile respiratorii ale pacientului;
- să fie ameliorata respiraţia pacientului;
- pacientul să prezinte confort fizic şi psihic;
- să fie scăzută temperatura pacientului la valorile fiziologice/pacientul să-şi menţină echilibrul termic;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic;
- pacientul să fie ferit de complicaţii.
5. Intervenţii autonome şi delegate ale asistentului medical
- asigurarea repausului la pat în poziţie şezând, în perioadele febrile;
- aerisirea încăperii;
- umidificarea aerului;
- administrare de oxigen;
- alimentaţie lichidă şi semilichida în perioadele febrile, cu aport caloric corespunzător necesitaţilor;
treptat se trece la alimentaţia normală;
- hidratare corectă, asigurându-se o cantitate suplimentară de lichide din cauza pierderilor prin febră,
polipnee, transpiraţie;
- igiena tegumentelor şi a mucoaselor, în special a cavităţii bucale;
- ajutarea pacientului să adopte poziţii care facilitează expectorarea;
- încurajarea pacientului să efectueze mişcări active pentru menţinerea tonusului muscular;
- suplinirea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale, menţinerea autonomiei şi încurajarea lui să
participe la îngrijiri prin creşterea graduală a activităţii în funcţie de toleranţă;
- măsurarea funcţiilor vitale notarea în foaia de temperatură;
- recoltarea de produse biologice şi patologice pentru examinări de laborator;
- administrarea tratamentului medicamentos prescris: tratament etiologic, simptomatic, tratamentul
complicaţiilor;

12
- educaţie pentru sănătate:
- semnele de recunoaştere a eventualelor complicaţii (febra după administrarea antibioticelor, modificări
ale sputei, intensificarea durerii toracice, scăderea tolerantei la efort);
- necesitatea consumului de lichide pentru fluidificarea secreţiilor;
- alternarea perioadelor de activitate cu perioade de repaus;
- efectuarea exerciţiilor respiratorii;
- toaleta cavităţii bucale după expectorare.

7. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU ASTM BRONŞIC

1. Definiţie

1.A. Astmul bronşic se caracterizează, din punct de vedere clinic, prin accese de dispnee paroxistică
expiratorie provocate de obstrucţia bronhiilor prin bronhospasm.
1.B. Astmul bronşic este o boală caracterizată prin reducerea generalizată, variabilă şi reversibila, a
calibrului bronhiilor, cu crize paroxistice de dispnee expiratorie şi raluri sibilante.

2. Culegere de date

Circumstanţe de apariţie:
· contact cu alergeni (astm extrinsec)
· infecţii (astm intrinsec)
b. Factori favorizanţi:
- factori climaterici/expunere la umezeală, frig, ceata;
- trecerea bruscă de la aer cald la aer rece;
- factori neuropsihici/emoţii, stări conflictuale, traumatisme psihice, etc.
- alergeni (produse alimentare ca lapte, ouă, carne, praful, părul, fulgi, pene fungi, medicamente ca acid
acetilsalicilic, peniciline, antiinflamatoare nesteroidiene, detergent, spay-uri, coloranţi);
- mediatori chimici;
- factori hormonali;
- factori infecţioşi;
- profesia;
- suprasolicitarea la efort: sport de performanţă, ascensiuni montane, activităţi subacvatice, etc
- terenul genetic.

c. Manifestări de dependenţa în criză de astm bronşic:

- uneori, stare prodromală: strănut, rinoree, tuse uscată, lăcrimare, cefalee;
- dispnee cu caracter expirator;
- expiraţie zgomotoasă/wheezing;
- bradipnee;
- ortopnee (=dificultate de a respira în poziţie culcată, bolnavul fiind obligat să rămână în poziţie şezândă
sau în picioare, în poziţie dreaptă.);
- hipersecreţie bronşică;
- tuse cu expectoraţie (sputa vâscoasă, albicioasă, perlată);
- transpiraţii;
- prurit;
- senzaţie de tensiune în torace;
- torace imobil, globulos cu coaste orizontalizate, spaţii intercostale mărite;
- jugulare turgescente;
- ochi injectaţi;
- nelinişte.

13
d. Manifestări de dependenţa în starea de rău astmatic;
- polipnee, cu expiraţie prelungită;
- tiraj;
- cianoza;
- transpiraţii abundente;
- imposibilitatea de a vorbi;
- tahicardie;
- hipertensiune arterială.

e. Examene paraclinice:
- probe ventilatorii/volum rezidual (crescut), V.E.M.S. C.P (scăzute);
- hemoleucograma (eozinofilie);
- examen citologic al sputei (eozinofile prezente, cristale Charcot-Leyden şi spirale Curschman);
- examen bacteriologic al sputei;
- teste cutanate (pozitive - în astmul extrinsec);
- examen radiologic pulmonar;
- electrocardiograma;
- teste inhalatorii de provocare;
- gazometrie sanguină.

3. Probleme de dependenţa:
- alterarea respiraţiei/respiraţie ineficienta;
- anxietate;
- deficit de autoîngrijire;
- alterarea somnului;
- disconfort;
- intoleranţă la efort;
- alterarea comunicării.

4. Obiective de îngrijire:
- ameliorarea respiraţiei/menţinerea funcţiei respiratorii optime;
- reducerea anxietăţii;
- combaterea crizei de astm bronşic;
- ameliorarea reacţiei inflamatorii bronşice;
- prevenirea complicaţiilor;
- ameliorarea tolerantei la efort.

5. Intervenţii:
- internarea pacientului cu stare de rău astmatic;
- asigurarea condiţiilor de confort şi siguranţă;
- aplicarea măsurilor de urgenţă pentru combaterea crizei de astm;
- poziţionarea pacientului şezând, sprijinit;
- asigurarea abordului venos;
- oxigenoterapie (oxigen umidificat cu debit de 6-8 l/minut);
- identificarea şi înlăturarea factorilor care contribuie la accentuarea manifestărilor clinice;
- monitorizarea funcţiilor vitale şi notarea lor;

14
- hidratare corectă pentru fluidificarea secreţiilor;
- susţinerea psihologică a pacientului;
- ajutarea pacientului pentru satisfacerea nevoilor fundamentale (igienizare, alimentaţie, hidratare,
mobilizare, etc);
- recoltarea probelor biologice;
- pregătirea psihică şi fizică a pacientului pentru investigaţii;
- administrarea tratamentului medicamentos prescris (bronhodilatatoare, corticoizi, antihistaminice,
antibiotice) şi observarea efectelor secundare;
- educaţia pacientului referitoare la:
- modul de administrare a tratamentului la domiciliu, efecte secundare ale acestuia şi regim alimentar în
timpul tratamentului cu cortizon;
- măsuri de prevenire a crizelor de astm bronşic (evitarea factorilor declanşatori);
- hidratare corectă;
- efectuarea aerosolilor la domiciliu;
- necesitatea curelor climaterice, în special în saline;
- toaleta cavităţii bucale după expectoraţii;
- regim de viaţă echilibrat;
- gimnastică respiratorie.

7. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU HIPERTENSIUNE ARTERIALĂ

1. Definiţie
Hipertensiunea arterială este un sindrom caracterizat prin creşterea presiunii arteriale (sistolice sau
diastolice) peste valorile normale (139/89 mmHg).

2. Culegerea datelor
a. Circumstanţe de apariţie:
- fără cauze directe (HTA esenţială);
- secundară unei afecţiuni renale, endocrine, cardiovasculare, neurologice (HTA secundară).
b. Factori de risc:
- stresul psihic/excitanţi din sfera psiho-emotionala;
- fumatul;
- obezitatea;
- sedentarismul;
- moştenirea genetică (ereditatea);
- alimentaţia bogată în sare.
c. Persoane cu risc:
- cei cu responsabilităţi sociale crescute;
- cei cu regim de viaţă dezechilibrat;
- cei cu comportament agresiv, hipercompetitiv.
d. Manifestării de dependenţă (semne şi simptome)- sunt diferenţiate în funcţie de stadiul HTA:
· creşterea moderată a valorilor T.A.tranzitorie;
· creşterea permanentă a valorilor T.A.;
· cefalee:
- frecvent dimineaţa (caracter matinal)
- cu localizare occipitală sau fronto-occipitală;
- cu caracter pulsatil;
· ameţeli/vertij;
· semne care apar la examenul arterelor: artere sinuoase şi rigide, puls bine bătut;
· semne de fragilitate capilară- diverse manifestări hemoragice:
ü epistaxis,
ü metroragii,
ü uneori hematemeze,
ü retiniene;

15
· tulburări de vedere - aşa-zisele „muşte zburătoare”;
· vedere înceţoşată;
· oboseală fizică;
· astenie;
· tulburări de memorie şi concentrare;
· tulburări trecătoare de conştientă şi limbaj;
· modificări de caracter;
· insomnia;
· durere precordială;
· palpitaţii;
· parestezii;
· furnicături la nivelul extremităţilor, senzaţia de „deget mort”;
· diferite grade de dispnee.
În ultimul stadiu al formei benigne - care se instalează după mulţi ani de evoluţie apar complicaţii:
insuficienta cardiacă stânga sau totală, cardiopatie ischemică, complicaţii cerebrale sau renale.
e. Examinări paraclinice;
· Examenul de urină;
· Examenul sângelui (hematocritul, creatinina, uree sanguină, potasiu seric, glicemie, colesterol, acid uric
şi trigliceride);
· Examenul fundului de ochi (oftalmoscopia);
· Radiografia toracică;
· Ecografia cardiacă;
· Electrocardiograma;
· Probele funcţionale renale.

3. Problemele de dependenţa ale pacientului şi sursa de dificultate:

· scăderea debitului cardiac legată de scăderea forţei de contracţie a ventriculului stâng (insuficientă
ventriculară stânga);
· alterarea perfuziei tisulare legată de scăderea debitului cardiac;
· intoleranta (scăderea toleranţei) la activitate sau la efort fizic legată de slăbiciune, oboseala;
· potenţial de accident legat de tulburările de vedere;
· potenţial de complicaţii;
· comunicare ineficienta la nivel senzorial, afectiv, motor sau intelectual legată de riscul de complicaţii;
· disconfort legat de durere;
· deficit de autoîngrijire legat de slăbiciune, oboseala, tulburări de vedere.

4. Obiective:
Vizează:
- scăderea valorilor TA în limite acceptabile;
- asigurarea confortului fizic şi psihic;
- prevenirea accidentelor;
- menţinerea unei circulaţii adecvate;
- creşterea abilităţii de a comunica;
- redobândirea tolerantei la efort;
- satisfacerea nevoilor fundamentale;
- prevenirea complicaţiilor.

5. Intervenţii:
- asigurarea condiţiilor de confort şi siguranţă;
- asigurarea repausului fizic şi psihic;
- combaterea factorilor de risc;
- măsurarea şi înregistrarea funcţiilor vitale: T.A., puls, respiraţie, etc;
- pregătirea fizică şi psihică a pacientului pentru investigaţii;
16
- recoltarea produselor biologice pentru examene de laborator;
- ajutarea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale;
- supravegherea bolnavului (funcţii vitale, stare generală, comportament, apariţia unor complicaţii);
- administrarea tratamentului medicamentos prescris şi urmărirea efectului acestuia;
- efectuarea bilanţului hidric (intrări ieşiri) pentru prevenirea depleţiei de potasiu;
- asigurarea unei alimentaţii echilibrate ţinând cont şi de afecţiunile existente:
- hipocaloric - în obezitate;
- hipolipidic - în ateroscleroza;
- reducerea aportului de sodiu;
- administrarea lichidelor fracţionat pentru a evita creşterea bruscă a T.A.;
- educaţia pacientului:
- regim de viaţă echilibrat (alterarea perioadelor de activitate cu perioade de repaus);
- evitarea stresului psihic (stări conflictuale, surmenaj intelectual);
- suprimarea fumatului;
- combaterea obezităţii;
- recomandarea exerciţiilor fizice, plimbărilor;
- alimentaţie echilibrată;
- control periodic.

9. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU ANGINA PECTORALĂ

Definiţie: angina pectorală de efort este o formă clinică a cardiopatiei ischemice, caracterizată prin
crize dureroase, paroxistice, cu sediu retrosternal, care apar la efort sau la emoţii, durează câteva minute şi
dispar la încetarea cauzelor sau la administrarea unor compuşi nitrici (Nitroglicerină, Nitrit de amil).

Culegere de date
Cauze:
- principala cauză (90 - 95%) este ateroscleroza coronariană, care se manifestă sub formă de - stenozări sau
obliterări coronariene şi zone de necroză şi fibroză miocardică difuză.
- valvulopatiile aortice, anemia, tahicardiile paroxistice, hipertiroidismul etc. reprezintă cauze mult mai rare.
Condiţiile declanşatoare - efort, emoţii, mese copioase.
Manifestări de dependenţă
- (simptomul principal este) durerea, care are caracter constrictiv, „ca o gheară, arsură sau sufocare”, şi este
însoţită uneori de anxietate (sentiment de teamă, teamă de moarte iminentă), este variabilă - de la jenă sau
disconfort la dureri atroce. Sediul este reprezentat de regiunea retrosternală mijlocie şi inferioară şi de
regiunea precordială, pe care bolnavii o arată cu una sau ambele palme. Iradiază în umărul şi membrul
toracic stâng, de-a lungul marginii interne, până la ultimele două degete, uneori către mâna dreaptă sau
bilateral, spre gât, mandibule, arcada dentară, omoplat. Iradierile nu sunt obligatorii. Importante sunt
iradierile în regiunea cervicală anterioară şi mandibulă sau în ambele membre superioare, durata este de 1 -
3', rar 10 - 15', iar frecvenţa crizelor este variabilă. Durerea apare în anumite condiţii: abuz de tutun, crize
tahicardice, efort fizic, de obicei la mers, emoţii, mese copioase, frig sau vânt etc. Cedează prompt la repaus
şi la administrarea de Nitroglicerină (1 - 2' rar 3', test de diferenţiere).
- criza dureroasă este însoţită uneori de palpitaţii, transpiraţii, paloare, lipotimie, lipsă de aer (dispnee),
eructaţii.
Investigaţii:
- electrocardiograma - releva suferinţa miocardică;
- examinări de laborator:
- sânge: VSH (crescută), fibrinogen (crescut), transaminaza glutamico-oxalacetică- TGO (crescută),
leucocite (crescute), creatinfosfokinaza- CPK (crescută), lactodehidrogenaza (LDH), alfahidroxibutiric-
dehidrogenaza- HBD, mioglobina plasmatica- MB, glicemie (crescută), proteina C reactiva prezenta.
- explorări imagistice:
- radiografie toracică
- tomografie computerizată
- ecocardiografia
- studii radioizotopice (scintigrafia, angiografia- coronarografie, cateterism cardiac, tomografia cu
emisie de pozitroni)
- rezonanta magnetică nucleară.

17
 Problemele pacientului (+ surse de dificultate):
- disconfort legat de durere,
- intoleranţa la efort legată de dezechilibrulul brusc apărut la efort între nevoile miocardului (mai ales în O 2)
şi posibilităţile arterelor coronare.
- circulaţie inadecvată din cauza insuficienţei circulatorii coronariene
- dispnee legată de alterarea perfuziei tisulare
- anxietate legată de senzaţia de „moarte iminenta”,
- deficit de autoîngrijire legat de potenţialul de alterare a nutriţiei: deficit, greţuri, vărsături.
- potenţial de complicaţii;
- devalorizare
- dificultatea în a participa la activităţi.
Obiective:
- să fie calmata durerea pacientului în...,
- să prezinte circulaţie adecvată...
- să fie îmbunătăţită toleranţă la efort...
- să respire eficient...
- să fie echilibrat psihic...
- să fie combătuta anxietatea în...,
- să fie prevenite complicaţiilor imediate şi tardive,
- să fie limitată extinderea necrozei,
- să se recupereze socio-profesional.
Intervenţii:
În etapa prespitalicească:
- îndepărtarea cauzei declanşatoare,
- combaterea durerii,
- sedare,
- tratamentul complicaţiilor,
- transport la spital.
În spital:
- continuarea măsurilor de prim ajutor,
- asigurarea repausului la pat,
- oxigenoterapie,
- montarea unei perfuzii,
- monitorizarea funcţiilor vitale,
- bilanţ hidric,
- asigurarea alimentaţiei (va fi fracţionată în cantităţi mici, repetate. Regimul va fi echilibrat la
normoponderali, hipocaloric la obezi. Se vor evita mesele copioase şi după fiecare masă bolnavul va sta în
repaus 60 - 90 minute. În general regimul va fi cel recomandat în ateroscleroză, obezitate,
hiperlipoproteinemii. Deci dietă hipocolesteronemiantă şi hipolipemiantă, cu evitarea în special a grăsimilor
bogate în acizi graşi saturaţi.
Se va combate aerocolia, aerogastria şi constipaţia, prin supozitoare cu glicerina, administrare de ulei de
parafină etc.
- recoltarea produselor biologice pentru examinări de laborator;
- aplicarea măsurilor de prevenire a efectelor imobilizării;
- ajutarea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale (alimentaţie pasivă la pat (igiena tegumentelor şi
mucoaselor, servirea la pat cu plosca şi urinar, etc);
- administrarea medicaţiei şi urmărirea efectului acestora;
- mobilizarea progresivă a pacientului conform indicaţiilor medicului;
- combaterea fumatului, obezităţii, sedentarismului, hipercolesterolemiei, diabetului zaharat,
hipertiroidismului, stressului, cu alte cuvinte toţi factorii de risc;
- educaţia pacientului privind regimul de viaţă:
- reluarea treptată şi progresivă a efortului fizic. Repausul la pat are indicaţii speciale: crize frecvente, de
durată, intense şi rezistenţe la nitroglicerină, crize de decubit. Somnul este obligatoriu 8 h noaptea şi 1 oră
după amiază;
- alimentaţie echilibrată, adecvată factorilor de risc aterogeni prezenţi,
- kinetoterapie în servicii specializate,
- tratament balnear,

18
- control medical periodic.
Tratamentul crizei anginoase începe cu întreruperea efortului sau cauzei declanşatoare şi administrare
de Nitroglicerină (1 comprimat de 0,0005 g sfărâmat între dinţi sau 2-3 picături de soluţie), sublingual.
Administrarea acestora se poate repeta de mai multe ori pe zi, se poate lua şi profilactic, deoarece nu creează
obişnuinţă; acţiunea este de scurtă durată şi este bine tolerată. Prevenirea crizei se face prin evitarea
circumstanţelor declanşatoare (efort, emoţii mese copioase, tutun) şi medicamente cu acţiune
coronarodilatatoare şi de favorizare a circulaţiei coronariene. Tratamentul anticoagulant este controversat,
iar cel chirurgical – de excepţie.

10. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU INFARCT MIOCARDIC ACUT

1. Definiţie
1. A Infarctul miocardic acut (IMA) se caracterizează prin necroza miocardică (pe o suprafaţă mai mult sau
mai puţin extinsă) determinată de o obstrucţie coronariană prin tromboza. (Titircă)
1.B. Infarctul miocardic acut (IMA) este un sindrom clinic provocat de necroza ischemică a unei porţiuni
din miocardic, determinată de obstruarea bruscă a unei artere coronare. (Borundel)

2. Culegere de date
a. Circumstanţe de apariţie:
Cauza determinanta: ateroscleroza coronariană.
Factori declanşatori şi de risc: infecţii acute ale tractului respirator, intervenţii chirurgicale ca disecţiile
coronariene pentru angioplastie coronariană, folosirea de contraceptive asociate cu consumul de alcool,
droguri, mese copioase, efort fizic intens, expunere la frig, stres psihosocial, anxietate, tensiune nervoasă,
factori meteorologici, şoc hipovolemic, dislipidemii, consumul în exces de alcool, tutun, obezitate,
sedentarism, diabet zaharat, HTA, stenoza congenitală coronariana, leziuni valvulare, factorul genetic.

b. Manifestări de dependenţă (semne şi simptome):

• durere:
- anginoasa, intensă, atroce, violenta, insuportabilă şi şocogenă;
- retrosternala sau precordiala sau parasternal stâng;
- este descrisă:
- ca o senzaţie de constricţie sau „în gheara”;
- o senzaţie de presiune sau ca un corset de fier care împiedică respiraţia;
- uneori ca simpla jena retrosternala, o senzaţie de arsură, de greutate sau apăsare suportabilă;
- iradiază în umărul şi în braţul stâng, în regiunea cervicală, în mandibula;
- poate fi localizată extratoracic, în epigastru, abdomen, braţe, antebraţe, coate, pumni, sau în orice
regiune a toracelui depăşind în sus gâtul, iar în jos poate iradia în epigastru, hipocondru drept sau stâng;
- nu cedează la nitroglicerina sau repaus;
- durează de la 30 minute până la câteva ore (48 ore).
- apare de obicei în repaus;
- determina agitaţia bolnavului;
• semnele care însoţesc durerea sunt: dispnee, anxietate, senzaţia de moarte iminentă, transpiraţii reci,
adinamie, astenie, ameţeli, greţuri, vărsături, sughit, distensie abdominală, senzaţie de plenitudine
epigastrică, mai rar diaree;
• hipotensiune arterială: poate să apară imediat sau la câteva ore, precedat de o uşoară creştere a tensiunii
arteriale (datorită acţiunii stresante a durerii); scăderea TA brusc poate determina şocul cardiogen;
• febra absentă la început, apare la 24-48 ore de la debut (în jur de 38 °C);
• alte semne:
- stare de şoc: paloare, tegumente reci şi umede, puls rapid filiform, alterarea stării generale, oligurie
gravă;
- şocul „inexplicabil”, edemul pulmonar, insuficienta cardiacă rapid progresivă, tulburări de ritm - atrag
atenţia asupra unui infarct miocardic acut chiar în absenţa durerii;
- debutul atipic este frecvent îndeosebi la vârstnici;
- debutul nedureros însoţit de semnele şi simptomele enumerate mai sus, poate duce la deces.
c. Examinări complementare:

19
- electrocardiograma,
- examinări de laborator: sânge: VSH (crescută), fibrinogen (crescut), TGO (crescută), hemoleucograma
(arata leucocitoza), CPK- creatinfosfokinaza (crescută), LDH- lactodehidrogenaza, M.B. (= mioglobina
plasmatică), glicemie (crescută), PCR (= proteina C reactiva);
- radiografie toracică;
- ecografie;
- coronarografie/angiografie;
- RMN- rezonanţa magnetică nucleară;
- ventriculografie radioizotopică;
- cateterism cardiac.
3. Probleme de dependenţa şi sursa de dificultate:
- disconfort legat de durere;
- anxietate legată de senzaţia morţii iminente;
- scăderea debitului cardiac legată de obstrucţia coronariană;
- alterarea perfuziei tisulare legată de prezenţa zonelor de necroză;
- deficit de autoîngrijire legat de intoleranţă la efort;
- potenţial de alterare a nutriţiei prin deficit legat de greţuri, vărsături;
- potenţial de complicaţii.
4. Obiectivele de îngrijire
Vizează:
- calmarea durerii,
- combaterea anxietăţii,
- menţinerea unei circulaţii optime,
- prevenirea complicaţiilor imediate şi tardive (retrombozarea, etc),
- limitarea extinderii necrozei,
- satisfacerea nevoilor fundamentale;
- recuperare socio-profesională.
5. Intervenţiile asistenţei medicale:
Îngrijirea acestor categorii de bolnavi constituie o urgenţă medicală.
→ Conduita de urgenţă
În faza de prespitalizare (intervalul de la debutul infarctului miocardic şi până la momentul sosirii
bolnavului în spital):
1. Prevenirea morţii subite:
- aşezarea bolnavului în decubit dorsal;
- interzicerea oricărei mişcări;
- psihoterapie.
2. Preîntâmpinarea altor complicaţii:
- administrarea medicaţiei indicate de medic;
- monitorizarea funcţiilor vitale;
- menţinerea permeabilităţii căilor aeriene;
- oxigenoterapie.
3. Scurtarea timpului până la internarea în spital: transportul de urgenţă într-o unitate spitalicească cu
autosanitare (dotate cu aparatură de monitorizare, defibrilare şi reanimare), obligatoriu cu targa şi însoţite de
cadre medicale.
Bolnavii cu infarct miocardic sunt internaţi de urgenţă în secţiile de terapie coronariană a secţiei de
cardiologie care este organizată pentru urgenţele cardio-vasculare şi reanimare. Secţiile de terapie
coronariană sunt dotate cu personal medical calificat în asemenea urgenţe precum şi cu aparatura de
specialitate.

→ Îngrijiri în unităţi spitaliceşti:

1. Instalarea bolnavului în pat:
→ Transportul bolnavului se face direct în secţie – de cardiologie, terapie intensivă sau medicină internă,
cu targa, într-un timp cât mai scurt.

20
→ Mutarea bolnavului de pe targa în pat (de către personalul sanitar) fără să permită bolnavului nici o
mişcare.
→ Asistenta va asigura un climat de linişte, salon luminos, bine încălzit, aerisit (asigurarea condiţiilor de
confort şi siguranţă).
→ Poziţie cât mai comodă în pat. Păturile trebuie să aibă somiere reglabile pentru a se evita poziţiile
forţate.
2. Continuarea măsurilor de urgenţă şi prim ajutor:
La indicaţia medicului:
→ sedarea durerii la indicaţia medicului;
→ combaterea anxietăţii prin psihoterapie şi medicaţia prescrisă de medic;
→ oxigenoterapie.
3. Supravegherea funcţiilor vitale:
→ Monitorizarea (supravegherea permanentă) în primele zile a electrocardiogramei, TA, pulsului,
respiraţiei, temperaturii.
4. Recoltarea probelor de laborator:
→ Se va recolta sânge pentru examene de laborator.
5. Prevenirea complicaţiilor tromboembolice:
- se administrează anticoagulante: Heparină → sub controlul timpului de coagulare; apoi Trombostop sau
alte anticoagulante pe cale orală – în funcţie de timpul Quick (indice de protrombină).
6. Preîntâmpinarea hiperexcitabilităţii miocardice.
7. Administrarea medicaţiei prescrise de medic cu punctualitate pentru a evita emoţiile, la pat, în poziţie
orizontală;
- abord venos periferic;
. Alimentaţia bolnavului:
→ Mesele vor fi fracţionate (5-6 pe zi) pentru a evita consumul de cantităţi mari de alimente la o masă.
→ La început se face alimentaţie pasivă la pat, treptat trecând la alimentaţie activă. După mobilizarea
bolnavului, se poate servi masa în sala de mese.
→ Regimul alimentar va fi hiposodat şi hipocaloric. În primele zile se dă o alimentaţie lichidă administrata
lent cu linguriţa, pireuri, ceaiuri, compot, supe, lapte, sucuri de fructe, ouă moi, evitând alimentele care
produc gaze sau întârzie tranzitul intestinal.
→ Se interzice fumatul.
9. Urmărirea evacuărilor de urină şi scaun:
→ Bolnavul imobilizat va fi servit la pat cu urinar şi bazinet la nivelul lui – pentru a nu necesita efort
suplimentar.
→ Constipaţia se combate prin regim alimentar specific, lichide administrate fracţionat, laxative numai la
indicaţia medicului său clisme uleioase.
→ Diureza şi scaunul se notează în foaia de temperatură.
10. Igiena bolnavului:
→ Baie generală sau parţială la pat până la mobilizarea bolnavului – fără a-l obosi şi fără a-l ridica.
11. Mobilizarea bolnavului:
→ Repausul absolut la pat: în primele 48 de ore - repaus total, apoi se permit mişcări active a membrelor
superioare şi amplitudine redusă a membrelor inferioare, nefiind permisă mobilizarea toracelui pentru
schimbarea poziţiilor de decubit fără ajutor şi supraveghere medicală în acesta perioadă; la sfârşitul primei
săptămâni mişcările active cresc în intensitate în funcţie de evoluţia bolii.
→ Durata imobilizării este stabilită de medic.
→ Dacă bolnavul nu are dureri, febră sau alte complicaţii, începând chiar din primele zile se pot face
mişcări pasive ale degetelor de la mâini şi de la picioare.
→ Treptat se permite schimbarea poziţiei în pat, mişcări active ale membrelor.
→ Mobilizarea se face progresiv – şezut în pat, la marginea patului, aşezarea în fotoliu, ridicarea în
picioare – sub control pulsului şi al tensiunii arteriale, primii paşi numai în prezenţa medicului.
12. Crearea unui mediu psihologic favorabil:
→ Se vor evita discuţiile cu voce tare, chemările la telefon.
→ Nu se va permite vizitarea în grup.
→ Se evită vizitele lungi.

21
→ Nu se comunică veşti neplăcute.
→ Se va facilita contactul cu bolnavii reabilitaţi, cu efect psihic bun.
13. Educaţia sanitară:
→ Se instruieşte bolnavul privind modul de administrare a medicamentelor, semnele supradozajului
digitalic.
→ Se recomandă controlul periodic.
→ Se va încerca să se restabilească încrederea în sine şi capacitatea de muncă anterioară îmbolnăvirii.
→ Se interzice fumatul.
→ Se recomandă un regim de viaţă ordonat, raţional.
→ Se insistă asupra respectării regimului alimentar.

11. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU REUMATISM ARTICULAR ACUT (RAA)

1. Definiţie
1.A. Reumatismul articular acut se manifesta prin inflamaţia succesivă a mai multor articulaţiilor mari;
atinge frecvent cordul, lăsând urme grave.
Boala afectează copiii şi adolescent, infecţia urmând unei angine streptococice.
2. Culegerea datelor
a. Circumstanţe de apariţie:
- vârsta pacientului - copilul şi adultul tânăr prezintă receptivitate pentru infecţia streptococică;
- condiţiile insalubre de locuit, frigul, umezeala favorizează apariţia anginelor streptococice;
- prezenţa anginelor streptococice în antecedentele personale ale pacientului recente (2-4 săptămâni) precede
instalarea durerilor articulare.
b. Manifestări de dependenţă (semne şi simptome posibile):
- debutul brusc al artritei;
- dureri şi tumefacţii articulare fugace (poliartrita acută mobila), ce cuprinde mai multe articulaţii mari (şold,
genunchi, tibiotarsiene), cu căldură şi congestie locală; articulaţii dureroase spontan şi la mobilizare;
- febră;
- transpiraţii;
- astenie;
- tahicardie,
- paloare frapantă;
- transpiraţii abundente;
- uneori epistaxis;
- anorexie;
- coree (mişcări involuntare şi dezordonate ale extremităţilor);
- delir, confuzie, insomnie, anxietate;
- hipertermie;
* cardită (include afectarea miocardului şi a endocardului);
* „reumatismul linge articulaţiile, dar muşcă inima”;
* nodozităţi Meynet de mărimea bobului de mazăre, nedureroase, localizate în jurul articulaţiilor
inflamate;
* eritem marginat;
* eritem nodos.
c. Investigaţii paraclinice: hemoleucograma, VSH, fibrinogen, PCR, imunograma, proteinograma, exsudat
faringian, A.S.L.O., electrocardiograma, fonocardiograma, ecografie cardiacă.
d. Complicaţii: cardita reumatismală, coree, valvulopatii, deshidratare.
3. Problemele pacientului:
- hipertermie,
- durerea articulara cu caracter migrator,
- intoleranţa la activitatea fizică,
- imobilitate/dificultate de mers şi mobilizare,

22
- necoordonarea mişcărilor,
- postură inadecvată,
- alterarea tegumentelor;
- deficit în a-şi acorda îngrijiri igienice,
- risc de complicaţii.
4. Obiective:
Pacientul:
- să prezinte (/menţină) temperatura corpului în limite fiziologice;
- să prezinte o stare de bine - fizic/să fie calmate durerile articulare;
- să aibă tonusul muscular şi forţa musculară păstrată;
- să-şi menţină integritatea tegumentelor;
- să-şi menţină integritatea activităţii articulare;
- să fi ferit de complicaţii;
- să - şi satisfacă nevoile fundamentale;
- să fie echilibrat psihic.
5. Intervenţii:
Asistenta medicală:
- asigura condiţii de confort şi siguranţă;
* asigura repausul la pat, până la dispariţia durerilor articulare şi, în continuare, 2-3 săptămâni, cu reluarea
treptată a mersului;
* foloseşte perne pentru suportul articulaţiilor dureroase;
* asigura igiena corporală şi a lenjeriei pacientului;
* participa la investigaţiile clinice şi de laborator;
- recoltează produse biologice (sânge, exsudat faringian) pentru examene de laborator;
- efectuează EKG, FKG;
- administrează tratamentul:
- antistreptococic (penicilina G, macrolide), efectuând testarea sensibilităţii organismului la antibiotic),
respectând doza şi ritmul de administrare;
- antiinflamator cu antiinflamatoare nesteroidiene şi cortizon în doze descrescătoare până la
normalizarea VSH-ului;
- sesizează efectele secundare ale corticoterapiei - dureri epigastrice, edeme, hipertensiune arterială,
insomnie);
- asigură alimentaţia pacientului în funcţie de evoluţie: dieta de cruţare în perioada febrilă (regim
hidrozaharat, apoi, lacto-fainos, care se va îmbogăţi treptat);
- asigura necesarul de lichide pentru a preveni deshidratarea;
- asigură dieta desodată pe toată perioada tratamentului cu cortizon;
* supraveghează zilnic semnele vitale: puls, tensiune arterială, temperatura;
* notează greutatea corporală;
* educa pacientul şi antrenează familia privind:
- prevenirea reinfectărilor streptococice - continuarea tratamentului prescris de medic;
- prezentarea la controale periodice, clinice şi biologice, prin medicul de familie, specialist;
- asanarea focarelor de infecţie amigdaliană şi dentară (sub protecţie de antibiotice);
- internarea după caz, a copiilor foşti bolnavi, în sanatorii cu personal calificat pentru dispensarizarea lor.

12. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU REUMATISME DEGENERATIVE (ARTROZE)

Definiţie: artroza este o artropatie degenerativă, multifactorială şi heretogenă, caracterizată prin

degradarea progresivă a cartilajului articular, însoţită de o reacţie hipertrofică a osului subcondral (ce are
drept consecinţă neoformare de os şi cartilaj) şi variate reacţii ale celorlalte structuri articulare (sinovială,
capsulă, menisc) exprimate prin modificări clinice şi radiologice caracteristice.
Prin prisma acestei definiţii se înţelege de ce localizarea predilectă a procesului artrozic este la nivelul
articulaţiilor diartrodiale, articulaţii cu o mare mobilitate, în funcţionarea cărora cartilajul joacă un rol
important, aşa cum sunt: genunchiul, şoldul, mâna, articulaţiile coloanei vertebrale.
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie
Factori favorizanţi:
23
1. Ereditatea - există o agregare familială a bolii, dovedită de studii familiale şi pe gemeni monozigoţi.
2. Vârsta - incidenţa bolii creşte cu vârsta..
3. Sexul - după menopauză, femeile fac de 2 ori mai frecvent boala; prevalenţa fiind mai mare la femeile
histerectomizate.
4. Obezitatea - s-a pus problema dacă artroza, prin hipomobilitatea şi sedentarismul pe care le induce,
favorizează obezitatea, sau dacă lucrurile stau invers: obezitatea favorizează apariţia artrozei.
5. Densitatea osoasă - există o asociere negativă între osteoporoză şi artroză.
6. Hipermobilitatea- articulaţiile foarte mobile sunt cele mai afectate de procesul artrozic.
7. Alte boli- asociate cu o frecvenţă crescută a artrozei sunt: DZ, hiperuricemia, HTA.
8. Stressul mecanic repetat: eforturi fizice repetate, mişcări legate de activitatea profesională (artropatia
ocupaţională), activitatea sportivă, obezitatea, anomaliile de statică.
9. Traumatisme. Fracturile, subluxaţiile, luxaţiile, sau chiar meniscectomia, prin schimbarea raporturilor
normale din articulaţii, afectează de asemenea funcţia mecanică şi favorizează artroză.
Manifestări de dependenţă (Semne şi simptome posibile)
• durere articulara
- caracteristici - se accentuează dimineaţa, la sculare, articulaţia nu anchilozează
- localizare:
- articulaţia cotului
- articulara umărului
- articulaţia genunchiului, accentuată la urcarea scărilor
- articulaţia coxofemurală, accentuată la mers
- articulaţiile coloanei vertebrale la diferite niveluri:
- în regiunea cervicală, durerea iradiază la nivelul gâtului; în regiunea occipitală,
vertex sau în membrul superior uni- sau bilateral
- în regiunea dorsală, durerea iradiază anterior, imitând suferinţe cardiace
- în regiunea lombară, durerea iradiază în membrul inferior
• limitarea mişcărilor active şi pasive,
• deformări articulare (luxaţii, subluxaţii),
• anchiloze,
• crepitaţii articulare determinate de frecarea unor suprafeţe rugoase,
• mărirea volumului articulaţiei prin modificări proliferative ale osului subcondral,
• cefalee, ameţeli, tulburări de vedere şi auz (în spondiloza cervicală),
• durere cauzată de solicitarea articulara, care dispare în repaus,
• tumefacţia discretă a părţilor moi,
• redoarea articulară.
Investigaţii:
Teste pentru evidenţierea etiologiei artrozelor secundare urmăresc stabilirea unui diagnostic precoce
în aceste cazuri şi constau în dozări hormonale, antigene neoplazice, explorări metabolice, etc.
În ultimii ani s-au făcut numeroase încercări de a găsi markeri biologici pentru artroze.
Examenul lichidului sinovial ajută la diagnosticul diferenţial cu alte suferinţe ca: PR, artritele
septice, guta, pseudoguta, s.a..
Examenul radiologic este de departe cea mai importantă explorare imagistică.
Scintigrafia poate fi indicată.
Alte explorări imagistice (ultrasonografia, TC, RMN) ajută la elucidarea diagnosticului diferenţial sau
a unor modificări ce pot complica artroza.
Alte explorări: artroscopia, biopsia, mielografia, termografia servesc exclusiv pentru diagnosticul
diferenţial.
Problemele pacientului:
- disconfort
- imobilitate
- deficit de autoîngrijire
- impotenţa funcţională de diferite grade
- postura inadecvată
- inabilitatea de a se îmbrăca şi a se dezbrăca.
- atingerea integrităţii fizice
- neputinţa
- nemulţumire

24
- devalorizare
- risc de limitare a capacităţii de muncă şi chiar de autoservire (în coxartroză)
- risc de pareze, paralizii în artrozele cotului, umărului
Obiective
Vizează:
- să se diminueze durerile articulare;
- să se păstreze mobilitatea articulaţiilor, pacientul putându-şi satisface autonom nevoile de deplasare, de
igienă, de îmbrăcare;
- să se păstreze greutatea corporală în limitele normalului, în funcţie de vârstă;
- pacientul să poată exprima o stare de contort fizic şi psihic;
- să se prevină apariţia complicaţiilor invalidante;
- pacientului să-i fie satisfăcute nevoile fundamentale.
Intervenţii:
Asistenta medicală aplică intervenţiile specifice în funcţie de localizarea procesului de artroză:
- asigură repausul la pat cel puţin câte o jumătate de oră în timpul zilei pentru pacientul cu suferinţe ale
coloanei vertebrale şi membrelor inferioare
- învaţă pacientul că, în timpul repausului, să evite poziţia de flexie a articulaţiei (aceasta favorizează
redoarea articulară)
- ajută pacientul imobilizat la pat pentru a-şi satisface nevoia de a se alimenta, de igienă corporală
- asigură alimentaţia în funcţie de restricţiile impuse (desodată în tratamentul cu antiinflamatoare) şi de
bolile asociate (hipocalorică, când pacientul prezintă obezitate; hipoproteică, la pacienţii cu gută;
hipoglucidică, pentru pacienţii cu diabet zaharat)
- recoltează produsele pentru examene de laborator
- pregăteşte pacientul pentru examene radiologice
- administrează tratamentul medicamentos antialgic, prescris de medic
- participă la efectuarea injecţiei intra- şi periarticulară
- educă pacientul privind modul de viaţă, pentru a limita apariţia dependenţelor:
- evitarea mersului şi ortostatismului prelungit, a poziţiilor profesionale vicioase, ridicarea de greutăţi mari
- alternarea ortostatismului cu clinostatismul (clinostatismul prelungit accentuează osteoporoza şi redoarea
articulară)
- învaţă pacientul cu coxartroză să folosească bastonul în mers (bastonul se ţ i n e în mâna opusă, pentru a
reduce greutatea corporală pe membrul inferior afectat)
- de asemenea, îl învaţă să continue şi la domiciliu programul de gimnastică medicală recomandat de
kinetoterapeut
- să urmeze curele de tratament balneofizical recomandat (termoterapie, electroterapie, băi clorurosodice)
- pregăteşte preoperator pacientul pentru intervenţie ortopedică corectivă (artrodeze, artroplastii, proteză
totală de şold sau genunchi.

13. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ÎN STARE DE ŞOC

Definiţie:
Şocul este o insuficientă circulatorie periferica gravă în urma căreia se instalează anoxia ţesuturilor
prin acumulare de produşi de catabolism. Este necesară recunoaşterea rapidă a cauzelor pentru prevenirea
leziunilor ireversibile ce se pot instala.
Şocul - este o reacţie nespecifică a organismului faţă de agenţii agresori, care dereglează funcţia
întregului organism prin prăbuşirea circulaţiei periferice şi tulburarea proceselor metabolice consecutive
de la nivelul ţesuturilor.
Astfel se deosebesc:
- şocul traumatic;
- şocul postoperator;
- şocul hemoragic;
- şocul hipovolemic;
- şocul infecţios;
- şocul anafilactic;
- şocul hemolitic.
ELABORAREA PLANULUI DE ÎNGRIJIRE

25
 Culegerea datelor/anamneza pentru depistarea cauzei trebuie să se facă rapid.
Întrebări care se pot pune: dacă prezintă boli cardiace; dacă face tratament cu diuretice şi
antihipertensive; ce doză a luat; dacă a avut hemoragie în special digestiva; dacă are febră (dacă nu ştie se
va măsura temperatura).
Şocul traumatic şi hipovolemic este provocat de pierderile de sânge şi plasma în caz de hemoragii,
traumatisme, intervenţii chirurgicale, arsuri, deshidratare (diaree, vărsături, exces de diuretice), şocul de
colaps din comă diabetică, ocluzii intestinale;
Şocul cardiogen apare prin scăderea funcţiei de pompă a inimii în: IMA, miocardite acute, tulburări
de ritm, tamponada cardiacă, pneumotorax cu supapă, embolii pulmonare;
Şocul toxico - septic apare în infecţii cu germeni Gram-negativi (Escherichia coli, Klebsiella,
Proteus, etc.) sau Gram-pozitivi (stafilococi, streptococi); se produc leziuni celulare primare şi generalizate;
Şocul anafilactic se datoreşte introducerii în circulaţie a unor substanţe străine. Survine mai frecvent
după administrarea de seruri sau diferite medicamente pe cale parenterală sau după înţepături de insecte şi se
caracterizează printr-o reacţie anormală antigen-anticorp cu eliberare masivă de histamina care provoacă
colaps printr-o puternică vasodilataţie periferică;
Şocul neurogen apare după dureri intense (cu diferite localizări), traumatisme craniene sau
medulare, analgezie insuficientă, emoţii puternice, care induc blocarea sistemului nervos simpatic periferic.
Şocul hemolitic
A. Cauze extracorpusculare:
1. Forme imunologice: incompatibilitate transfuzională, autoimunizare, anemii hemolitice imunoalergice.
2. Forme neimunologice: hemoliză bacteriană. parazitară, toxică, mecanică, neoplazică; hemoliză din
sindromul Moskowitz, din unele insuficienţe renale, sau hipertensiunea malignă din afecţiuni grave şi
prelungite.
B. Cauze corpusculare: sferocitoza ereditară (boala Minkowski--Chauffard), talasemii, enzimopatii, alte
anomalii constituţionale, hemoglobinuria paroxistică nocturnă (boala Marchiafava-Micheli).
C. Cauze particulare: Ia făt, nou-născut şi copil: incompatibilitatea fetomaternă, hemolize constituţionale.
Apariţia şocului poate fi favorizată de oboseală, insomnia, starea de denutriţie, frig, căldura excesivă.
Examenul clinic:
- se măsoară funcţiile vitale: Puls, TA, Temperatura, Respiraţia;
- se examinează aspectul pacientului:
§ jugulare sunt colabate - în şoc hipovolemic,
§ jugulare turgescente - în şoc cardiogen;
§ puls asimetric- în tamponada cardiacă;
§ sufluri patologice;
§ aspectul abdomenului;
§ prezenta febrei şi frisonul denota şoc septic;
§ prezenta leziunilor cutanate - infecţii cu germeni patogeni.

Semne şi simptome:
În şocul compensat: simptomatologie nespecifică (datorată intervenţiei mecanismelor
compensatorii): tahicardie medie, tahipnee±dispnee, tegumente reci, umede (senzaţie de frig), agitaţie,
confuzie, anxietate, sete.
În şocul decompensat: ischemie miocardică, ±dispnee, tahipnee, ±diaforeză, tegumente cianotice,
±tulburări senzoriale, Hipotensiune arterială (TAS < 90mmHg), tahicardie, tahipnee, puls slab, filiform,
tegumente reci, umede - în hipovolemie şi tegumente calde în şoc septic, paloare, oligurie (< 20ml/h) şi
acidoza metabolică sunt frecvent întâlnite.
În şocul ireversibil: bradicardie, ±aritmii severe, hipotensiune (hTA) marcată, ↓ frecvenţei
respiratorii (FR) cu ↓ VT (volumului curent), tegumente palide, reci, diaforeză.
Investigaţii de urgenţă:
· se recoltează sânge pentru: grup sanguin şi Rh, Hemoblobina, Hematocrit, leucograma, ionograma,
fibrinogen, trombocite, analiza gazelor; în şoc septic se recoltează hemoculturi repetate, iar din urina: examen
sumar de urină, urocultura;
· radiografie toracică, ecocardiograma, PVC (presiune venoasă centrala).
Intervenţii aplicate sunt în funcţie de obiectivele de îngrijire urmărite.
Primele îngrijiri acordate bolnavului la locul accidentului
- sustragerea bolnavului de sub acţiunea agentului agresional (întreruperea curentului electric, înlăturarea
agentului termic);
26
- hemostaza - deoarece pierderea de sânge în continuare agravează şocul şi-l transformă din şoc compensat
în şoc decompensat;
- resuscitarea cardio-respiratorie - în caz de oprire a respiraţiei sau a cordului prin insuflarea gură la gură sau
gura sau gură la nas şi masaj cardiac extern până la realizarea respiraţiei spontane şi a pulsului periferic;
- combaterea durerii - se face cu medicamente indicate de medic. Asistenta trebuie să aibă la îndemâna
substituenţi ai morfinei (mialgin) care au efecte secundare mai slabe. În unele cazuri medicul va face
infiltraţii cu novocaină sau xilină 0,5 -1 % a regiunilor traumatizate, asistenta medicală având pregătite
instrumentele şi materiale necesare.
- autohemotransfuzia - prin ridicarea sau înfăşurarea membrelor inferioare pentru a asigura o mai bună
umplere a vaselor în restul organismului. Dacă există condiţii corespunzătoare la locul accidentului se
începe umplerea patului vascular (în caz de şoc hemoragic şi prin arsuri) precum şi administrarea de oxigen
care se va continua şi în timpul transportului.
- transportul bolnavului şocat la spital - se face urgent fără traumatizarea lui. În timpul transportului se fac
toate manevrele de mai sus, autosanitara fiind dotată cu aparatura specială pentru menţinerea funcţiilor
vitale ale organismului
În spital
Tratamentul şocului în funcţie de cauză, se efectuează la spital. El se adaptează cauzei declanşatoare
precum şi etapei evoluţiei în care se găseşte bolnavul.
• asigurarea condiţiilor, materiale de îngrijire:
Îngrijirea bolnavilor şocaţi se face în camerele de deşocare. Transportul bolnavului din salon sau
sala de operaţie în camera de deşocare se face cât mai puţin traumatizant continuând condiţiile de îngrijire şi
tratament. Temperatura camerei - 18 0C, bine ventilată. Acoperirea bolnavului se face cu un pled uşor sau
numai cu cearşaf. Bolnavul va fi culcat pe o singură pernă subţire ameliorând prin poziţia joasă a capului
circulaţia cerebrală.
Patul trebuie prevăzut cu anexele necesare (saltea, colaci, stative pentru perfuzii şi transfuzii).
Camera este prevăzută cu aparatură pentru oxigenoterapie, respiraţie artificială mecanică, intervenţii de
urgenţă, perfuzii şi transfuzii de sânge şi de înlocuitori de plasmă, aspiratoare electrice, instrumente
necesare pentru injecţii, insuflarea plămânilor, pense pentru apucarea şi tracţionarea limbii, depărtătoare de
gură.
Asistenta medicală va pregăti tensiometrul, instrumentele şi materialele necesare pentru abordarea
unui trunchi venos mai mare, aparatul pentru măsurarea tensiuni venoase, aparatul pentru monitorizarea
electronică a pulsului şi electrocardioscopul, oximetrul, instrumentele şi materialele necesare pentru
recoltări de produse biologice şi patologice, în vederea determinării saturaţiei de oxigen în sângele arterial şi
venos a pH sanguin, glicemie, ureei, creatinina, sodiului, potasiului, a probelor de coagulare a sângelui
precum şi alte examinări recomandate de medic.
Asistenta medicală va lua măsuri pentru a se putea determina diureza, la nevoie prin sondaj vezical.
Are la îndemâna materialele necesare pentru determinarea grupei sanguine, sânge integral, lichide pentru
umplerea patului vascular, substituenţi ai plasmei, soluţii necesare pentru combaterea acidozei (bicarbonat
de sodiu).
Substanţele necesare pentru tratamentul vasoactiv (noradrenalină, bronhodilatin), medicamentele
anticoagulante, cardiotonicele majore şi antibioticele cu spectru larg completează condiţiile materiale ale
îngrijirii bolnavilor şocaţi;
• reconstituirea masei circulante are scopul de a umple patul vascular ceea ce creşte debitul cardiac,
ameliorează circulaţia periferică şi înlătură hipoxia şi acidoza.
Ea se execută prin perfuzii şi transfuzii intravenos prin abordarea venei pe cale transcutanată sau prin
denudarea de venă;
• resuscitarea cardio-respiratorie:
Ventilaţia se va asigura cu aparatele de respiraţie artificială cunoscute sau la nevoie prin
traheostomie sau intubaţii.
Asistenta medicală va menţine permeabilitatea căilor respiratorii, eliminând cu ajutorul
aspiratoarelor sângele, mucozităţile şi alte secreţii, eventual conţinut stomacal regurgitat, din faringe.
Pentru acestea asistenta medicală va imprima capului o poziţie de hiperextensie, iar limba - dacă ar
cădea înapoi, va fi menţinută în poziţie normală cu ajutorul unei pense.
Pentru susţinerea activităţii cardiace şi resuscitare uneori se recurge la terapie electrică:
electrostimulare, defibrilare, cardioversie (restabilirea ritmului cardiac normal, perturbat de fenomene de
fibrilaţie arterială sau ventriculară.
Asistenta medicală va avea la îndemână şi substanţe coronodilatatoare.

27
 • oxigenoterapia - are scopul de a contribui la combaterea insuficenţei de oxigenare a ţesuturilor.
Oxigenul poate fi aplicat la presiunea atmosferică normală prin sondă endonazală, prin mască sau prin
canule de intubaţie.
Oxigenul se administrează întotdeauna în stare umidificată.
Oxigenul este aplicat şi prin aparatele de respiraţie mecanică cu presiune intratraheală.
• corectarea tulburărilor biochimice: suferinţa celulelor insuficient irigate cauzează o serie de
tulburări metabolice care duce la acidoză, care se corectează cu soluţie molară de bicarbonat de sodiu.
Irigaţia deficitară a rinichiului duce la anurie (rinichii de şoc) cu toate consecinţele sindromului de
retenţie azotată. Se corectează cu perfuzie de manitol
20% sau medicamente diuretice: furosemid.
Tulburările de coagulare sanguină se previn cu perfuzii cu heparină şi sânge izogrup, izo- Rh şi dextran.
• aplicarea medicamentelor vasoactive:
În şocul toxicoseptic şi şocul anafilactic, unde stază periferică se datoreşte unei vasodilataţii paralitice, sunt
indicate substanţele vasoconstrictoare.
După ce s-a început restabilirea masei circulante, se aplică substanţele vasodilatatoare pentru a reduce
vasoconstricţia arterialelor şi a ameliora circulaţia capilară în ţesuturi. Atât substanţa vasoconstrictoare cât şi
cele vasodilatatoare se aplică în perfuzii intravenos sub controlul tensiuni arteriale şi a presiuni venoase
centrale.
• antibioterapia: cu excepţia şocului toxicoseptic, antibioterapia are un rol preventiv. Ea trebuie
începută imediat la instalarea stării de şoc din cauza scăderii totale a rezistenţei organismului faţă de infecţii.
Antibioterapia trebuie să fie susţinută prin administrarea concomitentă de oxigen  care în şoc toxicoseptic
trebuie aplicat sub presiune, cu aparate de respiraţie mecanică. În tratamentul şocului se mai folosesc
hormonii corticoizi în doze masive, pentru combaterea insuficienţei suprarenale.
• în caz de acidoza metabolică (ph < 7,15) administrarea soluţiei de bicarbonat de Na în perfuzie;
• îngrijirile generale şi alimentaţia:
- efectuarea igienei corporale se face cu prosoape umede, baia parţială la pat, schimbarea lenjeriei de pat şi
de corp, menţinerea bolnavilor curaţii de defecaţiile proprii şi cu foarte mult menajament;
- se acordă o atenţie deosebită prevenirii escarelor de decubit când bolnavul este inconştient, iar substanţele
rezultate prin dezagregarea ţesuturilor necrozate încarcă şi mai mult rinichiul;
- alimentaţia se va face numai cu lichide, asigurând în limita posibilităţilor necesităţilor calorice ale
organismului. La calculul aportului de calorii se vor lua în consideraţie şi cele administrate pe cale
intravenos inclusiv plasmă şi sângele. Când starea bolnavului se mai îmbunătăţeşte se completează
alimentaţia cu lapte şi supe strecurate. Se evită extractele de carne şi ceaiurile în cazul insuficienţei renale
din cauza conţinutului mare de K.
Alimentaţia se va face prin sondă nazo-duodenală. Cantităţile de lichide şi alimente consumate de bolnav
sau introduse pe cale artificială în organismul lui, se adaugă la bilanţul calculului hidric efectuat zilnic.
• supravegherea bolnavului este sarcina principală a asistentei în cursul îngrijirii bolnavilor şocaţi,
notând în foaia de observaţie toate observaţiile: pulsul arterial şi capilar, respiraţia, tensiunea arterială,
diureza, scaunul (clisme evacuatoare). Urmărirea diurezei: prin sondaj vezical cu sonda Foley şi punga
colectoare de urină.
Prin supravegherea atentă a bolnavului se evită complicaţiile administrării excesive de lichide, ca
hiperhidratarea, edemul pulmonar acut.
Bolnavul scos din starea de şoc este periclitat să recadă, de aceea va fi supravegheat încă 24 ore.

Şocul anafilactic– reacţie de hipersensibilitate imediată (tip I) brutală, dramatică, cu prăbuşire

hemodinamică şi insuficientă respiratorie după intrarea în organism a oricărei substanţe, mai ales proteice,
care provoacă eliberarea de mediatori chimici (histamina).
Cauzat de:
• medicamente:
- peniciline şi alte antibiotice;
- aspirină;
- AINS;
- Trimetoprim;
- substanţe de contrast etc.
• alimente şi aditivi:
- fructe de mare, peşte;
- soia, nuci;

28
- făină, lapte, ouă;
• nitraţi, nitriţi.
Altele:
- înţepături de himenoptere;
- muşcătură de şarpe;
Manifestări clinice: instalarea reacţiilor alergice variază ca timp, minute în debutul acut dramatic
până la zile sau mai
mult. Timpul de minute este cel afectat reacţiilor la substanţele administrate parenteral. Reacţiile pot fi
fatale, medii sau uşoare.
Reacţiile alergice se manifestă pe diferite sectoare ale organismului:
- cutanat;
- cardio-vascular;
- respirator;
- gastrointestinal, separat sau în combinaţii.

• Cutanat: înroşire tegumentară;

- urticarie;
- angioedem (edemul Quincke), edem al ţesuturilor moi (la faţă afectează în special pleoapele şi buzele);
- conjunctive injectate;
- paloare şi cianoză
• Cardio-vascular:
- tahicardie, hipotensiune (datorată vasodilataţiei);
- sunt cele mai comune şi uneori singurele manifestări
• Respirator: rinită, bronhospasm, edem laringean (duc la obstrucţia respiratorie);
• Gastro-intestinal: greţuri, vărsături, crampe abdominale, diaree;
• Alte simptome:
- anxietate, gust metalic;
- senzaţie de înăbuşire, tuse;
- parestezii, artralgii, convulsii;
- pierdere de conştienţă;
• Edemul pulmonar este de obicei o constatare postmortem.

Măsuri de urgenţă şi tratament:

- ventilaţie asistată, securizarea căilor aeriene dacă este necesar (IOT sau cricotirotomie, traheostomie);
- adrenalină 1/1000: 0,2 -0,5ml sc. sau im. până la trei doze la interval de 1-5min;
- adrenalină 1/10000 0,1 – 0,3ml la locul injecţiei sau înţepăturii;
- adrenalină în spray, 1-2 pufuri;
- în reacţii severe perfuzie cu adrenalină 1:10000, 1ml în 50 ml NaCl 0,9% la 0,5 – 2,0ml/minut;
- perfuzii: NaCl 0,9%, Ringer, substituenţi volemici coloidali;
- acces venos, minim 2 linii venoase şi administrare de soluţii cristaloide (ser fiziologic, soluţie Ringer;
- glucocorticoizi: hemisuccinat de hidrocortizon 100-200 mg sau metilprednisolon 50-100mg i.v.
- antihistaminice (blocante H1, H2);
- aminofilină 5-6 mg/kg i.v. (1fiolă/240mg);
- glucagon dacă pacientul este sub terapie cu blocante 1mg/ml iv în bolus sau în perfuzie;
- albuterol prin nebulizare.
- în stop cardiorespirator măsuri de resuscitare cardiorespiratorie

CALCULAREA DOZELOR DE ADRENALINĂ

- O fiolă de 1:1000 adrenalina în 1 ml soluţie.
Reprezintă 1mg pe 1 ml
Reprezintă 1000 μg/ml
- Dacă o fiolă este diluata în 10 ml ser fiziologic
Reprezintă 0.1 mg/ml
Reprezintă 100 μg/ml
Este o soluţie 1:10.000 adrenalina
- Dacă o fiolă este diluată în 100 ml ser fiziologic
Reprezintă 0.01 mg/ml

29
Reprezintă 10 μg/ml
Este o soluţie 1:100,000 adrenalina
- Dacă o fiolă este diluată în 1000 ml ser fiziologic
Reprezintă 0.001 mg/ml
Reprezintă 1.0 μg/ml
Este o soluţie 1:1.000.000 adrenalină

- EXEMPLU
Injectare i.v. lentă, doar atunci când este indicată
Adult: 500 μg în 5 minute
Reprezintă 5ml de 1:10.000 adrenalina, adică 100 μg/ml
(Diluează 1 fiolă de 1mg cu 10ml ser fiziologic şi tragi într-o seringă din diluţie până la 5 ml)
14. ÎNGRIJIRI ÎN EPILEPSIE

Definiţie: epilepsia este o afecţiune convulsivă paroxistica cu debut şi sfârşit brusc, caracterizată de
pierderea stării de conştientă şi de convulsii tonico-clonice.
Există 3 tipuri de epilepsie:
a) Criză majoră (grand malle)
b) Criza minimă (petite malle)
c) Stare de rău epileptic.
Culegere de date:
Circumstanţe de apariţie: tulburări genetice (epilepsia esenţială), AVC, infecţii meningeale, tumori
cerebrale, traumatisme cranio-cerebrale, intoxicaţii, anorexie, hipoglicemie, hipocalcemie, insuficienţă
renală, hiperpirexie la copii (în epilepsia secundară sau asimptomatica).
Manifestări de dependenţa:
Criză majoră
a) Faza prodomală, care apare în câteva ore sau zile înaintea crizei manifestată prin: migrene, parastezii şi
stare de rău, tulburări comportamentale.
b) Criza propriu-zisă:
- aura epileptică, care îl avertizează pe pacient de apariţia crizei, permiţându-i astfel să se aşeze, după
care debutul bolii este brusc caracterizat prin paloare, pierderea stării de conştientă, prăbuşirea pacientului.
- pierderea conştienţei urmată imediat de:
o apariţia convulsiilor, la început tonice caracterizate prin contracţia bilaterală a tuturor muşchilor (15-20
sec) cu picioare întinse, braţe flectate, maxilar încleştat, ochii daţi peste cap, pupile dilatate fixe, oprirea
respiraţiei cianoza, după care urmează convulsiile clonice (1-2 min), caracterizate prin mişcări violente ale
membrelor, ale capului, haotic, spuma abundenta la nivelul gurii uneori sanghinolenta şi incontinenta
urinara şi de materii fecale prin relaxarea sfincterului.
o După terminarea crizei pacientul prezintă amnezie, este confuz, are cefalee (dureri mari de cap), dureri
musculare, respiraţie zgomotoasă; uneori se poate instala stare comatoasă sau de somn profund cu abolirea
reflexelor şi cu midriaza.
Criza minimă
- caracterizată prin pierderea stării de conştientă 10-20 sec, fără prăbuşirea pacientului, fără să-şi
întrerupă activitatea; sunt păstrate mersul, masticaţia şi deglutiţia; are privirea fixă, este palid, nu respira, dar
nu prezintă convulsii.
Stare de rău epileptic: crizele tonico-clonice se repeta una după alta, iar pacientul nu-şi mai recăpătă
starea de conştientă.

Probleme de dependenţă
În criză:
- necoordonarea mişcărilor
- dispnee,
- incontinenta urinara şi fecala,
- vulnerabilitatea fata de pericole,
- comunicare ineficienta la nivel intelectual,
- risc de sufocare, de accidente.
Între crize:

30
- comunicare ineficienta la nivel afectiv (dificultate de a-şi asuma roluri sociale;
- risc pentru anumite profesii,
- devalorizare,
- comunicare ineficienta la nivel intelectual.
Obiective
a) Imediate:
- să se asigure permeabilităţii cailor respiratorii, protejarea limbii, protejarea pacientului de eventuale
traumatisme.
b) Pe termen lung: pacientul
- să-şi administreze corect tratamentul pentru reducerea crizelor,
- să-şi amelioreze depresia,
- să recunoască stările prodromale,
- să-şi adapteze existenta la condiţiile psiho-sociale.
Intervenţii
a) În cursul crizei:
- nu se părăseşte bolnavul.
- se îndepărtează curioşii.
- se aşează pe plan orizontal în decubit lateral.
- se urmăreşte prevenirea accidentării.
- se îndepărtează corpurile contondente.
- pentru evitarea traumatizării limbii şi buzelor (automuşcare) se aşează între arcade un obiect moale din
cauciuc sau material textil.
Nu forţaţi deschiderea maxilarului în timpul crizei; se pot produce fracturi!
- eventual se îndepărtează protezele dentare, se deschid nasturii de la guler, se desfac curele cravate, sutien.
- se anunţă medicul specialist printr-o terţă persoană.
- se monitorizează funcţiile vitale şi vegetative; curăţirea cavităţii bucale la sfârşitul crizei.
b) După criză:
- se verifica permeabilităţii cailor respiratorii, aspirarea salivei şi secreţiilor,
- se verifica integrităţii mucoasei linguale,
- se asigura igienei bucale,
- se aplică măsuri de scădere a temperaturii în caz de hiperpirexie şi sticla cu apa caldă în hipotermie,
- pacientul va fi ajutat în orientarea temporo-spatială,
- se lasă bolnavul să doarmă (cca. 2 ore).
- se schimbă lenjeria – în timpul crizei are loc descărcarea involuntară a vezicii urinare şi a rectului.
- leziunile traumatice în urma autotraumatizării, sunt tratate corespunzător.
Tusea prezentă după acces este explicată de salivă aspirată în căile respiratorii.
Bolnavul se poate trezi dezorientat şi agresiv.
- rehidratarea – oral şi în cazuri speciale, parenteral, psihoterapie, liniştirea bolnavului.
c) administrarea medicamentelor prescrise de specialist.
d) Intre crize: educaţia sanitară a pacientului şi a familiei, explicându-i pacientului ca viaţa trebuie trăită
cât mai normal, să evite înotul, condusul maşinii, consumul de alcool, exces de sare şi lichide, să-şi
administreze corect tratamentul prescris, să doarmă 8 ore pe zi, să nu ia nici un alt medicament fără avizul
specialistului neurolog, să consume legume, fructe, lactate şi făinoase, să încurajeze pacientul să-şi
privească boală ca pe un eveniment ce se poate rezolva raţional dându-i exemple personalităţi istorice,
încercând astfel că bolnavul să-şi recapete stima de sine, să-şi reconsidere atitudinea faţă de boală, educarea
familiei să nu-l privească ca pe un handicapat, ci să îl sprijine, să-l încurajeze în acţiunile sale şi să respecte
tratamentul.

15. ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU HIPERTENSIUNE INTRACRANIANĂ (H.T.I.C.)

Definiţie
Hipertensiunea intracraniană – totalitatea tulburărilor ce apar după creşterea volumului conţinutului cranian
(diferenţa dintre volumul fix al cutiei craniene şi volumul crescut al creierului).
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie:
- blocarea drenajului sistemului ventricular;

31
- absorbţia scăzută a conţinutului cranian;
- în caz de efort de defecaţie (presiunea intracraniană crescută temporar pentru o perioadă scurtă);
- în caz de strănut (presiunea intracraniană crescută temporar pentru o perioadă scurtă);
- în caz de tuse (presiunea intracraniană crescută temporar pentru o perioadă scurtă);
După ce aceste cauze se întrerup, presiunea revine la normal.

Manifestări de dependenţă în H.T.I.C. (Semne şi Simptome)

Cefaleea:
- apare la 90% dintre pacienţi;
- intensitatea durerilor se accentuează progresiv în a doua parte a nopţii, spre dimineaţă;
- se accentuează după strănut, tuse şi schimbarea poziţiei capului;
- localizarea cea mai frecventă este, fie occipito-cervicala, fie fronto-supraorbitară sau cele două zone
asociate;
- diminuă la vărsături;
- nu cedează la antialgice.
Observaţie: cefaleea poate să lipsească în tabloul clinic al H.T.I.C.
Vărsăturile:
- spontane;
- explozive (în jet);
- neprecedate de greţuri;
- nu sunt legate de alimentaţie;
- provocate, uneori, de mişcarea capului.
Vertij
- senzație de amețeală.
Tulburări vizuale
- paralizia nervilor oculo-motori, cu dedublare, etc.
- dedublarea imaginii – diplopie (dedublarea dispare când pacientul închide sau își acoperă un ochi)
- vedere estompată.
Edem papilar
- se descoperă la examenul oftalmologic (dilatarea venelor retiniene, prezenţa unor mici zone hemoragice în
retină).
Semnul pupilei
- inegalitatea pupilară (midriază unilaterală).
Eventual, pe măsură ce T.I.C. creşte, are loc dilatarea bilaterală.
Tulburări psihice
- apatie, indiferenţă, diminuarea atenţiei, somnolenţa, dezorientare, scăderea capacităţii intelectuale,
confuzie.
Tulburări vegetative
- bradicardie, dar pe măsură ce presiunea intracraniană continuă să crească poate apărea tahicardie
- bradipnee; dificultate respiratorie prin hipoxie.
Hipoxia cauzează şi creşterea P.I.C.
Complicaţii potențiale - sindrom de angajare (hernii cerebrale), deplasarea unei porţiuni din creier
într-un orificiu inextensibil (de exemplu, angajarea amigdalelor cerebeloase în gaura occipitală)

Problemele de dependenţa ale pacientului

● durere/ Cefalee -disconfort (durere din cauza tensiunii exercitată asupra vaselor sanguine intracraniene);
● intoleranță digestivă;
● alterarea respirației/dispnee;
● circulație inadecvată;
● dezechilibru fizic;
● comunicare ineficientă la nivel senzorial;
● comunicare ineficientă la nivel intelectual;
● complicaţii potenţiale: hipoxia cerebrală, modificarea integrităţii fizice.

Obiective de îngrijire:
Pacientului:

32
o să i se reducă presiunea intracraniană;
o să i se diminueze durerea de cap;
o să i se diminueze vărsătura;
o să i se menţină funcţiile vitale în limite normale, permeabilitatea căilor respiratorii, oxigenarea creierului;
o să coopereze în măsura capacităţile sale;
o să i fie menţinută orientarea temperospatiala pacientului;
o să nu prezinte complicaţii.

Intervenţii:
Rol propriu și delegat
▪ pentru reducerea presiunii intracraniene:
- ridic capul pacientului faţă de pat, sub un unghi de 15-30 de grade (facilitează drenajul venos);
- îl sfătuiesc să reducă activităţile care măresc presiunea intracraniană;
- să evite flectarea coapselor, gâtului;
- să evite rotirea capului;
- pentru prevenirea efortului de defecaţie, administrez, la indicaţia medicului, un laxativ uşor;
- îl sfătuiesc să evite contracţiile izometrice pentru că măresc tensiunea arterială, deci şi presiunea
intracraniană;
- să evite întoarcerea în pat.
În cazul că îi este permisă întoarcerea, mișcarea în pat, îl învăț să expire când le execută.
· monitorizez echilibrul hidric/bilanțul ingesta-excreta:
- limitez consumul de lichide;
- monitorizez eliminarea (eventual, prin intermediul unui cateter-mai ales dacă se administrează manitol).
· intervenţii legate de durere, respiraţie, comunicare
- încerc să ajut pacientul să identifice cauza durerii (conflicte, anxietate, oboseală, stres, alte cauze
psihologice); localizarea, caracterul durerii, momentul apariţiei (spre dimineaţă), dacă durerea se intensifică
la efort, tuse, strănut;
- aplic comprese reci pe frunte, care pot alina durerea;
- asigur menţinerea oxigenării creierului (hipoxia cerebrală este prevenită prin menţinerea funcţionalităţii
căilor respiratorii şi reducerea P.I.C.)
- stabilesc o comunicare cu pacientul folosind atingerea, vocea calmă, liniştită, negrabita, îi vorbesc încet şi
clar;
- stau în faţa pacientului când îi vorbesc;
- îi menţin orientarea prin a-i explica tot ceea ce fac;
- menţin un mediu bine luminat;
- diplopia poate fi eliminată prin intermediul unui pansament la ochi;
- aşez un calendar la vedere;
- îi asigur securitatea ca acesta să nu se lezeze pe sine;
- ajut familia să înţeleagă ce se întâmplă, îi sprijin în ceea ce decid;
· la indicaţia medicului:
- administrez oxigen înainte și după aspirație;
- pot fi instituite respirații controlate, pentru a reduce P CO2 (reducând astfel vasodilatația);
- administrez lichide intravenos (manitol, soluții de glucoză hipertone (20 - 25 %), corticoizi) sau soluții
clorurate izotone;
Important:
· Intervenţia asistentei medicale (de schimbare a poziţiei, de aspiraţie) să se facă la intervale mai
mari, numai când este necesar, pentru a-i permite pacientului să se odihnească.

16. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU BOALĂ ULCEROASĂ

1. Definiţie
· Boala ulceroasă este o ulceraţie cu sediul pe stomac (pe mică, pe marea curbura, antrul piloric), pe partea
inferioară a esofagului sau pe duoden.

33
· Boala ulceroasã este o boală caracterizată prin apariţia unei ulceraţii cu sediul pe stomac (pe micã, pe
marea curbura, antrul piloric), pe partea inferioarã a esofagului, porţiunea superioară a duodenului sau ansa
anastomotică a stomacului operat.
Ulceraţia e favorizată de secreţia gastrică crescută de HCl şi de infecţia cu Helicobacter pylori.
Localizarea ulcerului pe duoden este mai frecventă decât localizarea gastrică.
2. Culegere de date
a. Circumstanţe de apariţie:
- persoane cu orar neregulat de alimentaţie, exces de condimente, alcool, tutun;
- persoane cu teren ereditar;
- persoane cu stres fizic şi psihic;
- persoane cu tratamente cronice cu aspirină, corticoizi, antiinflamatoare nesteroidiene;
- frecvenţa mai mare la bărbaţi;
- incidentă maximă între 55-60 ani, pentru localizarea gastrică.

b. Manifestări de dependentă (semne şi simptome):

- durerea are o localizare epigastrică;
- uneori durerea apare imediat după masa (durere precoce), alteori apare la 2-3 ore după mese (durere
tardivă) - mică periodicitate,
- durerea mai poate să apară nocturn, către miezul nopţii sau către ora 3-4 dimineaţa;
- durerea poate fi însoţită de foame - foamea dureroasă;
- durerea se calmează după alimentaţie alcalină;
- durerea apare în pusee dureroase, toamna şi primăvara (marea periodicitate), urmate de perioade de
remisiune;
- pirozis;
- eructaţii acide,
- gust acru sau amar în gură;
- vărsături postprandiale precoce sau tardive;
- scădere ponderală;
- astenie;
- alterarea poftei de mâncare.

c. Complicaţii: hemoragie digestivă superioară (hematemeza şi/sau melena), perforaţie, stenoza pilorică,
malignizare (îndeosebi pentru ulcerul gastric).

d. Investigaţii:
- examenul sucului gastric,
- examenul radiologic baritat,
- gastroscopia.

3. Probleme de dependenţa:
- disconfort abdominal;
- alimentaţie inadecvată prin deficit;
- deficit de volum lichidian;
- anxietate;
- risc de complicaţii.

4. Obiective de îngrijire:
- pacientul să prezinte stare de confort fizic şi psihic;
- să se prelungească perioadele de remisiune;
- pacientul să se alimenteze corespunzător perioadei de evoluţie a bolii, nevoilor sale calitative şi cantitative;
- să se prevină apariţia complicaţiilor pacientului.

5. Intervenţii
Asistenta medicală:
- asigură repausul fizic şi psihic al pacientului (12-14 ore/zi repaus la pat, repaus obligatoriu postprandial în
perioada dureroasă);

34
- asigură dieta de protecţie gastrică individualizată (regimul alimentar) în funcţie de fazele evolutive ale
bolii (5-7 mese pe zi).
În perioada dureroasă – supe de zarzavat strecurate, lapte îndoit cu ceai, supă cremă de zarzavat, piure de
zarzavat, sufleuri, soteuri, brânză de vaci, pâine veche, făinoase fierte în lapte şi apoi carne fiartă de pasăre
sau vită.
În perioada de acalmie sunt permise: laptele dulce, făinoase fierte în lapte, ou fiert moale sau sub formă de
ochi românesc, carne de vită sau pasăre fiartă sau la grătar, pâine veche de o zi, supe de zarzavat, legume
sub formă de piureuri, sufleuri, biscuiţi, prăjituri de casă, fructe coapte.
Alimente interzise: laptele bătut, iaurtul, carnea grasă, legume tari (varză, castraveţi, fasole), pâinea neagră,
cafeaua, ciocolată, supele de carne, sosuri cu prăjeli, alimente reci sau fierbinţi.
- pregăteşte pacientul fizic şi psihic pentru explorări funcţionale şi îl îngrijeşte după examinare (examenul
radiologic cu sulfat de bariu, fibroscopie esogastroduodenală cu biopsie, chimism gastric, proba Adler);
- supraveghează pulsul, TA, respiraţia, temperatura, semnele de deshidratare, scaunul, greutatea corporală
şi le notează în foaia de observaţie;
- face bilanţul zilnic intre lichidele ingerate şi cele excretate;
- recoltează probe biologice pentru examene de laborator;
- pregăteşte pacientul preoperator, când se impune necesitatea intervenţiei chirurgicale;
- administrează medicaţia prescrisă respectând ritmul şi modul de administrare: medicaţia antisecretoare
înaintea meselor, medicaţia antiacidă şi alcalinizantala 1-2 ore după mese; pentru a evita recidivele este
necesară eradicarea germenului Helicobacter pylori prin administrarea antibioticelor prescrise.
- educa pacientul pentru a recunoaşte semnele complicaţiilor (scaunul melenic, caracterul durerii în caz de
perforaţie, vărsăturile alimentare cu conţinut vechi în caz de stenoza pilorică).
- educa pacientul pentru a respecta alimentaţia recomandată şi a renunţa la obiceiurile dăunătoare (alcool,
tutun).

17. ÎNGRIJIRI ÎN ESOFAGITA DE REFLUX

Definiţie: inflamaţie a mucoasei esofagiene determinată de agresiunea conţinutului acid care

refluează din stomac în esofag.
Culegere de date
Circumstanţe de apariţie
Factorii de risc în esofagita de reflux sunt:
· factori exogeni (din exterior): alimentele, alcoolul, medicamentele;
· factori endogeni (din interior): hernia hiatală, obezitatea, stomacul operat, diabetul zaharat, distrofia
musculară, boli de colagen (sclerodermia, dermatomiozita), sindromul intestinului iritabil.
Manifestări de dependenţă
· pirozis -arsura retrosternală - este o senzaţie de arsură de la nivelul pieptului care are o acţiune iritantă.
Apare mai des după mâncare sau în poziţie culcată. Se întâmplă frecvent să fie însoţit de regurgitarea
(vomă) conţinutului din stomac ce ajunge până în gât, bolnavul acuzând faptul că simte gust de amar sau
acru în gură.
· durerea toracică - se prezintă ca o presiune ce apasă pieptul, fiind definită greu de către bolnavi.
Intensitatea durerii este variabilă, uneori poate imita angina pectorală, infarctul miocardic şi anevrismul
aortic;
· odinofagia - durere la înghiţire;
· disfagia (=este dificultate la înghiţire)- mai rar întâlnită şi demonstrează de obicei o stenoză esofagiană
sau tulburări motorii.
· eructaţii,
· greţuri, vărsături, balonări - reflectă întârzierea evacuării gastrice,
· flatulenta;
· gust metalic,
· hipersalivaţie;
· manifestări extradigestive: tuse nocturnă, manifestări respiratorii, disfonie, senzaţie de corp străin în
gât.
Investigaţii paraclinice:
- examenele de laborator;
- examen radiologic;
- examenul endoscopic arată modificarea liniei Z şi prezenţa leziunilor esofagiene;

35
- pH-metria
Complicaţiile ce pot apare pe parcursul bolii sunt:
· sindromul Barret;
· cancerul esofagian;
· stenoza esofagiană;
· hemoragia;
· ulcerul esofagian.
Problemele pacientului:
- disconfort abdominal,
- deficit de volum lichidian,
- alimentaţie inadecvată prin deficit,
- intoleranţa digestivă,
- fatigabilitate;
- deficit de autoîngrijire,
- alterarea funcţiilor vitale - circulaţie inadecvată;
- risc de complicaţii (hemoragie digestivă superioară, perforaţie malignizare)- vulnerabilitate fata de
pericole.
Plan de îngrijire
Obiective:
- pacientul să prezinte stare de confort fizic şi psihic,
- pacientul să cunoască modul de viaţă, de alimentaţie,
- pacientul să se poată autoîngriji;
- pacientul să se alimenteze corespunzător perioadei de evoluţie a bolii, nevoilor sale calitative şi cantitative;
- pacientul să fie ferit de complicaţii.
Intervenţii:
- asistenta asigura repausul la pat în şemizând;
- menţine igiena tegumentară, a lenjeriei şi a mucoaselor, îngrijeşte cavitatea bucală, îndeosebi în caz
regurgitaţie, voma, gust neplăcut;
- recoltează sânge, urina pentru examenul de laborator;
- supraveghează scaunul, urina (cantitatea şi culoarea), greutatea corporală şi le notează în foaia de
temperatură;
- educa pacientul şi antrenează familia pentru a respecta alimentaţia şi normele de viaţa impuse, în funcţie
de stadiul bolii şi să renunţe la obiceiurile dăunătoare (alcool, tutun);
- hidratează, alimentează pe cale parenterală pacientul, respectând indicaţia medicului;
- supraveghează comportamentul pacientului şi sesizează semnele de agravare a stării sale;
- administrează medicaţia prescrisă respectând ritmul şi modul de administrare;
- supraveghează pulsul, T.A., apetitul, semnele de deshidratare, greutatea corporală şi le notează în foaia de
observaţie;
- face bilanţul zilnic intre lichidele ingerate şi cele excretate;
- pregăteşte pacientul preoperator, când se impune necesitatea operaţiei chirurgicale;
- educa pacientul pentru a recunoaşte semnele complicaţiilor (scaunul melenic, caracterul durerii în caz de
perforaţie, vărsăturile alimentare cu conţinut vechi în caz de stenoza);
- educa pacientul pentru a respecta alimentaţia recomandată şi renunţă la obiceiurile dăunătoare (alcool,
tutun).
- respectă normele de prevenire a infecţiilor nosocomiale.
· alimentaţia: regimul alimentar ocupă un loc important, evitându-se grăsimile în exces, alimentele
acide (suc de roşii, pepsi, cola, cafea). Mâncarea trebuie porţionată, nu se mănâncă abundent; masa de seară
trebuie se fie cu 2-3 ore înainte de culcare. Alcoolul şi cafeaua sunt contraindicate;
· anumite medicamente trebuie excluse: anticolinergice, inhibitorii canalelor de calciu, xantine.
Medicamentele indicate pentru tratarea esofagitei de reflux sunt:
· Metoclopramid- este cel mai des utilizat, el este absorbit la nivelul intestinului şi atinge nivelul
maxim după 40-120 min de la administrare.
· Motilium (Domperidona)- se administreză în 3-4 prize a câte 10-20 mg cu 30 minute înainte de
masă;
· Betanecolul- în doză de 100 mg pe zi repartizată în 4 prize;
· se indică şi folosirea de antiacide iar eficacitatea lor creşte dacă sunt asociate cu acidul alginic;

36
· antisecretoarele: Cimetidina (Tagamet) de 1-2 g/zi timp de 4-12 săptămâni; Ranitidina de 2 ori 150
mg/zi, Famotidina, Nizatadina- antihistaminice H1;
· inhibitorii pompei de protoni: Omeprazolul 2 ori 20 mg/zi, Lansoprazol 30 mg/zi, Pantoprazol
40mg/zi, Esomeprazol 2 ori 20 mg/zi.
Indicaţiile pentru a face tratament chirurgical sunt:
· esofagita ulcerativă;
· esofagita hemoragică;
· stenoza esofagiană;
· aspiraţia bronhopulmonară;
· sindromul Barret cu displazie severă.

18. ÎNGRIJIRI ÎN GASTRITA ACUTĂ

Definiţie:
Gastritele acute sunt procese inflamatorii de scurtă durată care cuprind pereţii stomacului - în
special mucoasa - de etiologie variată şi care pe lângă manifestările proprii gastrice, dau suferinţe de însoţire
pe tubul digestiv şi întreg organismul.
Gastrita este un proces inflamator al mucoasei gastrice, secundar de obicei unor boli ale tractului
digestiv şi anexelor sau unor boli generale.
Circumstanţe de apariţie
Cauze exogene:
- alcoolul: vodka, gin, wisky;
- toxice: acetona, amoniacul, anilina, seruri de Aur, seruri de Mercur, Zinc, detergenţi, terebentină.
- medicamente: antibiotice, antiinflamatoare nonsteroidiene, antiiflamatoare steroidiene, fier, colchicina,
hemostatice.
- alimentari: condimente, cafea, alimente prea reci, alimente prea fierbinţi;
- radiaţii;
- stress-ul = ischemie mucosală
Cauze endogene:
- ureea
- boli infecţioase
- stări alergice
- reflux biliar din duoden în stomac;
- afecţiuni vasculare localizate pe stomac-ischemie gastrică.
Alte cauze de gastrita acută includ:
- infecţii bacteriene: E. coli, Streptococ, Stafilococ, Proteus, Clostridium, tuberculoza, Treponema pallidum
(însă acestea sunt incriminate mult mai rar în apariţia gastritei acute);
- infecţii virale, mai ales cea cu cytomegalovirus;
- infecţii fungice: candidoze, histoplasmoze, phycomicoze;
- intoxicaţii alimentare;
- boli de colagen, vasculite;
- boala Crohn, cancer gastric;
- limfoame.
Specialiştii considera că importanţi factori de risc următoarele situaţii:
- consum prelungit de antiinflamatoare nesteroidiene;
- insuficientă organică: hepatica, renală, respiratorie;
- abuz de alcool;
- intervenţii chirurgicale majore în antecedentele recente.
Manifestări de dependenţa:
Pacienţii cu gastrita acută pot fi adesea asimptomatici. Dacă însă inflamaţia mucoasei este mai importantă,
apar:

37
- HDS – rareori severe 2%;
- fenomene dispeptice: greaţă, vărsături, pirozis, durere epigastrică, indigestie;
- scăderea apetitului;
- balonare.
Ocazional pot să apară dureri abdominale difuze, febră, frisoane, sughit, hematemeza, melena.
Investigarea paraclinică a pacientului suspectat de gastrita acută poate include:
- hemoleucograma: poate surprinde o anemie mai ales în gastritele acute erozive;
- explorarea funcţiei hepatice, renale şi pancreatice;
- detectarea hemoragiilor oculte;
- explorările imagistice: radioscopie, endoscopie, CT;
- pentru descoperirea etiologiei, dacă se suspectează implicarea Helicobacter pylori se pot realiza câteva
teste- unele endoscopice, alte nonendoscopice, printre care:
- identificarea antigenelor de Helicobacter pylori în scaun - testul este foarte sensibil şi specific şi
poate fi utilizat atât pentru diagnosticarea infecţiei cât şi pentru verificarea eficientei terapiei
antihelicobacter.
- identificarea anticorpilor antihelicobacter în ser - acest test nu este foarte exact deoarece poate ieşi
pozitiv şi la 3 ani de la eradicarea bacteriei.
Problemele pacientului:
- disconfort abdominal cauzat de durere,
- alimentaţie inadecvată prin deficit,
- intoleranţa digestivă,
- anxietate,
- deficit de volum lichidian,
- risc de complicaţii ca: hemoragie digestivă superioară (hematemeza şi/sau melena), ulceraţie.
Obiective:
- pacientul să prezinte stare de confort fizic şi psihic;
- pacientul să se alimenteze corespunzător perioadei de evoluţie a bolii, nevoilor sale calitative şi cantitative;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic;
- pacientul să fie conştient că prin modul său de viaţă şi alimentaţie, poate preveni apariţia complicaţiilor.
Intervenţii:
- asistenta asigura repausul fizic şi psihic al pacientului (12-14 ore/zi repaus la pat, repaus obligatoriu
postprandial) în perioada dureroasă;
- asigura dieta de protecţie gastrică individualizata în funcţie de fazele evolutive ale bolii, alimentaţia fiind
repartizată în 5-7 mese/zi
- asistenta pregăteşte pacientul fizic şi psihic pentru explorări funcţionale şi îl îngrijeşte după examinare
(examenul radiologic cu sulfat de bariu, fibroscopie esogastroduodenală cu biopsie, chimism gastric,
recoltează materiile fecale pt. proba Adler);
- administrează medicaţia prescrisă respectând ritmul şi modul de administrare: medicaţia antisecretoare
înaintea meselor, medicaţia antiacidă şi alcalinizantă la 1-2 ore după mese. Pentru a evita recidivele este
necesară eradicarea germenului Helicopter palori prin administrarea antibioticelor adecvate;
- supraveghează pulsul, T.A., apetitul, semnele de deshidratare, scaunul, greutatea corporală şi le notează în
foaia de observaţie;
- face bilanţul zilnic intre lichidele ingerate şi cele excretate;
- pregăteşte pacientul preoperator, când se impune necesitatea intervenţiei chirurgicale;
- educa pacientul pentru a recunoaşte semnele complicaţiilor;
- educa pacientul pentru a respecta alimentaţia recomandată şi renunţă la obiceiurile dăunătoare
(alcool, tutun).
Recomandările cu scop preventiv includ evitarea consumului crescut de alcool, de antiinflamatoare
nestoriene, evitarea expunerii la factori chimici cu potenţial lezional. De asemenea, dacă exista boli
sistemice, acestea trebuie tratate corect astfel încât să se prevină instalarea complicaţiilor de natura gastrică.

18.b. ÎNGRIJIRI ÎN GASTRITA CRONICĂ

Definiţie
Gastrita cronică reprezintă termenul ce descrie inflamaţia persistentă a mucoasei gastrice (mucoasa
stomacului).
Circumstanţe de apariţie

38
 Specialiştii considera că cele mai frecvente cauze de apariţie a gastritei cronice sunt reprezentate de
administrarea prelungită a antiinflamatoarelor nonsteroidiene, infecţia cu Helicobacter pylori, anemia
pernicioasa, agresarea chimică a mucoasei prin bila reluată în stomac sau degenerarea epiteliului gastric
corelată cu înaintarea în vârstă.
Gastrita cronică poate fi asociată şi cu refluxul cronic de suc biliar sau secreţii pancreatice în stomac
sau cu administrarea pe termen lung, în lipsa unui protector gastric, a medicamentelor de tipul
antiinflamatoarelor nesteroidiene (aspirină), sau/şi chimioterapicelor.
Manifestări de dependenţă
Manifestările pacientului cu gastrita cronică pot varia foarte mult, cel mai adesea în funcţie de
cauza exactă, de exemplu:
- în gastrita cu Helicobacter pylori pacienţii prezintă: dureri epigastrice, senzaţia de plenitudine gastrică,
greaţă, vărsături, flatulenta, stare generală alterată, uneori febră, anorexie şi poate scădea în greutate.
- în cazul gastritei autoimune manifestările clinice sunt dominate de deficitul de cobalamina (aceasta nu se
absoarbe corespunzător datorită insuficientei de factor intrinsec). Deficitul de cobalamina are repercusiuni
asupra sistemului hematologic, gastrointestinal şi nervos.
- pacientul cu anemie pernicioasa va avea: astenie, vertij, tinitus, palpitaţii, angina, greaţă, vărsătura,
meteorism, anorexie cu scăderea ponderală uşoară, diaree prin malabsorbţie, tegumente palide sau uşor
icterice, puls rapid, ulceraţii ale limbii şi manifestări neurologice de tipul paresteziilor, ataxiei, incontinentei
sfincteriene, tulburărilor cognitive.
- dacă pacientul are gastrita cronică granulomatoasa poate prezenta: vărsături tardive, hemoragii, indigestie,
melena, hematemeza.
Investigaţiile paraclinice sunt ghidate de informaţiile obţinute în urma anamnezei şi examenului
fizic şi sunt reprezentate de:
- endoscopie şi biopsie,
- testul ureazei şi teste pentru identificarea Helicobacter pylori.
Metoda standard de determinare a implicaţiei Helicobacter în apariţia gastritei constă în identificarea
histologică a microorganismului.
- culturi bacteriene- în funcţie de rezultatul biopsiei;
- determinarea autoanticorpilor;
- măsurarea nivelului de vitamina B12;
- hemoleucograma completa care poate să evidenţieze anemie;
- investigarea unor posibile hemoragii oculte.
Problemele pacientului:
- disconfort abdominal cauzat de durere,
- alimentaţie inadecvată prin deficit,
- intoleranţa digestivă,
- anxietate,
- deficit de volum lichidian,
- risc de complicaţii ca: hemoragie digestivă superioară (hematemeza şi/sau melena), ulceraţie.
Obiective:
- pacientul să prezinte stare de confort fizic şi psihic;
- pacientul să se alimenteze corespunzător perioadei de evoluţie a bolii, nevoilor sale calitative şi cantitative;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic;
- pacientul să fie conştient că prin modul său de viaţă şi alimentaţie, poate preveni apariţia complicaţiilor.
Intervenţiile asistenţei medicale:
- asigura repausul fizic şi psihic al pacientului (12-14 ore/zi repaus la pat, repaus obligatoriu postprandial) în
perioada dureroasă;
- asigura dieta de protecţie gastrică individualizata în funcţie de fazele evolutive ale bolii, alimentaţia fiind
repartizată în 5-7 mese/zi
- pregăteşte pacientul fizic şi psihic pentru explorări funcţionale şi îl îngrijeşte după examinare (examenul
radiologic cu sulfat de bariu, fibroscopie esogastroduodenală cu biopsie, chimism gastric, recoltează
materiile fecale pentru proba Adler, hemocult);
- administrează medicaţia prescrisă respectând ritmul şi modul de administrare: medicaţia antisecretoare
înaintea meselor, medicaţia antiacidă şi alcalinizantă la 1-2 ore după mese. Pentru a evita recidivele este
necesară eradicarea germenului Helicobacter pylori prin administrarea antibioticelor adecvate;
- supraveghează pulsul, T.A., apetitul, semnele de deshidratare, scaunul, greutatea corporală şi le notează în
foaia de observaţie;

39
- face bilanţul zilnic intre lichidele ingerate şi cele excretate;
- pregăteşte pacientul preoperator, când se impune necesitatea intervenţiei chirurgicale;
- educa pacientul pentru a recunoaşte semnele complicaţiilor;
- educa pacientul pentru a respecta alimentaţia recomandată şi renunţă la obiceiurile dăunătoare
(alcool, tutun).
Recomandările cu scop preventiv includ evitarea consumului crescut de alcool, de antiinflamatoare
nesteroidiene, evitarea expunerii la factori chimici cu potenţial lezional. De asemenea, dacă exista boli
sistemice, acestea trebuie tratate corect astfel încât să se prevină instalarea complicaţiilor de natura gastrică.

19. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU LITIAZĂ BILIARĂ

Definiţie:
Litiaza biliară este prezenţa calculilor la nivelul veziculei biliare şi/sau căilor biliare.
Culegerea datelor
Circumstanţele de apariţie
Boala este întâlnită mai ales la femei cu vârsta mai mare de 40 de ani.
Factori ce favorizează litogeneza: ereditatea, obezitatea şi regimul alimentar hipercaloric;
suferinţele tubului digestiv şi glandelor anexe; infecţii.
Din punct de vedere al compoziţiei calculilor, întâlnim 4 situaţii:
- calculi de colesterină de culoare galbenă şi aspect muriform.
- calculi pigmentări mici, negri, cu numeroase ţepuşe.
- calculi micşti rezultaţi din amestecul colesterin cu bilirubina; au culoare maronie iar forma este variată:
sferici, ovali, piramidali.
- calculi de bilirubinat de calciu de culoare alb-sidefie şi formă rotundă; sunt radioopaci.
Manifestări de dependenţă (simptomatologie):
~ Simptomele variază în funcţie de localizarea calculilor şi de existenţa concomitentă a unei infecţii.
a) Uneori litiaza este necunoscută şi este descoperită întâmplător la un examen radiologie al abdomenului.
b) Frecvent pacientul prezintă un sindrom dispeptic cu perioade dureroase de durată foarte scurtă.
Concomitent apare intoleranţa la anumite alimente, vărsături, limba devine saburală iar palparea în
hipocondrul drept în inspir profund (manevra Murphy) este dureroasă.
c) Alteori - crize intermitente - colica hepatică (colica biliară) ce constau într-o durere intensă în
hipocondrul drept cu iradiere interscapulo-humerală dreaptă, în umărul drept sau în loja lombară dreaptă. Ea
se însoţeşte de greaţă şi vărsături şi apare de obicei seara şi noaptea, după un prânz bogat în lipide.
Bolnavul prezintă tema, agitaţie, nelinişte, este imobil, nu suportă atingerea în hipocondrul drept. Durata
colicii este variabilă: de la 30 minute la câteva zile.
d) Frecvent debutează în cursul nopţii (de cantus gali – când cântă cocoşii), datorită în principal poziţiei
orizontale care favorizează deplasarea calculilor către gura colecistului. Mobilizarea acestora în calea biliara
principală este responsabilă de apariţia icterului mecanic (se datorează prezenţei unui calcul în coledoc), iar
inflamaţia cailor biliare este însoţită, pe lângă durere şi icter, de febră.
e) Tot în acest cadru este descrisă cefaleea sau” migrenă biliară”, adesea atenuata după vărsături bilioase.
Explorări funcţionale:
a) Examenele biologice evidenţiază: leucocitoză şi sindrom inflamator biologic în cazul complicaţiilor
infecţioase. în colica biliară poate apare o creştere pasageră a transaminazelor, amilazelor, alterarea testelor
de colestază.
b) Metode imagistice de evidenţiere a calculilor:
1. Echografia este cea mai folosită explorare. Este bine tolerată, nu există inconvenientul iradierii, se poate
face şi în puseu dureros, repetându-se de câte ori este nevoie. Poate identifica calculi de peste 2-3 cm
diametru.
2. Examenul radiologie simplu (pe gol) al abdomenului permite numai identificarea calculilor radioopaci
(cu conţinut calcar).
3. Colecistografia orală, larg utilizată, foloseşte substanţă de contrast iodată administrată per os. Substanţa
se elimină în bilă şi se concentrează în colecist. Are eficienţă maximă în litiaza veziculară şi permite
vizualizarea calculilor radiotransparenţi.
4. Colangiocolecistografia i.v. este o metodă invazivă în care substanţa de contrast este administrată în
bolus sau perfuzie i.v. Permite evidenţierea calculilor localizaţi în colecist sau în căile biliare principale.
5. Tomografia computerizată are sensibilitate redusă în decelarea litiazei biliare dar permite vizualizarea
calculilor din căile biliare principale.

40
Problemele pacientului
a) disconfort,
b) intoleranta digestivă,
c) hipertermie,
d) alterarea tegumentelor şi mucoaselor,
e) risc de deshidratare,
f) anxietate,
g) deficit de cunoştinţe.
Obiective:
- să fie ameliorate confortul fizic şi psihic al pacientului;
- pacientul să nu mai prezinte greţuri/vărsături;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic;
- pacientul să prezinte temperatura în limite normale;
- pacientul să respecte regimul alimentar;
- pacientul să şi exprime acceptul de a primi informaţii.
Intervenţii:
Priorităţi de îngrijire:
- asigura repaus fizic;
- supraveghează funcţiilor vitale şi vegetative: puls, TA, respiraţie, aspectul urinei şi al materiilor fecale, al
vărsăturilor, cu notarea modificărilor în foaia de temperatură;
- supraveghează durerea notând caracteristicile ei;
- asigură administrarea dietei corespunzătoare.
Regim igieno-dietetic: în colică şi câteva zile după aceea dieta este hidrică. Ulterior se recomandă a nu se
consuma alimente colecistokinetice: ouă, smântână, frişca, maioneză, ciocolată, rântaşuri, grăsimi. Se evită
fumatul şi consumul de cafea.
- aplică măsuri de profilaxie a infecţiilor şi a complicaţiilor.
Intervenţii proprii (autonome):
- comunicare,
- igienă,
- mobilizare/transport,
- cântărire,
- educaţie- instruieşte pacientul cu privire la regimul de viaţă.
Intervenţii delegate:
- pregăteşte pacientul pentru investigaţii şi tehnici,
- recoltează sânge pentru examene de laborator;
- administrează medicaţia prescrisă.
Tratamentul: are ca scop calmarea durerii şi evitarea instalării sau tratarea complicaţiilor.
Tratamentul medicamentos al durerii colicative biliare presupune administrarea parenterală sau în
perfuzie litică i.v. de anticolinergice (Atropină, Scobutil), antispastice (Papaverină, Nospa), analgezice
(Algocalmin, Piafen). Pentru sedare se administrează Diazepam injectabil i.m. iar greaţa şi vărsăturile se
combat cu Metoclopramid, Osetron.
Tratamentul chirurgical - tratamentul de elecţie al litiazei biliare este colecistectomia chirurgicală
deschisă sau laparoscopică. Intervenţia chirurgicală este completată obligatoriu de explorarea radiologică a
căilor biliare pentru a preciza neexistenţa calculilor în coledoc. În cazul în care se face această constatare, se
intervine pentru extragerea integrală a acestora.

20. ÎNGRIJIRI ÎN HEPATITA CRONICĂ

Definiţie
Hepatita cronică este definită ca inflamaţie cronică a ficatului de etiologie diversă demonstrată prin
modificări clinice, biochimice, morfologice, modificări care au o durată mai mare de 6 luni.
În funcţie de manifestările clinice, biochimice şi morfologice, hepatitele cronice se clasifică în hepatite
cronice persistente şi hepatite cronice active (moderat active şi foarte active) reprezentând stadii evolutive
ale aceleiaşi boli.
Virusurile hepatitice B şi C sunt principalele cauze de hepatita cronică; 10% din cauzele de hepatita B şi
aproximativ 80% din cazurile de hepatită C se cronicizează.
Infecţia cu virusurile hepatitice A şi E nu conduce la hepatita cronică.
41
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie
Factori de risc
Grupurile cu cel mai mare risc de dobândire a hepatitei C sunt:
- persoanele expuse frecvent la produse de sânge;
- personalul medical care se poate înţepa cu ace infectate;
- consumatorii de droguri intravenoase, incluzându-i pe cei care au consumat droguri cu mulţi ani în urmă;
- sugarii născuţi din mame infectate cu HCV.
Etiologie:
1. virusuri
- virusuri cu hepatotropism obligatoriu->HBV, HCV, HDV
- virusuri facultativ hepatotrope->EBV (Ebstein Barr virus), Citomegalovirus (CMV), herpes simplex,
virusul varicelei, virusul rubeolei.
2. bacterii->Treponaema pallidum, leptospiroză, salmonella, coxiella
3. toxice
- izoniazide, CCl4, contraceptive orale
- salicilaţi, hidralazina
- halotan, Fe, Amanita phalloides
4. paraziţi->Schystosoma, Entamoeba histolitica
5. cauze metabolice ereditare
- deficit de α1-antitripsină, boala Wilson
- galactozemia congenitală, intoleranţa ereditară la fructoză
6. hepatita autoimună
7. alte cauze
- ileita terminală
- colita ulceroasă
- obstrucţii biliare prelungite->mucoviscidoză, chist de coledoc
Manifestări de dependenţă
Mulţi pacienţi sunt asimptomatici, în special cei cu hepatita cronică C.
Se întâlnesc:
- stare nespecifică de rău,
- anorexia, greţuri, vărsături, balonări postprandiale
- subfebrilităţi,
- astenie, oboseala,
- somnolenţă postprandială,
- scădere în greutate,
- dureri abdominale ->în hipocondrul drept sau difuze, accentuate de efort/postprandial
- subicter sau icter persistent sau recidivant,
- urini hipercrome şi scaune decolorate,
- ascită tranzitorie,
- edeme,
- steluţe vasculare,
- în formele autoimune, apar manifestări imune sau multisistemice, în special, la femeile tinere: acnee,
amenoree, artralgii, manifestări ale colitei ulcerative, fibrozei pulmonare, anemiei hemolitice.
- manifestări ale colestazei: urina închisă la culoare, scaune deschise la culoare, deseori diaree cu
consistenţă grăsoasă, piele icterică (galbenă) şi pruriginoasă (cu senzaţia de mâncărime).
Examene de laborator
- puncţia biopsie hepatică evidenţiază leziunile de hepatita cronică şi este obligatorie pentru acest
diagnostic.
- markerii serologici imuni sunt comuni în formele de hepatita autoimună şi cuprind creşteri importante ale
IgG, anticorpi antinucleari, anticorpi antimuschi neted (antiactina), celule LE, factor reumatoid şi anticorpi
antimicrozomi hepatici şi renali.
- prezenta Ag HBs sau a anticorpilor HCV arată originea virală a hepatitei cronice.
biochimice: γ-globuline, ALAT (TGP); ASAT (TGO) bilirubinemia totală, fosfataza alcalină, GGT,
colesterol seric, lipide serice, fosfolipide, LDL
- Ag HBs,

42
- Ac HBs,
- Ag HBc,
- Anti-HBc,
- Anti HBc IgM,
- Anti HBc IgG,
- Ag HBe
- AND-VHB este acidul nucleic al virusului B, este cel mai specific marker al existenţei virusului hepatitic
B, detecţia sa în sânge însemnând prezenţa virusului; în funcţie de concentraţia să, se poate spune că
persoană are:
- Hepatita cronică cu virus B, dacă concentraţia >2.000ui/ml
- Purtător inactiv de virus B, dacă concentraţia<2.000ui/ml
- Hepatita B ocultă, dacă concentraţia este <200ui/ml
Problemele de dependenţa:
- fatigabilitate;
- toleranţă scăzută la activitate;
- alimentaţie inadecvată prin deficit;
- intoleranta digestivă;
- alterarea tegumentelor şi mucoaselor;
- disconfort;
- eliminare intestinală inadecvată;
- eliminare urinara inadecvată;
- exces de volum lichidian;
- deficit de autoingrijire.
Obiective:
- pacientul să prezinte stare de confort fizic şi psihic,
- pacientul să se poată alimenta şi să-şi menţină starea de nutriţie şi echilibru hidroelectrolitic,
- tegumentele pacientului să fie curate, integre, fără leziuni de grataj,
- pacientul să prezinte eliminări normale,
- pacientul să cunoască modul de viaţă, de alimentaţie,
- pacientul să se poată autoîngriji,
- pacientul să fie ferit de complicaţii.
Intervenţii:
Asistenta medicală:
- asigura repaus fizic şi psihic->ameliorează circulaţia hepatică şi ↓ încărcarea funcţională hepatică;
(depinde de forma clinică şi momentul evolutiv (;
- menţine igiena tegumentară, a lenjeriei şi a mucoaselor, îngrijeşte cavitatea bucală, îndeosebi în caz de
gingivoragie şi gust amar;
- recoltează sânge, urina pentru examenul de laborator în vederea evaluării funcţiei hepatice;
- supraveghează scaunul, urina (cantitatea şi culoarea), icterul tegumentar, greutatea corporală şi le notează
în foaia de temperatură;
- hidratează pe cale orală pacientul când este permis şi pe cale parenterală în celelalte situaţii, cu soluţii de
glucoză tamponată cu insulină;
- alimentează pacientul şi urmăreşte respectarea dietei (depinde de stadiul evolutiv
şi complicaţii: gastrite, insuficienţă pancreatică exocrină, colite, diskinezii biliare, -unele terapii asociate-
cortizon)
- educa pacientul şi antrenează familia pentru a respecta alimentaţia şi normele de viaţa impuse, în funcţie
de stadiul bolii;
- respectă normele de prevenire a infecţiilor nosocomiale, având în vedere receptivitatea crescută a
pacientului la infecţii;
- pregăteşte pacientul şi materialele necesare pentru puncţia abdominală exploratoare sau evacuatoare şi
îngrijeşte pacientul după puncţii;
- supraveghează comportamentul pacientului şi sesizează semnele de agravare a stării sale, sesizează apariţia
semnelor de insuficienţă hepatică, administrează medicamentaţia hepatoprotectoare, corticoterapia,
medicaţia calmantă a pruritului şi etioologica (interferon, lamivudina);
- pregăteşte pacientul în vederea intervenţiei chirurgicale pentru transplant hepatic la indicaţia medicului.

43
 21. ÎNGRIJIRI ÎN CIROZA HEPATICĂ

Definiţie
Ciroza hepatică este o îmbolnăvire cronică a ficatului, constând din inflamarea şi lezarea ţesutului
conjunctiv, cu evoluţie progresivă spre modificarea structurii ficatului şi sclerozarea ţesuturilor în benzi.
Sau
Ciroza hepatică se defineşte prin existenţa unor leziuni difuze ce asociază fibroza extensivă cu
nodulii de regenerare, anomalii structurale ce dezorganizează arhitectonica normală a ficatului.
Leziunile sunt rezultatul necrozei hepatocitare, ciroza constituind etapa finală, ireversibilă în evoluţia unui
număr mare de afecţiuni hepatice însoţite de inflamaţie cronică.
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie
În apariţia cirozei hepatice au fost implicate mai multe cauze:
- alcool
- hepatitele virale tip B, C, D
- boli metabolice: hemocromatoza, mucoviscidoza
- boli biliare: obstrucţii biliare intra sau extra hepatice
- obstrucţia venelor hepatice
- medicamente şi alte substanţe toxice.
Cirozele hepatice se produc prin persistenţa acţiunii factorilor etiologici şi prin activarea sistemului
imun, ceea ce are ca rezultat necroza hepatocitară, distrugerea parenchimului hepatic, reacţia mezenchimală
inflamatorie şi sclerozantă, procesele regenerative nodulare.
Manifestări de dependenţă
A. etapa asimptomatică
- ciroza hepatică este descoperită întâmplător cu ocazia unui examen clinic, echografic sau de laborator ce
evidenţiază o hepatomegalie fermă, nedureroasă.
B. etapa simptomatică
- se manifestă prin semnele insuficienţei hepatocelulare şi cele ale hipertensiunii portale.
I. Manifestări ale insuficienţei hepatocelulare
1. manifestări cutanate
- icter (însoţit de urini hipercrome şi uneori prurit)
- steluţe vasculare localizate la nivelul feţei, membrelor superioare şi toracelui
- eritroza palmară sau plantară.
2. modificări ale fanerelor
- hipocratism digital,
- unghiile albe;
3. manifestări endocrine
- amenoree;
- sterilitate la femei;
- hipogonadism la bărbaţi;
- ginecomastie;
- reducerea pilozităţii;
4. manifestări cardiovasculare
- tahicardie;
- scăderea tensiunii arteriale;
- creşterea debitului cardiac;
5. encefalopatia hepatică
- stadiul I – flopping, tremor, întrerupere bruscă şi scurtă a tonusului muscular;
- stadiul ÎI – confuzie, activitatea psihică încetinită;
- stadiul III – comă mai mult sau mai puţin profundă, fără semne de focalizare, cu crize
convulsive.
II. Manifestările hipertensiunii portale
Hipertensiunea portală se defineşte prin creşterea presiunii în vena portă peste 15 mm Hg, sau prin creşterea
gradientului presional porto-cav peste 5 mm Hg.
Hipertensiunea portală se manifestă prin:
- manifestări ale fenomenelor hemoragipare (epistaxis, gingivoragii, echimoze), ale anemiei (tegumente
palide, oboseala, tahicardie, hipotensiune arterială, cefaee, vetij) şi susceptibilitate la infecţii;

44
- circulaţia venoasă colaterală cu apariţia clinică a unei circulaţii venoase periombilicale în, cap de
meduză’’.
Examenul fizic
Volumul ficatului poate fi normal, scăzut sau crescut, uneori ficatul poate fi nepalpabil din cauză:
a) grosimii peretelui abdominal,
b) unei ascite abundente,
c) sau a atrofiei organului.
Explorări biologice
1. sindrom bilioexcretor – creşte fosfataza alcalină
2. sindrom hepato – citolitic – creştere uşoară a transaminazelor TGP, TGO
3. sindrom inflamator - cresc gamaglobuline
- creşte Ig A în cirozele alcoolice
- creşte Ig M în cirozele biliare primitive
- creşte Ig G în cirozele virale
4. sindrom hepatopriv – scade fibrinogenul
- timpul de protrombină este prelungit
- scăderea albuminemiei
- anemie prin carenţă de acid folic,
- hipersplenism,
- hemoragii oculte digestive
- trombocitopenie
Examene imagistice
1. examen endoscopic
- este indispensabil în cazul suspiciunii de ciroză hepatică
- permite aprecierea consecinţelor hipertensiunii portale asupra circulaţiei venoase şi mucoasei
tractului digestiv superior
- poate evidenţia:
- varice esofagiene
- leziuni ale mucoasei gastrice (eroziuni, gastropatia congestivă, ectaziile vasculare).
2. echografia
- permite aprecierea modificărilor parenchimului hepatic şi a semnelor de hipertensiune portală
(splenomegalie, ascita, îngroşarea peretelui vezicular ce capătă aspect de dublu contur).
3. rezonanţa magnetică nucleară
- permite o bună vizualizare a vaselor hepatice dar nu este necesară în mod obligatoriu în practică.
4. puncţia biopsică hepatică
- este indispensabilă deoarece diagnosticul de ciroză hepatică este un diagnostic histologic.
Problemele pacientului:
- disconfort abdominal,
- deficit de volum lichidian,
- fatigabilitate,
- deficit de autoîngrijire,
- risc de alterare a integrităţii tegumentelor,
- risc de complicaţii (ascita), hemoragii epistaxis, hemoragie digestivă superioară, comă hepatică.
Obiective:
- pacientul să prezinte stare de confort fizic şi psihic,
- pacientul să se poată alimenta şi să-şi menţină starea de nutriţie şi echilibru hidroelectrolitic,
- tegumentele să fie curate, integre, fără leziuni de grataj,
- pacientul să cunoască modul de viaţă, de alimentaţie,
- pacientul să se poată autoîngriji
- pacientul să fie ferit de complicaţii.
Intervenţii:
- asistenta asigura repausul la pat 16-18 ore/zi în decubit dorsal sau în poziţia adoptată de pacientul cu ascita
masivă, care să-i faciliteze respiraţia;
- reduce la maxim efortul fizic al pacientului prin deservirea acestuia la pat, pt. a-i conservă energia;
- menţine igiena tegumentară, a lenjeriei şi a mucoaselor, îngrijeşte cavitatea bucală, îndeosebi în caz de
gingivoragie şi gust amar;
- recoltează sânge, urina pentru examenul de laborator în vederea evaluării funcţiei hepatice;

45
- supraveghează scaunul, urina (cantitatea şi culoarea), icterul tegumentar, greutatea corporală şi le notează
în foaia de temperatură;
- hidratează pe cale orală pacientul când este permis şi pe cale parenterală în celelalte situaţii, cu soluţii de
glucoză tamponată cu insulină;
- alimentează pacientul cu produse lactate, zarzavaturi, fructe fierte, coapte, supe, piureuri de zarzavat
(alimentele sunt desodate).
- educa pacientul şi antrenează familia pentru a respecta alimentaţia şi normele de viaţa impuse, în funcţie
de stadiul bolii;
- respectă normele de prevenire a infecţiilor nosocomiale, având în vedere receptivitatea crescută a
pacientului la infecţii;
- pregăteşte pacientul şi materialele necesare pentru puncţia abdominală exploratoare sau evacuatoare şi
îngrijeşte pacientul după puncţii;
- supraveghează comportamentul pacientului şi sesizează semnele de agravare a stării sale, sesizează apariţia
semnelor de insuficienţă hepatică, administrează medicamentaţia hepatoprotectoare, corticoterapia şi
medicaţia calmantă a pruritului;
- pregăteşte pacientul în vederea intervenţiei chirurgicale pentru transplant hepatic la indicaţia medicului.
Tratamentul are următoarele obiective:
1. sevrajul alcoolic în cirozele alcoolice;
2. evitarea medicamentelor hepatotoxice;
3. tratamentul ascitei:
- repaus la pat
- puncţie evacuatorie a ascitei
- regimul desodat
- administrarea de diuretice (spironolactonă, furosemid)
4. tratamentul inflamaţiei lichidului de ascită se face conform examenului bacteriologic
şi antibiogramei, empiric se poate administra Augumetin, Ciprofloxacin.

22. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU OCLUZIA INTESTINALĂ

Definiţie
Ocluzia intestinală este un sindrom clinic caracterizat prin oprirea completă şi persistentă a
tranzitului intestinal, deci imposibilitatea evacuării de materii fecale şi gaze, cu consecinţele sale, indiferent
de cauză şi mecanism.
Culegere de date
Circumstanţe de apariţie
1. Ocluzii mecanică: determinată de:
- un obstacol intrinsec: tumori, corp străin, proces tuberculos, invaginarea unei anse intestinale, fecaloame;
- extrinsec: bridă ce apare în urma unui proces inflamator, inel de eventraţie, hernie, răsucirea anselor, etc.)
2. Ocluzii funcţionale: au ca substrat stimuli nervoşi determinaţi de cauze variate:
- excitaţii care pornesc de la intestin (spasme ale musculaturii declanşate de inflamaţii ale mucoasei, diverse
revărsate în cavitatea peritoneală);
- excitaţii care pornesc de la nivelul vaselor mezenterice (embolia, infarctul mezenteric);
- excitaţii care se transmit de la distanţă pe cale nervoasă ca urmare a unor colici renale, biliare,
apendiculare, ovariene;
- excitaţii determinate determinate de intoxicaţii;
- excitaţii provenite de la sistemul nervos determinate de leziuni neurologice, tulburări psihice.
Manifestări de dependenţa:
- depind de localizarea acesteia - la nivelul intestinului subţire sau a celui gros;
a) durere:
- se instalează brusc în caz de volvus, ştrangulare prin bridă;
- se instalează lent în caz de neoplasm, în acest caz vorbim de sindrom subocluziv;
- în toate tipurile de ocluzii mecanice, durerea are caracter colicativ, spasmodic, intermitent.
b) oprirea de materii fecale şi gaze - ileus;
Totuşi, în obstrucţia parţială, pot fi prezente diareea şi tranzitul unor mici cantităţi de gaze. În cazul ocluziei
complete, tranzitul intestinal poate fi prezent dacă exista materii fecale în aval de obstrucţie.

46
c) meteorism abdominal, distensie abdominală din cauza încetării peristalticii şi acumulării de lichide şi
gaze în intestin;
d) clapotaj intestinal;
e) vomă; nu se întâlneşte în mod obişnuit în ocluzia intestinului gros (colonul);
f) alte semne: scaune sanghinolente, constipaţie alternată cu diaree, ondulaţii peristaltice ale peretelui
abdominal, prezenţa unei formaţiuni tumorale;
g) febră, frisoane în infecţii peritoneale;
h) teama, nelinişte;
i) manifestări generale: la început starea generală nu este modificată, apoi după 2-5 zile apar modificări
accentuate, într-un stadiu avansat pacientul este dispneic, oliguric, puls slab sau rapid, tensiunea scade.
Examinări paraclinice:
1. Hemograma modificată: Hct, Hb crescute datorită hemoconcentraţiei; leucocitoză, creşte potasiul şi
azotul.
2. Radiografii abdominale efectuate în clinostatism şi ortostatism;
3. Ecografia abdominală.
4. Examen computer tomografic al abdomenului. CT poate ajuta medicul să diferenţieze între o obstrucţie
parţială şi una completa şi poate ajuta la diagnosticul majorităţii cancerelor. Pe CT se pot vedea semne care
să arate prezenta strangulaţiei în porţiunea afectată a intestinului. 
5. Tranzit baritat. Deşi nu este folosit la fel de des ca şi radiografia abdominala simplă şi CT în diagnosticul
obstrucţiilor, acesta poate diferenţia ocluziile parţiale de cele complete. Când se suspicionează prezenţa unei
perforaţii intestinale, va fi folosită o substanţă de contrast numită gastrografin în loc de bariu. 
Problemele şi sursele de dificultate ale pacientului:
- disconfort abdominal legat de durere
- constipaţia sau diareea legată inflamaţia apendicelui şi cecului;
- intoleranţa digestivă legată de disconfortul digestiv;
- hipertermie legată de procesul infecţios;
- anxietate legată de actul chirurgical.
Obiective:
Pacientul:
- să-şi exprime diminuarea durerii;
- să fie echilibrat hidroelectrolitic şi acido- bazic;
- să prezinte temperatura în limite normale;
- să prezinte tranzit intestinal normal pentru materii fecale şi gaze;
- să fie echilibrat psihic;
- să înţeleagă necesitatea intervenţiei chirurgicale.
Intervenţii:
Asistenta medicală:
- asigura repausul fizic şi psihic al pacientului;
- montează perfuzia, supraveghează perfuzia, permeabilitatea cateterului, reacţia la cateter;
- introduce sonda de aspiraţie intestinală şi aspiră lichidul intestinal;
- suprima alimentaţia peroral;
- în funcţie de cantitatea aspirată, de pierderile de electroliţi, proteine, lichide se face reechilibrare
pacientului cu lichide şi elemente de substituţie până la îmbunătăţirea parţială a stării generale şi
normalizarea aproape de normal a constantelor umorale.
- efectuează recoltările de probe biologice: Hl, glicemie, uree, probe hepatice, examen sumar urină, TC, TS,
grup sanguin, Rh;
- pregăteşte pacientul pentru investigaţii;
- măsoară şi notează funcţiile vitale şi vegetative;
- administrează medicaţia prescrisă de medic şi va urmări efectul acesteia;
- ajuta pacientul să-şi exprime îngrijorarea şi teamă faţă de suferinţa actuală;
- pregăteşte pacientul pentru intervenţia chirurgicală când se impune necesitatea acesteia;
- îngrijeşte pacientul postoperator;
- psihoterapia este foarte utilă pentru a diminua anxietatea pacientului.
- în ocluziile funcţionale a căror cauza declanşatoare este cunoscută, se aplică tratamentul medical adecvat;

47
- suport psihologic al pacientului şi familiei şi reinserţie socială a pacientului cu colostoma (deschiderea
alternativă a intestinului gros la nivelul peretelui abdominal creată pentru evacuarea materiilor fecale)
temporară sau definitivă. 

23. a. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI COLECISTITA ACUTĂ

Colecistita acută este entitatea patologică determinată de inflamaţia acută a veziculei biliare,
caracterizată prin dureri abdominale, fenomene de iritaţie peritoneală la nivelul hipocondrului drept, febră,
leucocitoza. În peste 90% din cazuri elementul etiologic major îl reprezintă litiaza biliară.
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie
- litiaza veziculară şi cistică;
- torsiunea, angulaţia şi cudarea canalului cistic;
- malformaţia canalului cistic;
- prezenţa anomaliilor vasculare;
- fibroză secundară inflamaţiei canalului cistic;
- compresiunea cisticului prin aderenţă;
- periduodenita;
- inflamaţia şi edemul zonei infundibulo-cistice, prin contiguitate de la un ulcer peptic;
- blocarea prin paraziţi (ascarizi);
- compresia de către ganglionii limfatici hipertrofici;
- infiltraţia neoplazică;
- colmatarea prin noroi biliar, exudat inflamator, detritus.
Adesea factori predispozanţi cresc riscul pacienţilor de a dezvolta stază biliară:
- dietele de înfometare,
- nutriţia parenterală,
- analgezicele narcotice,
- lipsa mobilizării după intervenţii chirurgicale.
Hipovolemia şi şocul predispun la ischemie. Ischemia poate să apară şi în vasculitele vaselor mici şi medii,
complicaţie a chimioembolizarii hepatice.
Manifestări de dependenţa:
- durerea abdominală este declanşată de obicei de ingerarea unor alimente colecistokinetice: grăsimi,
tocături, prăjeli, mezeluri, maioneză sau de produse celulozice: mazăre, fasole, varză. Sediul reprezentativ al
durerii corespunde zonelor veziculare şi subxifoidiană. De multe ori începe în epigastru, unde poate fi
discretă, dar se continuă cu violenţă spre dreapta.
Iradierea este neuniformă. În colica biliară tipică durerea iradiară dorsală în dreapta, urcând uneori spre
vârful omoplatului, mai rar coborând în zona laterală. Tot atât de caracteristică este şi iradierea în umărul
drept. Rar se propagă descendent spre flancul şi fosa iliacă dreaptă, situaţie extrem de periculoasă, deoarece
duce la confuzii de diagnostic. La coronarieni se întâlneşte iradiere precordială. Dacă boala se asociază cu
pancreatita, durerea va iradia „în bară” sau în regiunea lombară superioară predominant stânga. Dacă
procesul inflamator determină perforaţia veziculei, intensitatea durerii scade în hipocondrul drept (prin
dispariţia distensiei veziculare), în schimb durerea se generalizează în tot abdomenul (peritonita biliară).
Intensitatea durerii este inegală de la cea frustă la cea foarte violentă. Uneori este atât de intensă,
încât bolnavul evită să inspire profund. Modul de instalare al durerii este frecvent brusc, dar poate fi şi
progresiv. Durata este variabilă, pe măsură ce procesul inflamator avansează, durerea devine severă şi
persistentă. În general durerea abdominală din colecistita acută nu cedează decât parţial şi temporar la
analgezice şi antispastice.
- greaţa însoţită de vărsături. Iniţial se elimină alimentele consumate, stagnate obişnuit intragastric, după
care apare conţinutul bilios, uneori în cantitatea mare. Eforturile mari de vomă cu evacuări explozive pot
duce la ruptura mucoasei esogastrice.
- anorexie - aversiunea faţă de alimente este totală;
- balonare epigastrică sau difuză datorită parezei intestinale;
- flatulenţă-eliminarea de gaze poate fi suprimată şi constipaţia frecventă;
- manifestări generale sunt nelipsite: cefalee, agitaţie, uneori frison şi febră (dacă predomină infecţia căilor
biliare),

48
- icterul este rar întâlnit şi este provocat de extinderea inflamaţiei la canalul coledoc, de prezenţa unui calcul
coledocian sau de extinderea inflamaţiei la căile biliare intrahepatice. El nu este foarte intens şi nu este
însoţit de prurit.
- frecvenţa pulsului este paralelă cu creşterea temperaturii, rar pulsul este aritmic.
- hipertensivii fac ascensiuni ale valorilor tensionale,
- coronarienii pot face crize anginoase veritabile.
Examene complementare colecistită
Examenele complementare contribuie alături de examenul clinic la punerea diagnosticului, la instituirea
tratamentului adecvat formei clinice evolutive şi la confirmarea vindecării.
Ele cuprind:
a. analize biologice;
b. analize radiologice;
c. alte examene.
Tubajul duodenal
În practică se efectuează tubajul Meltzer-Lyon şi mai rar tubajul minutat.
b. Examene radiologice
- Radiografia abdominală pe gol: poate evidenţia calculi radioopaci, veziculă „de porţelan”, bilă calcică,
calculi în ileon, aer în arborele biliar (în cazul fistulelor biliodigestive) sau imagine gazoasă în lumen şi în
peretele vezicular (în colecistita emfizematoasă).
- Colecistografia: este o radiografie cu substanţă de contrast;
- Colangiografia (colecistocolangiografia): este o radiografie cu substanţă de contrast;
Are indicaţie majoră în suspiciunea clinică de litiază coledociană;
- Colangiopancreatografia retrograda endoscopica (ERCP);
- Scintigrama hepatobiliară de eliminare: este o metodă de explorare radioizotopică.
c. Alte examene
- Ecografia: este foarte valoroasă în stabilirea diagnosticului de litiază biliară. Ea oferă informaţii despre
colecist, starea hepatocoledocului şi modificările pancreatice satelite.
- Tomografia computerizată: poate preciza grosimea pereţilor veziculari, calculii (număr, dimensiune,
aspect), densitatea conţinutului biliar. Se poate face concomitent cu colangiografia.
- Electrocardiograma: în caz de suferinţă coronariană preexistentă, colecistita acută accentuează fenomenul
de ischemie coronară şi agravează episoadele de angină la vechii anginoşi, atât clinic cât şi
electrocardiografic.
Problemele pacientului
- disconfort,
- intoleranţa digestivă,
- hipertermie;
- alimentaţie inadecvată prin deficit;
- risc de deshidratare,
- anxietate,
- deficit de cunoştinţe.
Obiective:
- să fie ameliorate confortul fizic şi psihic al pacientului;
- pacientul să nu mai prezinte greţuri/vărsături;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic;
- pacientul să prezinte temperatura în limite normale;
- pacientul să respecte regimul alimentar;
- pacientul să şi exprime acceptul de a primi informaţii.
Intervenţii:
Priorităţi de îngrijire
Asistenta medicală:
- asigura repaus fizic în perioadele dureroase;
- supraveghează funcţiilor vitale şi vegetative: puls, TA, respiraţie, aspectul urinei şi al materiilor fecale, al
vărsăturilor, cu notarea modificărilor în foaia de temperatură;
- supraveghează durerea notând caracteristicile ei;
- asigură dieta corespunzătoare; recomandă servirea de mese în cantitate mică - 4 - 5 mese/zi pentru a
asigura o bună golire a veziculei;

49
Regim igieno-dietetic: în colică şi câteva zile după aceea dieta este hidrică. Ulterior se recomandă a nu se
consuma colecistokinetice: ouă, smântână, frişca, maioneză, ciocolată, rântaşuri, grăsimi. Se evită fumatul şi
consumul de cafea.
- aplică măsuri de profilaxie a infecţiilor şi a complicaţiilor.
Intervenţii proprii (autonome):
- comunicare,
- igienă,
- mobilizare/transport,
- cântărire,
- educaţie- instruirea pacientului cu privire la regimul de viaţă.
Intervenţii delegate:
- pregăteşte pacientul pentru investigaţii şi tehnici,
- recoltează sânge pentru examene de laborator;
- alimentează şi hidratează parenteral pacientul dacă este cazul;
- administrează medicaţia prescrisă:
• analgezice
• antispastice
• colecistokinetice pentru a combate stază veziculară
• antiemetice pentru vărsături.
- pregăteşte pacientul pentru intervenţia chirurgicală. Colecistectomia laparoscopica este indicaţia de
elecţie.

23.b. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU COLECISTITA CRONICĂ

Definiţie
Colecistitele cronice sunt afecţiuni inflamatorii cronice ale veziculei biliare, de obicei secundare
unor focare cronice aflate la distanţă.
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie
Cauze: infecţioase, chimice, alergice, neuro-hormonale, distrofice.
Infecţiile sunt adesea factori determinanţi.
Existenţa litiazei biliare este un factor important în apariţia colecistitei cronice.
Afecţiunile digestive (colita, apendicită, boala ulceroasă) pot provoca colecistite secundare.
Printre factorii chimici incriminaţi menţionăm refluările de suc pancreatic în colecist, sarurile de aur, dozele
mari şi repetate de barbiturice, abuzul de antibiotice cu eliminare biliară etc.
  Manifestări de dependenţa:
- simpla jena în hipocondrul drept, până la colica biliară, asociată cu alte manifestări. Durerile pot fi însoţite
de migrene, greaţă, balonare, gust amar, uneori constipaţie. Durerea poate iradia în epigastru sau posterior în
umărul drept şi uneori chiar în bară. Durerea poate fi însoţită de vărsături care se repeta la anumite intervale
de timp, mai ales după alimentaţie copioasă sau stres.
- senzaţie de plenitudine postprandială, balonări abdominale, uneori arsuri epigastrice;
- scădere în greutate, din cauza faptului că evită să se alimenteze, pentru a evita declanşarea colicilor şi
vărsăturilor;
- alternanta de diaree – constipaţie;
- puseuri febrile de scurtă durată, însoţite de dureri în hipocondrul drept şi de sensibilitate la palpare
- oboseala cu capacitatea de munca scăzută;
- somn agitat cu coşmaruri.
Investigaţii:
- ecografia abdominală precizează absenta/prezenta calculilor şi poate evidenţia eventuale modificări
anatomice: polipi, stază, hipertonie, etc.
- investigarea veziculei cu substanţa de contrast prin care se verifica modul de funcţionare a acesteia.
- examenul tubului digestiv cu suspensie de Bariu, aşa cum se face în mod obişnuit, poate surprinde
eventualele modificări ale stomacului, duodenului în special, sau restul intestinului, care sunt corelate cu
bolile biliare.
- pentru demonstrarea infecţiei şi căutarea microbilor implicaţi se mai efectuează: hemoleucograma, V.S.H.-
ul, hemoculturi (în infecţii grave).
Problemele pacientului
50
- disconfort,
- intoleranţa digestivă,
- hipertermie;
- alimentaţie inadecvată prin deficit;
- risc de deshidratare,
- anxietate,
- deficit de cunoştinţe.
Obiective:
- să fie ameliorate confortul fizic şi psihic al pacientului;
- pacientul să nu mai prezinte greţuri/vărsături;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic;
- pacientul să prezinte temperatura în limite normale;
- pacientul să respecte regimul alimentar;
- pacientul să şi exprime acceptul de a primi informaţii.
Intervenţii:
Priorităţi de îngrijire
Asistenta medicală:
- asigura repaus fizic în perioadele dureroase;
- supraveghează funcţiilor vitale şi vegetative: puls, TA, respiraţie, aspectul urinei şi al materiilor fecale, al
vărsăturilor, cu notarea modificărilor în foaia de temperatură;
- supraveghează durerea notând caracteristicile ei;
- asigură dieta corespunzătoare; recomandă servirea de mese în cantitate mică - 4 - 5 mese/zi pentru a
asigura o bună golire a veziculei;
Regim igieno-dietetic: în colică şi câteva zile după aceea dieta este hidrică. Ulterior se recomandă a nu se
consuma colecistokinetice: ouă, smântână, frişca, maioneză, ciocolată, rântaşuri, grăsimi. Se evită fumatul şi
consumul de cafea.
- aplică măsuri de profilaxie a infecţiilor şi a complicaţiilor.
Intervenţii proprii (autonome):
- comunicare,
- igienă,
- mobilizare/transport,
- cântărire,
- educaţie- instruirea pacientului cu privire la regimul de viaţă.
Intervenţii delegate:
- pregăteşte pacientul pentru investigaţii şi tehnici,
- recoltează sânge pentru examene de laborator;
- alimentează şi hidratează parenteral pacientul dacă este cazul;
- administrează medicaţia prescrisă:
• analgezice
• antispastice
• administra de colecistokinetice pentru a combate stază veziculară
• antiemetice pentru vărsături.
- pregăteşte pacientul pentru intervenţia chirurgicală. Colecistectomia laparoscopica este indicaţia de
elecţie.

24. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU PANCREATITA

Definiţie
Pancreatita acută - este un proces inflamator acut al pancreasului, caracterizat prin durere abdominală
însoţită de creşterea enzimelor pancreatice în sânge şi urină, datorat autodigestiei glandei prin activarea
intracanaliculară a enzimelor proprii. În cazuri rare enzimele pancreatice au valori normale sau sunt crescute
numai în urină sau numai în sânge.
Pancreatita cronică reprezintă inflamaţia prelungită a pancreasului, care conduce la deteriorarea
ireversibilă a structurii şi funcţiilor pancreatice.
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie
Cauzele principale ale pancreatitei acute sunt:

51
· Alcoolismul (peste 50% din cazuri)
· Litiaza biliară
· Obezitatea
· Traumatisme abdominale în zona pancreasului, accidentale sau chirurgicale
· Ulcerul gastric perforat în pancreas
· Unele infecţii bacteriene (tuberculoză, infecţii pulmonare), parazitoze digestive, mycoplasma
pneumoniae, camphilobacter sau infecţii virale (hepatită, oreion, virusul HIV).
· Medicamente – anticoncepţionale, diuretice, metronidazol, azatioprina, cortizon, aspirina (la copil)
· Boli autoimune
· Creşterea trigliceridelor din sânge
· Alte cauze:
- Fibroză chistică
- Sindromul hemolitic uremic
- Boala Kawasaki
- Hiperparatiroidismul
- Hipercalcemie
- Sindromul Reye
- ERCP
Pancreatita cronică are ca factori de risc următoarele situaţii:
· Episoade repetate de pancreatita acută
· Alcolismul (peste 70% din cazuri)
· Trigliceride crescute
· Hiperparatoroidismul
· Unele medicamente – enumerate anterior
· Litiaza biliară
· Litiaza pancreatică
· Obezitatea
· Malformaţii pancreatice (pancreasum divisum)
· Tulburări autoimune
· Intervenţii chirurgicale pe tubul digestiv
Manifestări de dependenţa:
Pancreatita acută
1. Durerea abdominală epigastrica, cu debut în general brusc, este constantă şi severă, exacerbata
adesea de mers şi poziţia decliva şi ameliorata în poziţie şezândă sau flectata înainte. În general durerea
iradiază posterior însă poate iradia şi în dreapta sau la stânga (durere în „bară”).
2. Greaţă şi vomă
Vărsăturile sunt un semn constant (80% din cazuri) şi precoce. Sunt persistente (durează cel puţin 24 de
ore), nu sunt niciodată fecaloide, nu calmează durerea şi nu pot fi abolite decât prin instalarea sondei nazo-
gastrice. Opiaceele folosite ca analgezice agravează şi întreţin vărsăturile.
3. Ileusul localizat sau generalizat.
4. Odată cu extinderea inflamaţiei şi apariţia necrozei pancreatice apar alte manifestări:
- generale: teama, nelinişte, febra;
- abdominale: durere abdominală severă;
- tulburări respiratorii; tahipnee;
- cardiovasculare: tahicardie, hipotensiune sau hipertensiune arterială, tablou clinic de şoc hipovolemic său
şoc hemoragic în formele complicate.
- renale: oliguirie, anurie.
5. Mai rar pot să apară:
- subicter scleral;
- diaree, melenă, hematemeză – pot crea confuzie.
- echimoze în flancuri (semnul Grey Turner) sau periombilical (semnul Cullen); sunt nespecifice şi tardive:
apar la 2-3 zile de la debutul atacului de PA.
- semne de hipocalcemie şi/sau hipomagneziemie (tetanie, semnul Chwosteck, Trousseau, spasm
carpopedal)
- semne cutanate: leziuni morbiliforme, livedo reticularis, noduli eritematoşi sensibili subcutanaţi, necroză
grasă subcutană.

52
- prezenţa xantoamelor sugerează hiperlipoproteinemia ca etiologie a PA.
Pancreatita cronică:
- durere abdominale accentuate de alcool;
- scaune diareice frecvente, timp îndelungat;
- scaune grăsoase (materiile fecale plutesc în apă de la wc), uneori decolorate;
- scădere importanta în greutate;
- greaţă;
- uneori asocierea cu manifestări ale diabetului zaharat.
Investigaţiile de laborator pot evidenţia următoarele modificări:
- hiperamilazemie (creşterea amilazei plasmatice)
- hiperlipazemie (creşterea lipazei serice)
- creşterea numărului de leucocite (10000-30000/mm3),
- hiperglicemie (creşterea valorii glicemiei),
- hiperbilirubinemie (creşterea bilirubinei totale),
- creşterea ureei sangvine,
- creşterea valorii fosfatazei alcaline,
- modificarea testelor de coagulare,
- creşterea transaminazelor hepatice (GPT>80ui/l - posibilă cauza biliara).
- ionograma sanguină: scade calciu şi magneziu;
- proteinurie (proteine în urină),
- glicozurie (glucoza în urină),
- cilindrii granuloşi în urină.
Investigaţiile imagistice recomandate în pancreatita acută sunt:
- radiografia abdominala simplă
- ecografia abdominală
- tomografia computerizată a abdomenului.
- ERCP.
Problemele pacientului
- disconfort,
- intoleranta digestivă,
- deficit de volum de fluide,
- alimentaţie inadecvată prin deficit,
- anxietate,
- alterarea eliminărilor intestinale,
- deficit de cunoştinţe.
Obiective:
- să fie ameliorate confortul fizic şi psihic al pacientului;
- pacientul să nu mai prezinte greţuri/vărsături;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic;
- să fie restabilit rapid şi menţinut volumul intravascular;
- pacientul să respecte regimul alimentar;
- pacientul să prezinte eliminări intestinale normale;
- pacientul să şi exprime acceptul de a primi informaţii.
Intervenţiile asistenţei medicale:
- asigura repaus fizic şi psihic;
- supraveghează funcţiilor vitale şi vegetative (puls, TA, respiraţie, temperatura), presiunea venoasă
centrala, aspectul urinei şi al materiilor fecale, al vărsăturilor, cu notarea modificărilor în foaia de
temperatură;
- supraveghează durerea notând caracteristicile ei;
- introduce sonda gastrica pentru aspiraţie continua;
- suprima alimentaţia peros şi instituie hidratare şi alimentare parenterală în faza acută; aminoacizi şi
glucoză (30 calorii kg/corp);
- aplică la indicaţia medicului, substituţia volemica parenterala (glucoza 5%, soluţie Ringer)
- corectează tulburările hidroelectrolitice;
- urmăreşte bilanţul ingesta – excreta;

53
- reia alimentarea pe cale naturală după 3-10 zile de la încetarea durerilor, cu 400-500ml ceai/24h, supa de
zarzavat strecurata, biscuiţi, apoi regimul se îmbogăţeşte treptat, cafeaua, alcool, grăsimile fiind interzise;
- interzice fumatul şi consumul de cafea;
- asigură administrarea dietei corespunzătoare în pancreatita cronică;
- aplică măsuri de profilaxie a infecţiilor şi a complicaţiilor.
- ia măsuri pentru o comunicare eficienta;
- asigura igiena tegumentelor şi mucoaselor;
- cântăreşte zilnic pacientul,
- educaţie - instruieşte pacientul cu privire la regimul de viaţă; respectarea dietei corespunzătoare în
pancreatita cronică, interzicerea consumului de alcool, eliminarea alimentelor grase;
- pregăteşte pacientul pentru investigaţii şi tehnici;
- oxigenoterapia poate fi necesară la 30% dintre pacienţi. Sindromul de detresa respiratorie nu este bine
explicat dar se pare că unele eliminări pancreatice duc la apariţia radicalilor liberi de oxigen care distrug
membrana alveolocapilară.
Diureticele pot scădea încărcarea lichidiană pulmonara şi îmbunătăţesc astfel hematoza.
recoltează sânge şi urina pentru examene de laborator;
- pregăteşte pacientul în vederea intervenţiei chirurgicale, dacă aceasta se impune.
- administrează medicaţia prescrisă de medic:
1. Calmarea durerii cu:
o antalgice
- mialgin 100 mg la 6 ore
- fortral 50-100mg la 6 ore
o anticolinergice
- atropina 1 mg la 6 ore, s. c sau i.v.
- scobutil 10 mg la 4 ore.
o procaina în perfuzie 20-40 ctg, prin infiltraţie lombară sau peridural.
2. Inhibarea secreţiei pancreatice
o pauză alimentară
o sondă de aspiraţie naso-gastrică
o spălături gastrice, cu soluţii alcaline
o oxid de Mg, carbonat de calciu
o atropină
o blocanţii H2 (cimentidină 1 g/zi)
3. Terapie antienzimatică - gordox 500.000 uk/24 ore
4. Inhibatori ai senzaţiei pancreatice - sandostatin 0,100-0,200 mg, de 3 ori/zi
5. Terapia cu antibiotice
o antibiotice cu spectru larg: cefalosporine asociate cu aminoglicozide
6. Combaterea şocului
o cateter în venă centrală şi măsurarea PVC
o sondă urinară, pentru monitorizarea diurezei
o transfuzie sanguină şi soluţii macromoleculare
o reechilibrare hidroelectrolitică, conform ionogramei sanguine
o droguri vasopresoare şi tonicardiace pentru susţinerea cordului şi circulaţiei
o anticoagulante fracţionate şi nefracţionate
o HHC – 500-1000 mg.
7. Tratamentul complicaţiilor, în funcţie de complicaţia care a apărut, insuficienţa respiratorie prelungită
necesitând intubaţie.

25. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU PERITONITA

Definiţie
Peritonita este definită ca o reacţie inflamatorie a seroasei peritoneale, ca urmare a agresiunii
septice, aseptice (chimice)

54
 Culegere de date
Circumstanţe de apariţie
Cauze de natură:
- bacteriană: aerobi gram pozitivi (E. coli, Enterobacter, Klebsiela), aerobi gram negativi (Enterococi),
anaerobi (Bacteroides, Clostridium), fungi (Candidă)
- chimică, iritativă (HCl, săruri biliare, fermenţi pancreatici)
O peritonită acută poate fi generalizata sau localizată.
Peritonita acută generalizată
Manifestări de dependenţa:
- durere abdominală intensă şi generalizată,
- manifestări de paralizie intestinală: vărsături, oprire a evacuării materiilor fecale şi a gazelor, sughiţ;
- printr-o alterare a stării generale;
- depresie;
- manifestări ale micşorării volumului sangvin: (paloare, nelinişte, teama, puls rapid);
- contractura musculară a peretelui abdominal; peretele abdominal devine tare,
tensionat, dureros (abdomen de lemn);
- febra - în general mare (38-39 °), are o evoluţie în platou, sau prezintă o creştere;
- frisoanele mici şi repetate, în general frison solemn;
- tensiunea arterială scade atunci când se instalează starea de şoc;
- respiraţia superficială, scurtă şi rapidă iar ochii bolnavului sunt strălucitori;
- faciesul peritoneal - faţă palidă-pământie acoperită de sudori reci, nas ascuţit, ochi înfundaţi în orbite,
cearcăne albastre, bărbie proeminentă, bătăi ale aripilor nazale.
Examinări paraclinice
• Laborator
- hiperleucocitoză (peste 12.000/mm3); există insă peritonite cu leucogramă normală sau cu leucopenie
(vârstnici, taraţi);
- hematocrit crescut (cu hemoconcentraţie);
- ureea crescută (secundar suferinţei renale);
- acidoză mixtă;
- ionograma (tulburări ale Na, K, Cl).
• Examen radiologic
• Ecografie
• Computer tomografie - decelează lichidul din cavitatea peritoneală
• Laparoscopia - oferă posibilitatea inspectării cavităţii peritoneale.
Peritonita acută localizată:
Abcesele supramezocolice:
- durere la baza hemitoracelui şi hipocondrului drept/drept, sau abdominala difuza în funcţie de sediul
abcesului;
- tahipnee cu polipnee
- sughiţ, dureri pe traiectul nervului frenic.
- apărare musculară dureroasă, fără contractură adevărată
Abcesele submezocolice:
- dureri locale
- apărare musculară
- tulburări de tranzit intestinal (mai ales constipaţie)
- în general, îmbracă tabloul clinic al unor ocluzii intestinale febrile.
Abcesele pelvine:
- tenesme rectale, vezicale, polakiurie, disurie, diaree)
• investigaţii paraclinice
- examenul radiologic standard
- ecografia
- puncţia sacului Douglas.
Problemele pacientului cu peritonita:
- disconfort,
- dispnee,
- hipertermie,

55
- circulaţie inadecvată;
- intoleranta digestivă,
- deficit de volum de fluide,
- fatigabilitate,
- anxietate,
- alterarea eliminărilor intestinale,
- risc de complicaţii.
Obiective:
- să fie ameliorate confortul fizic şi psihic al pacientului;
- pacientul să prezinte funcţii vitale şi vegetative în limite normale;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic şi nutriţional;
- să fie restabilit rapid şi menţinut volumul intravascular;
- pacientul să respecte regimul alimentar;
- pacientul să prezinte eliminări intestinale normale;
- pacientul să fie ferit de complicaţii.
Intervenţii
Asistenta medicală:
- asigură repausul la pat al pacientului în saloane liniștite, luminoase, călduroase:
- asigură igiena tegumentelor și mucoaselor;
- asigură prevenirea complicaţiilor imobilizării (escarelor de decubit, pneumoniei hipostatice, trombozelor);
- asigură alimentația (parenterala) pacientului în funcție de nevoile sale cantitative și calitative, modificate
de boală;
- urmăreşte perfuzia;
- monitorizează temperatura, pulsul, tensiunea arterială, respirația, la intervale de timp, în funcție de
gravitatea cazului, consemnând datele în foaia de temperatură;
- sesizează apariția complicaţiilor și informează medicul;
- face bilanțul ingesta/excreta în cazul pacienților;
- recoltează produsele pentru examene de laborator (sânge, urină, suc gastric, materii fecale);
- pregătește pacientul și instrumentarul pentru investigaţii specifice;
- administrează tratamentul prescris şi urmăreşte efectul acestuia;
- acordă importanţă cuvenită psihoterapiei;
- pregătește preoperator și îngrijește postoperator pacientul căruia i se aplică tratament
chirurgical.

25. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU GLOMERULONEFRITĂ ACUTĂ DIFUZĂ

POSTSTREPTOCOCICĂ

1. a. Definiţie: glomerulonefrita acută (G.N.A) difuză poststreptococică este o infecţie a glomerulilor

apărută după o infecţie streptococică din organism.
1. b. Definiţie: este o afecţiune inflamatorie renală, bilaterală, localizată la nivelul capilarelor
glomerulare, de natură infecto-alergică şi caracterizată clinic prin edeme, hematurie şi hipertensiune
arterială, apărută după infecţii streptococice: angine, amigdalite, sinuzite, otite, infecţii dentare, scarlatina,
erizipel.
2. Culegerea datelor
a. Circumstanţe de apariţie
- apare mai ales la copii şi adulţi tineri, cu predilecţie la sexul masculin;
- factorul etiologic cel mai important este infecţia streptococică (în special streptococul hemolitic din grupa
A): angină, scarlatină, infecţii ale pielii, infecţii respiratorii;
- excepţional, poate apărea după infecţii pneumococice sau stafilococice;
- frigul, surmenajul şi umezeala favorizează boala.
b. Manifestări de dependenţă (semne şi simptome)
- edeme la nivelul pleoapelor, periorbitale la început, iar apoi în regiunile declive;
- astenie,
- anorexie,
- subfebrilităţi;

56
 - oligoanurie;
- proteinurie moderată (2 - 5 g%o);
- hematurie microscopică, mai rar macroscopică (simptom cardinal);
- cilindrurie inconstantă;
- hipertensiune arterială;
- jenă lombară.
d. Examene de laborator
- A.S.L.O (crescut);
- Examen sumar de urină (densitate urinară normală sau crescută; în sedimentul urinar:
hematii şi cilindrii;
- complement seric (scăzut);
- uree şi creatinină (creştere moderată);
- V.S.H (crescut);
- determinarea filtratului glomerular şi a fluxului plasmatic renal (scăzute).
3. Probleme de dependenţă + surse de dificultate
- alterarea perfuziei tisulare la nivel renal (sursa de dificultate: atingerea glomerulilor);
- potenţial de exces de volum lichidian (sursa de dificultate: aport inadecvat de lichide şi sodiu);
- deficit de autoîngrijire (sursa de dificultate: imobilizarea la pat);
- potenţial de complicaţii (sursa de dificultate: I.R.A., edem cerebral, scăderea capacităţii
funcţionale a rinichiului, creşterea tensiunii arteriale).
4. Obiective de îngrijire
- combaterea infecţiei;
- minimalizarea manifestărilor clinice: edeme, H.T.A;
- prevenirea complicaţiilor;
- reintegrarea profesională.
5. Intervenţii
- asigurarea repausului la pat;
- asigurarea unei alimentaţii corespunzătoare:
§ reducerea aportului de lichide, în funcţie de gravitatea H.T.A., oliguriei şi a edemelor;
§ reducerea cantităţii de proteine;
§ acoperirea necesităţilor calorice prin glucide şi lipide;
- măsurarea funcţiilor vitale;
- observarea semnelor şi simptomelor de infecţie;
- asanarea focarelor de infecţie;
- administrarea tratamentului;
§ antiinfecţios;
§ pentru combaterea edemelor (diuretice);
§ pentru combaterea H.T.A;
- ajutarea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale, în perioada repausului la pat;
- educaţia sanitară:
§ necesitatea respectării regimului igieno-dietetic;
§ evitarea efortului fizic intens (care predispune la apariţia complicaţiilor);
§ necesitatea controalelor medicale periodice la nivelul dispensarului;
§ reluarea progresivă a activităţii.

26. ÎNGRIJIRI ÎN GLOMERULONEFRITA CRONICĂ

Definiţie
Glomerulonefrita cronică difuza este o afecţiune renală bilaterală, consecinţă a unei glomerulonefrite care
nu s-a vindecat după stadiul acut. Se caracterizează prin leziuni glomerulare, tubulare şi vasculare şi se
manifesta clinic printr-o insuficienţă renală progresivă şi ireversibilă.
Culegerea datelor
57
Circumstanţe de apariţie
În mod obişnuit, boala este urmarea unei glomerulonefrite acute care nu s-a vindecat. Se considera că
glomerulonefrita devine cronica după 6 - 8 săptămâni de evoluţie a formei acute. În evoluţia spre cronicizare
joacă un rol persistenta infecţiei de focar, autoagresiunea (anticorpi antirinichi), repetarea puseurilor acute.
Exista şi cazuri cu etiologie necunoscută, în care lipseşte, în antecedente, episodul de nefrita acută.
Manifestări de dependenţa:
• Stadiul latent sau compensat, survine după episodul de glomerulonefrita acută şi poate dura 10 - 20 de ani;
în această perioadă, simptomele sunt discrete: hematurie microscopică, proteinurie uşoară, alterare a
probelor funcţionale, eventual reducerea capacităţii de concentraţie. Uneori, apar puseuri acute, precedate de
infecţii streptococice. Fiecare acutizare alterează funcţiile renale şi grăbeşte trecerea spre faza
decompensată.
• Stadiul manifest decompensat apare după o evoluţie îndelungată şi se caracterizează prin apariţia
semnelor de insuficienţă renală, în decurs de ani sau decenii.
Investigaţii:
1. Hemoleucograma completă: poate evidenţia o reducere a hematocritului;
2. Electroliţi, uree, creatinina: apar modificate ca urmare a compromiterii funcţiei renale;
3. Analiza urinei:
4. Testul la antistreptolizina O:
5. Determinarea markerilor inflamaţiei: adesea aceştia sunt crescuţi, în special viteza de sedimentare a
hematiilor;
Investigaţiile imagistice:
7. Radiografiile:
8. Ecocardiografiile:
10. Tomografiile computerizate:
11. Una din cele mai utile proceduri în vederea stabilirii diagnosticului de certitudine este biopsia renală.

Problemele pacientului:
- alterarea perfuziei tisulare la nivel renal legată de atingerea glomerulilor;
- eliminare urinara inadecvata cantitativ şi calitativ;
- dispnee din cauza circulaţiei pulmonare inadecvate;
- circulaţie inadecvată legată de HTA;
- potenţial de exces de volum lichidian legat de aportul inadecvat de lichide şi sodiu;
- deficit de autoîngrijire legat de imobilizarea la pat;
- potenţial de complicaţii legat de:
- scăderea capacităţii funcţionale a rinichiului;
- creşterea tensiunii arteriale.
Obiective:
- să fie ameliorata perfuzia tisulară;
- să fie reglată eliminarea urinară;
- pacientul să afirme diminuarea disconfortului;
- să fie alimentat corespunzător statusului;
- pacientul să fie suplinit în satisfacerea nevoilor;
- pacientul să fie ferit de complicaţii.
Îngrijiri:
Repausul la pat este necesar pentru vindecarea şi prevenirea complicaţiilor.
Se vor evita eforturile fizice.
Se asigură liniştea, repausul la pat, dietă şi aplicarea tratamentului.
Se supraveghează permanent a bolnavii, se recoltează prober biologice pentru explorări complementare,
pentru diagnostic şi pentru urmărirea evoluţiei.
Regimul absolut în primele 2-5 zile ale puseului acut – regim de foame şi sete care obţine rezultate bune
privind sindromul cardiovascular şi cel al retenţiei hidrosaline.
Se poate începe cu un regim sec 3-7 zile. Se pot administra 100-300 ml de ceai sau zeamă de fructe.
Trecerea la un regim normal se va face treptat, lichidele vor fi administrate în cantităţi treptat crescute
funcţie de diureză.
Dieta se adaptează individualizat. Dieta va fi normocalorică, hiperglucidică, hipoproteic, normolipidică cu
20-30 g pe zi, desodată şi normovitaminică.
Se urmăreşte bilanţul intrări- ieşiri, greutatea corporală, apariţia edemelor, funcţiile vitale.
58
Se combate infecţia streptococică.
Se înlătură factorii care favorizează infecţia: prezenţa la un mare număr de bolnavi (80% din cazuri) a
refluxului vezico-ureteral, hipotonia căilor urinare, ptoza renală, cuduri bazinetale, litiaza urinară,
malformaţiile congenitale, constipaţia, colitele, infecţiile de vecinătate, guta, hipercalcemia.
Se cere corectitudine în stabilirea şi aplicarea tratamentului.
Totodată se pot administra vitaminele E, C, P.
Observaţii:
Se recomandă tratarea riguroasă a oricăror infecţii cu streptococ B hemolitic care se pot complica cu
glomerulonefrită acută difuză.
Vor fi îndepărtaţi factorii care favorizează stază, se va evita frigul şi umezeala, se va face o igienă locală
riguroasă.
Se va urmări temperatura şi aspectul amigdalelor. Se va măsura periodic tensiunea arterială. Periodic se va
face examenul urinei prin controale frecvente şi prelungite.

27. ÎNGRIJIRI ÎN INSUFICIENŢA RENALĂ ACUTĂ

Definiţie: I.R.A. consta în suprimarea bruscă a funcţiei renale care determină acumularea de
produşi metabolici în sânge. Suprimarea funcţiei renale survine ca urmare a: reducerii filtratului glomerular,
reducerii permeabilităţii glomerulare, obstrucţiei lumenului tubular, creşterii reabsorbţiei tubulare şi are
consecinţa finală oligo-anuria, alterarea echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic.
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie:
- reducerea aportului sanguin la rinichi (deshidratări, hemoragii, arsuri);
- diminuarea filtratului glomerular şi a capacităţii funcţionale (glomerulonefrita acută, leziuni ale vaselor
rinichilor),
- necroza tubulară (intoxicaţii, şoc toxico-septic, nefropatii interstiţiale), obstrucţia cailor excretoare (litiaza
uretrală, tumori).
Semne şi simptome (manifestări de dependenţă):
- tulburări cardiovasculare: tahicardie, aritmii, edeme, creşterea T.A. (prin supraîncărcare hidrică pt. forţarea
diurezei;
- tulburări respiratorii: polipnee (prin acidoza);
- tulburări gastro-intestinale: vărsături, greaţă, anorexie;
- tulburări neuropsihice: astenie, somnolenţa, stări de confuzie, comă;
- tulburări hematologice: mici hemoragii cutanate şi la nivelul mucoaselor;
- tulburări renale: oligo-anurie;
- tulburări electrolitice:
- ureea sanguină, acid uric- cresc proporţional cu agravarea funcţiei renale;
- creatinina sanguina- creşterea este paralelă cu cea a ureei arătând scăderea capacităţii de filtrare a
nefronilor;
- hiperkaliemia- cu efecte asupra miocardului;
- hiponatriemia- este în funcţie de gradul de deshidratare a pacientului şi are efecte neurologice: convulsii,
stări de confuzie;
- hipocalcemie;
- hiperfosfatemie- din cauza diminuării filtratului glomerular;
- tulburări acido-bazice: acidoza metabolică;
- dezechilibre hidrice: hiperhidratare intracelulara determinată de vărsături, tulburări de conştientă,
hiperhidratare extracelulara cu risc de creştere a T.A., apariţia edemului cerebral.
Problemele pacientului:
- alterarea volumului lichidian:
- în exces (actuală)
- din cauza creşterii volumului extracelular sau a ingerării excesive de lichid şi
- în deficit (potenţială)
- legată de creşterea diurezei, vărsături;
- comunicare ineficace la nivel senzorio-motor legată de tulburările hidro-electrolitice (hiponatriemia
determina stare de confuzie, convulsii iar hiperhidratarea intracelulara determina tulburări de conştientă);

59
- potenţial de complicaţii: imobilizarea la pat poate duce la apariţia escarelor, tromboflebitelor,
hiperhidratarea extracelulară prin forţarea diurezei sau aport excesiv de sare poate duce la HTA, edem
cerebral, edem pulmonar acut iar acidoza determina tulburări respiratorii;
- alimentaţie inadecvată prin deficit- este legată de prezenţa vărsăturilor sau a creşterii diurezei iar denutriţia
rapidă prin hipercatabolism;
- alterarea perfuziei tisulare: legată de scăderea volemiei;
- alterarea integrităţii pielii şi a mucoaselor: tulburările hemostazei duc la apariţia unor hemoragii la nivelul
tegumentelor şi mucoaselor;
- deficit de autoîngrijire: legat de starea de slăbiciune, oboseala;
- deficit de cunoştinţe.
Obiective:
- să fie evaluata funcţia renală actuală,
- să fie înlăturate cauzele declanşatoare,
- să fie corectat dezechilibrul hidro-electrolitic,
- să fie restabilite funcţiilor vitale şi vegetative,
- să fie prevenite complicaţiile,
- să fie asigurată nutriţia adecvată,
- să se asigure suport emoţional al pacientului şi familiei,
- Pacientul să dobândească atitudini, obiceiuri şi deprinderi noi.
Intervenţii:
- aplicarea măsurilor de urgenţă, asigurarea repausului la pat,
- recoltarea sângelui pentru examinări de laborator (pH, uree, rezerva alcalina, ionograma, creatinina),
- recoltarea urinei pentru examinări fizico-chimice,
- supravegherea bolnavului:
- urmărirea respiraţiei (respiraţie Kussmaul în acidoza)
- măsurarea T.A., puls, temperatura, respiraţie (febră şi polipneea pot creşte pierderile de apă),
- efectuarea E.K.G. pt. a observa apariţia schimbărilor tipice de hiperkaliemie,
- observarea semnelor de hipokaliemie (semnul Chvostek),
- măsurarea greutăţii corporale, efectuarea bilanţului hidric (intrări-ieşiri),
- orice manifestări patologice – vărsături, diaree, hemoragii, modificări de comportament, contracţii sau
convulsii – vor fi raportate imediat medicului.
- eliminările de lichide – urină, scaun, vărsături – se notează volumetric. Evidenţa exactă a diurezei şi a
eliminărilor pe alte căi este baza de pornire a tratamentului şi criteriul de orientare a medicului.
- asistenta medicală va determina zilnic densitatea urinară, va recolta sânge pentru determinarea ureei,
creatininei, rezervei alcaline, Cl, K, pH sanguin, hematocrit, numărul globulelor sanguine şi urină – dozare a
ureei urinare şi va ţine în evidenţă rezultatele pe foaia de terapie intensivă a bolnavului.
- dacă bolnavul este conştient i se va face o clismă evacuatoare.
- bolnavul trebuie cântărit în fiecare zi, la nevoie împreună cu patul, pentru a urmări şi pe această cale
echilibrul consumului şi pierderilor;
- efectuarea bilanţului hidric – intrări-ieşiri.
- observarea apariţiei diareei (se pierd ioni de K+),
- observarea turgorului pielii, observarea semnelor şi simptomelor de infecţie,
- asigurarea unui mediu securitar,
- prevenirea complicaţiilor,
- asigurarea igienei corporale.
~ Bolnavul va fi izolat de preferinţă într-o rezervă, deoarece, datorită stării de autointoxicaţie, el este
mai neliniştit, putând deveni mai târziu, inconştient. Camera să fie bine aerisită şi uşor încălzită (20-22 0C).
~ Patul trebuie prevăzut cu accesoriile necesare pentru prevenirea escarelor: pernă de apă, colac de
cauciuc îmbrăcat sau saltea pneumatică.
~ Poziţia lui este în funcţie de starea lui de conştienţă, precum şi de existenţa edemelor. Bolnavul este
învelit cu 2 pături şi este bine că patul să fie încălzit în prealabil cu termofoare.
- aprecierea nivelului de conştientă: orientarea în timp şi spaţiu a pacientului,
- combaterea convulsiilor,
- suport psihic al pacientului,
- corectarea dezechilibrelor hidro-electrolitice,
- restabilirea diurezei,
- asigurarea regimului dietetic,

60
~ Regimul dietetic poate contribui în mare măsură la împiedicarea acumulării produselor azotate
rezultate din procesele de metabolism în organism. Din acest motiv, se vor exclude substanţele proteice şi
sărea din regim. Se va asigura un regim alimentar bogat în glucide (230-300 g) şi lipide (100-150 g) care să
asigure un aport caloric de 2000 cal pe zi.
~ Regimul va cuprinde: orez fiert sub formă de piure, paste făinoase, unt, untdelemn, biscuiţi, zahăr.
~ Se exclud: pâinea, lactatele, ouăle, carnea, peştele, alimentele cu conţinut mare de K – fructe
uscate, sucuri de fructe. Dacă bolnavul nu poate înghiţi sau varsă, de cele mai multe ori uremia producând
intoleranţă digestivă, nutriţia se va asigura pe cale parenterală. Necesarul de calorii se va acoperi prin
perfuzii de soluţii concentrate de glucoză 20-40% - 500-700 ml pe zi, având în vedere restricţia de lichide la
anurici, pe cateter central şi foarte lent pentru a evita hiperglicemia, asociată cu insulină 20-40 UI pentru un
flacon de glucoză administrat subcutanat, fracţionat la 6 ore.
~ În formele hipercatabolice mai ales, bilanţul azotat echilibrat se poate obţine numai cu perfuzii de
aminoacizi esenţiali şi glucoză hipertonă 30-50% pe cateter venos. În aceste forme cantitatea de azot
necesară este de 0,4g/Kg/zi. 1 g azot = 6,25 g proteine, iar raţia calorică de 40-50 calorii pe zi.
~ Catabolismul proteic poate fi redus şi prin administrarea de testosteron în doză de 25-50 mg pe zi în
tot timpul stadiului oligo-anuric.
→ Hidratarea.
~ Completarea pierderilor de lichide este elementul esenţial al tratamentului şi îngrijirii bolnavului,
căci deshidratarea însăşi poate duce la IR. Pe de altă parte şi hiperhidratarea poate înrăutăţi starea
bolnavului, deoarece este redusă capacitatea de eliminare a organismului prin insuficienţa organului
excretor principal. La aportul de lichide se vor lua în considerare lichidele din băuturi, alimente, perfuzie,
precum şi apa formată în organism din ţesuturile proprii, numită apă endogenă care se evaluează la
aproximativ 200-400 ml pe 24 ore.
~ Aportul de lichide se stabileşte de la o zi la alta în aşa fel încât bolnavul să scadă în greutate cu o rată
de 300-700 g pe zi. Orice creştere în greutate trebuie considerată ca o retenţie hidrică. De asemenea orice
scădere a Na plasmatic, în absenţa vărsăturilor şi a diareei trebuie considerată ca hiponatremie de diluţie
deci că o hiperhidratare.
~ Calea de administrare şi compoziţia lichidelor vor fi stabilite totdeauna de medic. Dacă bolnavul
este conştient şi nu are vărsături, hidratarea se face pe cale orală cu lichide zaharate. Dacă bolnavul are
vărsături, după aspirarea conţinutului stomacal se va introduce sonda Einhorn în duoden şi se va încerca
hidratarea picătură cu picătură pe această cale. Aceeaşi cale se va utiliza şi în caz de comă. Administrarea de
clorură de sodiu trebuie să acopere numai pierderile zilnice datorate transpiraţiilor şi vărsăturilor. Această
cantitate nu poate fi mai mare de 1-3 g pe zi.
~ Pentru eventualitatea cumulării K în sânge, asistenţa va avea pregătită soluţia de gluconat de Ca
10%, soluţia hipertonică de glucoză şi insulină.
- administrarea medicaţiei prescrise şi urmărirea efectului acesteia;
- diminuarea catabolismului proteic prin epurare extrarenală hemodializată şi dializa peritoneală;
- educaţia pacientului: explicarea cauzelor care au declanşat I.R.A., explicarea dietei şi necesităţii restricţiei
de lichide şi sare, necesitatea îngrijirilor igienice riguroase, modul de prevenire a complicaţiilor, modul de
administrare a medicamentelor (doza, orar, efecte secundare, reacţii adverse), necesitatea controalelor
medicale ulterioare; educarea familiei referitor la sprijinul ce trebuie oferit pacientului.
Îngrijirea bolnavilor în perioada de recuperare a funcţiilor renale
IRA reversibilă de obicei, se ameliorează după 12-14 zile. restabilirea funcţiei renale este semnalată prin
reapariţia progresivă a diurezei.
În funcţie de cantitatea şi densitatea urinei eliminate precum şi a valorilor ionogramei sanguine şi urinare se
îmbogăţeşte dieta bolnavului cu un aport mai mare de apă, fructe şi zarzavaturi, care asigură necesitatea de
vitamine şi săruri minerale pentru recuperarea pierderilor în condiţii menajării rinichiului încă bolnav,
regimul trebuie să fie hipercaloric, hiperglucidic, normolipidic şi hipoproteic.
Aportul de proteine se va începe cu proteine vegetale, urmate de lactate şi pe urmă carne. Aportul alimentar
şi medicamentos şi Na şi K se va face numai pe baza ionogramei.
Pe măsura ameliorării diurezei se ridică în mod corespunzător şi aportul de apă, lăsând bolnavul să bea la
discreţie, dacă diureza a atins 1500 ml/24 ore.

28. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU INSUFICIENTĂ RENALĂ CRONICĂ

61
Definiţie: insuficienţă renală cronică (I.R.C.) survine ca urmare a alterării ireversibile a funcţiei renale. În
urmă distrugerii unui număr mare de nefroni (prin ischemie, necroza, inflamaţii în cursul unor afecţiuni
renale) rinichiul nu mai poate răspunde necesitaţilor funcţionale. Astfel, apare incapacitatea de a excreta
produşi de metabolism şi de a reacţiona la excesul sau deficitul de lichide şi saruri.
1. Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie:
- afecţiuni care distrug parenchimul renal, scad capacitatea funcţională a rinichiului: glomerulonefrita
cronică, pielonefrita cronică, nefropatie diabetică, rinichi polichistic.
Factori de acutizare a manifestărilor clinice: efort fizic intens, dieta inadecvată a restricţiei nejustificate de
apă şi sodiu, aport de proteine necorespunzător valorilor creatininei şi ureei, medicaţie nefrotoxică,
reducerea volemiei (vărsături, diaree, diuretice în exces), accidente cardiovasculare, H.T.A., insuficienta
cardiacă.
Semne şi simptome:
- tulburări neurologice de tip central şi periferic: schimbări de comportament, alterarea nivelului de
conştientă, astenie, cefalee, crampe şi contracturi musculare, parestezii, convulsii, comă;
- tulburări cardiovasculare: H.T.A., insuficienta cardiacă, pericardite, aritmii, edeme; tulburări osoase: dureri
osoase şi articulare, calcifieri osoase, deformări, fracturi;
- tulburări digestive: anorexie, greaţă, vărsături, H.D.S., gastrite, stomatite, diaree sau constipaţie;
- tulburări respiratorii: respiraţie Cheyne-Stockes sau Kussmaul;
- tulburări metabolice: hiperlipidemie, hiperlipoproteinemie, scăderea tolerantei la glucide;
- tulburări cutanate: prurit în special noaptea, leziuni de grataj, descuamări, zone de hiperpigmentare;
- tulburări hematologice: anemie; tulburări generale: scăderea ponderală, slăbiciune, oboseala;
- tulburări hidro-electrolitice: hiperhidratare celulară consecutiva hiponatriemiei; tulburări acido-bazice:
acidoza metabolică;
- examene de laborator: creatinina plasmatică crescută, ureea plasmatică crescută, rezerva alcalina şi pH-ul
scăzute în acidoza metabolică, hiponatriemie, hipopotasemie.
2. Problemele pacientului:
- alterarea echilibrului hidro-electrolitic: vărsături, diaree, exces de diuretice, restricţii dietetice;
- alterarea echilibrului acido-bazic: degradarea funcţiei tubulare;
- alterare senzorială: tulburări hidro-electrolitice;
- alterarea integrităţii pielii: leziuni de grataj; alterarea proceselor cognitive (potenţial): tulburări hidro-
electrolitice şi acido-bazice;
- reducerea mobilităţii fizice: imobilizare la pat;
- anxietate: evoluţia nefavorabilă a bolii, iminenţa unei intervenţii chirurgicale (transplant renal);
- perturbarea conceptului de sine: necesitatea efectuării dializei.
3. Obiective:
- să fie combătute sau diminuate cauzele,
- să se minimalizeze deteriorarea funcţiei renale,
- să fie corectate manifestările prezente,
- să fie prevenite complicaţiilor,
- să fie suplinită funcţia renală.
4. Intervenţii:
- tratament etiologic: antiinfecţios (pielonefrita), chirurgical (litiaza urinară), de echilibrare a diabetului
zaharat;
- asigurarea repausului la pat mărind numărul orelor în I.R.C. avansată;
- asigurarea unei alimentaţii corespunzătoare;
- observarea semnelor de deshidratare extracelulară;
- cântărirea zilnică a pacientului; măsurarea diurezei;
- măsurarea şi notarea funcţiilor vitale şi vegetative;
- administrarea tratamentului medicamentos pt. corectarea dezechilibrelor hidro-electrolitice şi acido-bazice,
cel pentru corectarea tulburărilor hematologice, cardio-respiratorii, gastro-intestinale;
- recoltarea produselor biologice pentru examinări de laborator;
- pregătirea, supravegherea şi îngrijirea pacientului care necesita hemodializa sau dializa peritoneală;
- pregătire preoperatorie şi îngrijiri postoperatorii pentru pacientul cu intervenţie chirurgicală pentru
transplant renal;
- educaţia pacientului în vederea repausului la pat,
- necesitatea restricţiilor alimentare, evitarea frigului, umezelii, a efortului fizic intens,

62
- igiena riguroasă a tegumentelor.

29. ÎNGRIJIRI ÎN INFECŢIA URINARĂ

Definiţie. Infecţiile tractului urinar (ITU) sunt definite prin colonizarea şi multiplicarea bacteriilor la nivelul
tractului urinar (căi urinare, ţesut interstiţial, parenchim renal).
Clasificare. IU se pot localiza la nivelul:
* căilor urinare inferioare (vezică şi uretere): cistita, pielita şi pielocistita;
* căilor urinare superioare (bazinet şi calice), ţesutului interstiţial şi parenchimului renal: pielonefrite
(acute şi cronice).
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie
ITU din serviciile cu profil medical sunt determinate în 80% din caruri de E. Coli, iar în cele cu profil
chirurgical procentajul dintre Colibacil şi ceilalţi germeni (Proteus, Piocianic, Enterococ, Stafilococ,
Klebsiella ş.a.) se egalează datorită infecţiilor iaterogene (cateterism).
Factorii favorizanţi
- stază urinară
- tulburările dinamice (hipotonie, reflux vezico-ureteral), vezica neurologică (neuropatia diabetică,
polinevrita, tabes, accident vascular cerebral);
- litiaza renală (calculii);
- manevrele urologice instrumentale (cateterism explorator sau terapeutic) intervin prin traumatismul local,
şi vehicularea germenilor.
- tulburări metabolice: diabetul zaharat (IU este favorizată de glicozurie), acidoza metabolică şi neuropatia
diabetică, hiperuricemia, hipokaliemia, hipokaliemia ş.a.
- abuzul de medicamente: fenacetină, corticosteroizi şi imunodepresive (scad puterea de apărare locală),
opiaceele (produc pareza căilor urinare) etc.
- alte afecţiuni: afecţiunile biliare, constipaţia, colita, hemoroizii, tulburările în evacuarea urinei, refluxurile
uretro-vezical, vezico-uretral, consumul redus de lichide, urinatul rar, metroanexita, menopauza, infecţiile
genitale, sarcina, igiena intimă incorectă.
Este important de precizat că infecţiile urinare în adolescenţă şi la vârsta adultă apar mai frecvent la femei.
Bărbaţii pot fi şi ei expuşi la asemenea infecţii, mai frecvent în copilărie (nou-născuţi, copii mici) sau
vârstnici, de obicei dacă se asociază cu malformaţii renale, cu modificări anatomice la nivelul aparatului
urinar sau cu manevre medico-chirurgicale care pot determina infectarea prin instrumentar (de genul
cateterismului vezical).
Femeile pot face în mod frecvent infecţii urinare şi fără a avea malformaţii sau alte probleme renale. Şi asta
pentru că uretra la femei este foarte scurtă faţă de cea a bărbaţilor. De asemenea, la femei orificiul uretral se
afla în vecinătatea orificiului vaginal şi a celui anal, aşa că prezenţa bacteriilor şi a fungilor în aceste zone
face posibilă trecerea microorganismelor în uretra. Uneori aceste treceri se pot realiza chiar foarte uşor, mai
ales ca unele bacterii poseda mobilitate (se pot deplasa, cum este Proteus.
Agenţii patogeni (de exemplu: bacterii, fungi) pot pătrunde în tractul urinar:
- pe cale ascendenta: din uretra în vezica urinară (prin existenţa unui reflux uretro-vezical chiar în condiţii
fiziologice sau în timpul actului sexual); din vezica urinară, prin ureter pe cale ascendenta până în rinichi;
- pe cale sangvină: germenii patogeni pot pătrunde în sânge de la un alt focar de infecţie din organism şi
ajung în rinichi, unde pot determina o infecţie (prin rinichi trec în fiecare minut aproximativ 1,2 litri de
sânge la un debit cardiac normal/pe minut/de 5 litri. Rezultă că aproximativ 24% din debitul cardiac ajunge
în rinichi, organe cu o irigaţie sangvină foarte abundentă).
- pe cale directă: prin instrumentar urologic, prin cateterism uretro-vezical, chiar şi în condiţiile sterilizării
riguroase ale materialelor folosite.
Manifestări de dependenţa:
- polakiuria (urini mici şi dese),
- disurie,
- piuria (puroi),
- durerea (alguria). Durerea în cazul cistitei acute apare de obicei ca o durere terminală la care se adaugă de obicei tenesme
vezicale dureroase. Localizarea durerii este hipogastrică, iradiată pe uretră sau în gland, are localizare vezicală.
Durerea este de intensitate variabilă în general destul de vie şi este prezentă pe tot parcursul micţiunii, exagerându-se spre sfârşitul
acesteia. O cistită febrilă reprezintă de fapt o pielocistită, febra fiind datorită infecţiei căilor urinare superioare sau a parenchimului
renal. În funcţie de etiologia cistitei, la triada simptomatică enunţată se mai poate adăuga hematuria, disuria şi durerea lombară.

63
- nicturia
- hematuria reprezintă prezenţa sângelui în urină. Provenienţa hematuriei se stabileşte prin proba celor trei pahare.
- febră, frisoane,
- dureri lombare,
- stare generală alterată.
- se pot asocia greţuri, vărsături.
Investigaţii paraclinice:
- Urocultura
- Radiografia renovezicală
- Ecografie abdominală
- Cistoscopia- poate arăta unele cauze ale cistitei care nu au putut fi evidenţiate prin celelalte examene şi de asemenea, aspectul
leziunilor mucoase şi localizare.
Problemele pacientului:
- disconfort din cauza durerii, disuriei;
- hipertermie din cauza procesului infecţios;
- eliminare urinara inadecvata calitativ şi cantitativ din cauza inflamaţiei vezicii urinare;
- incomoditate din cauza disuriei;
- alterarea perfuziei tisulare din cauza atingerii interstiţiului renal (în pielocistite).
Obiective:
- pacientul să afirme stare de confort fizic şi psihic;
- să fie reglată temperatura;
- pacientul să aibă eliminare urinara normală;
- pacientul să beneficieze de somn şi odihna corespunzător;
- să fie reglată perfuzia tisulară.
Intervenţii:
- asigurarea repausului la pat;
- asigurarea unei alimentaţii şi hidratări corespunzătoare;
- măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative;
- administrarea tratamentului medicamentos pentru corectarea dezechilibrelor hidro-electrolitice şi acido-
bazice, cel pentru corectarea tulburărilor hematologice, cardio-respiratorii, gastro-intestinale;
- recoltarea produselor biologice pentru examinări de laborator;
- educarea pacientului pentru evitarea frigului, umezelii, a efortului fizic intens, evitarea distensiei vezicii
urinare prin golire completă;
- asigurarea igienei riguroase a tegumentelor şi mucoaselor.
Pentru prevenirea infecţiei urinare se impun următoarele măsuri:
- evitarea frigului umed (baie rece, ploaie, loc de muncă);
- igienă genitală (risc de infecţie urinară ascendentă) şi golirea vezicii urinare după raport sexual, mai ales la
femei;
- limitarea manevrelor urologice (cateterismul);
- tratamentul cauzal al nefropatiei obstructive;
- combaterea constipaţiei cronice;
- tratamentul bacteriuriei asimptomatice la femeile gravide;
- tratamentul bolilor favorizante (diabet zaharat, hiperuricemie, nefro-calciuroză, hipokaliemie, HTA);

30. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU LITIAZĂ RENALĂ

1. Definiţie
Litiaza renală este o afecţiune caracterizată prin prezenţa calculilor în bazinet şi căile urinare.
Poate evolua sub forma latenta sau colicativă.
Calculii se formează prin precipitarea unor substanţe (cristaloizi) care în mod normal se găsesc în urină.
Precipitarea lor este favorizată de modificarea pH urinei, concentrarea urinei. Calculii au în compoziţia lor
oxalaţi, acid uric, fosfaţi, cistina.

2. Culegere de date
Circumstanţe de apariţie

64
- stază urinară (prin diferite obstrucţii);
- infecţii urinare repetate;
- deshidratări masive care duc la creşterea concentraţiei urinare;
- afecţiuni în cursul cărora creşte eliminarea urinară a substanţelor ce formează calculi;
- hiperparatiroidie,
- osteoporoza (se elimină fosfat şi oxalat de calciu);
- gută;
- rinichi polichistic (se elimină acid uric);
- modificarea pH-ului urinar:
- scăderea acidităţii duce la precipitarea acidului oxalic;
- creşterea acidităţii accelerează precipitarea acidului uric;
- în mediul alcalin se precipită fosfaţii.
Factori favorizanţi:
- clima caldă şi uscată;
- imobilizare prelungită la pat;
- aport excesiv de săruri minerale:
- apă bogată în săruri de calciu;
- alimente bogate în oxalaţi: spanac, ciocolată, cacao, viscere;
- colica renală poate fi declanşată de migrarea calculilor, eforturi fizice, cure minerale, trepidaţii.

Manifestări de dependenţă (semne şi simptome)

• Durerea:
- durere lombară permanentă sau provocată de efort;
- durere colicativă determinată de faptul că musculatura caliceală, bazinetală şi ureterala se contracta pentru
a evacua calcul. De cele mai multe ori colicile apar după în efort fizic mai deosebit, după o călătorie cu
automobilul, pe motocicletă (trepidaţii), bai reci, alteori în cursul nopţii.
- sediul durerii: apare în regiunea lombară, unilateral, cu iradiere caracteristică, de-a lungul ureterului spre
organele genitale externe, rădăcina coapsei.
- durata colicii: de la câteva minute la mai multe ore (2-6 ore);
- dispare progresiv sau brusc după eliminarea unui calcul;
- poziţie antalgică - (culcat în decubit lateral cu membrul inferior flectat);
• Simptome de însoţire a durerii colicative:
- tenesme vezicale,
- disurie,
- polakiurie,
- uneori retenţie de urină, alteori anurie,
- hematurie (adesea macroscopica),
- senzaţie de greutate în anus;
• Simptome generale:
- reacţii digestive: greţuri, vărsături, meteorism, colici abdominale, oprirea tranzitului intestinal (scaunul şi
gazele = ileus) cu tabloul clinic de ocluzie dinamică
- reacţii nervoase: anxietate, nelinişte, agitaţie psihomotorie, paloare, transpiraţii, sudori reci, extremităţi
reci,
- reacţii cardiovasculare: palpitaţii, hipertensiune arterială, pulsul mai des tahicardic, rareori, bradicardic,
extrasistole;
- în formele prelungite grave pot să apară: hipotensiune, lipotimii, stare de şoc, convulsii, (la copii), delir (la
adulţi);
- examenul local: se constată exacerbarea durerii la percuţia regiunii lombare cu marginea cubitala a mâinii
semnul Giordano- Pasternatki (+);
- poate să apară febra moderată când se asociază cu infecţii.
- semne de gravitate: oligoanuria şi insuficienţă renală.
Examinări paraclinice:
- examene pentru evidenţierea calculului:
- cistoscopie,
- urografie,
- radiografie abdominala simpla „pe gol”;
- echografie;

65
 - tomografie computerizată;
- examenul sumar de urină: evidenţiază hématurie (macro sau microscopică), în sediment: cristale de acid
uric, uraţi, fosfaţi sau oxalaţi;
- urocultura;
- tuşeul de prostată;
- cateterismul ureteral.

3. Probleme de dependenţa şi surse de dificultate:

- alterarea confortului (disconfort)
- legată de durerea vie, polakiurie, disurie,
- potenţial de deficit de volum lichidian
- legată de vărsături, transpiraţii abundente,
- potenţial de alterare a nutriţiei prin deficit
- legat de greaţă, vărsături;
- potenţial de complicaţii:
- legat de cură de diureza la pacienţi cu HTA, insuficienta cardiacă,
- legat de dilataţia pielo-caliceală.
Şi orice altă problemă de dependenţa ce derivă din analiza nevoilor fundamentale ale fiinţei umane ca de
exemplu: eliminare urinara inadecvata calitativ şi cantitativ, durere, anxietate, circulaţie inadecvată, etc)
4. Obiective
Vizează:
- combaterea durerii;
- asigurarea confortului;
- diminuarea anxietăţii;
- prevenirea complicaţiilor;
- corectarea dezechilibrelor hidroelectrolitice (la nevoie);
- asigurarea dietei corespunzătoare.
5. Intervenţiile asistentului medical
- repaus la pat în colica şi stare febrilă;
- calmarea durerii;
- recoltarea de sânge şi urina pentru examinări de laborator;
- suport psihic al pacientului;
- observarea semnelor şi simptomelor unor complicaţii (anurie, febra);
- monitorizarea funcţiilor vitale;
- asigurarea aportului lichidian generos (în lipsa hidronefrozei sau obstrucţiei totale a căilor urinare) 3000
ml în 24 ore per os sau parenteral;
- aplicarea tratamentului specific în funcţie de natura calculului:
• litiaza calcică:
- reducerea aportului de calciu din alimentaţie administrarea substanţelor care scad absorbţia calciului,
tratamentul afecţiunii cauzale, reducerea alimentelor bogate în oxalaţi (tomate, ţelina, sfecla, citrice,
ciocolată);
• litiaza oxalică:
- dietă fără ţelina, cacao, sucuri de citrice;
• litiaza urică:
- dieta bogată în vegetale, restricţie de proteine, evitarea consumului de ridichi, fasole, mazăre, ciuperci,
ciocolată, conopida;
• litiaza fosfatică:
- dieta hiposodata bogată în proteine şi lipide, evitarea consumului de brânză, ouă, legume uscate;
- pregătirea pacientului pentru investigaţii radiologice;
- cura balneara: Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti;
- pregătirea pacientului şi îngrijiri ulterioare în cazul efectuării unor tehnici de ablaţie sau distrugere a
calculilor:
- ablaţie chirurgicală (pielolitotomie, ureterolitotomie);
- cistoscopie cu ablaţie;
- litotritie ultrasonică;
- administrarea tratamentului antalgic, antiinflamator şi antispastic în colica renală;
- administrarea antibioticelor în caz de infecţii;

66
- administrarea tratamentului medicamentos în funcţie de tipul litiazei:
- inhibitori ai formării substanţelor care precipită;
- substanţe care scad absorbţia calciului;
- substanţe care scad absorbţia intestinală de fosfaţi;
- combaterea stării de şoc.

31. NURSING ÎN COLICA RENALĂ (nefretică)

Colica renală este un sindrom dureros acut, paroxistic, de obicei apiretic, însoţit de agitaţie şi
iradieri uretero-vezico-genitale, provocat de un spasm al căilor urinare excretoare superioare.
Cauze:
* Litiază reno-ureterală: prezenţa de calculi în cavităţile renale, de unde pot migra în ureter şi în celelalte
segmente ale căii excretoare (vezi fig. 4.5 înfăţişând rinichiul şi căile excretoare) constituie afecţiunea care
este cauza colicii.
* lnflamaţiile urogenitale:
- pielonefrită (infecţia interesează căile urinare, bazinetul şi parenchimul renal),
- pionefroză (formarea unei pungi cu conţinut purulent, prin distensie şi distrugerea parenchimului renal),
- tuberculoză renală.
lnflamaţiile urogenitale determină (însă rar) colici renale prin inflamaţie ureterală; obliterări ureterale prin
mucus şi puroi; iritaţia plexului renal
• Tumorile renale şi ale organelor de vecinătate (uter, colon, rect) provoacă foarte rar colici prin compresiune
ureterală extrinsecă şi spasm asociat.

Manifestări de dependenţa:
- durerea, determinată de faptul că musculatura caliceală, bazinetală şi ureterală se contractă pentru a evacua calculul, astfel ia
naştere colică nefretică (renală). De cele mai multe ori colicile apar după un efort fizic mai deosebit, după o călătorie cu
automobilul, pe motocicletă (trepidaţii), băi reci, alteori în cursul nopţii.
Sediul durerii: apare în regiunea lombară, unilateral, cu iradiere caracteristică, de-a lungul urete-rului spre organele genitale
externe, rădăcina coapsei.
Durerea este intensă şi profundă, are caracter de ruptură, torsiune sau arsură. Poate să fie continuă, vie sau să apară la anumite
intervale, sub formă de crize. Se accentuează pe măsură ce în calice şi în bazinet se adună urina care nu se mai poate evacua,
provocând hiperpresiune. Se intensifică la atingerea regiunii lombare, tuse, strănut, mişcări.
- poziţie antalgică (culcat în decubit lateral cu membrul inferior flectat).
- tenesme vezicale (nevoie imperioasă de micţiune).
- disurie, polakiurie (uneori retenţie de urină, alteori anurie),
- hematurie (adesea macroscopică).
- greţuri, vărsături, meteorism, oprirea tranzitului intestinal (scaunul şi gazele).
- bolnavul este agitat, neliniştit, fricos, palid, transpirat, cu extremităţi reci, pulsul mai des tahicardic,
rareori bradicardic,
- în formele prelungite grave pot să apară hipotensiune, leşin, convulsii (la copii), delir (la adulţi),
- febră moderată.
Durata colicii: de la câteva minute la mai multe ore (2-6 ore).
Problemele pacientului:
* alterarea confortului (disconfort)
- legată de prezenţa calculilor
- legată de tulburările de micţiune: polakiurie, disurie,
* potenţial de deficit de volum lichidian
- legată de vărsături transpiraţii abundente,
- potenţial de complicaţii
- legat de dilatarea pielo-caliceală;
- legat de suprainfecţia bacteriană;
- legat de litiaza bilaterală sau rinichiul unic.
- alterarea eliminării urinare
- legată de obstrucţia la nivelul căilor urinare

67
- potenţial de alterare a nutriţiei prin deficit
- legat de fenomenele reflexe digestive;
- comunicare ineficace - la nivel afectiv
- legată de starea generală alterată;
- anxietate,
- legată de evoluţia bolii;
- iminenţa unei intervenţii chirurgicale;
- deficit de autoîngrijire,
- legată de intoleranţă la efort.
Obiective:
Vizează:
- să fie calmata durerea;
- pacientul să exprime stare de confort;
- pacientul să fie echilibrat psihic;
- să fie prevenite complicaţiile;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic şi acido bazic;
- să fie asigurată dieta corespunzătoare, ;
- pacientul să comunice eficient;
- să fie satisfăcute nevoile fundamentale.
Conduita de urgenţă:
- Repaus la pat.
- Calmarea durerii.
Dacă s-a exclus eventualitatea abdomenului acut, se fac:
- aplicaţii locale de căldură (sticle cu apă caldă, termofor, comprese umede etc.) pe zona de maximă durere (loja
lombară, hipogastru),
- analgezice-antispastice (la indicaţia medicului), scobutil compus - 1 fiolă a 5 ml injectată foarte lent i.v.
Pentru întreţinere: scobutil compus -supozitoare (sau scobutil sau lizadon - supozitoare), papaverină
fiole a 0,04 g i.v. sau i.m., atropină fiole a 1 mg i.v.; s. c; i.m., procaină (novocaină) 1% 10-20 ml i.v. foarte
lent, algocalmin fiole a 2 ml i.m. sau fortral fiolă 1 ml i.m.
Bolnavii cu colici rebele la tratament se internează în spital. De asemenea se internează şi cazurile
suspectate de asociere cu ocluzie dinamică.
Conduita în spital:
• Examinări de urgenţă:
- examen complet de urină: volum, densitate, culoare; albumină, puroi, pigmenţi biliari, sediment, testul
Addis-Hamburger, urocultură,
- radiografie renală pe gol,
- recoltare de sânge (pentru cazuri grave): uree, ionogramă, rezervă alcalină şi alte examinări pentru
diagnostic diferenţial: leucogramă, amilazemie, transaminaze, glicemie, bilirubinemie.
* Administrare de ceaiuri diuretice şi ape minerale în cantităţi de 2 000-3 000 ml/24 ore, favorizează
diureza şi eliminarea consecutivă a calculului.
* După calmarea durerii se fac explorări pentru diagnosticul etiologic:
- urografie
- pielografie
- cistoscopie
• Tratament antalgic şi spasmolitic; (indicat de medic, este descris la conduita de urgenţă). Se mai asociază
fenobarbital, romergan, care potenţează efectele procainei şi atropinei.
- în colicile violente prelungite, care nu cedează la medicaţia amintită se utilizează: baralgin i.m.; mialgin şi
atropină subcutanat,
- în cazuri cu dureri şocogene: perfuzie intravenoasă lentă cu procaină 1%, atropină, papaverinăsau nospa şi
mialgin (sub controlul ritmului cardiac şi respirator).
* Antibiotice în caz de infecţie.
* Combaterea stării de şoc.
* Reechilibrarea hidroelectrolitică şi acido-bazică (la nevoie).
* În cazurile în care tratamentul medical nu a dat rezultate sau în cazurile complicate cu suferinţă
renală se aplică tratament urologic şi, la nevoie, chirurgical.
*

68
 32. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU INSUFICIENTĂ RESPIRATORIE ACUTĂ

Definiţie: Insuficienţa respiratorie acută este sindrom care rezultă din incapacitatea aparatului
respirator de a-şi îndeplini funcţia sa principală - asigurarea schimburilor gazoase intre aerul alveolar şi
capilarele pulmonare în repaus şi la efort.
Insuficienţa respiratorie acută (detresa respiratorie acută) = alterarea acută a hematozei (schimburilor
gazoase alveolocapilare), soldată cu hipoxemie ± hipercapnie.
Hipoxemie = scăderea presiunii arteriale a O2 (PAO2) < 60 mm Hg
Hipercapnie = creşterea presiunii arteriale a CO 2 (PACO2) > 45 mm Hg
Culegere de date
Circumstanţe de apariţie
Cele mai importante cauze de insuficienţă respiratorie acută sunt:
o obstrucţiile acute laringo-traheo-bronşice şi ale căilor respiratorii superioare (corpi străini intrabronşici,
edem şi spasm glotic, invazie de sânge prin hemoptizie masivă, vomică, apă şa);
o afecţiuni pulmonare (stare de rău astmatic, edem pulmonar acut, embolii pulmonare grave, pneumonii
întinse, bronşiolite acute toxice, septice);
o afecţiuni pleurale (pneumotorax cu supapă, pleurezii masive bilaterale);
o scăderea O2 (altitudine) sau excesul de CO2 (mină, sobe incorect montate şa);
o intoxicaţii cu sedative: barbiturice, opiacee, tranchilizante; traumatisme toracice severe;
o evacuarea intempestivă a unei pleurezii masive şa.
Insuficienţa respiratorie acută apare deseori la bolnavi cu afecţiuni bronhopulmonare cronice
obstructive, aflaţi în insuficienţă respiratorie cronică:
o supraadăugarea unei infecţii respiratorii,
o administrarea unor droguri depresive ale SNC (Morfină şi opiaceele, barbituricele, Meprobamatul, etc.),
o intervenţiile chirurgicale pe torace sau abdomen,
o eforturile fizice
o fumatul în exces pot decompensa brutal funcţia pulmonară, cu apariţia insuficienţei respiratorii acute.
Manifestări de dependenţă (pulmonare/extrapulmonare)
Dacă scade PaO2, cel mai frecvent, în sângele arterial, apare acidoza respiratorie, cu următoarele semne:
· dispnee polipneică (în afecţiunile pulmonare şi pleurale) până la apnee (oprirea respiraţiei) cu asfixie.
· cianoză, agitaţie, anxietate, tahicardie, hipotensiune arterială, colaps, nelinişte, agitaţie, confuzie, delir,
comă.
Dacă creşte PaCO2 apar:
· dispneea (sub formă de hiperpnee şi mai rar bradipnee, de tip Kussmaul sau Cheyne-Stockes) este
constantă)
· ameţeli, tulburări de conştienţă, bolnavul putând intra brusc în sincopă sau colaps.
· encefalopatia respiratorie (agitaţie, urmată de stare subcomatoasă) se instalează când hipercapnia este
pronunţată.
Probleme de dependenţa:
►Perturbarea schimburilor de gaze respiratorii urmare a alterării raportului ventilaţie perfuzie
►Ineficienţă în menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii legată de bronhoconstricţie, creşterea
producţiei de mucus, tusea ineficientă şi infecţiile bronhopulmonare
►Disfuncţia capacităţii de autoîngrijire legată de scăderea toleranţei la efort secundară ventilaţiei
ineficiente şi tulburărilor de oxigenare
►Risc ↑ de alter a perfuziei tisulare
►Deficite de autoîngrijire favorizate de imobilizarea la pat şi/sau tratamentele medicale aplicate:
►Deficit de:
- igienă/spălare;
- îmbrăcare/pieptănare;
- hrănire;
- autoîngrijire a eliminărilor;
- utilizare a obiectelor.
►Alterarea confort fizic favorizată de imobilizarea la pat şi/sau tratamentele medicale aplicate.
► Alterări ale percepţiei sinelui favorizate de boală/spitalizare.
Obiective:

69
- să fie identificată rapid sursa de dificultate
- să fie aplicate măsurile de tratament specifice afecţiunii de bază
- să se îmbunătăţească schimburile de gaze respiratorii
- să se îmbunătăţească permeabilitatea căilor respiratorii
- să fie asigurată o circulaţie optimă
- să fie conservate resursele energetice
- să crească gradul de independenţă în efectuarea activităţilor de autoîngrijire
- să fie informat pacientul cu privire la profilaxia şi protocolul terapeutic al bolii
Intervenţii:
- companie calificată şi avizată.
Conduita practică în urgenţă:
- Culegere de date: identificarea rapidă a unui context clinic sugestiv
- Examen fizic complet (aparat respirator, cardiovascular, renal)
- Aprecierea severităţii insuficienţei respiratorii acute:
ü Semne clinice de severitate: cianoza caldă a extremităţilor, transpiraţii profuze; tulburare rapid
progresivă a stării de conştienţă (somnolenţă – confuzie – comă) ± tulburări psihice (agitaţie, agresivitate
verbală şi motorie, tulburări de comportament); tiraj generalizat; respiraţie de tip abdominal; dispnee cu
polipnee/bradipnee; decompensare cardiacă dreaptă acut instalată şi rapid progresivă (cord pulmonar acut),
„flapping tremor”.
ü Parametrii ASTRUP - semne de gravitate:
o Acidoză cu hipocapnie = hipoxie tisulară majoră;
o Hipercapnie = epuizarea mecanismelor compensatorii
Examene complementare în urgenţă:
-
Determinarea parametrilor ASTRUP în urgenţă, înainte de iniţierea oxigenoterapiei!
-
Radiografie toracică în urgenţă (fără deplasarea pacientului!)
-
Bilanţ biochimic sumar: glicemie, uree, creatinină, RĂ, Na +, K+
-
Bilanţ hematologic sumar: hemoleucogramă (Ht)
-
Electrocardiogramă/monitorizare ECG
-
Monitorizarea saturaţiei arteriale O 2
-
Monitorizarea TA
-
±Teste respiratorii funcţionale simple (VEMS)
Măsuri terapeutice imediate în urgenţă:
Evaluare:
- permeabilitatea căilor aeriene,
- nivelul stării de conştientă,
- funcţii vitale.
ü Asigurarea unei linii venoase cu instalarea unei perfuzii cu soluţie izotonă; va fi abordata o venă
centrală (jugulara internă, subclavie);
ü Asigurarea libertăţii căilor aeriene superioare (îndepărtarea protezelor dentare, aspirarea secreţiilor
nazofaringiene, prevenirea căderii bazei limbii cu ajutorul pipei Guedel, IOT cu aspiraţie endotraheală);
ü Adrenalina va fi administrată aproape simultan cu toate măsurile menţionate mai sus.
ü Oxigen (4-6l. /min.)
Va fi iniţiată oxigenoterapia pe sondă endonazală sau pe mască, cu un debit constant de 4-6 L/minut;
obstrucţia căilor respiratorii superioare prin edem laringian masiv, rapid instalat, obligă la traheostomie şi
respiraţie pe sondă transtraheală.
ü Asigurarea ventilaţiei mecanice asistate (comă hipercapnică, bradipnee, colaps).
Intubaţia traheală şi ventilaţia mecanică sunt necesare în caz de insuficienţă respiratorie acută
(PaCO2>50mmHg, PaO2<50-60mmHg, pH sanguin<7,3).
Măsuri imediate în absenţa semnelor clinice de gravitate:
ü Asigurarea unei linii venoase;
ü Asigurarea libertăţii căilor aeriene superioare;
ü Oxigenoterapie
ü Supravegherea parametrilor clinic vitali: stare de conştienţă, culoarea şi temperatura extremităţilor,
frecvenţa respiratorie, pulsul, TA, diureza orară;

70
ü Măsuri terapeutice specifice (simptomatice, patogenice şi etiologice) adresate afecţiunii cauzale a
insuficienţei respiratorii acute.
Măsuri după evaluarea iniţială:
- Corticosteroizi (bronhospasm)
- Aminofilina (bronhospasm)
- Adrenalina (reacţie anafilactică)
- Lichide i.v.
- Antagonişti H1 şi H2 (reacţie anafilactică)
- Vasopresoare (prăbuşire TA)
- Monitorizare ECG
- Internare
    Respiraţia asistată care utilizează aparate cu presiune pozitivă intermitentă. Oxigenul se
administrează în funcţie de oximetrie. În caz de exces de CO 2 administrarea O2 este periculoasă, deoarece
poate să apară stopul respirator.
Parametrii Astrup:
1. pH-ul actual = pH-ul determinat al sângelui de cercetat; valori normale: 7,38-7,42.
2. pH-ul standard = 7,38-7,42-indica mărimea acestui parametru în condiţii standard: pCO 2 = 40mmHg,
temperatură de 37 grade C, saturaţie în O2 a Hb = 100%
3. Bicarbonatul standard = 24-28mEg/l; se măsoară în aceleaşi condiţii standard.
4. pCO2 = 40mmHg sau 1,25mEq/l;
5. Baze tampon = concentraţia tuturor bazelor care intervin în captarea H +, (hemoglobina, proteine, fosfaţi
etc.). Valoarea normală=46-52mEq/l. Bazele tampon scad în acidoze şi cresc în alcaloze.
6. Baze exces indica deficitul de baze când valoarea este negativă sau excesul de baze când valoarea este
pozitivă; valoarea normală = -2 la +2. Au valori pozitive în alcaloze şi negative în acidoze.
7. Bicarbonatul actual = valoarea HCO3- în sângele de cercetat. Valoarea normală = 24-28mEq/l.

33. ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU OTITĂ ŞI OTOMASTOIDITĂ

Otita reprezintă o inflamaţie sau infecţie a urechii. Cel mai des întâlnit tip este otita medie ce
presupune infectarea urechii medii.
În momentul în apar infecţii trompa lui Eustachio (tubul de legătura dintre urechea medie şi şi gât) se
inflamează şi se blochează fapt ce duce la acumularea de lichid în urechea medie. Acest lichid favorizează
dezvoltarea bacteriilor şi viruşilor provocând infecţii ale urechii.
Netratată în faţa congestivă, duce la supuraţie.
OTOMASTOIDITA = complicaţie a otitei medii supurate, netratată la timp. Se instalează la 2–3
săptămâni de la debutul otitei.
Culegerea datelor
Circumstanţele de apariţie
– la orice vârstă, mai des la copii şi sugari
– ca urmare a unei rinofaringite
Manifestări de dependenţă (semne şi simptome posibile)
În otita acută supurată
- durere care treptat devine vie, insuportabilă, cu iradiere spre maxilar
- senzaţie de tensiune în ureche
- hipoacuzie
- febră 39–40°C
- frisoane
- congestie nazală
- lipsa apetitului, greaţă, vărsături
- vertij
- diaree, irascibilitate, agitaţie (la copii)
- dificultate de a se odihni
- tulburări de echilibru
- în unele cazuri se poate ajunge la pierderea auzului- surditate

În otomastoidita acută supurantă:

– durere vie în regiunea otomastoidiană
71
 – respiraţie dificilă (dispnee)
– tahicardie
– febră
Investigaţiile presupun:
- realizarea istoricului medical,
- examinarea urechii
- timpanometria (introducerea în ureche a unui instrument ce măsoară mişcările timpanului)
- teste auditive
- timpanocenteza (perferoarea timpanului cu un ac pentru a recoltă şi analiză în laborator secreţia
urechii)
- reflectometrie (măsoară modul în care timpanul răspunde la sunete)
- analize de sânge pentru a repera o posibilă imunodeficienţa
Problemele pacientului
– durere
– anxietate
– insomnie
– hipertermie
– comunicare ineficientă la nivel senzorial auditiv
– risc de complicaţii: deshidratare; paralizia nervului facial
– alterarea respiraţiei şi circulaţiei
Obiective de îngrijire
– să se menţină temperaturii corpului în limite fiziologice
– pacientul să afirme stare de bine
- pacientul să prezinte respiraţie şi circulație în limite fiziologice
– pacientul să vindece fără complicaţii
Intervenţiile A.M. autonome
– repaus la pat în perioada febrilă
– salon curat, liniştit cu temperatura 20–22°C
– măsurarea şi notarea temperaturii şi pulsului
– educaţie sanitară în vederea prevenirii îmbolnăvirilor
Intervenţiile A.M. delegate
– administrarea tratamentului prescris de medic
– antibiotice
– antitermice
– antialgice
– instilaţii auriculare (soluţie călduţa decongestivă antialgice)
– instilaţii nazale (cu soluţie dezinfectantă)
– comprese călduţe pe regiunea mastoidiană
– alimentaţie hidrozaharata în perioadele febrile, redându-se treptat alimentaţia obişnuită a
pacientului. La nevoie se vor administra vitamine. Se urmăreşte o bună hidratare a pacientului.
– pregăteşte pacientul şi ajută medicul la puncţia otică (parecenteză otică)
Puncţia otică (timpanocenteza) se face în scop:
a) explorator – recoltarea secreţiei
b) terapeutic – evacuarea secreţiei urmate de spălătură
– acordă îngrijirile ulterioare – pacientul să se prezinte la control
Va fi asigurat că orificiul creat pentru drenarea secreţiilor se va vindeca fără să afecteze auzul.
– când situaţia o impune pregăteşte pacientul pentru intervenţia chirurgicală şi îl îngrijeşte
postoperator.

34. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU RINITĂ

RINITA = inflamaţia mucoasei nazale de natură virală sau alergică

RINITA ACUTĂ BANALĂ SAU CORIZA ACUTĂ (guturai) are origine virală, fiind urmată la 2-3
zile de infecţie bacteriană (prin excerbarea florei saprofite locale din fosele nazale).. Afecţiunea poate apare
endemic în perioadele reci, chiar de mai multe ori pe an.

72
 În mod normal, rinofaringele constituie poarta de intrare a germenilor în cursul bolilor infecto-
contagioase, în consecinţă, suferinţa nazală însoţeşte aceste afecţiuni.
RINITE SPECIFICE
Rinita gripală apare în epidemiile de gripă.
Rinita rujeolică, scarlatinoasă, varicelică există în cursul bolilor infecţioase, unde reprezintă
manifestarea lor de debut.

Culegerea datelor
– circumstanţe de apariţie
– inhalarea de pulberi iritante
– rinitele alergice se exacerbează primăvara
– sezonul rece
- germenii microbieni cel mai frecvent incriminaţi sunt Streptococcus pneumoniae, Staphilococcus
aureus, Streptococcus pyogenes, Klebsiella pneumoniae, Haemophilus influenzae.
- este favorizată de frig, umezeală, schimbări bruşte de temperatură şi de factori locali nazali
(deviaţii de sept, hipertrofii de cornete, vegetaţii adenoide).
- factorii generali ca alergia, tulburări endocrine, denutriţia, surmenajul joacă un rol favorizant

Manifestări de dependenţă (semne şi simptome)

Rinita acută banală sau coriza acută
Boala debutează prin semne generale - indispoziţie, curbatură, febră, usturimi în gât, mialgii, artralgii,
frisoane şi semne locale - prurit nazal, obstrucţie nazală, strănuturi, după 1-2 zile apare rinoreea apoasă,
cefalee frontală prin obstrucţia canalului fronto-nazal, hiposmie, anosmie, hipoacuzie, acufene. După 24 ore
secreţia seromucosă devine mucopurulentă, prin infecţie bacteriană. La rinoscopie se constată pituitara
congestionată, turgescentă, scăldată în secreţii mucopurulente. Treptat secreţia diminuă şi în 6-8 zile dispar
toate semnele morbide şi apare vindecarea. Uneori, guturaiul se poate complica cu sinuzite, otite,
laringotraheite, bronşite, amigdalite acute.
Rinita gripală: febră ridicată (39 - 40 0C), curbatură, cefalee, meningism, are debut brutal şi se
complică cu otite, sinuzite, laringite. Epistaxisul este frecvent. După vindecare rămân cefalee rebelă, tuse
spasmodică, anosmie.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU SINUZITĂ

Inflamaţia mucoasei sinuzale poartă denumirea de sinuzită.

Clasificarea sinuzitelor se face după mai multe criterii:
- după etiologie - sinuzite rinopatice, odontopatice, traumatice, hematogene;
- topografic - sinuzite anterioare: maxilare, etmoidale anterioare, frontale;
- sinuzitele posterioare, etmoidale posterioare, sfenoidale;
- după leziunile anatomo-patologice - sinuzitele catarale, supurate, polipoase, osteitice;
- după evoluţia clinică - acute şi cronice.
Circumstanţe de apariţie
Cauzele generale constau din fragilitatea imunobiologică a terenului - alergie, diabet, avitaminoze,
anumite afecţiuni ca gripa, bolile infecţioase, afecţiuni ale dinţilor. Macro- şi microclimatul reprezintă alte
cauze generale favorizante ale infecţiilor sinuzale. Sinuzitele şi laringitele pot să apară ca urmare a
unei rinite acute sau cronice

BACTERIOLOGIA întâlnită în sinuzitele acute este dominată de Streptococcus pneumoniae,

Haemophilus influenzae în 70% din sursele izolate.
Manifestări de dependenta-semne, simptome:
- dureri locale şi senzaţie de tensiune
- febră, cefalee, ameţeli, inapetenţă (L. Titirca)
- tulburări dispeptice
- rinoree, edem palpebral.
Examene paraclinice:
1. Examenul radiologic al sinusurilor paranazale arată o creştere a densităţii sinuzale, nivel de lichid la
nivelul sinusurilor.
2. Puncţia sinusului confirmă diagnosticul de sinuzită.

73
 ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU LARINGITA
Definiţie:
Laringitele sunt inflamaţii acute sau cronice, de natura virotică sau bacteriana a mucoasei laringelui.
Culegere de date
Circustante de apariţie:
        - variaţiilor bruşte de temperatură, a prezenţei focarelor infecţioase de vecinătate (amigdalite,
rinosinuzite).
        - uzul şi abuzul de alcool şi tutun;
        - mai rar apare prin inhalarea unei atmosfere poluate cu gaze iritante, fum etc.
        - la copii apare ca urmare a infecţiilor acute respiratorii virale sau bacteriene
- efort vocal mare (laringite)
.
Manifestări de dependenţa - simptome:
       - disfonie, afonie,
- jena în gât, dureri locale uşoare.
       - se asociază tusea, oboseala, semne generale de tipul febrei moderate.
       - leziunile sunt simetrice, afectând ambele corzi vocale, cu prezenţa secreţiilor.

Problemele pacientului
- disconfort
- alterarea respiraţiei
- alimentaţie inadecvată prin deficit
- anxietate
- insomnie
- comunicare ineficientă la nivel senzorial
- risc de complicaţii (cronicizare, infecţii)
Obiective de îngrijire
– pacientul să respire pe nas
– pacientul să aibă o stare de bine fizic şi psihic
– pacientul să comunice verbal
– să se elimine riscul de complicaţii
Intervenţii autonome:
Asistenta medicală:
- recomandă repaus la pat, în cameră aerisită;
- poziţie decubit ventral (în sinuzite - favorizează scurgerea secreţiei;
- indică repaus vocal (în laringită) - se învaţă pacientul să comunice în scris, reluarea vocii se face
treptat de la şoptit la voce normală;
- asigura de lichide calde;
- observa, măsoară notează funcţiile vitale;
- alimentează pacientul corespunzător calitativ şi cantitativ;
- învaţă pacientul să-şi exprime pe rând fiecare necesitate;
- la sugar se aspiră secreţiile cu o pară de cauciuc;
- educa pacientul să evite: băuturile reci, vaporii iritanţi, alcoolul, fumatul, condimentele.
Intervenţii delegate:
– participă la puncţia sinusală
– administrează medicaţia presrisă de medic:
– instilaţii cu antihistaminice (în rinitele alergice)
– instilaţii cu soluţii dezinfectante astringente (în rinitele infecţioase)
– inhalaţii
– aerosoli
– antibiotice
– pregătirea psihică şi fizică pentru intervenţii chirurgicale de deviaţie de sept nazal, vegetaţii
adenoide.

35. ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU AMIGDALITA

74
 Amigdalita este o infecţie sau inflamaţie a amigdalelor palatine. Amigdalele sunt mase de ţesut
limfatic situate de o parte şi de alta a gâtului, deasupra şi în spatele limbii, făcând parte din sistemul imun al
organismului. Poate fi acută sau cronică, fiind determinate în mod deosebit de streptococ hemolitic.
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie:
- anotimpul rece
- schimbări bruşte de temperatură
- frecvenţa crescută la copii
- persoane astenice, convalescente cu rezistenta scăzută
· Manifestări de dependenţa: {semne şi simptome posibile)
- febră, 38,3 C sau mai înaltă
- respiraţie urât mirositoare,
- noduli limfatici cervicali (noduli prezenţi în zona gâtului) inflamaţi;
- amigdale roşii, amigdale sensibile şi inflamate, acoperite total sau parţial cu puroi, suprafeţe sângerânde
pe suprafaţa amigdalelor, prezenta culturilor bacteriene pe suprafaţa amigdalelor;
- dificultăţi la înghiţire,
- cefalee (dureri de cap),
- dureri abdominale,
- persistenta respiraţiei orale, a sforăitului sau a unei voci nazale, groase, răguşite
- semne de deshidratare precum uscarea gurii şi a limbii şi oligurie (prezenţa unui volum urinar scăzut).
Complicaţii importante: reumatismul articular acut (boala inflamatorie provocată de acţiunea
toxinelor streptococului beta hemolitic grup A, care provoacă o inflamaţie a articulaţiilor mari şi a inimii).
Inflamaţia faringelui poate fi însoţită de simptome de tip gripal ca şi congestia nazală (aflux excesiv
de sânge la nivelul nasului), catâr (secreţii apoase nazale) nazal, strănut şi tuse (etiologia este cel mai
probabil virala).
· Investigaţii
- test rapid streptococic şi/sau efectuarea unei culturi bacteriene, teste inflamatorii: ASLO, PCR,
Fibrinogen, VSH, hemoleucograma.
Probleme de dependenţa:
- disconfort
- alterarea respiraţiei şi circulaţiei,
- hipertermie,
- fatigabilitate,
- incapacitatea de a se alimenta,
- risc de complicaţii - flegmon amigdalian.
Obiective:
- pacientul să afirme stare de bine fizic şi psihic;
- să aibă respiraţie liberă, uşoară, eficienta;
- pacientul să se poată alimenta pe cale naturală;
- pacientul să-şi menţină temperatura corpului în limite fiziologice;
- să nu intervină complicaţii.
Intervenţii:
Asistenta medicală:
- asigura repausul la pat în camera caldă, cu umiditate corespunzătoare, pe fata anterioară a gâtului aplica
comprese alcoolizate;
- asigura alimentaţie lichida (ceai, zeama de compot, lapte, supe, călduţe)
- în perioada febrilă; alimentaţia se îmbogăţeşte cu alimente semiconsistente în funcţie de reducerea
durerilor la deglutiţie;
- măsoară temperatura, pulsul, respiraţia;
- administrează tratamentul: antibioterapie, antitermice;
- recoltează exsudatul faringian, sânge pentru cercetarea" VSH-ului, ASLO, leucogramei;
- administrează medicaţia recomandată de medic: antibioterapie, antitermice, antialgice.
- pregăteşte pacientul care prezintă flegmon amigdalian de urgenţă pentru incizia şi evacuarea puroiului;
* învaţă pacientul căruia i s-a făcut incizie să stea cu capul aplecat în faţă pentru a se scurge puroiul
în tăviţa renală şi periodic să facă gargară cu H 2O2;

75
* educa pacientul care prezintă amigdalite repetate să se supună intervenţiei chirurgicale pentru a
preveni reumatismul articular acut, glomerulonefrita.
* pregăteşte pacientul pentru amigdalectomie:
* măsoară pulsul, tensiunea arterială, respiraţia, temperatura;
* recoltează sânge pentru determinarea hemoleucogramei, TS, TC
* recoltează urina pentru examen de laborator
* îngrijeşte postoperator după amigdalectomie:
* supraveghere permanent şase-opt ore; internare 24 ore.
* asigura repausul complet la pat în decubit ventral cu capul sprijinit pe antebraţ sau şezând cu capul aplecat
în faţă cu tăviţa renală pe coapsă
* educa pacientul să nu înghită saliva, să nu facă mişcări de deglutiţie, copiii să nu plângă pentru a nu se
accentua sângerarea;
* examinează secreţia care se scurge în tăviţa renală şi informează medicul în cazul hemoragiilor mari
pentru a se reinterveni chirurgical;
* alimentează pacientul după atenuarea durerii şi opririi hemoragiei cu lichide reci în înghiţituri mici;
* timp de 7 zile de la intervenţie pacientul să stea în casă;
- va fi avizat că în ziua a 6-a – a 8-a ar putea apărea o mică hemoragie datorită desprinderii membranelor
albicioase formate în lojile amigdaliene.

36. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU VEGETAŢII ADENOIDE

(Rinoadenoidita cronică)

Rinoadenoidita cronică reprezintă mărirea de volum a ţesutului limfatic ce se găseşte în rinofaringe,

adică în spatele foselor nazale. Se mai numeşte şi hipertrofia inflamatorie a amigdalei faringiene (a lui
Luscka), sau vegetaţii adenoide. Termenul de „polipi” ai copilului este incorect folosit.
  Se întâlnesc mai des între 3 şi 10 ani.
Culegerea datelor
Circumstanţe de apariţie
– anotimpul rece
– alimentaţie deficitară
– copii cu infecţii repetate – rinite
Manifestări de dependenţă (semne şi simptome)
– obstrucţia nazală care se accentuează cu perioadele acute ale bolii
– respiraţie zgomotoasă în timpul somnului până la sforăit
– „faciesul adenoidian”: aspect de copil cu retard, respiraţie orală, nas îngust, nările aspirate, respiraţie pe
gură
– secreţie nazală abundentă
– astenie
– somnolenţa,
– apatie,
– inapetenta
– intelect redus, scăderea performantelor şcolare
– tulburări în dezvoltarea scheletică (pragnatism)
– somn agitat
– deficit ponderal
– cutia toracică deformată (torace globulos)
– scolioză
– coaste înfundate
– dezvoltarea anormală a maxilarului, având aspectul de bolta palatină ogivală (din cauza presiunii
exercitate constant de limba asupra palatului dur),
– carii dentare, dinţii vicios implantaţi, malocluzie dentară.

76
 Problemele pacientului
– intoleranţă la activitate fizică
– dispnee
– insomnie
– alterarea imaginii de sine
– comunicare ineficientă la nivel afectiv şi intelectual
Obiective de îngrijire
– copilul să prezinte respiraţie pe nas
– să se alimenteze corect, să aibă somn odihnitor
– să aibă greutatea corespunzătoare vârstei
– să fie comunicativ, să se joace, să înveţe
Intervenţiile AM
– asistenta medicală din ambulatoriu (creşă, grădiniţă, şcoală) va informa familia şi educatorii asupra
consecinţelor negative ale vegetaţiilor adenoide, şi va îndruma familia către medicul specialist.
– asistenta medicală din serviciul ORL, ambulatoriu sau spitalicesc:
- pregăteşte copilul pentru intervenţia chirurgicală (vezi amigdalectomia)
- supraveghează copilul pentru combaterea sechelelor: rahitismului, anemiei.
- comunică cu pacientul;
- asigura condiţii adecvate de mediu, confort şi siguranţă, poziţie confortabilă, igienă, alimentaţia (la început
lichidă, semilichida apoi diversificată);
- suplineşte pacientul în satisfacerea nevoilor;
- efectuează investigaţiile cerute de medic;
- administrează personal medicaţia şi urmăreşte efectul acesteia;
- supraveghează şi notează funcţiile vitale,
- informează medicul când sesizează apariţia problemelor.
Complicaţiile adenoiditei cronice
– oculare
– auriculare
– traheo-bronşice
– dentare şi bucale
– renale
- facies adenoidian.

37. ÎNGRIJIREA PACIENTEI CU BOALĂ INFLAMATORIE PELVINĂ

Boala inflamatorie pelvină cuprinde infecţii ale uterului, anexelor şi peritoneului pelvin.

Culegerea - cauze determinante: agenţi patogeni transmişi în timpul actului sexual sau a unor
datelor investigaţii, după manevre abortive, după intervenţii chirurgicale
- cauze favorizante: nerespectarea măsurilor de asepsie şi antisepsie, lipsa de igienă,
tampoane vaginale neschimbate mai mult de patru ore, leziuni de grataj, debilitate fizică
generală, diabet.
Manifestări de dependenţă (semne şi simptome):
- durere în hipogastru sau în fosa iliacă, în funcţie de localizare; jenă, senzaţie de
greutate;
- dureri la contactul sexual (dispareunia);
- leucoree prezentă sau absentă, alteori în cantitate redusă;
- febră în formele acute;
- tulburări urinare;
- balonare, greţuri, uneori vărsături, influenţarea tranzitului intestinal când este interesat
peritoneul pelvin;
- tulburări menstruale;
- oboseală, indispoziţie, cefalee.
Investigaţii:
- examen pelvin,
- examenul secreţiei vaginale şi a culturilor prelevate de la nivelul colului uterin,
- ecografie.

77
Probleme de - alterarea confortului din cauza durerii;
dependenţă - deficit de cunoştinţe în legătură cu evoluţia, complicaţiile şi îngrijirile ulterioare;
- hipertermie;
- alterarea vieţii sexuale în legătură cu bolile transmise sexual şi cu durerea;
- potenţial deficit de volum lichidian în legătură cu greţurile şi vărsăturile;
- alterarea eliminărilor urinare în legătură cu inflamaţia pelvină;
- intoleranţa digestivă în legătură cu inflamaţia peritoneului pelvin.
Obiective Pacienta
- să exprime diminuarea sau dispariţia durerii;
- să demonstreze cunoştinţe despre cauzele, evoluţia şi complicaţiile bolii;
- să-şi menţină volumul de lichide în limite normale;
- să explice necesitatea întreruperii relaţiilor sexuale pe perioada tratamentului;
- să fie echilibrată hidroelectrolitic;
- să - şi regleze eliminarea urinară;
- să prezinte o stare de bine fără greţuri şi vărsături.
Intervenţii Asistenta medicală:
- se preocupă de asigurarea condiţiilor de odihnă şi relaxare, creşterea confortului:
- repaus fizic, poziţie relaxantă
- ajutor din partea familiei
- calmarea durerii cu antialgice
- igienă locală
- apreciază nivelul de cunoştinţe al pacientei şi gradul de anxietate
- discută cu pacienta:
- posibilitatea apariţiei unor complicaţii: (durerea cronică, sterilitatea şi/sau sarcină
ectopică)
- riscul alterării sănătăţii prin parteneri sexuali multipli.
- informează pacientă cu privire la:
- bolile transmisibile sexual şi prevenirea acestora
- importanţa tratamentului şi controlului medical
- importanţa creşterii aportului de lichide în caz de febră, vărsături
- administrează tratamentul cu antibiotice şi antiinflamatorii conform prescripţiei
medicale; montează la nevoie perfuziei endovenoasă
- instruieşte pacienta:
- să evite ortostatismul prelungit, frigul, umezeala;
- să combată constipaţia deoarece favorizează congestia pelvină;
- să poarte lenjerie de bumbac, să nu introducă tampoane intravaginale;
- măsoară temperatura, pulsul, tensiunea arterială, înregistrează valorile în foaia de
temperatură.
- educa pacienta pentru:
- convingerea partenerului de a urma tratamentul pentru bolile cu transmitere
sexuală (BTS)
- evitarea raporturilor sexuale până la terminarea tratamentului şi dispariţia
infecţiei.
- folosirea unui alte metode de contracepție în afara dispozitivelor intrauterine.
- respectarea măsurilor de prevenire: raporturi sexuale protejate. utilizarea
prezervativului (reduce, deşi nu elimina complet riscul de a contracta o boală cu
transmitere sexuală); persoanele cu risc crescut trebuie să efectueze periodic teste de
depistare a BTS.

38. ÎNGRIJIRI în FIBROM UTERIN

Fibromul uterin este o tumoare benignă constituită din ţesuturi analoage celor care alcătuiesc
miometrul- fibre musculare netede, ţesut conjunctiv, şi vase sanguine -care se dezvolta în ţesutul muscular
uterin. Fibromul se poate dezvolta în interiorul cavităţii uterine, la exteriorul uterului sau în grosimea
peretelui acestuia.

78
 Fibromul mai este numit şi tumora fibroasă, fibromiom, leiomiom sau miom, dar acesta nu este o
tumoră malignă ci o leziune distrofică.
Culegerea - apare de obicei după vârsta de 35 ani; 20% dintre femei sunt purtătoare de fibrom uterin.
datelor - cauzele care determină fibromul nu sunt cunoscute, dar sunt incriminați o serie de factori
favorizanți:
- factorul hormonal - este principalul factor etiologic, hiperestrogenemia favorizează
apariţia fibromului uterin.
- paritatea - este mai frecvent la nulipare
- factorul rasial - mai frecvent la negrii
- obezitatea, hipertensiunea arterială, distrofia mamară se asociază cu fibromul uterin;
- exista predispoziţie familială.
Manifestări de dependenţă (semne şi simptome):
- Hemoragiile (sângerarea): menoragie prelungită, cu cheaguri în formele submucoase,
tulburări menstruale (metroragii) care să determine anemie; deci menometroragii; sunt
explicate prin leziuni distrofice ale endometrului;
- durerea sub formă de apăsare pelvină în fibroamele mari sau durere propriu-zisă în
fibroamele complicate;
- leucoreea datorată vaginitei asociate; se mai descrie „hidroree intermitenta” în fibroamele
submucoase, pioree dacă se sfacelează polipi fibroşi;
- alte manifestări: varice, edeme ale membrelor inferioare, tulburări urinare (polakiurie,
tulburări de evacuare vezicală, retenţie acută de urină, incontinenta urinară) datorată
compresiei exercitată de fibrom sau suprainfecţiilor adăugate şi tulburări digestive
(constipaţie, tenesme rectale);
- mărirea în volum a abdomenului;
- manifestări în timpul sarcinii cu care se asociază: avort spontan, naştere prematură,
distocii, placenta praevia.
Fibromul poate masca prolapsul genital.
Surse de dificultate
Factori etiologici şi de risc:
- factori de mediu: poluare, radiaţii, noxe profesionale
- psihici: stres
- bio-fiziologici: tulburări hormonale
- sociali: locul de muncă şi relaţiile interumane de la locul de muncă, relaţiile familiale
- spirituali: obiceiuri şi ritualuri religioase
- culturali: influenţa mediului cultural
Investigaţii paraclinice:
- Histerometria - măsurarea cavităţii uterine;
- Ecografia transvaginală sau transabdominală;
- Urografia UIV poate evidenția deviația uterului, UHN (ureterohidronefroza) prin
compresia ureter, rinichi mut;
- Chiuretajul uterin biopsic – evidențiază modificările endometrului;
- Laparoscopia – stabilește localizarea fibromului;
- Radiografia abdominala simplă;
- Colposcopia şi examenul citologic Babes-Papanicolau – obligatorii;
- histerosonograma se realizează prin umplerea uterului cu o soluţie sterilă salină în timpul
unei ecografii transvaginale şi poate evidenţia cavitatea uterină deformată, un nodul care
proemină în cavitate sau un nodul intracavitar pediculat.
Probleme de - disconfort din cauza durerii;
dependenţă - eliminare vaginală inadecvata din cauza distrofiei mucoasei uterine;
- alterarea eliminărilor urinare legată de prezenţa tumorii benigne de dimensiuni mari;
- alterarea eliminărilor digestive legată de prezenţa tumorii benigne;
- cunoştinţe insuficiente despre boală legată de teamă, nelinişte;
- alterarea confortului psihic (anxietate) în legătură cu investigaţiile şi cu diagnosticul;
- teama în legătură cu intervenţia chirurgicală;
- posibilă alterare a relaţiilor sexuale din cauza tratamentului, scăderii libidoului după
operaţie, dispareuniei determinată de scăderea estrogenilor;
- posibilă alterare a imaginii de sine din cauza operaţiilor mutilante (histerectomie,

79
 anexectomie);
- vulnerabilitate;
- risc de complicaţii acute
- risc de complicaţii cronice
- refuzul de a accepta schimbarea stilului de viaţă.
Obiective Pacienta:
- să prezinte stare de confort fizic şi psihic;
- să elimine normal;
- să cunoască şi să înţeleagă importanţa controlului medical periodic;
- să cunoască tehnica investigaţiilor;
- să accepte diagnosticul;
- să participe la pregătirea preoperatorie, la îngrijirea postoperatorie;
- să poată reveni la o viaţă a cuplului normală;
- să accepte limitările;
- să accepte noua imagine corporală;
- să-şi poată îndeplini rolul obişnuit;
- să se simtă în siguranţă;
- să accepte schimbarea stilului de viaţă;
- să prezinte cunoştinţe suficiente despre boală.
Intervenţii - comunică cu pacienta: informare, explicaţii oferite în legătură simptomatologia, evoluţia
şi complicaţiile bolii, importanţa tratamentului
- pentru depistarea precoce a afecţiunilor tumorale, asistenta medicală sfătuieşte femeia să
se prezinte periodic la control ginecologic şi la primele semne de boală;
- asigura condiţii de mediu şi siguranţă;
- recomandă pacientei repausul la pat, poziţie confortabilă;
- pregăteşte pacienta pentru tamponament vaginal, chiuretaj hemostatic, investigaţii
specifice;
- supraveghează funcţiile vitale;
- urmăreşte caracteristicile eliminărilor şi informează medicul atunci când sunt modificări;
- conştientizează pacienta în legătură cu importanţa menţinerii curate a tegumentelor şi
mucoaselor, pentru prevenirea complicaţiilor;
- asigura alimentaţia adecvată;
- pentru scăderea anxietăţii şi a fricii legate de operaţie:
• câştigă încrederea pacientei;
• o încurajează, îi explică desfăşurarea unor investigaţii, o însoţeşte în timpul efectuării
acestora;
• ajută pacienta să accepte operaţia;
• facilitează prezenţa familiei, a persoanelor semnificative pentru pacientă;
• ajută membrii familiei să înţeleagă starea psihologică a pacientei şi nevoia de ajutor;
• îşi rezervă mai mult timp pentru a sta cu pacientă, a-i observa comportamentul, reacţiile;
- realizează o cale de acces endovenos (cateter), instalează şi urmăreşte perfuzia;
- administrează medicaţia prescrisă de medic şi urmăreşte efectul acesteia;
- asigură supravegherea postoperatorie pentru prevenirea complicaţiilor;
- explică recomandările medicale efectuate la externare cu privire la:
• evitarea efortului fizic (ridicarea greutăţilor, condusului) autoturismului şi şederea
prelungită în maşină
• evitarea relaţiilor sexuale 4-8 săptămâni
• igiena locală şi controlul medical.
• continuarea tratamentului în funcţie de terapia stabilită.

39. ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU RUJEOLA

Definiţie Rujeola este o boală acută infecţioasa şi foarte contagioasa, provocată de virusul rujeolic (care
este un paramixovirus).

80
Manifestări Perioada de incubaţie - în medie, 10 zile este perioada preerupriva sau catarala:
de - febra-care creşte treptat la 38ºC - 39ºC;
dependenţă - frisoane;
- tahipnee;
- triplu catar:
- ocular: conjunctivită, lăcrimare;
- nazal: congestia mucoasei nazale, senzaţie de nas înfundat, rinoree seropurulenta;
- traheobronsic: tuse seacă, răguşeala din cauza faringitei;
- rar se asociază al patrulea catar, cel intestinal, manifestat prin scaune diareice;
- enantem - hiperemia mucoasei buco-faringiene, semnul Koplik- (micropapule albe în dreptul
molarilor);
- dunga Appert (dungă albă pe gingii);
- tulburări digestive: vărsături, greţuri, dureri abdominale;
- simptome nervoase: iritabilitate, cefalee;
În perioada eruptivă apare:
- exantemul- macule de culoare roşie (pe fată, după urechi, gât, torace, abdomen, spate,
membre);
- tegumente roşii şi calde;
- transpiraţie.
Alte manifestări de dependenţa:
- inapetenta;
- alimentare cu greutate;
- respiraţie greoaie;
- nelinişte;
- stare de nervozitate;
- închidere în sine;
- stare de slăbiciune;
- stare generală afectată.
Probleme de - hipertermie legată de procesul infecţios;
dependenţa, - obstrucţia cailor respiratorii legată de inflamaţia mucoasei nazale, de rinoree, inflamaţia
sursa de mucoasei laringiene;
dificultate - dispnee cu polipnee din cauza febrei;
- tuse legată de catârul traheo-bronsic;
- alterarea integrităţii mucoaselor şi a pielii legată de enantem şi exantem;
- potenţial de deficit de lichide (deshidratare), legat de vărsături, transpiraţii;
- intoleranţa la activităţi din cauza febrei, slăbiciunii;
- risc de infecţie a mucoasei bucale-stomatita (bacteriană sau micotica) mai ales la copiii
subnutriţi sau din lipsă de igiena a cavităţii bucale;
- risc de infecţie a mucoasei bucale;
- potenţial de complicaţii ale aparatului respirator, digestiv, ale sistemului nervos
(encefalita), legat de scăderea rezistentei generale.
Obiective Pacientul să prezinte:
- diminuarea febrei;
- temperatura în limite normale, odată cu pălirea erupţiei (o creştere a febrei în această fază este
semn de complicaţii)
- diminuarea catârului nazal şi traheo-bronsic;
- cai respiratorii permeabile;
- respiraţie fiziologică;
- diminuarea tuşei (dispariţia tuşei);
Pacientul:
- să fie echilibrat hidroelectrolitic (să nu prezinte semne de deshidratare);
- să nu prezinte infecţii la nivelul mucoaselor şi tegumentelor;
- să nu prezinte complicaţii;
- să i se amelioreze confortul fizic şi psihic.
Intervenţii Pentru diminuarea şi reducerea febrei:
- se aplica comprese hipotermizante de 2-3 ori/zi, pe frunte, pe torace, la nivelul membrelor
(temperatura acestor comprese să fie cu 1-2ºC mai mică decât temperatura corpului);

81
 - se aeriseşte camera de 3-4 ori/zi, câte 15 minute;
- în cazul frisoanelor - se acoperă pacientul cu încă 1 - 2 paturi;
- se administrează medicaţia prescrisă de medic: antitermica, antimicrobiana;
Pentru diminuarea obstrucţiei cailor respiratorii, tusei, polipneei:
- se umidifica aerul;
- se aeriseşte salonul;
- se hidratează pacientul (pentru a favoriza eliminarea secreţiilor);
- se administrează medicaţia prescrisă: antitusiva, antiinflamatoare.
Pentru prevenirea deshidratării:
- se oferă pacientului lichide (2500-3000 l/zi) - ceaiuri, sucuri naturale, fructe, zeama de
compot;
Pentru prevenirea infecţiei mucoaselor şi tegumentelor:
- se igienizează ochii;
- la indicaţia medicului, se instilează soluţii oftalmice;
- se insistă asupra igienei cavitaţii bucale şi aupra curăţirii corecte a cavităţii nazale;
- se efectuează toaleta pe regiuni- comprese umezite cu apa alcoolizată;
- baia generală este permisă doar în perioada de convalestenta.
Prevenirea complicaţiilor se realizează prin:
- creşterea rezistentei organismului: se indica repaus la pat, se asigura dieta adecvată;
- izolarea pacientului de alţi pacienţi cu alte boli;
- respectarea condiţiilor de igiena personală şi a mediului ambiant.

40. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU VARICELĂ

Definiţie: Varicela este o boală infecţioasă şi foarte contagioasa, cauzată de virusul varicelozosterian.

Varicela poate apărea după un contact cu herpes zoster şi invers.

Circumstanţe Varicela şi zona zoster au acelaşi agent etiologic şi anume virusul varicelozosterian.
de apariţie
- leziuni la nivelul tegumentelor şi mucoaselor;
Manifestări - erupţie pruriginoasă pe tegumente cu aspect polimorf (macule, papule, vezicule, cruste) în
de valuri eruptive;
dependenţă - erupţie pe mucoasa bucală, veziculele se rup lăsând ulceraţie cu aspect de aftă;
- dureri la masticaţie;
- salivaţie abundentă;
- cefalee;
- catâr respirator;
- febra: poate lipsi la ¼ din cazuri.
Probleme de - alterarea integrităţii pielii legată de leziunile veziculare;
dependenţa şi - risc de alterare a imaginii corporale, legat de cicatricile (posibile) rămase în urma gratajului;
sursa de - risc de infecţie a tegumentelor legat de gratajul leziunilor pruriginoase;
dificultate - potenţial de complicaţii (pneumonie, encefalita variceloasa), legat de procesul infecţios, fie
legat de suprainfecţia elementelor eruptive;
- alterarea confortului legat de prurit;
- risc de transmitere a infecţiei legat de neizolarea pacientului.
Obiective Pacientul:
- să-şi păstreze integritatea pielii;
- să prezinte confort fizic şi psihic
- să nu fie expus microorganismelor infecţioase;
- să înţeleagă măsurile de control al infecţiei şi al gratajului;
- să-şi păstreze stima de sine.

82
 Să fie redus disconfortul pacientului.
Intervenţii - izolarea pacientului la domiliu sau în spital în cazurile complicate;
- menţinerea igienei tegumentelor;
- efectuarea băii generale numai după căderea crustelor;
- ameliorarea pruritului;
- efectuarea igienei cavitaţii bucale;
- educaţia pacientului pentru a nu se scărpina;
- supravegherea pentru a observa semnele vreunei complicaţii (febră, cefalee);
- monitorizarea şi evaluarea funcţiilor vitale;
- asigurarea alimentaţiei şi hidratării adecvate.
DE REŢINUT:
Varicela şi zona zoster (herpes zoster) au acelaşi agent etiologic. Varicela poate apărea după un
contact cu herpes zoster sau invers.

ÎNGRIJIREA COPILULUI CU BRONHOPNEUMONIE

1. Definiţie
Bronhopneumonia – este o afecţiune pulmonară acută, gravă, întâlnită de regulă până la vârsta de 3 ani,
caracterizată prin apariţia de multiple focare de condensare, centrate pe câte o bronhie lobulară şi, cel mai
adesea, prezente în ambii plămâni.

2. Etiologie
Cauza determinanta → infecţia aerogenă sau hematogenă cu pneumococ (Streptococcus pneumoniae),
haemophilus influenzae, Klebsiella pneumoniae, mai rar cu alţi germeni bacterieni.
Cauze favorizante → sezonul rece, vârsta mică, rezistenţa scăzută la infecţii prin stare de denutriţie, deficite
imune.

3. Simptomatologie:
- debut brusc în plină stare de sănătate sau ca urmare a unei infecţii acute de cai aeriene superioare;
- febră ridicată ce poate adesea depăşi 40°;
- dispnee marcată însoţită de polipnee, geamăt expirator, bătăi ale aripilor nazale care ritmează mişcările
respiratorii;
- tiraj intercostal cu mişcări ritmice „în piston” ale capului, ritmând mişcările respiratorii;
- tuse moniliformă, obositoare;
- cianoză perioronazală;
- stare generală profund alterată;
- reactivitate scăzută;
- privire anxioasă;
- facies suferind;
- în forme grave - comă hipoxică;
- anorexie (refuză sân sau biberon);
- semne de insuficienţă cardiacă → tahicardie extremă, jugulare turgescente, edeme periferice şi la faţă,
hepatomegalie;
- diaree însoţită de vărsături.

4. Examinări paraclinice:
- examen radiologic pulmonar;
- HLG evidenţiază anemie intrainfecţioasă, leucocitoză crescută şi neutrofilie;
- gazometria sanguină evidenţiază scăderea saturaţiei de O 2, creşterea PaCO2 şi acidoză respiratorie;
- examen bacteriologic din secreţia traheală şi antibiogramă;

5. Intervenţii aplicate copilului spitalizat:

· Asigurarea condiţiilor de mediu:
Ø Microclimat corespunzător (temperatura, luminozitate, umiditate);
Ø Mediu securitar (plasarea patului la distant de surse de căldură, plasare de bare laterale sau
plase la paturi, îndepărtarea obiectivelor tăioase);
Ø Lenjeria de pat şi de corp curate;
83
 Ø Jucării în funcţie de vârste.
· Abordarea copilului cu calm, blândeţe, răbdare;
· Asigurarea unui regim de viaţă echilibrat cu respectarea orelor de somn, baie, alimentaţie în funcţie
de vârstă;
· Pregătirea copilului pentru intervenţii şi tratamente:
Ø Explicarea tehnicilor pe înţelesul copilului;
Ø Manevrarea de către copil a anumitor aparate şi instrumente (fără a exista pericolul
desterilizării) şi utilizarea acestora ca pe o jucărie;
Ø Evitarea măsurilor de constrângere;
Ø Felicitarea şi recompensarea copilului pentru comportamentul din timpul intervenţiei.
· Permiterea punerii în practică a abilitaţilor dobândite: mers, îmbrăcat, dezbrăcat, alimentat singur
(în măsura permisă de boala şi sub supraveghere);
· Oferirea de activităţi de destindere utilizând materialele care pot fii aduse de părinţi: jucării, cărţi,
casete audio cu muzică sau povesti, casete video cu desene animate;
· Încurajarea comunicării cu ceilalţi copii din salon;
· Asigurarea îngrijirilor igienice:
Ø Îndrumarea şi supravegherea copiilor mari;
Ø Efectuarea îngrijirilor igienice în cazul copiilor mici.
· Supravegherea copilului:
Ø Măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative;
Ø Observarea tegumentelor şi mucoaselor;
Ø Observarea stării generale;
Ø Aprecierea comportamentului.
· Recoltarea produselor biologice şi patologice;
· Asigurarea alimentarii copilului:
Ø Verificarea alimentelor primite de la bucătăria dietetică (dacă corespunde regimului şi dacă
au temperatura corespunzătoare);
Ø Supravegherea alimentaţiei celor care se autoservesc;
Ø Alimentarea sau ajutarea în alimentaţie a copiilor mici;
Ø Se acorda timp suficient alimentarii;
Ø Observarea apetitului, a cantităţii de alimente consumate şi apariţiei unor simptome după
alimentaţie (greaţă, vărsături, diaree).
· Aplicarea tratamentului prescris;
· Aplicarea măsurilor de prevenire a infecţiilor nosocomiale:
Ø Curăţenie, dezinfecţie, sterilizare, izolare;
Ø Purtarea echipamentului de protecţie;
Ø Interzicerea vizitelor persoanelor străine;
Ø Respectarea circuitelor funcţionale.
· Participarea la examinarea medicală a copilului;
· Prevenirea accidentelor:
Ø Nu se vor lăsa medicamente la îndemâna copiilor;
Ø Verificarea temperaturii alimentelor şi lichidelor ce urmează a fii oferite;
Ø Supravegherea atentă;
Ø Trierea jucăriilor;
Ø Educaţia mamei privind îngrijirile ulterioare la domiciliu.

84