PSIHOTERAPIA – ELEMENTE DEFINITORII (preluat Oprişan, 2015, p.

12-50)

Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, cum ar fi

nevroze, afecţiuni psihosomatice, boli organice cronice, psihoze în faza de
remisie, tulburări de adicţie, etc., dar se adresează şi crizelor existenţiale,
deficienţelor de relaţionare, doliului, managementul stresului, individului dar şi
grupului.

Nu putem aplica însă tehnici psihoterapeutice persoanelor cu deficienţă

mintală, incapabile să înţeleagă sensul interpretărilor date de psihoterapeut,
anumitor categorii de psihopatii sau psihoze (Holdevici, Vasilescu, 1993).

În general, psihoterapia este un demers spre investigarea suferinţei psihice

a unui om şi spre vindecarea şi amelioararea ei, prin autoexplorare acesta
ajungând să descopere noi sensuri ale existenţei (Ionescu, 1990).

Huber afirmă că, indiferent de şcoala în care se formează psihoterapeutul,

o metodă de intervenţie poate fi considerată psihoterapie dacă:
- se bazează pe o teorie ştiinţifică a personalităţii şi patologiei acesteia;
- beneficiază de o tehnologie verificată;
- prezintă evaluări empirice ale efectelor sale;
- oferă maniere de intervenţie în tulburările de comportament sau în stările de
suferinţă;
- este practicată de persoane calificate şi competente (Dafinoiu, 2001).

Strupp şi Hadley afirmă că succesul psihoterapiei poate fi evaluat după trei

criterii:
- trăirea subiectivă a pacientului (dispariţia simptomelor, starea de bine, de
mulţumire, de împăcare cu sine);
- recunoaşterea socială (progresele realizate în familie, profesie, societate);
- materializarea expectaţiilor psihoterapeutului legate de modificările în sfera
emoţională, comportamentală, cognitivă a pacientului (Holdevici, Vasilescu,
1993).

Lambert, în urma unui studiu din 1992, identifică patru factori comuni care
influenţează schimbarea terapeutică astfel:
a) Schimbările extraterapeutice – 40%. Acestea includ factori care ţin de
pacient, cum ar fi severitatea tulburării, motivaţia, capacitatea de a
relaţiona cu ceilalţi, puterea ego-ului, capacitatea de a identifica o
problemă asupra căreia va lucra în terapie cât şi suportul social de care
beneficiază.
b) Relaţia terapeutică – 30%. Există două maniere în care aceast tip de relaţie
poate influenţa schimbarea. Pe de-o parte, aşa cum afirma Rogers în 1942,
capacitatea terapeutului de a se raporta la client într-o manieră pozitivă
necondiţionată, cu empatie şi congruenţă. Pe de altă parte, aşa cum Freud
a formulat, prin alianţa terapeutică bazată pe ataşamentul dintre client şi
terapeut care lucrează împreună la rezolvarea problemei.
c) Expentanţa pacientului (efectul placebo) – 15%. Ulterior, numeroase studii
de control asupra efectului placebo au confirmat importanţa acestui efect
în obţinerea unor rezultate pozitive.
d) Tehnicile terapeutice specifice – 15%.

Principalele direcţii psihoterapeutice:

A. Psihoterapii individuale
1. Psihoterapia cognitiv-comportamentală
2. Psihanaliza
3. Gestalt-terapia
4. Hipnoterapia
5. Intervenţia paradoxală
6. Psihoterapia pozitivă
7. Analiza tranzacţională
8. Psihoterapia existenţială
9. Terapia centrată pe persoană sau ”non-directivă”
10. Terapia scurtă bazată pe obiective şi soluţii
11. Psihoterapia experienţială. Terapia unificării
12. Psihoterapia integrativă

B. Psihoterapii colective
1. Psihoterapia de grup
2. Psihodrama
3. Terapii de familie