dând peste margini.

Intensitatea ajunsă într-un vârf calm, echilibrat, con-

templativ și extrem de viu, ca să nu spun armonios, e o stare propice scrisu-
lui, care rămâne a fi un dar și o chemare, totodată. E o stare izbitor de înru-
dită cu cea înregistrată în timp ce te rogi; scrisul fiind, indiscutabil, o formă a
rugăciunii, diferența esențială dintre scris și rugăciune stând în intensitate;
rugăciunea implică – inițiații știu – un alt tip de intensitate. Intensitatea la
care accezi, liniștea, tăcerea, armonia, privirea, harul și ceea ce numim intui-
ție sunt instrumente prin care ți se dăruiește privilegiul de a vedea dincolo de
aparențe, de a exista cumva între lumi, între realități. Atât de familiar a de-
venit, în timp, adevărul brâncușian – „descopăr alte lumi dincolo de lume” –,
încât, ori de câte ori mi-l amintesc, sunt uimită că nu l-am scris eu! Din tot ce
vezi și simți în universurile de dincolo de lume, exprimi, în chip previzibil, o
parte infimă; de fapt, prin intermediul tău se exprimă inefabilul. Sunt necesa-
re imperii de servitute, tăcere, liniște, echilibru, încredere – tot din ce se al-
cătuiește ceea ce desemna Eminescu, Mihai, ca fiind o condiție sine qua
non a fericirii: armonia –, ca să te golești de tine însuți, de tot ce reprezintă
ego-ul tău și eurile…, să le zicem mărunte, pentru a pregăti terenul inefabi-
lului, Aedului, fratelui geamăn – să cânte prin tine. Arta de a fi un amfitrion
desăvârșit își spune, și aici, cuvântul. Dar mai e ceva la mijloc, de nenumit,
de neexprimat, de neprins în cuvinte, ceva care ține de misterioasa și nici-
când cunoscuta în profunzime iraționalitate umană, care, e adevărat, e son-
dată, în unele cazuri, prin acele carotaje în realitatea abisală, despre care
am scris atâtea pagini, perfect conștientă de faptul că ți-e dat să contempli,
să vezi și să exprimi exclusiv partea superioară e icebergului, cea cuprinsă
de muzica sferelor. Suntem construiți din visele cuiva mult mai mare și mai
puternic; ne trăim viața ca în vis; vorbim, gândim, tăcem, iubim, respirând în
visul altcuiva, care ne dă discret semne că e mereu alături, sus, jos, foarte-
foarte sus, dar, mai ales, mai ales, e înlăuntrul nostru – și asta tot timpul! –,
unde avem acces liber, dar câți dintre noi ajung acolo? Ajungând acolo, la
acel liman ocrotitor și atoateștiutor, stai liniștit și asculți, și vezi, și visezi, și
transcrii tot ce ți se întâmplă într-o pace fără pată, în care știi, acel cineva
dinlăuntrul tău știe, că a făcut, cu milenii în urmă, cerul, apele, lumina, usca-
tul, arborii, animalele, gâzele și șerpii, și le cizelează, clipă de clipă, în conti-
nuare, pentru tine, pentru el, pentru ea, necerând nimic și oferind totul!
Afirmând acest adevăr despre arta de a scrie, mă refer, previzibil, în
primul rând, la Poezie – o artă între arte, ca să nu scriu o artă a artelor, a
cărei menire aici, acum, în secolul XXI, după cum scriam și alte dăți, e să
reumanizeze omul, întorcându-l cu fața spre frumusețe și, în primul rând,
spre suflet. Spre propriul suflet. Cred că această menire spune mai totul
despre importanța artelor – inclusiv și, înaintea tuturor, a literaturii (prin care
se conservă identitatea unei națiuni) – în lumea de azi. În momentele în care
te readuci în starea propice scrisului, ești departe, de bună seamă, de a te
gândi la menirea, rostul artelor, receptare sau la lectorii tăi. Atunci, înainte
de a reveni în camera în care scrii (în aceeași încăpere te rogi; tot acolo ci-
122