Octavian Goga

Poetul Octavian Goga i-a dedicat o poezie Annei de Noailles în care vorbește
despre cei ce și-au uitat originile :

Scrisoare

„Îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte

Cu slova lui muiată-n ironie

Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte…

Mă iartă, doamnă, că ţi-l spun şi ţie…

Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră

Nu ştii nimic, nimica nu te doare;

Nici Dunărea nu-ţi plânge la fereastră,

Nici munţii mei nu pot să te-nfioare…

Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvântul,

Nici cântecul tu nu ni-l poţi cunoaşte…

Din ţara ta ţi-a mai rămas pământul,

Ai grâu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte…

Abia o dat’ când te chema Bizanţul,

Ai poposit la noi o clipă-două:

Verigă mândră ce te-ai rupt din lanţul

 Unor vieţi atât de scumpe nouă…

De-aceea azi te miri ca de-o poveste

Când cineva de rostul tău te-ntreabă,

O glumă-ţi par cuvintele aceste

Şi râzi de noi, odraslă basarabă…

Râzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară

Oricât de mult l-am surghiuni din minte…

Străbunii-n noi de veci nu vor să moară

Şi noi minţim, dar sângele nu minte!

Ei vin la noi… — Ş-acolo-n metropola

Pe malul Senei umbra lor străbate,

Suflarea lor pătrunde sub cupola

Palatelor cu creştete bronzate…

Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă

În noaptea ta cu visuri zbuciumate…

— Cu noi în drum doar pururea se plimbă

Un ţintirim de suflete uitate…

Când vei simţi o jale vag-adese

Şi-n liniştea amurgului de toamnă

 Te vor fura îndemnuri ne-nţelese,

Nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă!”

Volumul „Din umbra zidurilor” (1913)