Universitatea „ Spiru Haret ”, București

Facultatea de Științe Economice

Programul de masterat: AUDIT FINANCIAR-CONTABIL
Disciplina: Fiscalitate

Spălarea banilor. O
consecință a evaziunii
fiscale în România

Titular curs: Prof. Univ. Dr. Eduard Ionescu

Masterand: Ciocoiu (Sava) Dana

Anul 2018

1
 CUPRINS

INTRODUCERE- Repere de ordin istoric cu privire la terminologia

de spălare a banilor ...............................................................................pag. 3

CAP I- Scurtă prezentare a evoluției reglementării privind

prevenirea și combaterea spălării banilor.................................................pag. 4

I.1.- Legislația din România...................................................pag. 4

I.2.- Legislația europeană în materia spălării banilor..........pag. 5

I.3- Reglementări cu vocație globală......................................pag. 6

I.4.- Scurte considerații de drept comparat..........................pag. 7

CAP II- Subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor..........pag. 7

II.1.- Conținutul normei de incriminare................................pag. 7

II.2.- Cine poate fi spălător de bani?.....................................pag. 8

CONCLUZII ...................................................................................pag. 13

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Repere de ordin istoric cu privire la terminologia de spălare a

banilor

Dacă facem o scurtă incursiune în timp, pe baza izvoarelor de care dispunem, putem
afirma că ideea ascunderii bunurilor rezultate din săvârşirea de fapte antisociale sau a
veniturilor realizate ca urmare a comiterii unor astfel de fapte este veche, ea existând încă din
antichitate.

În doctrina de specialitate sunt date mai multe exemple care confirmă afirmaţia de mai
sus. Se spune că, în China, cu aproximativ 2000 de ani î.e.n., comercianţii cu avere îşi
ascundeau bogăţiile faţă de conducători pentru a nu risca pierderea acestora în baza unor
măsuri sau dispoziţii ale autorităţilor.

Expresia spălarea banilor a fost folosită abia în secolul al XX-lea, iar apariția acesteia
este legată de celebrul gangster Al Capone, care în anii 1920, în plină prohibiţie şi criză, a
împânzit oraşul Chicago cu spălătorii de rufe, prin intermediul cărora camufla provenienţa
ilicită a banilor pe care-i avea (din contrabandă cu alcool, trafic de persoane, trafic de arme
etc.) şi crea aparenţa că toate veniturile înscrise în contabilitate aveau origine licită. În
realitate, banii de origine infracţională erau înscrişi în contabilitate şi declaraţi ca fiind
încasaţi din derularea activităţilor economice, deşi numai o parte din veniturile declarate era
obţinută ca urmare a prestării efective de servicii către populaţie.

În aceeaşi perioadă, un alt gangster, Meyer Lanski, transfera în Elveţia banii murdari
obţinuţi din săvârşirea de infracţiuni în S.U.A., folosind un sistem complex de companii
fantomă, holdinguri și conturi pe numele unor companii offshore. Una dintre primele utilizări,
într-un document public, a sintagmei „spălarea banilor” (money laundering) datează din anul
1973 şi este atribuită ziarului The Guardian, care a folosit-o în timpul scandalului
„Watergate”.

3
 CAPITOLUL I

Scurtă prezentare a evoluţiei reglementării privind prevenirea şi

combaterea spălării banilor

I.1. Legislaţia din România

Deşi incriminarea faptei de spălare a banilor, ca specie de faptă ilicită, nu datează de

multă vreme, în majoritatea statelor lumii ea a fost identificată cu mai multe secole în urmă,
fie sub forma favorizării infractorului, fie sub forma tăinuirii.

În țara noastră, prima reglementare care a incriminat „spălarea banilor” a fost Legea
nr. 21/1999, lege abrogată după 3 ani de la intrarea sa în vigoare, prin Legea nr. 656/2002,
aflată și în prezent în vigoare.

Potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 21/1999: „prin spălarea banilor se înţelege faptele
prevăzute la art. 23, dacă au fost săvârşite prin intermediul persoanelor juridice sau fizice
menţionate la art. 8. Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1999: „Constituie infracţiunea
de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani:

a) schimbarea sau transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârşirea unor
infracţiuni: traficul de stupefiante; nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor în formă
agravantă; nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive;
nerespectarea regimului materiilor explozive; falsificarea de monede sau de alte valori;
proxenetismul; contrabanda; şantajul; lipsirea de libertate în mod ilegal; înşelăciunea în
domeniul bancar, financiar sau de asigurări; bancruta frauduloasă; furtul şi tăinuirea de
autovehicule; nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri; traficul de animale ocrotite
in tarile lor; comerţul cu ţesuturi şi organe umane; infracţiunile săvârşite prin intermediul
calculatoarelor; infracţiunile săvârşite cu cărţi e credit; infracţiuni săvârşite de persoane
care fac parte din asociaţii de infractori; nerespectarea dispoziţiilor privind importul de
deşeuri şi de reziduuri; nerespectarea dispoziţiilor privind jocurile de noroc; în scopul
ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora, precum şi în scop de tăinuire sau de
favorizare a persoanelor implicate în astfel de activităţi sau presupuse ca s-ar sustrage
consecinţelor juridice ale faptelor lor;

4
b) ascunderea sau disimularea naturii reale a provenienţei, dispoziţiei, mişcării proprietăţii
bunurilor sau a dreptului asupra acestora, cunoscând ca aceste bunuri provin din săvârşirea
uneia dintre infracţiunile prevăzute la lit. a);

c) dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând ca acestea provin din săvârşirea
uneia dintre infracţiunile prevăzute la lit. a)”.

În prezent, infracţiunea de spălare a banilor este reglementată în art. 29 din Legea nr.
656/2002, într-un conţinut relativ asemănător cu cel existent în art. 23 din Legea nr. 21/1999.

Cu toate că expresia „spălarea banilor” nu este folosită de mult timp în legislaţia

românească, faptele pe care legiuitorul a înţeles să le includă în conţinutul infracţiunii având
acest nomen juris au fost şi anterior sancţionate din punct de vedere penal.

Analizând acţiunile descrise de normele de incriminare cuprinse în Legea nr. 21/1999

şi în Legea nr. 656/2002, observăm că acestea ar putea fi încadrate în conţinutul infracţiunilor
de tăinuire sau favorizarea făptuitorului.

În ceea ce priveşte actuala formă a normei care incriminează spălarea banilor,

apreciem că reprezintă un regres faţă de cea anterioară, deoarece nu permite
delimitarea previzibilă faţă de infracţiunile de tăinuire şi favorizare a făptuitorului.

I.2. Legislaţia europeană în materia spălării banilor

La nivel european, conceptul de spălare a banilor a fost consacrat în Directiva

91/308/CEE din anul 1991 a Consiliului Europei.

Dintre izvoarele formale cu aplicabilitate europeană, existente în materia prevenirii şi

sancţionării faptelor de spălare a banilor, menţionăm:

– Convenţia europeană din 8 noiembrie 1990 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi

confiscarea produselor infracţiunii, încheiată la Strasbourg în 1990, ratificată de România prin
Legea nr. 263/2002;

– Directiva nr. 91/308/EEC referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar pentru

spălarea banilor;

5
– Directiva nr. 2001/97/CE de modificare a Directivei nr. 91/308/EEC;

– Directiva 2005/60/CE privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării

banilor şi finanţării terorismului;

– Directiva 2006/70/EC privind stabilirea măsurilor de implementare a Directivei 2005/60/EC

cu privire la definiţia „persoanei expuse politic” şi a criteriilor tehnice pentru procedurile de
cunoaştere simplificată a clientelei, precum şi, pentru excepţiile cu privire la activităţile
financiare întreprinse ocazional sau foarte limitate;

– Convenţia Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea

produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului, adoptată la Varşovia la 16 mai 2005,
semnată de România la Varşovia la 16 mai 2005 (ratificată prin Legea nr. 420/2006).

Statul român a transpus în legislaţia naţională toate reglementările din materia spălării
banilor la care s-a obligat prin documente internaţionale, inclusiv în ceea ce priveşte
incriminarea faptelor de spălare a banilor.

I.3. Reglementări cu vocație globală

Confruntate cu diversificarea şi înmulţirea faptelor de spălare a banilor, statele lumii

au încercat în mai multe rânduri să-şi unească eforturile prin cooperare multilaterală în acest
domeniu.

Un prim pas în acest sens a fost făcut prin adoptarea în anul 1988 a Convenţiei
Naţiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope (Viena).
România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 118/1992. Convenţia de la Viena
defineşte spălarea banilor ca fiind conversia sau transferul de bunuri despre care cel care se
ocupă ştie că provin din trafic de droguri sau disimularea ori ascunderea naturii, originii,
dispunerii mişcării sau proprietăţilor reale ale bunurilor sau drepturilor aferente despre care
autorul ştie că provin dintr-una dintre infracţiunile de trafic de droguri prevăzute de convenţie.

6
 I.4. Scurte considerații de drept comparat

Prima ţară care a incriminat faptele de spălare a banilor, într-o formă asemănătoare cu
cea din prezent, a fost SUA în 1986, prin modificarea Legii RICO (Racketeer Influenced and
Corrupt Organization Act, din 1970).

În dreptul comparat, spălarea banilor este concepută şi sancţionată diferit. Astfel, sunt
state care incriminează numai spălarea banilor proveniţi din infracţiuni şi delicte (în Franţa, de
pildă, spălarea banilor există în cazul crimelor şi delictelor), altele care incriminează spălarea
banilor ce rezultă din infracţiuni şi anumite delicte (în Germania, spre exemplu) şi state care
sancţionează orice fapte de spălare a banilor obţinuţi ilicit, indiferent dacă fapta premisă este
infracţiune sau nu (S.U.A., de pildă).

Unele legislaţii condiţionează existenţa infracţiunii de spălare a banilor de valoarea

bunurilor albite. De pildă, Codul penal al Federaţiei Ruse prevede condiţia ca veniturile
spălate să fie de proporţii mari (2.000 salarii minime). În ipoteza în care valoarea bunurilor
este mai mică, fapta nu constituie infracţiune. Tot aici menţionăm şi faptul că unele dintre
legislaţiile statelor din zonele offshore (paradisuri fiscale) nu incriminează faptele de spălare a
banilor murdari.

CAPITOLUL II- Subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor

II.1. Conținutul normei de incriminare

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002: „Constituie infracţiunea de spălare a
banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani:

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în

scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta
persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire,
judecată sau executarea pedepsei;

7
b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a
circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că
bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;

c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea
de infracţiuni”.

II.2. Cine poate fi spălător de bani?

Subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor (spălătorul de bani) nu este calificat

în mod expres în norma de incriminare.

În multe cazuri, persoanele care efectuează operaţiuni de spălare a banilor murdari

desfăşoară activitatea incriminată în mod profesional, ca principală ocupaţie, astfel că, cel
puţin în aceste cazuri, persoanele respective ar putea fi numite spălători de bani, fără riscul de
a fi consideerată o exprimare greșită. Expresia se regăsește și în documente oficiale sau în
acte normative. Spre exemplu, în cuprinsul Directivei 2001/97/CE, în alineatul 14 din
Preambul. De altfel, expresia spălător de bani este folosită în literatura străină. De pildă,
Jeffrey Robinson, a scris o lucrare cu titlul spălătorul de bani.

În opinia noastră, autorul sau coautorul infracţiunii principale, complicele ori

instigatorul la infracţiunea principală (delictum principale – din care provin banii murdari) nu
poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor (delictum subsequens).

În ceea ce priveşte autorul infracţiunii principale, faţă de împrejurarea că are calitatea

de subiect activ al primei infracţiuni, putem spune că el a devenit deţinător al bunului prin
comiterea faptei principale. Complicitatea şi instigarea, fiind forme secundare ale pluralităţii
de infractori, trebuie să aibă aceeaşi “soartă” penală, ca şi cea a autorului sau coautorului
infracţiunii din care provine bunul în cauză.

De asemenea, apreciem că ar fi încălcat principiul exprimat de adagiul ne bis in idem,

conform căruia o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru aceeaşi faptă numai o
singură dată. Sunt anumite modalităţi ale elementului material, în special cele prevăzute în art.
29 alin. (1) lit. c), care practic sunt implicate în săvârşirea infracţiunii premisă. Spre exemplu,
hoţul care deţine bunul furat.

8
 Referitor la posibila încălcare a principiului ne bis in idem, prin Decizia nr. 73/2011,
Curtea Constituțională a reținut că „dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului
de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării
Deciziei nr. 299 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
295 din 6 mai 2010, şi Deciziei nr. 889 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 771 din 14 noiembrie 2007, Curtea a statuat că „nu poate fi
reţinută critica potrivit căreia art. 23 alin. (1) (actualmente art. 29 – n.n. M.A.H.) din Legea
nr. 656/2002 ar aduce atingere prevederilor art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră
principiul non bis in idem, întrucât, pentru ca acest principiu de drept procesual penal să îşi
găsească aplicare, persoana în cauză trebuie să fi suferit o condamnare, să fi fost achitată
sau să se fi dispus încetarea urmăririi penale pentru fapta cu privire la care este din nou
urmărită sau judecată. În situaţia concursului de infracţiuni, însă, infractorului i se aplică o
pedeapsă principală, fără ca prin aceasta să fie încălcate în vreun fel dispoziţiile art. 4
paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie„.

Din perspectivă strict procesual penală, considerentele Curții Constituționale sunt

corecte, dacă discutăm numai în ceea ce privește condițiile formale de incidență a
principiului ne bis in idem. În contextul infracțiunii de spălare a banilor nu avem în vedere,
însă, valențele procesuale ale regulii de mai sus, ci principiul de drept penal substanțial
conform căruia nimeni nu poate fi tras la răspundere penală de două ori pentru una și aceeași
faptă.

În doctrină s-a arătat că: „se încalcă principiul ne bis in idem prin reţinerea în concurs
ideal a infracţiunii din care rezultă banii supuşi spălării şi a infracţiunii de spălare a banilor
în varianta normativă prevăzută la art. 29 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 656/2002 atunci când
autorul spălării banilor dobândeşte bunuri provenind din săvârşirea de infracţiuni, dacă
dobândirea de bunuri nu este urmată de un act subsecvent în scopul disimulării originii ilicite
a bunurilor”.

Nici legea americană (S.U.A.) nu sancţionează persoana care a comis fapta principală
(§1957) şi, potrivit unei părţi a doctrinei, nici legea germană nu incriminează fapta celui care
a comis sau a determinat săvârşirea infracţiunii principale, cu excepţia complicelui, care poate
fi sancţionat dacă pentru fapta primară este sancţionat mai aspru.

9
 În practica judiciară franceză (în data 14 ianuarie 2004) a fost emisă o decizie prin care
Curtea de Casaţie a apreciat că poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor şi
autorul infracţiunii principale. În cauza în care a fost pronunţată hotărârea de mai sus, o
persoană fizică condamnată pentru delict de muncă clandestină şi fraudă fiscală, care a fost
urmărită pentru fapta de participare la operaţiunea de disimulare a produsului acestor
infracţiuni, a fost condamnată şi pentru transferul clandestin în străinătate a produsului acestor
infracţiuni. În doctrina franceză decizia a fost criticată.

În Federaţia Rusă, potrivit deciziei Plenului Curţii Supreme a Federaţiei Ruse,

infracţiunea principală intră în concurs cu infracţiunea de spălare a banilor.

Într-o opinie, exprimată relativ recent, se apreciază că „posibilitatea reţinerii în

concurs a infracţiunilor generatoare de bani murdari şi a infracţiunii de spălare a banilor
trebuie analizată de la caz la caz, cu respectarea regulii de interpretare strictă a legii
penale”. Aceeași autoare arată: „Însuşi legiuitorul a creionat imposibilitatea reţinerii în
concurs a infracţiunii de spălare a banilor şi a infracţiunii din care provin bunurile în
varianta normativă prevăzută la art. 29 alin. 1 lit. a) teza a II-a din Legea nr.
656/2002 (exempli gratia, transferul în scopul de a ajuta pe autorul infracţiunii principale)”.

În doctrina noastră, sunt autori care apreciază că subiectul activ al infracţiunii

principale poate fi şi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 656/2002.
În susţinerea acestui punct de vedere, se arată că sintagma „cunoscând că bunurile provin din
săvârşirea de infracţiuni poate fi interpretată în legătură cu poziţia psihică a autorului
infracţiunii principale, însemnând că se impune ca acesta să nu se afle în eroare asupra
caracterului penal al faptei săvârşite, deoarece, în caz contrar, antijuridicitatea infracţiunii
de spălare de bani, dar şi a infracţiunii principale, ar fi înlăturată”.

La fel ca în doctrină, și în practica judiciară există puncte de vedere diferite în ceea ce

privește chestiunea subiectului activ al infracțiunii de spălare a banilor.

În continuare, redăm extrase din considerentele a două decizii contrare, pronunțate de

instanța supremă.

Prin Decizia nr. 147/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „infracţiunea
de spălare a banilor, asemenea infracţiunilor de tăinuire şi favorizare a infractorului sunt
infracţiuni distincte de infracţiunile prin care s-a obţinut produsul infracţiunii. Caracterul
10
subsecvent al infracţiunii de spălarea banilor reiese din împrejurarea că ea derivă dintr-o
altă infracţiune care este situaţia premisă. Deci subiectul activ al celor două infracţiuni nu
poate fi una şi aceeaşi persoană”.

În schimb, prin Decizia nr. 836/2013, instanța supremă a considerat că „infracţiunea

de spălare a banilor poate fi imputată oricărei persoane, iar subiectul activ al infracţiunii nu
este calificat, putând avea această calitate orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile
generale ale subiectului activ al infracţiunii şi, în consecinţă, participantul la infracţiunea
principală poate fi subiect activ al infracţiunii (…).

Sintagma „cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni” trebuia a fi

interpretată în legătură cu poziţia psihică a autorului infracţiunii principale, însemnând că se
impune ca acesta să nu se afle în eroare asupra caracterului penal al faptei săvârşite.

Lipsa intervenţiei exprese a legiuitorului prin care să se stabilească explicit că

persoana care a săvârşit infracţiunea din care provine bunul este exceptată din cadrul sferei
persoanelor ce pot avea calitatea de subiect al infracţiunii de spălare a banilor demonstrează
că intenţia acestuia a fost aceea ca orice persoană să poată avea această calitate (în sensul
considerentelor de mai sus s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia
penală nr. 5966/2003)”.

Considerăm că argumentele în favoarea tezei că autorul sau participantul la

infracțiunea principală nu poate fi subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor sunt mai
puternice decât cele aduse în sprijinul opiniei contrare.

În ceea ce ne privește, apreciem că expresia „cunoscând că bunurile provin din

săvârşirea de infracţiuni” este folosită de legiuitor, în primul rând, pentru a exclude din sfera
subiecţilor activi persoanele implicate în comiterea infracţiunii din care provin bunurile ce
formează obiectul spălării banilor. Dacă am aprecia că această expresie ar fi fost utilizată
pentru a include în categoria subiecţilor activi şi persoanele care au săvârşit infracţiunea
premisă, ea este inutilă, deoarece persoana care a comis infracţiunea din care provin bunurile
cunoaşte împrejurarea că fapta respectivă este infracţiune.

Un alt argument în sprijinul opiniei noastre este cela că ascunderea sau

disimularea sunt activităţi esenţialmente intenţionate, astfel că nu era necesară precizarea
privind cunoaşterea provenienţei bunurilor, pentru că ceea ce se urmăreşte de către făptuitor
11
nu este altceva decât mascarea originii infracţionale a bunurilor ce provin din săvârşirea de
infracţiuni. Ascunderea sau disimularea originii (infracţionale) bunurilor implică faptul
cunoaşterii acestui aspect.

În lipsa cunoaşterii (intenţiei) nu poate fi vorba despre ascundere sau disimulare, astfel
că precizarea este iarăşi inutilă. În orice caz, nu era necesară menţiunea privind cunoaşterea
provenienţei bunurilor, deoarece, potrivit art. 16 alin. (6) C. pen., forma de vinovăţie cerută
pentru faptele de acţiune este intenţia.

De asemenea, legiuitorul foloseşte o exprimare asemănătoare şi în cazul infracţiunii de

tăinuire şi nimeni nu a susţinut că persoana care a săvârşit infracţiunea din care provine bunul
tăinuit poate fi subiect activ al infracţiunii de tăinuire. De altfel, practica judiciară a statuat că
nu poate fi tăinuitor cel care a participat în calitate de complice la infracţiunea din care
provine bunul.

Pe baza argumentelor arătate în cele ce preced, apreciem că semnificaţia sintagmei

„cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni” este tocmai aceea de a exclude
din câmpul subiecţilor activi pe cei care au săvârşit infracţiunile din care provin bunurile
spălate.

În fine, expunerea de motive a Proiectului de lege privind punerea în aplicare a noului

Cod penal nu poate fi adusă ca argument în sprijinul tezei contrare celei susținute de noi,
deoarece legea în forma finală (a se vedea Legea nr. 187/2012) nu a preluat forma propusă de
inițiatorii proiectului de lege [precizarea că în cazul lit. c) autorul nu poate fi autor sau
participant al infracțiunii principale].

Într-o altă ordine de idei, precizăm că infracţiunea de spălare a banilor poate

subzista chiar dacă autorul infracţiunii primare nu este sancţionat penal, în situația în care se
poate constata că fapta premisă realizează elementele unei infracţiuni. De exemplu, dacă este
incidentă prescripția răspunderii penale.

12
 CONCLUZII

În România, până în prezent, nu există o instituţie naţională pentru pregătirea şi

formarea personalului specializat din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală cu
cele două importante structuri ale sale, Garda Financiară şi Autoritatea Naţională a Vămilor,
deşi infracţionalitatea în domeniul financiar – fiscal se dovede şte a fi în creştere exponenţială,
iar grupările criminale organizate sunt din ce în ce mai ermetice, mai greu de penetrat, iar
metodele utilizate în vederea realizării fraudelor sunt din ce în ce mai sofisticate, mai tehnice
şi mai aplicate pe subdomenii.
În consecinţă considerăm că se impune înfiinţarea cu maximă urgenţă a unui Institut
specializat în pregătirea şi formarea de personal calificat pentru Garda Financiară şi
Autoritatea Naţională a Vămilor.
Putem concluziona că prin generarea de „intelligence” tactic sau strategic, Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală va putea să prevină şi să combată cu succes fraudele fiscale
din ce în ce mai complexe care sunt săvârşite prin modalităţi dintre cele mai sofisticate, foarte
greu de depistat prin metode clasice de cercetare.
Astfel, succesul luptei împotriva fraudelor financiar – fiscale depinde în mare măsură de
implementarea în cadrul A.N.A.F. a unui departament de analiza informaţiilor eficient, care
prin implementarea unor intelligence performante şi prin diferite metode şi tehnici de analiza
informaţiilor să reuşească să aducă informaţii cu valoare atât pentru cazurile concrete aflate în
lucru („intelligence tactic”), dar şi pentru dezvoltarea unor strategii pe termen lung
(„intelligence strategic”) care să ajute la micşorarea acestor fenomene.

13
 BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan, Spălarea banilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010

2. Dumitrache, Spălarea banilor, Ed. Universul Juridic, București, 2013

3. Melinescu, I. Talianu, Investigaţiile financiare în domeniul spălării banilor, Ed.

Imprimeria Naţională, Bucureşti, 2004

4. Ș. Tudor, Spălarea banilor. Practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, București,

2013

14