Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CURS 7. Capacitate Folosinta Persoana Fizica
CURS 7. Capacitate Folosinta Persoana Fizica
I.Definitie
1. Noţiune. Reglementare
Potrivit art. 34 C.civ., „Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii civile”.
Pornind de la textul legii putem defini capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea
generală a persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile, de a fi subiect de
drept civil.
2. Caractere juridice
a) legalitatea. Capacitatea de folosinţă este reglementată prin lege, voinţa individuală a
persoanei fizice neproducând efecte juridice în acest domeniu.
- art. 28 alin. 1 C.civ.: „capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor“;
- art. 28 alin. 2 C.civ.: „orice persoană are capacitate de folosinţă (…)“;
- art. 15 pct. 1 din Constituţie: „cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea“.
b) generalitatea. Acest caracter are în vedere două aspecte:
- toate persoanele fizice au capacitatea de folosinţă, indiferent dacă sunt persoane cu
capacitate de exerciţiu deplină sau restrânsă ori persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu şi indiferent dacă participă sau nu la raporturi juridice civil;
- capacitatea de folosinţă se exprimă în aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de
a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. Caracterul general rezultă din prevederile
art. 34 C.civ., care prevăd: „capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a
avea drepturi şi obligaţii“, fără a limita sfera drepturilor şi obligaţiilor civile pe care
le are persoana fizică.
c) inalienabilitatea. Capacitatea de folosinţă nu poate constitui obiect al unor acte
juridice de renunţare sau înstrăinare în total sau în parte.
Caracterul rezultă din dispoziţiile art.29 alin. 2 C.civ., conform cărora „nimeni nu poate
renunţa în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă...“.
d) intangibilitatea. Nicio persoană fizică nu poate fi limitată sau îngrădită în capacitatea
de folosinţă decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Caracterul este consacrat de art. 29 alin. 1 C.civ. care dispune: „Nimeni nu poate fi
îngrădit în capacitatea de folosinţă [...] decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege“.
e) egalitatea. Capacitatea de folosinţă este egală pentru toate fiinţele umane, cărora li se
aplică legea română.
f) universalitatea. Capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice.
Excepţia capacităţii de folosinţă anticipată indică drept dată a dobândirii capacităţii data
concepţiunii copilului. În aceste condiţii, în vederea stabilirii momentului concepţiei
copilului, legiuitorul a recurs la instituirea unei prezumţii legale privitoare la perioada de
concepţie. În acest sens, art. 36 C.civ. teza a II-a trimite la dispoziţiile referitoare la timpul
legal al concepţiunii.
Astfel, potrivit art. 412 C.civ. alin. 1, „Intervalul de timp cuprins între a treisuta zi şi a o
sutăoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează
zi de zi”.
La stabilirea prezumţiei s-au avut în vedere două termene: termenul maxim al perioadei de
gestaţie, stabilit ca fiind de 300 de zile şi termenul minim ca fiind de 180 de zile. Astfel,
intervalul de 121 de zile (şi nu de 120, deoarece se ia în calcul şi cea de a 180-a zi) între termenul
maxim şi termenul minim de gestaţie este timpul legal de concepţie. Copilul născut viu poate să
invoce drept zi a concepţiei sale oricare zi din intervalul de 121 de zile.
Se susţine existenţa a două prezumţii:
- prezumţia celei mai lungi gestaţii (de 300 de zile) şi celei mai scurte gestaţii (de 180 de
zile). Prezumţia este absolută, fiind inadmisibilă proba contrarie deoarece s-ar ajunge ca,
printr-o hotărâre judecătorească să se modifice legea.
- prezumţia posibilităţii conceperii copilului în oricare zi din intervalul cuprins între a
300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii. Prezumţia este relativă, fiind posibilă dovada
concepţiunii numai într-o anumită porţiune a intervalului de 121 de zile, cu excluderea
celeilalte părţi a acestui interval.
Se apreciază că legiuitorul a curmat orice controversă asupra acestui subiect, prin
dispoziţia art. 412 alin. 2 C.civ. „Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada
concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau
chiar în afara acestui interval”.
Prin urmare, se concluzionează în mod indirect, că prezumţia este una relativă,
deoarece este permis a se proba că faptul concepţiei a avut loc atât într-o perioadă din
intervalul de 121 de zile prevăzut de lege, cât şi în afara acestui interval.
Sancţiunea aplicabilă
Sancţiunea aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea incapacităţilor speciale este
nulitatea absolută sau relativă a actelor respective.
În ambele cazuri data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este data morţii,
trecută într-o rubrică specială (an, lună, zi) din actul de deces în conformitate cu care se
eliberează certificatul de deces. În schimb, ceea ce diferă este modul în care se completează
rubrica mai sus menţionată:
- în ipoteza morţii constatate fizic, completarea se face fie pe baza datei trecute în
certificatul medical constatator al decesului, fie pe baza declaraţiei făcută de persoana care anunţă
decesul, când un certificat constator nu s-a întocmit de către medic.
- în ipoteza morţii declarată judecătoreşte, completarea în actul de deces se face pe baza
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte definitivă şi irevocabilă. Astfel, data morţii din
această hotărâre este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă.
1
Instituţia declarării judecătoreşti a morţii era reglementată de art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 şi art.
36-43 din Decretul nr. 32/1954. Felurile declarării judecătoreşti a morţii erau prevăzute de art. 16 din Decretul
nr. 31/1954 care dispunea: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre
judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
era în viaţă.
Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la
data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut 4 ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă
mai înainte de împlinirea unui termen de 6 luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a
declarat dispariţia.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare, care
îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a
trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia“.
- persoana să fie dispărută. Nu orice lipsă de la domiciliu a persoanei jusitifică declararea
dispariţiei. Legea cere să fie vorba de o lipsă calificată în sensul că are o durată minimă de 2
ani şi creează incertitudine asupra existenţei în viaţă a persoanei;
- de la data ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că persoana dispărută era în
viaţă să fi trecut cel puţin 2 ani. Termenul de 2 ani ese o condiţie nu numai pentru
pronunţarea hotărârii declarative de dispariţie ci şi pentru intentarea acţiunii. Prin urmare
cererea de declarare judecătorească a morţii nu trebuie formulată mai înainte de împlinirea
unui an, în caz contrar ea trebuie respinsă ca prematură;
- să existe indicii că persoana a încetat din viaţă;
- pentru stabilirea datei ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că persoana era în
viaţă se disting două ipoteze. O primă ipoteză este aceea că există probe (înscrisuri, martori),
pe baza cărora se poate stabili cu certitudine care este ziua ultimelor ştiri. În a doua ipoteză,
când nu există probe şi prin urmare nu se poate stabili ziua ultimelor ştiri, termenul de un an
se calculează după caz de la ultima zi a lunii din care există ştiri că persoana era în viaţă, sau
de la ultima zi a anului calendaristic dacă nu se poate stabili luna.
Cererea prin care se solicită declararea judecătorească a morţii poate fi formulată de orice
persoană interesată.
Calcularea termenului de 2 ani. Termenul de doi ani de la data ultimelor ştiri despre
persoana dispărută este o condiţie de fond dar şi de procedură pentru declararea
judecătorească a morţii.
Termenul începe să curgă fie de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel
dispărut, fie, dacă această dată nu se poate stabili cu exactitate, potrivit art. 49 alin. 2 C.civ.
(„termenul se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii,
iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic”). Prin
urmare, în calculul termenului de 2 ani trebuie să avem în vedere două momente:
- când există dovezi certe privind ziua ultemelor informaţii sau indicii, proba se va face cu
înscrisuri, martori, scrisori;
- când nu există astfel de dovezi cu privire la ziua ultimelor informaţii sau indicii din care
srezultă că persoana era în viaţă, termenul curge de la sfârşitul lunii în care informaţiile s-au
primit. Dacă nici luna nu se poate stabili, termenul de 2 ani se va calcula de la sfârşitul anului
calendaristic în care au fost primite ultimele informaţii sau indicii despre cel dispărut. Rezultă
că, în această a doua variantă, termenul de doi ani se calculează, după caz, fie de la ultima zi
a lunii, fie de la ultima zi a anului calendaristic în care s+au primit ultimele ştiri că persoana
este în viaţă.
Condiţii. În viaţa socială sunt adesea situaţii în care dispariţia unei persoane are loc în
împrejurări speciale din care rezultă indubitabil moartea, cu toate că decesul nu a putut fi
constatat fizic (fapte de război, naufragiu, inundaţii). În aceste situaţii, legea a prevăzut două
condiţii cumulative pentru declararea judecătorească a morţii:
- persoana să fi dispărut într-o împrejurare specială, care îndreptăţeşte a se presupune
decesul. Astfel, enumerarea prevăzută de art. 50 alin. 1 C.civ. este enunţiativă şi limitativă,
fapt ce rezultă din formula „altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune
decesul”
Pentru declararea judecătorească a morţii trebuie dovedite atât aceste împrejurări speciale
în care a dispărut persoana (fiind chestiuni de fapt pot fi dovedite cu orice mijloc de probă),
cât şi imposibilitatea de identificare a cadavrului (carbonizat, dispărut, etc.).
- să fi trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării dispariţiei persoanei respective.
În cazul în care nu se poate dovedi ziua în care s-a produs împrejurarea generatoare a
dispariţiei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 49 alin. 2 C.civ., respectiv „termenul se va socoti
de la sfârşitul lunii în care această împrejurare s-a produs, iar în cazul în care nu se poate
stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic“. (art. 50 alin. 2 raportat la art. 49 alin. 2
C.civ.).
Termenul prevăzut de lege pentru declararea judecătorească a morţii în primul caz
reglementat este mult mai scurt (6 luni) decât termenul de drept comun (2 ani).
În primul caz reglementat, existând doar o presupunere că persoana în cauză nu a putut
supravieţui împrejurării în care s-a produs dispariţia, legiuitorul a instituit condiţia trecerii
unui termen de cel puţin 6 luni de la data când aceasta s-a produs.
A doua situaţie reglementată priveşte lipsa de reprezentare a cadavrului, fie că corpul nu a
fost găsit, fie că nu a putut fi identificat, însă probabilitatea de supravieţuire este nulă. Pentru
acest motiv, acţiunea prin care se cere declararea judecătorească a morţii poate fi formulată
fără a se mai aştepta un termen de la dispariţie.
Cazuri de anulare. Conform art. 54 alin.1 C.civ., „dacă cel declarat mort este în viaţă,
se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.“
Acţiunea în anulare. Dreptul la acţiune în anularea hotărârii declarative de moarte este
imprescriptibil. În acest sens art. 54 alin. 1 C.civ. dispune: „se poate cere oricând anularea“.
Acţiunea poate fi formulată de orice persoană interesată, dar în primul rând de cel declarat
mort şi aflat în viaţă. Dacă se dovedeşte că cel declarat mort trăieşte, instanţa va anula
hotărârea dispunând să se comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a se face
rectificarea în registrul actelor de stare civilă
Consecinţe juridice.
încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată (adică, persoana se consideră că nu
a încetat din viaţă). Fiind vorba despre nulitate, o atare hotărâre produce efecte
retroactiv, astfel încât se va considera că persoana a fost tot timpul în viaţă.
, vor renaşte toate drepturile şi obligaţiile cărora li se pusese capăt prin hotărârea
respectivă. În acest sens, art. 54 alin. 2 C.civ. dispune: „Cel care a fost declarat
mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea
bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin
echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le
înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor de carte funciară, se va face
dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată
moartă este în viaţă”.
Distingem intre :
Moştenitorul de bună credinţă (acel care credea că cel declarat mort nu mai este în
viaţă şi că este îndreptăţit să-l moştenească) este obligat faţă de proprietar (persoana
reapărută):
- să restituie bunurile în natură, dacă este posibil
- plata valorii bunurilor (restituirea prin echivalent) dacă restituirea în natură nu mai e
posibilă;
- să restituie preţul bunurilor înstrăinate cu titlu oneros către terţi;
- Moştenitorul de rea-credinţă (care ştia că cel declarat judecătoreşte mort este în viaţă)
este obligat:
- să restituie bunurile în natură, dacă este posibil, sau prin echivalent (valoarea bunurilor)
dacă restituirea în natură nu mai este posibilă;
- să restituie fie preţul bunurilor înstrăinate către terţi, fie valoarea lor din momentul
formulării cererii de chemare în judecată, dacă este mai mare decât preţul încasat;
-
În domeniul dreptului familiei se pune problema ce se întâmplă cu a doua
căsătorie dacă soţul rămas în viaţă se recăsătoreşte.
Soluţia se regăseşte în dispoziţiile art. 293 alin. 2 C.civ. „în cazul în care soţul unei
persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte
este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-
credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii”
Codul civil actual a renunţat la condiţia decesului survenit „în aceeaşi împrejurare”,
motiv pentru care reglementează într-o dispoziţie de principiu atât situaţia comorienţilor cât
şi a codecedaţilor, fără distincţie.
Potrivit art. 957 alin. 2 C.civ., „Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate
stabili că una a supravieţuit alteia, aceştia nu au capacitatea de a moşteni una pe alta ”.
Astfel, se instituie o prezumţie de simultaneitate a morţii ori de câte ori două sau mai multe
persoane au decedat fie în aceeaşi împrejurare, în condiţii în care nu se poate stabili dacă una
a supravieţuit celeilalte (accident, catastrofă), fie în împrejurări diferite, dar în acelaşi
moment;
Fiind prezumate că au decedat simultan, niciuna dintre persoanele astfel decedate nu o va
moşteni pe cealaltă, cu consecinţa că fiecare va fi moştenită de succesibilii săi. Prezumţia de
simultaneitate a decesului este una relativă, putând fi răsturnată dacă se face dovada că una
dintre persoane a supravieţuit
Aplicatii
3. Rezolvati grilele
5. Au capacitate de folosință:
a) toate persoanele;
b) numai persoanele care au împlinit 14 ani;
c) numai persoanele care au împlinit 18 ani.
10. În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață,
aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească (potrivit art. 49 C. civ.),
dacă:
a) a trecut un an de la data ultimelor informații sau indicii despre aceasta;
b) au trecut doi ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în
viață;
c) au trecut patru ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în
viață.
12. Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau
identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească [potrivit art. 50
alin. (3) C. civ.]:
a) dacă au trecut doi ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în
viață;
b) dacă au trecut 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția;
c) fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție.
14. Dacă data morții din hotărârea declarativă de moarte este inexactă, se poate cere:
a) anularea;
b) rectificarea;
c) ratificarea.
15. După anularea hotărârii declarative de moarte, cel declarat mort nu poate cere
înapoierea bunurilor sale de la:
a) dobânditorul de bună-credință printr-un act cu titlu oneros;
b) dobânditorul de rea-credință printr-un act cu titlu oneros;
c) dobânditorul de bună-credință printr-un act cu titlu gratuit.
3.Speţe
Cerinţe:
a) Ce acte de stare civilă i s-au întocmit minorului C?
b) Analizând argumentele pârâtei consideraţi întemeiată cererea acesteia?
c) Consideraţi că minorul avea capacitate de folosinţă? Determinaţi începutul acestei
capacităţi.
d) Ce va hotărî instanţa?
Cerinţe:
a) Stabiliţi care este în speţă perioada de concepţie a minorei.
b) Cum va proceda instanţa de apel?
Cerinţe:
a) Precizaţi modurile prin care poate fi declarată judecătoreşte moartea unei persoane
fizice. Care dintre ele este incidentă în speţă?
b) Ce va decide instanţa?
Cerinţe:
a) În speţă soţul pârâtei B.T. poate fi considerat dispărut? Argumentaţi.
b) Consideraţi întemeiată apărarea pârâtei B.T.?
c) Ce va decide instanţa?
Cerinţe:
a) Consideraţi ca fiind tardivă acţiunea în anulare a hotărârii declarative de moarte?
b) În speţă, acţiunea în anulare poate fi promovată de fiul major al celui declarat
mort?
c) Ce va decide instanţa în legătură cu bunurile dobândite de pârâţi şi ulterior
înstrăinate unor terţi?
Cerinţe:
a) Stabiliţi data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana în cauză era în viaţă.
b) Ce va decide instanţa în privinţa datei morţii?