Comunicarea diagnosticului la pacientul cu afecțiuni medicale grave.

Cât de mult
trebui implicată familia în comunicarea diagnosticului și a planului terapeutic?
Cum procedăm dacă pacientul nu dorește implicarea familiei?
Abilitatea de a comunica este cheia sucesului în toate domeniile, mai ales în sefera medicală,
o realație specială dintre medic și pacient. Comunicarea în practica medicală reprezinta adeseori
numeroase provocări, deoarece enunțarea unui diagnostic este un moment cu un impact
emoțional major. Clinicienii trebuie să împărtășescă veștile triste și neplăcute paciențiilor și
familiilor acestora, iar acceptarea diagnosticului şi adaptarea este primul mare obstacol pe care
pacientul și familia va trebui să-l depășească.Desigur că pacienții reacționează diferit la primirea
acestor informații, dar în majoritate, aceștia sunt cuprinși de frică, vină, durere, furire, teamă și
anxietate care la rândul lor pot afecta starea pacienului și chiar să provoace complicații afecțiuni
pe care deja o are. De asemenea sunt situații în care pacienții și chiar aparținătorii nu vor să
recunoască boală și încep să nege acest fapt, sunt momente inconfortabile și neplăcute pentru
medici, de accea trebuie să se acorde o importanță mare la modul cum și ce se comunică
pacientului deoarece acceptarea diagnosticului și normalizarea stărilor emoționale negative este
condiționată de modul în care acest diagnostic este anunțat de către medic.În pratica medicală
este important să fii empatic deoarece cu ajuturul emapatiei în comunicare medicul înțelege mai
bine prin ce stări trece pacientul încurajundul la exprimare mai deschisă. În plus, ne dăm seama
dacă pacientul este foarte emotiv sau din contra, ca mai apoi să formăm un verdict pe înțelesul
pacientului. Întrucît pacienții sunt diferiți medicul trebui să fie atent ce spune și cel mai importan
cum spune, de aceea trebui de stabilit bine realația dintre medic-pacient menționata în art.25,
cap.IV, a codului de deontologie medicală, pentru a realiza o comunicare eficientă și de a o
aborda la fiecare pacient în parte. Desigur făra a discrimina pacientul în priviința șansele lui de
vindecare, așa cum este menționat în articolul 4, capitolul 1, al codului de deontologie medicală.
Indiferent ce specialist este medicul, acesta trebui să asculte atent pacientul, dar și să-i respecte
propriele păreri și cerințe. Pentru a comunica diagnosticul pacientului medicul trebui să-i asigure
toate condițiile începând de la cofiidențialitatea informații menționată în art.20, cap.III, a
codului de deontologie medicală, păna la o încăpere familială pacientului pentru a purta o
discuție liniștită, fară a fi derajanți de cineva. De accentuat faptul că diagnosticul nu se comunică
în holul spitatului, acest lucru este total lipsit de profesionalitatea. Medicul este responsabil și de
pregătirea psihică și morală a pacientului, înainte de a comunica veștile proaste pacientului
trebuie ca medicul să înțeleagă dacă pacientul percpe gravitatea sitauției și înțelege situația lui
medicală curentă, avănd la baza principul ”Înainte de a spune, întreabă” .În comunicarea
diagnosticului nu trebuie să existe bariera ligvistică, chiar dacă ambii sunt cunoscători de limbă
română, pacientul nu cunoște limbajul de specialitate, astfel medicul trebuie să se exprime în
termenii adecvați și să aducă explicațiile necesare, pentru a fi pe înțelesul pacientului nu se
exclude faptul că uneori ar fi bine venită și prezența unui psiholog. Aflarea diagnosticului este un
adevăr crud pentru un pacient care află că mai are de trăit foarte puțin, pe lănga toate acestea
paciențți doresc să cunoască adevărul. Deși majoritatea pacienților vor să cunoască mai multe
detalii despre boala și situați alor mediacală, medicul obținând anticipat permisiunea, îi respectă
dreptul pacientului de a știi sau în alte cazuri să nu știe, menționat în art. 7 din Legea nr.
46/2003 privind drepturile pacientului. În cazul minorilor comunicare se va face în prezența
părințiilor, evident cu prezența cosențemăntului acestui dacă este să își expun punctul de vedere.
În cazurile în care pacientul nu este de acord cu diagnosticul spus de medic, acesta are tot dreptul
la o altă opinie medicală, menționată în art.11 din Legea nr.46/2003 privind drepturile
pacientului. Totuși chiar dacă în comunicarea diagnosticului mai mult vorbește medicul ,
pacientul trebuie implicat în decizia terapeutică, iar cea mai bună alegere este ca medicul să se
asigure că pacientul a înțeles corect informațiile păna la moment.
De asemena familia pacientul are un rol important în enunțarea diagnosticului și chiar a
planului terapeutic. Diagnosticul este comunicat și familiei doar în cazul în care pacientul își dă
consențemântul, conform art. 18, cap. II , al codului de deontologie medicală. Familie mereu este
bine venită, încurajează și creează o stare de bine pacientului, iar medicul se poate baza pe chiar
și în urmarea tratamentului. Cu toate că familia are un impact pozitiv asupra pacientului, medicul
nu ar trebui să o integreze prea mult, ci atăt căt permite pacientul lui. Evident că sunt cazuri unde
ce apropiați se îngrijorează prea mult pentru pacient și astfel pot chiar să transmită acele emoții
negative și să înrăutațească starea mdicala a pacientului, medicul ar trebui să evite aceste situații
cât de mult posibil. Consider că familia ar trebui implicată în planul teraupeutic, deoarece ea vine
în ajutorul pacientul și îl susține în urmarea tratamentului, iar vindecare acestuia ar fi mai
eficientă și cu suces în ceea ce privește diagnosticul familiar ar trebui să știi ce se întămplă cu
persoana lor dragă și ar trebu pe depiln să cunoască situația medicală, pentru a nu avea așteptări.
Evident că implicare medicul în viața pacientului este interzisă conform art.25(1), din
Legea46/2003 privind drepturile pacientului, doar în cazuri excepționale când acest lucru este
benific pacientulu și desigur cu acordul lui.
În cazurile în care pacientul nu dorește ca familia să cunoască diagnosticul lui, medicul
trebuie să îi respecte alegerea, coform art.22 , din Legea nr.46/2003 privind drepturile
pacientului. Desigur că medicul îl poate convige că acest lucru va fi în benificiului de a învinge
boala. Medicul este obligat să păstreze secretul profesional, conform , art.17, cap. II. din codul
de deontologie medicală, chiar și după deces informațiile nu trebuie divulgate.
În concluzie pot spune că responsabilitea de a comunica diagnosticul îi revine medicului și în
special a celui curant, ce are multă empatie și înțelegre față de pacient.