FIZIOLOGIA

APARATULUI RESPIRATOR
CURSUL 1

1. PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI FUNCŢIONALE

2. VASCULARIZAŢIA

1
GENERALITĂŢI

Respiraţia reprezintă ansamblul fenomenelor fizice, chimice şi

biologice prin care se asigură schimburile de gaze între organism şi mediu,
necesare proceselor de oxidare tisulară.
Respiraţia este asigurată prin activitatea coordonată de deplasare a
aerului prin sistemul de conducte aeriene cu sistemul hemodinamic de
mişcare a sângelui spre capilarele pulmonare.
Ramificaţiile celor două sisteme converg, astfel încât la nivelul
membranei alveolo-capilare cele două fluide în mişcare sunt aproape în
contact, grosimea stratului separator fiind minimă şi perfect adaptată
funcţiei de schimb.
Respiraţia se realizează în 3 etape: pulmonară, sanguină şi tisulară,
cu participarea căilor aeriene şi a plămânilor, pe de o parte, şi a pompei
cardiace, pe de altă parte.

2
GENERALITĂŢI

Sistemul respirator are doi poli:

∙ Polul pulmonar, la nivelul căruia are loc respiraţia externă şi unde se
disting două zone:
1. zona de conducere, nealveolizată, care nu participă la schimburile gazoase,
fiind reprezentată prin cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhiile
principale;
2. zona respiratorie, alveolizată, care este sediul hematozei pulmonare, fiind
reprezentată prin acinii pulmonari, alcătuiţi din bronhiolele respiratorii,
ductele alveolare, sacii alveolari şi alveolele pulmonare.
∙ Polul tisular, la nivelul căruia are loc respiraţia internă cu participarea a
două categorii de procese, fizice şi chimice:
1. schimbul de gaze respiratorii între sânge şi ţesuturi, prin intermediul
lichidului interstiţial;
2. respiraţia internă celulară, cu utilizarea oxigenului şi formarea bioxidului
de carbon, de către celule.
Legătura între cei doi poli o realizează sângele, care este calea de transport a
gazelor respiratorii.
3
APARATUL RESPIRATOR

4
1. PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI FUNCŢIONALE
1. CĂILE RESPIRATORII SUPERIOARE
A. Particularităţi morfologice
Cavitatea nazală Este primul segment al căilor
respiratorii.
Septul nazal desparte cavitatea
nazală în două cavităţi simetrice (fose
nazale), cu direcţie antero-posterioară, sub
baza craniului şi deasupra cavităţii bucale.
Comunică cu exteriorul prin
orificiile narinare şi cu rinofaringele prin
coane.
Anterior, fosele nazale sunt
protejate de piramida nazală care este o
proeminenţă situată pe linia mediană a feţei,
cu rol de a proteja fosele nazale.

5
CAVITATEA NAZALĂ - Particularităţi morfologice

La interior, fosele nazale sunt

acoperite de mucoasa nazală, care are o
structură deosebită în partea superioară
faţă de rest.
În regiunea olfactorie a
mucoasei, situată deasupra cornetului
superior şi în dreptul lamei ciuruite a
etmoidului, sunt celulele senzoriale
olfactive şi celulele de susţinere.

Regiunea respiratorie a mucoasei cavităţii nazale este întinsă, are o bogată

vascularizaţie şi o culoare roşietică. Ea acoperă toţi pereţii cavităţii nazale, cu
excepţia celui superior, unde se află mucoasa olfactivă. Este alcătuită dintr-un
6
epiteliu cilindric ciliat..
FARINGELE - Particularităţi morfologice
Faringele Este un conduct musculo-
membranos, dispus de la baza craniului
până în dreptul vertebrei C8, unde se
continuă cu esofagul.
Are forma unui jgheab deschis
anterior, care se îngustează de sus în jos,
cu lungimea de 15 cm.
Cavitatea faringelui este divizată
în trei etaje şi anume: nasofaringele
(rinofaringele), bucofaringele
(orofaringele) şi laringofaringele.

În structura faringelui se află aponevroza intrafaringiană, muşchii

faringelui şi mucoasa faringelui. La exterior este acoperit de adventiţia
faringelui formată din ţesut conjunctiv lax.

7
FARINGELE - Particularităţi morfologice

La interior, faringele este căptuşit de

mucoasă care are în structura sa un epiteliu cilindric
ciliat la nivelul rinofaringelui şi un epiteliu
pluristratificat pavimentos necheratinizat la nivelul
bucofaringelui şi laringofaringelui.
La exteior, faringle este acoperit de adventiţia
faringelui, care se continuă cu advenţia esofagului.

8
LARINGELE - Particularităţi morfologice
Laringele Este un organ cu dublă funcţie:
conduct aero-vector şi organ al fonaţiei.

Laringele are o formă de

piramidă triunghiulară trunchiată cu baza
în sus.
Baza comunică cu laringo-faringele
printr-un orificiu, numit aditus laringis.

Vârful laringelui se continuă în jos cu

traheea.

Laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi
articulaţii. Asupra cartilajelor acţionează muşchii laringelui (striaţi). La
interior este tapetat cu mucoasă, sub care se găseşte submucoasa. 9
TRAHEEA - Particularităţi morfologice
Traheea Traheea este un organ sub formă de
tub care continuă laringele şi se întinde de la
vertebra C6 până la vertebra toracală T4, unde
se împarte în cele două bronhii.
Are o lungime de 10 – 12 cm şi un
calibru de 1,6 – 2 cm.
Prezintă un segment cervical şi unul
toracal.
În structura traheei se distinge un
schelet fibrocartilaginos, format din 15 – 20
de inele cartilaginoase incomplete posterior.

Cartilajele sunt unite între ele prin ligamente fibroelastice. În partea

posterioară, unde inelele sunt incomplete, există fibre de colagen, elastice şi
fibre musculare netede (muşchiul traheal).
La exterior se află adventiţia formată din ţesut conjunctiv, iar la interior
traheea este acoperită de mucoasă cu epiteliu cilindric ciliat. Tunica mucoasă
10
este bogată în glande.
BRONHII PRINCIPALE - Particularităţi morfologice
Bronhii principale La nivelul vertebrei T4, traheea se împarte
în cele două bronhii principale (dreaptă şi stângă).
Aceste bronhii pătrund în plămân prin
hil, unde se ramifică intrapulmonar, formând
arborele bronşic.
Bronhia dreaptă este aproape verticală,
cea stângă aproape orizontală.
Bronhia stângă este mai lungă (5 cm) faţă
de cea dreaptă (2,5 cm), în schimb bronhia
dreaptă are un calibru mai mare (1,5 cm) faţă de
cea stângă (1 cm). Bronhia stângă este
înconjurată de crosa aortei, cea dreaptă de crosa
marii vene azygos.

Structura bronhiilor principale este asemănătoare traheei, bronhiile

principale fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior (9 – 11 la
stânga, 5 – 7 la dreapta), unite prin ligamente figroelastice.
11
CAILE RESPIRATORII SUPERIOARE -Particularităţi funcţionale
1. Funcţiile respiratorii
Căile respiratorii superioare constituie un sistem de condiţionare a
aerului şi un sistem de conducere a aerului.
Sistemul de condiţionare a aerului de realizează datorită funcţiilor
căilor respiratorii superioare în izotermizarea, purificarea şi umectarea aerului.
Izotermizarea aerului constă în încălzirea aerului atmosferic, dacă
respiraţia se face în mediu rece şi răcirea aerului, dacă respiraţia se face în
mediu cald. Acest lucru este posibil datorită reţelei vasculare venoase bogate şi
mecanismelor vasculare de schimb în contracurent.
Purificarea aerului constă în captarea şi respingerea particulelor
inhalate.
Prezenţa septului nazal şi a cornetelor nazale imprimă aerului inspirat o
curgere turbulentă, astfel încât particulele mai grele, ajung să fie proiectate pe
peretele posterior al mucoasei nazale sau al faringelui, unde sunt fixate de
mucus. Particulele mai mici ajung până în trahee şi bronhii, unde aderă la fel de
mucus.
Mucoasa căilor respiratorii prezintă cili, animaţi de mişcări continue.
Prin deplasarea mucusului, şi odată cu el şi a particulelor aderente, cu viteza
12 de
10–16 mm/min, acestea ajung fie la nivelul faringelui, de unde pot fi
CAILE RESPIRATORII SUPERIOARE -Particularităţi funcţionale

Umectarea aerului se datoreşte stratului de lichid secretat în

permanenţă de către glandele seroase ale mucoasei. Pe cale respiratorie, se pot
pierde zilnic cantităţi de 350 – 500 ml apă, prin evaporare.
Sistemul de conducere a aerului se realizează prin căile respiratorii
superioare şi inferioare, care sunt conducte aeriene ce asigură deplasarea aerului
în ambele sensuri.
Conductele aeriene superioare au o armătură cartilaginoasă dispusă în
potcoavă, închisă posterior printr-o porţiune musculară. Ţesutul conjunctiv
cartilaginos le conferă o rigiditate, care le permite să rămână permeabile în
cazul presiunii crescute intratoracice, din expirul forţat, iar componenta
musculară, prin colabarea adecvată, determită creşterea vitezei de mişcare a
aerului, favorizând eliminarea sa.
2. Funcţiile nerespiratorii
Căile respiratorii superioare participă la olfacţie şi la gustaţie, datorită
receptorilor analizatorilor corespunzători, iar laringele participă la fonaţie.
13
2. PLĂMÂNII
A. Particularităţi morfologice
Plămânii sunt principalele organe ale
respiraţiei.
Sunt doi plămâni (stâng şi drept), situaţi
în cavitatea toracică, fiecare fiind acoperit de
pleura viscerală.
Plămânii au forma unei jumătăţi de con.
Greutatea plămânilor este de 700 g pentru
plămânul drept şi 600 g pentru cel stâng.

Capacitatea totală a plămânilor este de aprox. 6000 cm3 aer.

Consistenţa plămânilor este elastică, buretoasă.
Diametrul vertical este de 22 cm, antero-posterior la bază de
18 – 20 cm, iar transversal la bază de 9 – 10 cm (la plămânul drept
diametrul vertical este mai mic decât la stângul, dar celelalte diametre sunt
mai mari).
14
PLĂMÂNII – Particularităţi morfologice
Faţa externă a plămânilor este convexă
şi vine în raport cu coastele.
Pe această faţă se găsesc şanţuri adânci,
numite scizuri, care împart plămânii în lobi.
Pe faţa externă a plămânului drept se
găsesc două scizuri, una oblică (principală) şi
una orizontală (secundară).
Aceste două sciziuni împart plămânul
drept în trei lobi (superior, mijlociu şi inferior).
Pe faţa externă a plămânului stâng se găseşte o singură scizură (scizura
oblică) care împarte plămânul stâng în doi lobi (superior şi inferior).
Faţa internă este plană şi vine în raport cu organele din mediastin.
Pe această faţă, mai aproape de marginea posterioară a plămânilor, se
află hilul pulmonar, pe unde intră sau ies din plămân vasele, nervii şi bronhia
principală.
Baza plămânilor este concavă şi vine în raport cu diafragma. Vârful
plămânului depăşeşte în sus prima coastă şi vine în raport cu organele 15 de la
baza gâtului.
PLĂMÂNII – Particularităţi morfologice
Organizarea structurală a plămânilor
este determinată de distribuţia arborelui bronşic
intrapulmonar care cuprinde căile respiratorii
de conducere şi o porţiune finală respiratorie,
terminată prin alveole.
Plămânul drept are 3 lobi şi 10
segmente, iar plămânul stâng 2 lobi şi 9-10
segmente.
Lobii sunt unităţi anatomice mari,
alcătuiţi la rândul lor din segmente.
Segmentele sunt unităţi morfologice şi
funcţionale mai mici, alcătuite la rândul lor din
lobuli.
Unitatea morfofuncţională a
plămânului este acinul pulmonar, format din
totalitatea parenchimului tributar unei bronhiole
respiratorii. Acinul este alcătuit din ductele
alveolare, sacii alveolari şi alveolele 16
pulmonare.
PLĂMÂNII – Particularităţi morfologice

17
ARBORELE BRONŞIC – Particularităţi morfologice
Arborele bronşic cuprinde
totalitatea bronhiilor intrapulmonare
rezultate din ramificaţia bronhiilor
extrapulmonare.
Bronhia principală, pătrunzând
în plămân prin hil, se împarte
intrapulmonar la dreapta în trei bronhii
lobare(superioară, mijlocie şi inferioară),
iar la stânga în două bronhii lobare
(superioară şi inferioară).
Bronhiile lobare se divid apoi în
bronhii segmentare care asigură aeraţia
segmentelor bronhopulmonare.
Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare care deservesc
lobulii pulmonari, unităţi morfologice ale plămânului.
Bronhiolele lobulare, se ramifică în bronhiole terminale si bronhiole
respiratorii de la care pleacă ductele alveolare terminale spre sacii alveolari.
Pereţii sacilor alveolari sunt compartimentaţi în alveole pulmonare.18
ARBORELE BRONŞIC – Particularităţi morfologice
Bronhiolele respiratorii, împreună cu
formaţiunile derivate din ele (ductele
alveolare, sacii alveolari şi alveolele
pulmonare) formează acinii pulmonari.

Acinul este
unitatea morfofuncţională
a plămânului.

19
ARBORELE BRONŞIC – Particularităţi morfologice

Structura arborelui bronşic se

modifică şi ea.
Bronhiile lobare au structură
asemănătoare bronhiilor principale.
Bronhiile segmentare au un
schelet cartilaginos, însă cartilajul este
fragmentat (insule de cartilaj).
Bronhiile lobulare şi
respiratorii îşi pierd complet scheletul
cartilaginos.

Bronhiiolele lobulare şi respiratorii au un perete fibroelastic, peste care

sunt dispuse fibre musculare netede, cu dispoziţie circulară.
În pereţii ductelor alveolare întâlnim numai membrana fibroelastică
acoperită de epiteliu. 20
ARBORELE BRONŞIC – Particularităţi morfologice
Alveolele pulmonare au forma
unui poligon, cu perete extrem de subţire,
adaptat schimburilor gazoase.
Există circa 300 milioane de
alveole pentru ambii plămâni, însumând
o suprafaţă de schimb de 70 – 120 m2, în
zona de contact cu capilarele sanguine.
În jurul alveolelor se găseşte o
bogată reţea de capilare perialveolare,
care împreună cu pereţii alveolelor
formează bariera alveolo-capilară, în a
cărei structură menţionăm epiteliul
alveolar, membrana bazală fibroelastică a
alveolelor, membrana bazală a capilarului
şi endoteliul capilar.
La nivelul acestei bariere au loc
schimburile de gaze dintre alveole şi
sânge. 21
MEMBRANA ALVEOLO-CAPILARĂ – Particularităţi morfologice

22
PLĂMÂNII – Particularităţi funcţionale
1. Funcţiile respiratorii
Prin sistemul de conducte aeriene inferioare, care constituie arborele
bronşic, se asigură transportul şi distribuţia gazelor respiratorii, iar prin
membrana alveolo-capilară se realizează schimbul gazos respirator.
2. Funcţiile nerespiratorii
• Apărare nespecifică fizică şi chimică
• Apărare imunologică specifrică
• Metabolică: glucidic, lipidic, protidic
• Depozit
• Filtru
• Cale de administrare a unor substanţe
• Menţinere a echilibrului fluido-coagulant
• Endocrină
• Control al presiunii arteriale pulmonare şi sistemice
• Menţinere a echilibrului hidroelectolitic
• Menţinerea promptă (de 1 – 15 min) a echilibrului acidobazic
• Menţinere a echilibrului termic (mediu cald, febră)
23
3. PLEURA

Fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură.

Pleura prezintă o foiţă parietală, care căptuşeşte pereţii toracelui şi o
foiţă viscerală, care acoperă plămânul pătrunzând şi în scizuri.
Cele două foiţe se continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului
pulmonar şi ligamentului pulmonar, astfel că fiecare plămân are sacul său
pleural propriu.
Suprafaţa pleurală totală este de circa 1 m2. 24
Între cele două foiţe seroase se găseşte un strat foarte fin de lichid
3. PLEURA
Cavitatea pleurală este o cavitate
virtuală.
Pelicula fină de lichid împreună cu
cele două foiţe formează un tot funcţional, care
are un rol important în mecanica respiratorie,
prin ataşarea plămânilor de pereţii cutiei
toracice.
Foiţa parietală este aderentă de pereţii
cutiei toracice.
Vidul pleural dintre cele două foiţe
determină aderarea pleurei viscerale de cea
parietală.
Lichidul pleural existent permite alunecarea foiţelor una pe alta.
Plămânul nu este aderent anatomic de cutia toracică, însă datorită
pleurelor el urmează cu fidelitate mişcările respiratorii ale acesteia.
În raport de fazele respiraţiei, valorile vidului pleural sunt de: –6 până
25
la –8 mmHg, în inspiraţie şi de –2,5 până la –4 mmHg, în expiraţie.
4. CUTIA TORACICĂ – Particularităţi morfologice

Plămânii sunt situaţi în cutia

toracică, formată dintr-un schelet osos şi
muşchi.
Scheletul osos este alcătuit din
segmentul toracal al coloanei vertebrale,
coaste şi stern, articulate între ele.
Musculatura cutiei toracice
cuprinde muşchi proprii – intrinseci şi
muşchi extrinseci.
Cutia toracică este separată de
cavitatea abdominală prin muşchiul
diafragm.
Are forma unui trunchi de con cu baza orientată în jos şi diametrul
transversal mai mare ca cel anteroposterior.
La procesele respiratorii participă primele 7 perechi de coaste –
coastele adevărate – articulate cu sternul prin cartilaje costale proprii şi coastele
VIII– X – coaste false – articulate cu sternul prin intermediul cartilajului26coastei
a VIII-a.
CUTIA TORACICĂ – Particularităţi morfologice

În inspiraţie, coastele
superioare dispuse cu convexitatea
spre exterior şi faţă în faţă, suferă o
mişcare de torsiune şi ridicare.
Prin ridicare are loc creşterea
diametrului transversal al cutiei
toracice.
Datorită inserţiei lor sternale,
ele contribuie la creşterea diametrului
anteroposterior.
Coastele inferioare, care au
curburile dispuse oblic şi în sus,
suferă o mişcare de ridicare, astfel
încât curburile ajung să se privească
faţă în faţă şi determină creşterea
diametrului transversal al cutiei
toracice. 27
CUTIA TORACICĂ – Particularităţi morfologice
Musculatura toracelui, după poziţie, acţiune şi origine se subîmpart în
muşchi intrinseci şi muşchi extrinseci.
1. Muşchii intrinseci sunt muşchi proprii cutiei toracice, cu aceeaşi
origine embrionară şi inervaţie asigurată de nervii intercostali.
Sunt dispuşi în trei straturi: extern – muşchii intercostali externi,
mijlociu – muşchii intercostali interni şi intern – muşchii: subcostali,
transvers al toracelui şi ridicători ai coastelor.
Prin contracţie, împreună cu muşchiul diafragm contribuie la mişcările
cutiei toracice în cursul respiraţiei.
2. Muşchii extrinseci se prind de torace şi pe oasele centurii scapulare şi
ale articulaţiei scapulohumerale, prin care se leagă de torace şi asupra cărora
acţionează.
Prin aşezare, aparţin toracelui, dar prin acţiune şi inervaţie asigurată de
plexul branhial aparţin membrelor superioare.
Muşchii extrinseci sunt pectoralul mare, pectoralul mic şi dinţatul
anterior (mare dinţat).

28
CUTIA TORACICĂ – Particularităţi funcţionale

Cutia toracică participă la ventilaţie prin modificările diametrelor

transvers şi anteroposterior, determinate de mişcările imprimate coastelor,
sternului şi coloanei vertebrale, de către musculatură.
Mişcările principale sunt cele ale coastelor şi sternului, care servesc
ca punct de origine şi de inserţie pentru muşchii respiratori principali.
În inspiraţia normală coloana vertebrală constituie punct fix, pe când
inspiraţia forţată va efectua o mişcare de extensie accentuând orizontalizarea
coastelor şi creşterea suplimentară a volumului cutiei toracice.
În expiraţia forţată, coloana vertebrală va efectua o mişcare de flexie,
proporţională cu profunzimea expiraţiei, contribuind la micşorarea
dimensiunilor cutiei toracice.
Revenirea cutiei toracice, în expiraţie, se datoreşte elasticităţii
cartilajelor costale şi tendinţei de retracţie a plămânului

29
2. VASCULARIZAŢIA
VASCULARIZAŢIA CĂILOR RESPIRATORII SUPERIOARE
Vascularizaţia sanguină
Vascularizaţia sanguină a căilor respiratorii superioare este de tip nutritiv.
Pereţii nasului şi ai cavităţii nazale sunt irigaţi de artere care provin din
artera maxilară, artera facială şi arterele etmoidale anterioare.
Venele duc sângele spre venele superficiale ale feţei, ale vălului palatin şi
ale faringelui şi apoi, spre sinusurile venoase ale durei mater, care în final se
varsă în vena jugulară internă.
Vascularizaţia nasului se caracterizează printr-un sistem bogat de
anastomoze arteriovenoase.
Aceste anastomoze, prin care circulă jumătate din fluxul sanguin nazal,
joacă un rol important în schimburile termice, asemănător anastomozelor
arteriovenoase cutanate.

30
VASCULARIZAŢIA CĂILOR RESPIRATORII SUPERIOARE
Din punct de vedere funcţional, la nivelul nasului s-au descris două
importante mecanisme vasculare de schimb în contracurent.
Unul dintre acestea intervine în mediu rece şi în apă, pentru
încălzirea corpului şi poate menţine prin sistemul de schimb în contracurent
o temperatură adecvată a sângelui prin schimburile între vasele arteriale, care
ajung la vârful nasului prin mucoasa nazală şi venele, prin care sângele este
drenat dinspre vârful nasului expus la rece.
Un al doilea sistem de schimb contracurent este situat la nivelul
reţelei vasculare carotide de la baza craniului, unde sângele răcit, care
părăseşte nasul, vine în apropiere de sângele răcit, care irigă creierul.
În cazul creşterii temperaturii ambiante şi dacă umiditatea scade,
prin evaporarea apei la nivelul vârfului nasului are loc răcirea muscoasei şi a
sângelui, ceea ce determină şi răcirea temperaturii creierului.
În mediu cald, are loc vasoconstricţia venei faciale, ceea ce asigură o
răcire mai mare a sângelui spre reţeaua carotidiată şi întreţinerea unei
temperaturi mai scăzute a creierului.

31
VASCULARIZAŢIA CĂILOR RESPIRATORII SUPERIOARE
Arterele faringelui provin din artera carotidă externă, iar sângele venos este
drenat în vena jugulară internă.
Arterele laringelui provin din artera tiroidiană superioară şi inferioară şi din
artera laringiană superioară şi inferioară. Sângele venos este drenat în vena
jugulară internă.
Vascularizaţia traheei şi bronhiilor principale este asigurată de ramuri din
arterele tiroidiene la nivelul gâtului şi, de ramuri din arterele bronşice, la nivelul
toracelui. Venele, în porţiunea cervicală, se varsă în vena jugulară internă, iar în
porţiunea toracală, în venele azygos.
Vascularizaţia limfatică
Limfaticele cavităţii nazale drenează limfa către ganglionii retrofaringieni
şi paratidieni, şi de aici în ganglionii cervicali regionali.
Limfaticele faringelui conduc limfa către ganglionii retrofaringieni şi
ganglionii cervicali profunzi.
Limfaticele laringelui conduc limfa spre ganglionii regionali: cervicali
profunzi, laringieni şi traheali.
Limfa traheei şi bronhiilor principale ajunge în ganlionii traheobronşici şi
mediastinali. 32
VASCULARIZAŢIA PLĂMÂNULUI
VASCULARIZAŢIA SANGUINĂ
Plămânul este un organ cu o dublă vascularizaţie.
1. nutritivă, care aparţine marii circulaţii sau circulaţiei sistemice, asigurată de
vasele bronşice;
2. funcţională, care formează mica circulaţie sau circulaţia pulmonară, asigurată
de vasele pulmonare.
1. Vascularizaţia nutritivă

Arterele bronşice, ramuri ale aortei descendente toracale, aduc

plămânului sânge oxigenat şi încărcat cu substanţe nutritive pentru arborele
bronşic, parenchimul pulmonar şi arterele pulmonare.
Pătrund în plămân prin hil şi însoţesc arborele bronşic până la nivelul
bronhiolelor terminale, fără a ajunge la zona alveolizată, unde se termină cu
capilarele.
Reţeaua capilară formată se continuă cu două plexuri venoase –
submucos şi peribronşic, între care se găsesc numeroase anastomoze
venovenoase. 33
VASCULARIZAŢIA PLĂMÂNULUI

Sângele venos, încărcat cu CO2, este drenat diferit: din plexul

peribronşic spre vena azygos, în dreapta şi spre vena hemiazygos şi intercostală
superioară, în partea stângă.
Din plexul submucos drenajul se face în cea mai mare parte în venele
pulmonare.
Vascularizaţia nutritivă asigură irigaţia arborelui bronşic, a sistemului
nervos pulmonar, a vaselor limfatice şi a vaselor mari, a septurilor fibroase şi a
pleurelor. Debitul sanguin din arterele bronşice reprezintă circa 1-2% din cel
cardiac.
Între vasele nutritive şi cele funcţionale există un sistem complex de
anastomoze sau şunturi.
S-au descris conexiuni între arterele bronşice şi pulmonare.
Presiunea din teritoriul arterial pulmonar este determinată de debitul
arterial bronşic. Ea nu poate atinge valori mai mari de 20%, chiar dacă
anastamozele bronhopulmonare arteriale sunt foarte numeroase.
34
VASCULARIZAŢIA PLĂMÂNULUI
2. Vascularizaţia funcţională

Începe prin trunchiul arterei pulmonare, care porneşte din ventriculul

drept şi transportă spre plămân sânge încărcat cu CO 2.
După un scurt traiect, aceasta dă două ramuri: artera pulmonară dreaptă
şi artera pulmonară stângă, care pătrund în plămânii respectivi prin hil.
În plămâni, arterele pulmonare se divid în ramuri care însoţesc
ramificaţiile armorelui bronşic până la nivel alveolar, unde formează o reţea
capilară perialveolară, care aparţine funcţional membranei alveolo-capilare.
La acest nivel au loc schimburile gazoase.
Sângele venos este drenat de la reţeaua capilară spre venele pulmonare
(câte două pentru fiecare plămân), care părăsesc plămânul prin hil şi se varsă în
atriul stâng.
Vasele funcţionale, împreună cu bronhiile şi bronhiolele din ţesutul
conjunctiv al plămânului, alcătuiesc pachete vasculobronşice.

35
A. PARTICULARITĂŢILE MORFOLOGICE ALE VASELOR
PULMONARE
Vasele arteriale pulmonare pot fi elastice, musculare şi arteriole.
Arterele elastice au calibru mare (peste 1 mm) şi se întind pe o
distanţă de 20 cm de la emergenţa trunchiului arterei pulmonare.
Peretele arterei pulmonare este de 3 ori mai subţire ca al aortei.
În teritoriul arterelor elastice se găseşte circa 80% din volumul total
al circulaţiei pulmonare.
Suprafaţa de secţiune totală este cuprinsă între 3 – 25 cm.
Au o distensibilitate crescută: în timpul sistolei, peste volumul de
50 ml conţinut în diastolă în arterele pulmonare şi ramurile lor, se adaugă încă
circa 35 ml din debitul sistolic, fără ca presiunea arterială medie să se
modifice.
Arterele musculare au calibru mijlociu (între 1 mm – 100 µm) şi un
perete subţire relativ bogat în fibre musculare netede.
Arteriolele sunt vase de calibru mai mic (între 100 µm – 10 µm) şi cu
un perete muscular gros şi îngust, în care sângele circulă la o presiune relativ
mare, dar este distribuit capilarelor la o presiune mică.
36
PARTICULARITĂŢILE MORFOLOGICE ALE VASELOR
PULMONARE
Se întind pe o distanţă de circa 2 mm, au o suprafaţă totală de secţiune
de 20 – 40 cm2 şi conţin un volum de sânge de numai 3 ml.
Reprezintă zona de rezistenţă maximă la curgere şi de control al
vasomotricităţii pulmonare.
Vasele precapilare în număr de circa 300 milioane se continuă cu
capilarele, fără a fi prevăzute cu sfincterele precapilare.
Au un diametru cuprins între 40 – 20 µm.
Sunt mai bine reprezentate ca în circulaţia sistemică şi cuprind circa
5 ml sânge, care circulă cu o viteză mică, ce scade de la 2 la 0,2 cm/sec,
atingând valori de circa 20 de ori mai mici faţă de cele în sectorul capilar, ceea
ce favorizează schimburile gazoase.
Au un diametru de circa 8 µm. În sectorul capilar pulmonar se află o
cantitate de circa 150 ml sânge.
Reţeaua capilară pulmonară are în ansamblu aspectul unei plase,
cu ochiuri hexagonale sau a unei pelicule de sânge aproape continuă,
limitată prin două membrane fine de fiecare versant alveolar. 37
B. PARTICULARITĂŢILE FUNCŢIONALE ALE CIRCULAŢIEI
PULMONARE
Circulaţia pulmonară este unicul circuit sanguin care primeşte debitul
cardiac în totalitate (5 l/min).
Deplasarea sângelui în circulaţia pulmonară se face la presiuni mult mai
mici, comparativ cu cele din circulaţia sistemică (1/6 din valorile din aortă),
dar, deşi arterele pulmonare sunt scurte, timpul de tranzit nu este diferit de cel
din circulaţia sistemică, datorită suprafeţei capilare enorme.
Vasele pulmonare funcţionează la un regim de joasă presiune determinată
de presiunea scăzută din ventriculul drept în timpul sistolei (25 mmHg),
complianţa mare a sistemului vascular pulmonar şi rezistenţa mică opusă la
curgerea sângelui.
Presiunea arterială pulmonară măsoară valori maxime de 20 – 25 mmHg,
valori minime de 8 – 10 mmHg şi valori medii de circa 15 mmHg.
Presiunea în atriul stâng este de circa 8 mmHg în cursul diastolei, astfel
încât gradientul de presiune în sistemul pulmonar este de circa 7 mmHg,
comparativ cu gradientul de circa 90 mmHg din circulaţia sistemică
Scăderea presională din artera pulmonară spre capilare este relativ mică.
În capilarele pulmonare presiunea medie este de 7 – 10 mmHg. 38
PARTICULARITĂŢILE FUNCŢIONALE ALE CIRCULAŢIEI
PULMONARE
În venele pulmonare scăderea este de 4 – 5 mm Hg apropiată de cea din
atriul stâng din perioada de sistolă care este de 5 – 7 mmHg.
Curgerea sângelui are un caracter pulsatil în arterele pulmonare şi capilare,
datorită lipsei sistemului de sfinctere precapilare.
Deoarece presiunea sângelui din capilarele pulmonare este de 7 – 10 mmHg
şi presiunea coloidosmotică (oncotică) este de 25 mmHg, gradientul de presiune
de 15 – 18 mmHg împiedică filtrarea (trecerea lichidului în interstiţiu pulmonar
şi în alveole).
Volumul sanguin în circulaţia pulmonară este de circa 1 l/unitatea de timp:
volumul sanguin arterial este de 120 – 150 ml la sfârşitul diastolei şi de
170 – 200 ml în sistolă, pe când volumul capilar este mai mic de 200 ml (cu
limite de variaţie între 90 – 240 ml).
În trunchiul arterei pulmonare viteza de circulaţie a sângelui este aceeaşi cu
cea din aortă (circa 40 cm/sec) şi scade rapid, pentru a creşte din nou în venele
pulmonare mari.
Viteza undei pulsului are valoarea de 1-2 m/sec.
39
PARTICULARITĂŢILE FUNCŢIONALE ALE CIRCULAŢIEI
PULMONARE
Rezistenţa vasculară pulmonară se poate calcula pe baza formulei:

RV = (Pi – Pe)/F

în care: RV = rezistenţa vasculară

Pi = presiunea la intrarea în vas
Pe = presiunea la ieşirea din vas
F = fluxul sanguin
Pentru fluxul sanguin de 6 l/min şi (P i – Pe) egale cu
10 mmHg - 5 mmHg. RV = 1,7 mmHg/1 min.
Gravitaţia are un efect relativ marcat asupra circulaţiei pulmonare.
În funcţie de poziţia corpului, datorită gravitaţiei volumul sanguin este
inegal repartizat. În ortostatism, gradientul de presiune creşte de la vârful
plămânilor spre bază, determinând o creştere liniară a fluxului sanguin
pulmonar, din regiunea apicală spre bază.
40
PARTICULARITĂŢILE FUNCŢIONALE ALE CIRCULAŢIEI
PULMONARE
Zonele de flux sanguin pulmonar sunt dependente de diferenţa de
presiune alveolo-arterială-venoasă.
Datorită dispoziţiei în serie a vaselor marii circulaţii, cu cele care aparţin
micii circulaţii, cantitatea de sânge deplasată ritmic de ventriculul stâng în
circulaţia sistemică este egală cu cea propulsată de ventriculul drept în
circulaţia pulmonară.
La nivelul plămânilor pot fi descrise trei zone ale fluxului sanguin
pulmonar:
- zona 1, lipsită de irigaţie, datorită faptului că presiunea alveolară este
superioară presiunii arteriale;
- zona 2, cu circulaţie intermitentă, datorită faptului că presiunea arterială
sistolică este superioară presiunii alveolare, iar presiunea distolică este
inferioară celei alveolare;
- zona 3, cu irigaţie continuă, datorită faptului că presiunea arterială se
menţine superioară presiunii alveolare.

41
VASCULARIZAŢIA PLĂMÂNULUI
VASCULARIZAŢIA LIMFATICĂ
Plămânul este organul dotat cu cea mai abundentă circulaţie limfatică din
organism.
Reţelele de vase limfatice sunt situate la nivelul plămânului periarterial,
perivenos, peribronşic şi intrabronşic, la nivel septal şi la nivelul pleurelor
(viscerală şi parietală).
Limfaticele periferice se află la 1-2 mm de septurile alveolare, fără să
ajungă la membrana alveolo-capilară.
Au un diametru mai mare decât al capilarelor sanguine şi o structură care le
conferă un grad crescut de permeabilitate şi o membrană bazală discontinuă.
Vasele limfatice sunt prevăzute cu valve şi prezintă contracţii ritmice ceea
ce permite generarea unei presiuni de până la 20 – 25 mmHg.
Factorii principali care asigură circulaţia într-un singur sens al limfei sunt
însă mişcările respiratorii şi vidul toracic .

42
 RESPIRAŢIA PULMONARĂ

1. VENTILAŢIA PULMONARĂ
2. SCHIMBURI GAZOASE LA NIVEL
PULMONAR

43
ETAPELE RESPIRAŢIEI
Respiraţia se realizează în trei etape:

1. Pulmonară (externă) cu două faze:

a. mecanică, ventilatorie;
b. fizico-chimică, schimburi gazoase
la nivel pulmonar.
2. Sanguină:
a. transportul sanguin al oxigenului de
la plămân la ţesuturi;
b. transportul sanguin al bioxidului de
carbon de la ţesuturi la plămân.
3. Tisulară (internă):
a. schimburi gazoase la nivel tisular;
b. respiraţia celulară propriu-zisă.

Respiraţia se realizeză datorită

particularităţilor morfologice şi funcţionale
ale căilor respiratorii şi plămânului, 44
pe de o
parte, şi a pompei cardiace, pe de altă parte.
RESPIRAŢIA PULMONARĂ
Respiraţia pulmonară (externă) se realizează în două faze: una
mecanică, ventilatorie, şi alta fizico-chimică, reprezentată de schimburile
gazoase la nivel alveolo-capilar.

1. MECANICA VENTILAŢIEI PULMONARE

Actul complex al respiraţiei începe cu fenomene mecanice de distensie

şi retracţie a cutiei toracice şi a plămânului care împreună formează sistemul
toraco-pulmonar indispensabile ventilaţiei pulmonare ce asigură schimburile
gazoase între mediul extern şi aerul alveolar.

Sistemul toraco-pulmonar este alcătuit din:

1. Organe active, reprezentate de muşchii respiratori;

2. Organe pasive, reprezentate de plămân şi scheletul cutiei toracice.

45
A.MIŞCĂRILE CUTIEI TORACICE
Cutia toracică în ansamblu este o formaţiune relativ rigidă, fermă.
Rigiditatea este conferită de elementele scheletului, ţesutului conjuctiv şi
musculatura pereţilor. Funţional i se disting 2 zone.
Zona superioară este cea mai rigidă din punct de vedere funcţional şi
cuprinde centura scapulară şi primele 5 coaste. Dimensiunile sale se modifică
mai puţin în cursul respiraţiei de repaus, prin variaţia diametrului
anteroposterior.
Zona inferioară este cea mai mobilă din punct de vedere funcţional şi se
întinde de la coasta a V-a, până la coasta a XII-a, coloana vertebrală
corespunzătoare şi zona sternocostală. Dimensiunile sale se modifică mai mult
în cursul respiraţiei de repaus, datorită în special cartilajelor costale, care îi
conferă elasticitate şi muşchiului diafragm care determină modificări ale
diametrului longitudinal şi transversal.
Mişcările respiratorii ale cutiei toracice sunt determinate de muşchii
respiratori şi pot fi apreciate prin modificarea diametrelor.
Pătrunderea şi ieşirea aerului în şi din plămâni are loc în cursul respiraţiilor
de repaus (ventilaţia de repaus), sau în condiţii de inspiraţie sau expiraţie
forţată (ventilaţie forţată). 46
MUŞCHII RESPIRATORI

Grupul de muşchi şi numele

Originea Inserţia Inervaţia Acţiunea
muşchiului

Muşchii inspiratori principali

m. diafragm - porţiunea lombară pe nervul frenic din creşterea diametrului

corpul vertebrelor L1 – L3 plexul cervical longitudinal cu 2 cm,
- porţiunea costală pe
(C3 – C5) creşterea diametrului
ultimele 6 coaste transversal al bazei
- porţiunea sternală pe cutiei toracice
apendicele xifoid

m. intercostali externi pe buza externă a pe buza externă a marginii nervii intercostali creşterea diametrului
marginilor superioare a inferioare a coastei anteroposterior şi
coastelor subiacente supraiacente transversal

m. abductori ai corzilor pe cartilajele ononime ale nervi laringieni deschiderea glotei

vocale (cricoaritenoidieni laringelui inferiori
posteriori) (recurenţi), din
nervul vag

47
MUŞCHII RESPIRATORI

Grupul de muşchi şi
Originea Inserţia Inervaţia Acţiunea
numele muşchiului

Muşchii expiratori

m. intercostali interni pe buza internă a pe buza externă a nervi intercostali scăderea diametrului
marginii superioare a şanţului subcostal de pe anteroposterior şi
coastei subiacente marginea inferioară a transversal
coastei supraiacente

m. adductori ai corzilor pe cartilajele omonime nervi laringieni închiderea glotei

vocale(cricoaritenoidieni ale laringelui inferiori
laterali şi (recurenţi), din
interaritenoidian) nervul vag

48
MUŞCHII RESPIRATORI
Grupul de muşchi şi numele Originea Inserţia Inervaţia Acţiunea
muşchiului

Muşchii inspiratori accesori

m. scaleni: anterior, mijlociu şi pe procesele transversale ale coasta I şi II plexul cervical ridică cutia toracică
posterior vertebrelor C3 – C7

m. dinţaţi:
dinţatul anterior (mare dinţat) pe marginea internă a scapulei pe coastele I – X plexul brahial ridică coastele

dinţatul posterior şi superior procesele spinoase ale ultimele 4 coaste

vertebrelor C7, T1 – T3 nervi intercostali ridică coastele

m. sternocleido-mastoidian pe procesul mastoid al pe stern şi claviculă nervulaccesor ridică toracele

temporalului

m. lungul gâtului pe tuberculul anterior al pe corpurile ultimelor vertebre plexul cervical ridică toracele
atlasului cervicale şi primelor vertebre
toracale

m. pectorali - porţiunea claviculară pe plexul brahial ridică toracele

marele pectoral pe creasta marelui tubercul al claviculă
humerusului - porţiunea sternocostală pe
stern şi cartilajele costale
- porţiunea abdominală pe teaca
marelui drept abdominal
- pe coastele III – V

micul pectoral pe procesul caracoid al plexul brahial ridică coastele

scapului
m. trapez pe claviculă, acromiom şi pe apofizele spinoase ale nervul accesor ridică coastele
spina scapulei vertebrelor cervicale şi toracale
49
MUŞCHII RESPIRATORI

Grupul de muşchi şi numele

Originea Inserţia Inervaţia Acţiunea
muşchiului

Muşchii iexpiratori accesori

m. drept abdominal pe marginea superioară a pe cartilajele coastelor V – nervi intercostali şi coboară coastele
simifizei pubiene VII şi pe apendicele xifoid plexul lombar

m. oblici
oblicul extern pe creasta iliacă a osului pe faţa externă a coastelor idem coboară coastele
coxal, pe pubis şi pe linia albă V – XII

pe creasta iliacă
oblicul intern pe cartilajele costale, pe linia idem coboară coastele
albă şi pe pubis

m. transvers abdominal pe creasta iliacă şi ultimele pe linia albă idem coboară coastele
cartilaje costale

m. pătrat al lombelor pe creasta iliacă pe coasta a XII-a şi procesele plexul lombar coboară coastele
transversale ale primelor
vertebre lombare

m. dinţat posterior şi inferior pe procesele spinoase ale ultimele 4 coaste nervii intercostali coboară coastele
vertebrelor T11 – T12 şi L1 – L2

50
TRAVALIUL RESPIRATOR

În cursul ventilaţiei, muşchii efectuează un lucru mecanic (travaliu)

ventilator (LM), care reprezintă produsul dintre volumul deplasat şi presiunea
exercitată.
Travaliul poate fi exprimat prin relaţia:

LM = V x P

în care: LM = lucrul mecanic

V = volumul şi
P = presiunea

În mod normal, muşchii respiratori efectuează un lucru mecanic ventilator

numai în inspiraţie. Pentru a realiza mărirea de volum a cutiei toracice, prin
contracţie, dezvoltă o forţă care trebuie să egaleze şi să depăşească forţele
opozante sau rezistenţele din cadrul sistemului toraco-pulmonar.

51
DIAMETRELE CUTIEI TORACICE – Diametrul anteroposterior

În timpul ventilaţiei au loc creşteri ale diametrelor cutiei toracice, în

inspiraţie şi revenirea la dimensiunile de repaus, în expiraţie.
Modificările se datoresc în principal contracţiei muşchilor respiratori şi în
mai mică măsură particularităţilor funcţionale ale coloanei vertebrale.
Diametrul anteroposterior creşte în inspiraţie de repaus datorită
mişcărilor de la nivelul articulaţiei coastei I – a cu sternul şi a orizontalizării
coastelor II – VI.
Diametrul anteroposterior creşte în inspiraţie de repaus, prin contracţia
muşchilor intercostali externi şi a muşchilor scaleni, iar manubriul sternal este
împins înainte şi deplasat în sus.
Diametrul anteroposterior creşte în special în jumătatea superioară a cutiei
toracice, prin accentuarea ridicării şi orizontalizării coastelor, ca urmare a
modificării punctului de inserţie fixă pe elementele învecinate cutiei toracice.
În expiraţie forţată, ca urmare a inserţiei mobile a muşchilor expiratori pe
marginile inferioare ale cutiei toracice, rebordurile costale se apropie, ceea ce
va micşora şi diametrul anteroposterior.
52
DIAMETRELE CUTIEI TORACICE – Diametrul transversal

Diametrul transversal se măreşte

în inspiraţie de repaus, datorită unei mişcări
de rotaţie de la nivelul coastelor II – X.
Porţiunea medie a coastelor II – VI,
mai ridicată faţă de capete, asigură creşterea
diametrului prin rotirea lor în jurul unui ax
oblic dispus anteroposterior.
Coastele VII – X se rotesc în jurul
unui ax, care anterior trece prin linia
mediană, iar posterior prin gâturile
coastelor, contribuind la mărirea diametrului
transversal al bazei toracelui.
Coborârea diafragmului în inspiraţie
şi aplatizarea sa, va determina, prin
comprimarea viscerelor abdominale, o
presiune laterală asupra reborturilor costale,
cu creşterea diametrului transversal.
53
DIAMETRELE CUTIEI TORACICE – Diametrul longitudinal

Diametrul longitudinal se
modifică ca urmare a contracţiei şi
relaxării diafragmului.
Creşte în inspiraţie de
repaus cu 1,2 – 1,5 cm şi poate
depăşi chiar 10 cm în inspiraţie
forţată.
Scade în cursul expiraţiei
de repaus, revenind la poziţia
iniţială, ca urmare a relaxării
diafragmului.
Scăderea suplimentară a
diametrului longitudinal în
expiraţie forţată se datoreşte
contracţiei muşchilor abdominali şi
aspiraţiei toracice.
54
TIPURI RESPIRATORII

În funcţie de grupele de muşchi care participă la respiraţie şi

modificările produse asupra poziţiei coastelor şi a diafragmului se
descriu:

1. respiraţia toracică (tipul respirator costal) este determinată în

principal de mişcările musculaturii intercostale, în timp ce diafragmul
urmează pasiv modificările presiunii intratoracice.
Este caracteristică femeilor şi se realizează prin creşterea
diametrelor transversal şi anteroposterior;

2. respiraţia abdominală (tipul respirator abdominal) se datoreşte

excursiilor diafragmului.
Este caracteristică bărbaţilor şi se realizează prin creşterea
diametrului longitudinal.

Tipurile respiratorii se apreciază cu ajutorul unui aparat numit

pneumograf, iar graficul obţinut se numeşte pneumogramă. 55
B. MIŞCĂRILE PLĂMÂNULUI - Expansiunea
Expansiunea plămânului

Expansiunea plămânului se datoreşte prezenţei între foiţele pleurale

a unei cantităţi minime de lichid pleural şi a unei presiuni intrapleurale
negative.
În interiorul cavităţii pleurale, în starea de repaus a plămânilor (în
expiraţie), presiunea este mai mică decât cea atmosferică cu circa 4 mmHg.
În inspiraţie, valoarea presiunii negative interpleurale creşte la
12-18 mmHg.
În procesul ventilaţiei pulmonare, la dilatarea plămânilor în
inspiraţie în acelaşi sens şi concomitent cu presiunea negativă interpleurală,
contribuie şi tracţiunea hidraulică (forţa de adeziune a peliculei foarte fine de
lichid, aflată între cele două foiţe pleurale), prin intermediul căreia acestea
aderă între ele şi efectuează o mişcare de alunecare una pe alta.
Presiunea negativă interpleurală şi forţa de adeziune fac ca cele 2
foiţe pleurale să nu se poată depărta, din care cauză, în inspiraţie, mărirea
diametrului cutiei toracice va atrage după sine foiţa viscerală, care, aderând
intim de plămâni, va produce distensia acestora. 56
MIŞCĂRILE PLĂMÂNULUI - Retracţia

Retracţia plămânului

Forţa de retracţie a plămânului (reculul elastic), elasticitatea cartilajelor

costale şi forţa de gravitaţie asigură revenirea cutiei toracice şi a plămânului la
dimensiunile iniţiale, de la începutul inspiraţiei.
Retracţia plămânului participă la expiraţia de repaus şi se datoreşte în
proporţie de 1/3 elementelor elastice din structura sa şi în rest, în proporţie de
2/3, tensiunii superficiale a surfactantului, care tapetează alveolele.
În inspiraţie, plămânul este destins datorită solidarităţii sale cu pereţii
cutiei toracice prin presiunea negativă intrapleurală, care depăşeşte forţa de
retracţie.
După inspiraţie, plămânul revine la poziţia de expiraţie, datorită forţei
de retracţie a plămânului şi proprietăţilor elastice ale cutiei toracide.

57
PRESIUNEA INTRAPULMONARĂ

Presiunea intrapulmonară şi modificările de volum ale plămânilor

În inspiraţia de repaus, ditalarea plămânilor determină scăderea presiunii

intrapulmonare cu circa 1 mmHg faţă de presiunea atmosferică, ceea ce
determină ca aerul să pătrundă în plămâni.
În inspiraţia forţată, cu glota închisă, vidul intrapulmonar poate să crească
la 100 mmHg.
La sfârşitul inspiraţiei se realizează o egalare a presiunii atmosferice cu
presiunea de la nivelul alveolelor.
În inspiraţie se produce o alungire a cărilor aeriene, începând cu traheea şi
terminând cu canalele alveolare.
În expiraţia de repaus revenirea cutiei toracice la volumul iniţial
comprimă plămânii şi presiunea intrapulmonară devine mai mare decât
cea atmosferică cu circa 1 mmHg, determinând expulzia aerului spre
exterior prin mecanism pur fizic.
În cursul expiraţiei forţate cu glota închisă, presiunea
intrapulmonară poate să crească până la 140 mmHg. 58
EXTENSIBILITATEA PLĂMÂNULUI

Extensibilitatea plămânului şi a toracelui

Plămânul are proprietăţi elastice determinate de fibrele elastice din

ţesutul pulmonar şi de prezenţa surfactantului.
Surfactantul este un amestec lipoproteic secretat de pneumocitele
granulare (tipul II de celule), care intră în alcătuirea epiteliului alveolar.
El se află localizat la suprafaţa lichidului intraalveolar care este o
peliculă foarte fină de lichid ce căptuşeşte alveola, având rol în favorizarea
difuziei gazelor la nivel alveolar.
Surfactantul are rol de a reduce tensiunea superficială a lichidului
intraalveolar de 7–14 ori, împiedicând colabarea alveolelor în timpul expiraţiei.

59
EXTENSIBILITATEA PLĂMÂNULUI
Extensibilitatea plămânului şi a
toracelui este denumită complianţă.
Complianţa pulmonară (C)
este definită ca fiind creşterea
volumului pulmonar (ΔV), exprimat în
litri, pentru fiecare creştere cu o unitate
a presiunii alveolare, exprimată în cm
H2O (P).
(C) = ΔV/ΔP.
Complianţa plămânului
normal, combinată cu a toracelui, este
de circa 0,2 litri pentru o presiune de
1 cm H2O.
Fiecare creştere a presiunii alveolare (sau scăderii presiunii
interpleurale) cu 1 cm H2O determină o creştere a volumului pulmonar cu
circa 200 ml. 60
VENTILAŢIA PULMONARĂ

Ventilaţia pulmonară este un proces fiziologic ce constă în

pătrunderea şi ieşirea aerului din plămâni, prin inspiraţie şi, respectiv,
expiraţie, în vederea menţinerii compoziţiei constante a aerului alveolar.
Aerul intră şi iese din plămâni datorită diferenţei de presiune, ce se
creează între aerul atmosferic şi interiorul plămânilor, ca urmare a variaţiei
de volum a cutiei toracice.
Factorii care contribuie la ventilaţia pulmonară sunt:
1. mişcările de expansiune (inspiraţie) şi retracţie (expiraţie) ale
cutiei toracice;
2. presiunea negativă interpleurală şi tracţiunea hidraulică;
3. elasticitatea plămânilor, care îi conferă posibilitatea de a urma în
mod pasiv pereţii toracelui,
4. elasticitatea toracelui, care îi permite revenirea la forma iniţială,
după ce contracţia muşchilor inspiratori a încetat.

61
AERUL ATMOSFERIC, EXPIRAT ŞI ALVEOLAR
Prin ventilaţia pulmonară, aerul alveolar este în permanenţă primenit,
îmbogăţit în O2 şi sărăcit în CO2.
Componentul Compoziţia procentuală Presiunea parţială în mmHg

aer inspirat aer expirat aer alveolar aer inspirat aer expirat aer alveolar

O2 20,9 16,3 14,2 158,3 116,0 100,0

CO2 0,04 4,5 5,5 0,3 32,0 40,0

N2 79,03 79,7 80,0 596,4 565,0 573,0

H2O 0,50 6,2 6,2 5,7 47,0 47,0

Variaţiile concentraţiei CO2 din aerul alveolar determină modificări

adaptative ale ventilaţiei pulmonare.
Normoventilaţia se realizează în condiţiile unei compoziţii a aerului
alveolar menţinut de ritmul ventilator de repaus (eupnee).
În cazul hiperventilaţiei în aerul alveolar, CO2 scade, iar O2 creşte.
În cazul hipoventilaţiei, modificările sunt inverse.
Ele sunt compensate reflex prin apnee şi bradipnee, în caz de hiperventilaţie
şi respectiv prin polipnee sau tahipnee, în caz de hipoventilaţie. 62
SPAŢIUL MORT

Spaţiul mort reprezintă teritoriul căilor respiratorii care nu participă la

schimbul gazos şi cuprinde spaţiul mort anatomic şi spaţiul mort fiziologic.
a. Spaţiul mort anatomic este teritoriul căilor respiratorii superioare,
la nivelul căruia aerul pendulează.
El măsoară circa 150 ml şi reprezintă circa 30% din volumul curent.
b. Spaţiul mort fiziologic numit şi spaţiu mort funcţional (total)
este format din spaţiul mort anatomic şi spaţiul mort alveolar.
Spaţiul mort alveolar este reprezentat de alveolele aerate, dar
neirigate (nefuncţionale).

În sectorul pulmonar neperfuzat, schimbul gazos nu are loc, iar

compoziţia aerului alveolar este identică cu cea a aerului inspirat.
Spaţiul mort fiziologic creşte în toate situaţiile când sunt afectate
schimburile gazoase alveolare.

63
VENTILAŢIA SPAŢIULUI MORT

Ventilaţia spaţiului mort reprezintă fracţiunea din debitul ventilator care

nu participă la schimbul gazos, deoarece ventilează căile respiratorii şi
alveolele neirigate sau slab irigate.
Se poate exprima prin formula:
VD = VE – VA

în care: VE = debitul ventilator

VA = ventilaţia alveolară/min.
Valorile normale ale VD sunt de 1,5 – 2 l/min în repaus.
Ventilaţia alveolară reprezintă fracţiunea din debitul ventilator care
participă la schimbul gazos.
Se calculează prin formula:
VA = VE – VD

Valorile normale ale VA sunt de 3,5 – 5 l/min.

Se exprimă de obicei în procente faţă de ventilaţia globală:
64
VA / VE = 70 – 80%.
DISTRIBUŢIA AERULUI VENTILAT - MIXICA

În condiţii fiziologice, distribuţia intrapulmonară a aerului inspirat sau

mixica se face inegal, în plămân existând zona unde aerul nu ajunge în alveole
datorită repartiţiei neuniforme la nivelul suprafeţei pleurale, a forţei de
expansiune şi a distensibilităţii inegale a zonelor din parenchimul pulmonar.
În funcţie de extinderea acestor zone se instalează insuficienţa
respiratorie de diferite grade, cu un grad accentuat de neuniformitate a
disribuţiei aerului inspirat şi prelungirea timpului de amestec intrapulmonar
(timpul de mixică) cu consecinţe negative asupra schimbului gazos
alveolo-capilar.
Hipoventilaţia anumitor teritorii duce la hipoxemie arterială relativă
prin alterarea raportului ventilaţie/perfuzie în alveolele hipoventilat.

65
RAPORTUL VENTILAŢIE - PERFUZIE
Se stabileşte între debitul ventilator alveolar (VA) şi debitul circulator din
teritoriul pulmonar, respectiv, cantitatea de aer care ajunge în alveole odată cu
fiecare inspiraţie = 350 ml x 12 rep/min, raportată la valoarea debitului
circulator de 5 l/min.
Raportul ventilaţie/perfuzie optim unei arterializări normale a sângelui
venos este de 0,8 – 1 sau 4/5 – 1.
Valorile raportului depind de mărimea alveolelor, variaţiile regionale ale
presiunii intrapleurale, inegalitatea diametrului căilor respiratorii, influenţa
gravitaţiei asupra circulaţiei pulmonare şi poziţie.
În ortostatism, perfuzia bazală a plămânului este de 8 ori mai mare faţă de
zona apicală.
Teritoriile alveolare în care raportul ventilaţie/perfuzie este crescut
reprezintă spaţiu mort funcţional.
Teritoriile cu un raport ventilaţie/perfuzie scăzut reprezintă „scurtcircuite
funcţionale”.
În ambele situaţii apare hipoxemie arterială.

66