TRATAMENT CONTINUARE

După acordarea primului ajutor cu odihnă, compresie, frig și ridicare, tratamentul leziunii musculare
ischio-jambierii trebuie adaptat gradului de leziune. Tratamentul conservator se bazează pe cunoașterea
fondului biologic al procesului de vindecare a mușchiului. Studiile experimentale au arătat că este
necesară o perioadă scurtă de imobilizare pentru a accelera formarea matricei de țesut de granulație
după leziune. Lungimea imobilizării depinde, totuși, de gradul rănirii și ar trebui optimizată astfel încât
cicatricea să poată suporta forțele de tracțiune care acţionează asupra ei fără a se rerupe. Mobilizarea,
pe de altă parte, este necesară pentru a recăpăta forța inițială a mușchiului și pentru a obține rezultate
finale bune în resorbția cicatricii de țesut conjunctiv și recapilarizarea zonei deteriorate. Un alt scop
important al mobilizării – în special în practica medicală sportivă – este evitarea atrofiei musculare și
pierderea forței și a extensibilității, care rezultă rapid din imobilizarea prelungită.

Rupturile complete care au pierderi ale functiilor muschilor,ar trebui operate,ca și cazurile rezistente la
terapia conservatoare în care, în faza târzie a reparației, cicatricea și aderențele împiedică funcționarea
normală a mușchiului ischio-jambier.

PREVENTIE

Este în general acceptat că creșterea flexibilității unei unități musculare-tendinoase promovează

performanțe mai bune și scade numărul de leziuni. Exercițiile de întindere sunt incluse în mod regulat în
exercițiile de încălzire și răcire; cu toate acestea, constatări contradictorii au fost raportate în literatură.
Mai mulți autori au sugerat că întinderea are un efect benefic asupra prevenirii rănilor.

În schimb, au fost raportate dovezi clinice care sugerează că întinderea înainte de exercițiu nu previne
rănile. Aparent, nu există o prescripție bazată științific pentru exercițiile de întindere și nu pot fi făcute
declarații concludente despre relația dintre întindere și leziuni atletice.Recomandările de extindere sunt
întunecate de concepții greșite și rapoarte de cercetare contradictorii. Considerăm că o parte din aceste
contradicții pot fi explicate luând în considerare tipul de activitate sportivă la care participă o persoană.
Sporturi care implică activități de sărituri și sărituri cu o intensitate mare a ciclurilor de întindere-scurtare
necesită o unitate mușchi-tendon suficient de compatibilă pentru a stoca și elibera cantitatea mare de
energie elastică care aduce beneficii performanței în astfel de sporturi. Dacă participanții la aceste
sporturi au o unitate musculară-tendinoasă insuficientă, cerințele de absorbție și eliberare a energiei pot
depăși rapid capacitatea unității musculare-tendinoase.Acest lucru poate duce la un risc crescut de
rănire a acestei structuri. În consecință, motivul pentru prevenirea accidentărilor în aceste sporturi este
de a crește complianța unității mușchi-tendon.Studii recente au arătat că programele de întindere pot
influența în mod semnificativ vâscozitatea tendonului și îl pot face semnificativ mai conforme, iar atunci
când un sport necesită SSC de intensitate mare, întinderea poate fi importantă pentru prevenirea rănilor.
Această presupunere este în acord cu dovezile clinice științifice disponibile din aceste tipuri de activități
sportive. În schimb, atunci când tipul de activitate sportivă conține SSC de intensitate scăzută sau limitate
(de exemplu, jogging, ciclism și înot), nu este nevoie de o unitate musculară-tendinoasă foarte conformă,
deoarece cea mai mare parte a energiei sale este o consecință a activității active (contractile). ) munca
musculară care trebuie transferată direct (de către tendon) către sistemul articular pentru a genera
mișcare. Prin urmare, întinderea (și astfel încât tendonul să fie mai flexibil) poate să nu fie avantajoasă.

Această presupunere este susținută de literatură, unde există dovezi puternice că întinderea nu are
niciun efect benefic asupra prevenirii accidentărilor în aceste sporturi. Dacă acest punct de vedere este
utilizat atunci când se examinează rezultatele cercetărilor referitoare la întindere și leziuni, motivele
constatărilor contrastante din literatură sunt în multe cazuri rezolvate.

Pentru a preveni rupturi musculare, realizeaza un antrenament de intindere specific sau incorporeaza
intinderile de ischiogambieri in cursul unui antrenament cu greutati, intre seturile de genoflexiuni, cele
de ridicare de ahaltere si cele pentru partea posterioasa a coapsei.

Anumite exercitii care implica ridicarea de greutati, cum ar fi flexiunile anterioare cu haltera sau ridicarea
halterei cu picioarele fixate pot fi considerate cele mai eficiente exercitii pentru protectia
ischiogambierilor datorita actiunii lor combinate de intarire si intindere musculara.

Întinderea înainte de exercițiu și încălzirea adecvată sunt importante în prevenirea leziunilor ischio-
coarbei. O accidentare ușoară sau oboseală anterioară poate crește riscul de rănire.Ruptura mușchilor
ischio-coardei este de obicei parțială și are loc în timpul exercițiului excentric, când mușchiul dezvoltă
tensiune în timp ce se prelungește, dar este posibilă variația mecanismelor de leziune.Diagnosticul
leziunii musculare tipice ischio-coardei se bazează de obicei pe mecanismul de leziune tipic și pe
constatările clinice ale durerii locale și ale pierderii funcției. Diagnosticul de avulsiune în tuberozitatea
ischiatică, cu necesitatea unei imobilizări mai lungi, și o ruptură completă a originii ischio-jambierului, în
care este necesar un tratament operator imediat, reprezintă o provocare pentru medicul curant.Raze X,
ultrasonografia sau imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) pot fi utile în diagnosticul diferențial.