C2 VITAMINE

In 1912, biochimistul polonez Casimir Funk utilizează, pentru prima dată, termenul de vitamină, ȋntr-un articol referitor la
cauzalitatea bolilor carenţiale. Revizuind publicaţiile apărute până la acea vreme despre beri-beri, scorbut şi pelagră, el emite părerea
că toate cele trei afecţiuni se datorează unui deficit de vitamine, considerând că vitaminele sunt necesare ȋn procesul creşterii şi pentru
menţinerea stării de sănătate. Astfel, pentru prima dată ȋn istoria medicinei se stabileşte nu doar conceptul de “boli carenţiale”, dar se
şi dau remedii pentru bolile provocate de lipsa vitaminelor.
Vita, în limba latină, înseamnă viață, iar sufixul -amină este pentru amine; la momentul respectiv, se credea că toate
vitaminele sunt amine; acum însă se știe că nu este așa.
Din anul 1920, se produce o adevărată explozie informaţională, reuşindu-se indentificarea, analiza chimică şi studiul
proprietăţilor terapeutice pentru o gamă largă de vitamine. De asemenea, s-a determinat şi necesarul organismului pentru aceste
substanţe.
Existenţa umană şi adaptarea organismului la acţiunea unor factori externi, la variaţiile mediului ambiant, la perioadele de
suprasolicitare fizică sau psihică sau ȋn timpul stărilor fiziologice deosebite (sarcină, lactaţie, menopauză) sunt dificil sau imposibil de
menţinut atunci când, din compoziţia organismului lipsesc vitaminele sau când ele există ȋn cantităţi insuficiente.
Actualmente, ȋn ȋntreaga lume, se acordă o mare importanţă asigurării unui aport adecvat de vitamine printr-o alimentaţie
echilibrată, aspectul fiind legat de faptul că aceste componente biochimice ale compoziţiei organismului uman au un rol esenţial ȋn
menţinerea şi consolidarea stării sale de sănătate.
Dezechilibrul dintre aportul şi necesarul zilnic de vitamine (ȋn funcţie de vârstă, sex, grad de activitate fizică, stare de sănătate,
perioadă de sarcină sau alăptare) determină profunde modificări dermatologice, metabolice, osoase, nervoase care ȋşi pun amprenta
asupra bunei desfăşurări a reacţiilor şi proceselor vitale pentru funcţionarea optimă a organismului.
Aceste principii biologice acţionează la nivelul tulburărilor metabolice variate ale organismului, remediind, ȋn diferite
proporţii, cauzele generatoare de boli şi normalizând funcţiile dinamice ce permit reconectarea şi readaptarea la mediu. Vitaminele
stimulează posibilităţile organismului uman pe linie de redresare, reechilibrare şi recăpătare a vigorii şi a refacerii capacităţii sale de
efort fizic şi intelectual.
Profilaxia sau curabilitatea maladiilor se datorează, ȋn parte, şi intervenţiei active a vitaminelor ȋn:
 reglarea schimburilor energetice, a cantităţii de apă din ţesuturi şi organe;
 reglarea metabolismelor glucidic, lipidic, proteic;
 reglarea tensiunii arteriale, a funcţiei de reproducere;
 procesul de ȋmbunătăţire a echilibrului sistemului nervos;
 menţinerea acuităţii vizuale, a capacităţii de apărare antiinfecţioasă a organismului, a longevităţii;
 fluidizarea lichidelor articulare cu menţinerea mobilităţii osoase;
 stimularea apetitului; ameliorarea tulburărilor gastrointestinale;
 reducerea sângerărilor, a intensităţii migrenelor, a stărilor de vertij;
 scăderea senzaţiei oboseală, de epuizare fizică şi/sau intelectuală.
Experienţa ȋndelungată care s-a acumulat de-a lungul timpului, dar mai ales ȋn ultimii ani, referitoare la efectele tămăduitoare ale
vitaminelor este astăzi valorificată la un nivel superior. Rezultatele obţinute oferă o bază terapeutică extrem de importantă pentru
refacerea stării de sănătate şi funcţionalitate a omului civilizaţiei contemporane.
In condiţiile de viaţă oferite de civilizaţia modernă, super-industrializată şi tehnologizată, alături de bolile cronice degenerative
au crescut ca incidenţă şi importanţă bolile de nutriţie (diabetul zaharat, obezitatea, hipercolesterolemiile, guta), tulburările
neurovegetative (generate de permanenta modificare şi de suprasolicitarea ritmurilor biologice), precum şi afecţiunile caracterizate
de scăderea capacităţii de efort fizic (obezitate, cardiopatie ischemica, alte afecţiuni cardiace).
In condiţiile modificărilor rapide şi fundamentale ale patologiei umane contemporane, dezvoltarea şi modernizarea modalităţilor
de practicare a vitaminoterapiei combinate cu tratamentele alopate corespunzătoare permit creşterea şanselor de ameliorare a unor
stări patologice, de reducere a perioadelor de convalescenţă ȋn anumite afecţiuni sau de redare a capacităţii de efort fizic şi psihic a
pacienţilor respectivi.

VITAMINE - CONSIDERATII GENERALE

 reprezintă o clasă de substanṭe organice de origine exogenă (alimentară) cu structuri chimice foarte variate;
 sunt absolut necesare organismului uman;
 în cantităṭi foarte mici, asigură creṣterea, dezvoltarea şi funcṭionarea normală a organismului; sunt factori curativi pentru
organism;
 unele vitamine, B1, B2, B6, acidul lipoic, PP acţionează în calitate de coenzime, potenţând acţiunea catalitică a enzimelor
(specificitate de acṭiune);
 unele vitamine, de ex.vitamina C, participă la procesele de oxido-reducere din organism;
 lipsa unor vitamine din alimentaṭie conduce la unele dereglări biochimice asociate cu disfuncṭii metabolice, modificări
structurale la nivelul unor ṭesuturi, imbolnăviri severe şi infertilitate.

1
 SURSE DE VITAMINE
 ca factori alimentari accesorii,vitaminele sunt de origine exogenă; ȋn general, organismul uman NU are capacitatea de a
sintetiza vitaminele necesare ṣi – in consecinţă - este tributar aportului de vitamine prin hrană;
 sursele pot fi:
a. primordialã reprezentată de plante ṣi de produsele acestora;
b. secundară: flora bacteriană din intestinul gros care sintetizeazã anumite vitamine pe care le furnizează organismului

VITAMINE ŞI PROVITAMINE
Organismul uman îṣi procură vitaminele :
• ca atare, sub formă biologic activă
• sub formă de provitamine = precursori ai unor vitamine care dobândesc atributul de vitamine biologic active numai dupã
o prealabilã transformare chimică a lor ȋn organism.
De exemplu: - retinolii sunt provitamine ale vitaminii A
- colecalciferolii sunt provitamine ale vitaminelor D

ACŢIUNI ŞI IMPLICATII ALE VITAMINELOR IN ORGANISMUL UMAN

 Vitaminele A,C,D şi E au un rol important ȋn procesul de creştere osoasă.

 Lipsa vitaminelor A şi E din alimentaţie are ca efect perturbarea funcţiilor glandelor sexuale şi ȋncetinirea dezvoltării masei
musculare (ȋn special, scheletice).
 Senzaţia gustativă este influenţată de vitamina A şi de vitaminele complexului B;
 In funcţionarea normală a ficatului, intervin vitaminele complexului B, vitaminele C şi E. La pacienţii cu ciroză, există o
carenţă accentuată de B1, B2 si C. De accea, pacienţilor cu afecţiuni hepatice li se prescriu – pe langă alte indicaţii dietetice –
şi produse farmaceutice bogate ȋn vitamine.
 Metabolismul grăsimilor este reglat de vitaminele C şi E; deficitele ȋn aceste vitamine cresc concentraţia colesterolului şi
favorizează apariţia sau agravarea procesului de ateroscleroză.
 Echilibrul sistemului nervos este mediat, ȋn parte, de:
- vitamina E care asigură troficitatea şi ȋntreţine vigurozitatea structurală a celulei nervoase;
- vitaminele din complexul B intervin ȋndeosebi ȋn transmiterea influxului nervos;
- vitaminele PP şi C care activează metabolismul celular, asigurând cantitatea de energie necesară activităţilor pe care le implică
sistemul nervos.
 La vârstnici, deficitul de vitamine C,E şi B poate duce la apariţia unor fracturi spontane care imobilizează persoana la pat.
 Din exemplele prezentate se observă necesitatea existenţei vitaminelor ȋn organsim ȋn cantităţile adecvate desfăşurării
activităţilor sale ȋn condiţii optime. Administrate iraţional, ele pot genera tulburări grave ale stării de sănătate.

CARENȚE VITAMINICE
Pentru buna sa funcṭionare, organismul are nevoie de o anumită doză zilnică de vitamine. Insuficienṭa sau lipsa uneia sau
a mai multor vitamine provoacă dezechilibre în funcṭionarea normală a organismului, dezechilibre numite generic carenṭe vitaminice
sau boli prin carenṭă.
Carenṭele vitaminice sunt tulburări fiziologice cauzate de:
• hipovitaminoze = lipsa parṭială a unor vitamine
• avitaminoze = lipsa totală a unor vitamine
Deficitul de vitamine (avitaminoza) s-a observat ȋn:
 dietele dezechilibrate
 dietele de slăbire cu un număr de calorii sub 1100 - 1200 kcal / zi
 asociere cu anumite obiceiuri alimentare
 malabsorbţie
 malnutriţie
 intervenţii chirurgicale ȋn sfera digestivă, inclusiv chirurgia bariatrică
 boli comsumptive
 nutriţie parenterală
 după anumite tratamente medicamentoase (chimioterapie).

Ȋn funcṭie de gradul de carenṭă vitaminică sau de durata ei, la nivelul organismului apar dereglări caracterizate prin simptome
generale ca:
• încetinirea sau oprirea creṣterii organismului;
• leziuni specifice apărute la nivelul tegumetului sau în alte ṭesuturi;
• receptivitate crescută faṭa de infecṭii;
• infertilitate;
• scăderea capacităṭii de efort,oboseală accentuată,astenie,atonie

2
Factorii care genereazã carenṭele vitaminice pot fi:
• de natură exogenă (alimentară) : o alimentaṭie deficitară ȋn vitamine şi provitamine poate fi corectată prin echilibrarea hranei
cu alimentele necesare;
• de natură endogenă:
 defecte de asimilaṭie datorate incapacităṭii organismului de a transforma provitaminele în vitamine;
 defecte de absorbṭie la nivelul intestinului;
 necesităṭile crescute de vitamine din perioadele de creṣtere, graviditate, lactaṭie, efort fizic sau ȋn cazul unor afecţiuni
(anemii,alcoolism cronic);
 boli infecṭioase care implică un aport crescut de vitamine;
 distrugerea florei bacteriene din intestinul gros,datoritã administrării masive de antibiotice;
 efectul antivitaminelor.
Antivitaminele
• sunt analogi structurali ai vitaminelor, adică au o constituṭie chimică asemănătoare acestora;
• acṭionează ca antagoniṣti ai vitaminelor, anihilându-le parṭial sau total acṭiunea ṣi producând simptome similare carenṭei
vitaminice; sunt compusi organici care pot descompune vitaminele, le pot transforma in complexe neabsorbabile sau pot
interfera cu rolurile lor metabolice.
Ex: antivitamina A – lipooxidaza poate oxida atat vitamina A, cat si carotenii producand peroxizi care nu numai ca nu au
activitate vitaminica, dar sunt si compusi toxic pentru organism.
- antivitaminele D exista in unele cereale, antivitaminele E exista in semintele de fasole, iar antivitaminele B1 exista in pesti
marini, moluste, crustacee.
Ĩn elaborarea unor scheme de tratamente cu vitamine, nu trebuie neglijat nici aspectul privind concentratia in antivitamine a unor
surse alimentare.
Ȋn practica medicală, apar carenṭe complexe = policarenṭe care survin ȋn urma unor dezechilibre alimentare (ex.: ȋn regim
hiperglucidic, necesităṭile de vitaminã B1 sunt mult mai mari, în cursul administrării unor medicamente, în infecṭii etc.).

HIPERVITAMINOZELE
 se datoreazã fie unui exces de vitamine, fie unei utilizãri necorespunzãtoare a acestora;
 ele apar rar din cauza unui exces alimentar;
 se pot produce în urma conservãrii unor alimente sau preparate foarte bogate ȋn vitamine sau provitamine (untura de peṣte,
morcovi, ficatul unor peṣti mici) sau ȋn urma unei terapii interne abuzive cu vitamine;
 excesul unei vitamine are adesea consecinṭe ṣi asupra afectului altor vitamine;
 insuficienta vitaminelor scade rezistenta organismului in fata unor diverse maladii, dar si excesele pot conduce la modificari
periculoase pentru organism.

CLASIFICAREA VITAMINELOR

Denumirea vitaminelor implică criterii diferite:

1. Pe baza actiunii lor fiziologice,respectiv, a bolilor carentiale,de exemplu:
• vitamina antirahitică (vitaminele D)
• vitamina antiscorbutică (vitamina C)

2. In ordinea descoperirii cronologice, folosind literele mari ale alfabetului:

• A – A1, A2, A3
• B – B1, B2, B3, B6, B12, B15, B17
• C, C2
• D – D2-D6
• K – K1-K7
Uneori, literele se referă la unele proprietăṭi ale vitaminelor
•vitamina K – “koagulation” ; vitamina H= “ “(piele)
•vitamina PP – “ preventing”

Un criteriu obiectiv de clasificare a vitaminelor îl reprezintã solubilitatea lor si -după acest criteriu- vitaminele se clasifică ȋn:
A. vitamine hidrosolubile- solubile în apă ṣi în mediul apos;
1. complexul “B” de vitamine include:
1. TIAMINA (B1);
2. ACIDUL LIPOIC
3. RIBOFLAVINA (B2)
4. ACIDUL PANTOTENIC (B5)
5. NICOTINAMIDA (B3 sau PP)
6. PIRIDOXINA (B6)
7. BIOTINA

3
8. ACIZII PTROIDILGLUTAMICI (FOLACINA)
9. CORINOIDE (B12)
10. ACIDUL PANGAMIC (B15)
11. MEZOINOZITOLUL
12. ACIDUL PARA-AMINOBENZOIC (PABA)
13. COLINA
2. vitaminele din grupul C – vitamina C = vitamina antiscorbutica
- vitamina P (vitamina permeabilitãţii (C2)

B. vitamine liposolubile sunt insolubile ȋn apã şi solubile ȋn lipide:

1. RETINOLI (vitamina A)
2. CALCIFEROLI (vitamina D)
3. TOCOFEROLI (vitamina E)
4. MENAFTONE (vitamina K)
5. ACIZI GRAŞI ESENTIALI(vitamina F)

COMPLEXUL “B” DE VITAMINE – CARACTERISTICI

• sunt solubile in apa sau în mediul apos;constituie factori de creṣtere pentru microorganisme ṣi organismele tinere
(B12,folacina,B2,colina,PABA);
• acṭioneazã ca activatori stimulând diferite procese metabolice ṣi intervenind în reglarea acestor procese;
• au rol de coenzime, fiind implicate în procese biochimice de mare importanṭã
• majoritatea lor poate fi sintetizatã de cãtre microflora bacterianã din intestinul gros
( B1, B2, B3, PP, B6, B12, PABA).

VITAMINE HIDROSOLUBILE - COMPLEXUL “B”- REPREZENTANȚI

1.VITAMINA B1= TIAMINA = VITAMINA ANTI BERI – BERI

• este denumită ” vitamina stării morale” sau “vitamina performanṭei intelectuale”, datorită efectelor benefice asupra sistemului
nervos şi asupra stării psihice prin intervenṭia directă asupra metabolismului glucidic;
• este esenţială în transmiterea impulsului nervos,în special ȋn sistemul nervos parasimpatic;
Distribuṭie: – plante (leguminoase);
- ṭesuturi animale:muşchiul cardiac, creier, ficat, rinichi, placentă, flora bacteriană;
Roluri:
 favorizează digestia carbohidraţilor;
 are rol în excitabilitatea nervoasă şi stimulează creşterea organismului; este implicata activ in pastrarea integritatii
morfofunctionale a sistemului nervos;
 participa la biosinteza lipidelor necesare constructiei si mentinerii structurilor neuronale si la eliberarea acetil-colinei;
 sub forma sa activă, tiaminpirofosfatul (TPP),participã la decarboxilarea oxidativã a acidului piruvic rezultat prin glicoliză.
TPP este coenzimă pentru α-cetoacid decarboxilaze, α-cetoacid oxidaze, transcetolaze, fosfocetolaze, acil-transferaze.
 are un efect diuretic, fiind un stimulent al apetitului şi al peristaltismului periferic,al automatismului intestinal;
 diminuează durerile postoperatorii;
 asigură funcţionarea în condiţii normale a muşchilor şi cordului.
Dezechilibre cantitative
Insuficienţa in B1 face ca acidul lactic şi acidul piruvic să se acumuleze în sânge şi ţesuturi şi să se elimine în cantităţi mari
prin urină; rezultă cã, în organism, se instaleazã o stare de acidoză cu efecte negative deosebite pentru sistemele nervos şi
cardiovascular,deoarece ele folosesc glucoza ca sursă de energie.
Carenta in B1 stopeaza decarboxilarea acidului piruvic cu formarea acetil-CoA; rezultatul este intreruperea metabolismului
glucidic si furnizarea energiei generate prin degradarea glucozei cu cresterea concentratiei acidului piruvic si cu aparitia starilor de
oboseala, iritabilitate, instabilitate emotionala, crampe musculare, insuficienta cardiaca.
La adult, deficienṭa de B1 poate avea manifestãri:
 psiho-nervoase: astenie cu scăderea capacităţii de efort, insomnie, irascibilitate, reducerea memoriei şi atenṭiei, cefalee, mişcări
necoordonate; ȋn stările mai accentuate, apar semne de nevrite/polinevrite cu parestezii, pareze şi paralizii ale membrelor inferioare;
 cardiovasculare : palpitaţii, tahicardie, aritmie, dispnee de efort, scăderea tensiunii arteriale, insuficienţă cardiacă acută cu edeme;
 digestive : inapetenţă, constipaţie, dureri abdominale difuze permanente pe fondul unui deficit cronic de HCl;
 dereglări de reproducere şi lactaţie; anestrus la femei
Deficitul mare de B1 determină apariţia bolii numite BERI – BERI caracterizată de dereglări grave ale SNC ȋnsoţite de
spasme, convulsii, scăderea rezistenţei la infecţii, nevralgii, agravarea maladiilor psihice, cefalee, insomnii, tahicardie,etc. Ea apare
endemic la populaţiile din Asia, datorită consumului excesiv de orez decorticat.
In populaţiile bogate, unde se consumă preponderent produse rafinate, există forme subclinice de boală denumite şi “beri-
beri occidental” care apar ȋn comunităţile de copii sau de adulţi supuse permanent stresului vieţii moderne.

4
 Aceste forme de boală se manifestă ca fenomene de masă prin: scăderea capacităţii de efort fizic şi intelectual, agravarea
maladiilor psihice de tipul neurasteniilor, scăderea rezistenţei faţă de infecţii, nevralgii, cefalee, insomnii, tahicardie, tulburări gastro-
intestinale etc.
Necesarul de vitaminã B1 creşte în:
 graviditate, alăptare, consum de anticoncepţionale;
 consumul de medicamente antiacide gastrice;
 perioadele de boală ce evoluează cu stări febrile;
 eforturi fizice intense, stres psihic, traume fizice şi psihice;
 alimentaţia bogată ȋn glucide.

2.VITAMINA B2=RIBOFLAVINA
Distribuṭie – plante tinere ṣi seminṭe germinate;
- organisme animale: ficat, rinichi, muṣchiul cardiac;
- produse alimentare: lapte,ouă (gălbenuṣ);
Vitamina B2 este absorbită în partea superioară a intestinului subṭire prin transport activ ṣi este eliberatã în sânge, unde se leagă
de albumine ṣi globuline; se excretă într-un procent de 60-70% prin urină; NU se stochează în organism. In sange, exista vitamina B2
libera si B2 legata de proteinele circulante.
Sistemul de duble legături conjugate dintre atomii de azot notaţi cu 1 şi cu 10 constituie grupa cromoforă care imprimă
vitaminei culoarea galbenă şi are rol esenţial ȋn realizarea funcţiei de coenzimă a acestei vitamine. Ea este stabilă la acţiunea căldurii,
agenţilor oxidanţi şi a acizilor; sub acţiunea luminii, ȋşi pierde solubilitatea ȋn apă şi acţiunea biologică, devenind fluorescentă.
Roluri:
- transformatã în FMN ṣi FAD, ea participă drept coenzime ale unor enzime ce catalizează diverse procese de oxido-reducere
din organism (în special, în lanṭul respirator);
- are rol determinant în fixarea Fe în hemoglobină;
- are rol ȋn metabolismul vitaminelor B6, B12, PP, fosfaţilor;
- stimulează creṣterea organismului şi funcṭia de reproducere;
- intervine ȋn sintezele proteice ce condiţionează o bună dezvoltare somato-ponderală;
- participă la metabolismul glucidelor, lipidelor, proteinelor;
- contribuie la funcṭionarea optimă a sistemului imunitar.
Dezechilibre cantitative
Carenṭa în B2 are o incidenṭă mai scăzută la adulṭi ṣi apare în sarcină, ȋn perioadele de covalescenṭă, ȋn denutriṭia proteică. Ea
este izolata, ea fiind insotita de carenta in tiamina, niacina si proteine.
Cauzele carentei de B2 includ:
 scaderea aportului exogen;
 reducerea absorbtiei intestinale;
 excretia ei crescuta prin urina;
 cresterea degradarii tisulare a B2
In deficitul de B2, apar modificări la nivelul ochiului, tegumentelor şi mucoaselor, scheletului sistemului imunitar; de
asemenea, pot apare tulburări renale, cardiace, pancreatice, anemie macrocitară, crampe musculare, atrofierea testiculelor,
alterarea activităṭii unor glande, tulburări nervoase.
Deficitul de B2 se accentueaza in perioadele de stres fiziologic si in cazul bolilor cronice (TBC, ciroza, boli neoplazice cu
localizare extradigestiva. In tratamentele cu barbiturice, este favorizata oxidarea B 2.
Hipervitaminoza B2 inseamna doze mai mari de 30mg/zi şi include:
• crampe musculare nocturne la nivelul gambelor şi poliurie;
• afectarea utilizării şi metabolismului altor vitamine prin competiţie pentru procesele enzimatice de fosforilare.

3.VITAMINA B3 = VITAMINA PP =NIACINA =VITAMINA ANTIPELAGROASÃ SAU PELAGROPREVENTIVĂ

 Distribuṭie – există în ṭesuturile vegetale ṣi animale (ficatul,rinichiul şi muşchiul sunt cele mai bogate în vitamina PP); din
alimente, ea este absorbita usor la nivelul intestinului si distribuita in organism;
• este sintetizată ṣi de flora bacteriană din intestinul gros, având ca precursor triptofanul;
• ea este convertita in coenzime ale dehidrogenazelor (de tipul NAD redus si oxidat sau NADP redus sau oxidat) din clasa
oxidoreductazelor la nivelul eritrocitelor, rinichiului, creierului si ficatului;
• nicotinamida derivă din acidul nicotinic; ambele substanţe au activitate vitaminică şi poartă denumirea generică de niacină;
• este una dintre cele mai stabile vitamine;
• se metabolizează în ficat, NU formeazã depozite ṣi este excretată prin urină sub forma unor produşi metilaţi ai nicotinamidei.
 Roluri:
• intră în structura unor coenzime NAD +, NADP+ ale unor enzime ce catalizează reacṭii de oxidoreducere din organism;
• intervine în glicoliză, în metabolismul aminoacizilor ṣi al acizilor graṣi;
• scade nivelul colesterolului şi al trigliceridelor;
• este o vitamină esenṭială în sinteza hormonilor sexuali, cortizolului, insulinei;
• intervine în metabolismul normal al ṭesutului cardiovascular şi nervos;
• atenuează tulburările gastro-intestinale; previne şi ameliorează migrenele;
5
• intensifică circulaṭia sanguină ṣi scade tensiunea arterială în crizele de HTA.
Carențele apar ȋn:
• populaṭiile pentru care consumul de porumb este predominant;regimurile vegetariene;carenṭele de B2, B6,
• sindroamele de malabsorbție şi în alcoolismul cronic cand scade absorbția digestivã a vitaminei PP;
• sindromul carcinoid ĩn care aprox. 60% din triptofan este transformat in 5-hidroxitriptaminã, ca urmare a sintezelor ce au loc ĩn
țesutul tumoral;
• afecṭiunile renale cronice, chimioterapie;
• alimentarea parenterală prelungită.
Carenţa ȋn vitamina PP – manifestări:
• iritabilitate, anxietate, lipsă de apetit, diaree, scădere ȋn greutate; mucoasa colonului este infiltrata cu leucocite si se pot observa
ulceratii de dimensiuni mici;
• la nivelul tegumentului, se constata keratinizarea epidermului care se poate disocia de dermul subiacent, ȋnroşirea, ȋntărirea şi uscarea
pielii, ȋn special a părţilor expuse la lumină;
• umflarea şi ȋnroşirea limbii; papilele gustative devin atrofice;
• ĩn SNC si SN periferic, neuronii au o pigmentare sporitã şi un conținut crescut ĩn lipide; nervii periferici pot prezenta o degenerare
a tecii de mielin; pot apare si modificari structurale ale celulelor piramidale din creier.

Deficitul sever ȋn vitamina PP conduce la apariţia bolii numite PELAGRA= boala celor “3D” (dermatită, diaree, demenṭã)
+ anemie macrocitară cu limfopenie, hipoalbuminemie, hiperuricemie.
Simptomele carenṭei severe pot fi grupate astfel :
• semne generale de suferinţă: astenie marcată, apatie, scădere ȋn greutate, subfebrilitate;
• manifestãri cutanate, digestive şi nervoase: tulburări psihice cu stări delirante, insomnie, depresie, agitaṭie, dezorientare, oboseală,
cefalee, amnezie, tulburări de comportament frecvent, apar şi tulburări motorii şi senzoriale ale nervilor periferici.
Hipervitaminoza PP determină tulburări respiratorii, digestive, nervoase, iar nicotinamida este mai toxică decât acidul nicotinic.
 Excesul de acid nicotinic produce:
• vasodilataţie periferică cu prurit intens ȋn jumătatea superioară a corpului;
• stimularea secreţiei gastrice şi a motilităţii intestinale;
• o inhibiţie a sintezei lipidelor, ȋn special, a colesterolului.

4. VITAMINA B5 = ACIDUL PANTOTENIC

Acidul pantotenic poartă acest nume, deoarece este răspândit ȋn aproape toate alimentele, cele mai bogate fiind drojdia, carnea
(ficatul şi rinichii), ouăle, produsele lactate, legumele uscate şi peştele; el poate fi sintetizat şi de flora bacteriană din intestinul gros.
Rol biochimic:
• are un rol important ȋn metabolismul energetic al celulelor, fiind indispensabil degradării glucidelor, lipidelor, acizilor graşi, unor
aminoacizi şi a colesterolului;
• participă la sinteza anumitor hormoni;
• intră ȋn structura CoA, compusul care are rol ȋn :
 metabolismul glucidelor şi lipidelor;
 biosinteza acizilor graşi, sterolilor şi a hormonilor corticosuprarenali;
 metabolismul energetic, la formarea legăturii peptidice etc.
Carenţa ȋn B5:
 este excepţională şi se observă ȋn cazuri de denutriţie importantă sau de denutriţie parenterală (prin perfuzii) selectivă şi
nesuplimentată cu vitamina B5;
 se manifestă prin oboseală, tulburări digestive (greţuri, diaree, apetit scăzut), cutanate (căderea părului, dermatite, ulceraţii),
neurologice (dureri de cap, senzaţii de arsuri la extremităţi); tulburări musculare; atrofia glandelor suprarenale;aceste tulburări
sunt reversibile şi pot fi tratate prin administrarea de vitamină B 5.

5. VITAMINA B6 = PIRIDOXINA
• prezintă o largă răspândire în organismele vegetale ăi animale; flora bacteriană din intestinul gros constituie o sursă de B6
pentru organism;
• sunt bogate ȋn B6: muṣchiul cardiac,ficatul ṣi muṣchiul scheletic,laptele;
• structurã : denumirea generică de vitamina B6 include un numãr de 3 compuṣi derivaṭi de la piridoxină: piridoxol, piridoxal,
piridoxamină; cele 3 forme ale sale sunt usor interconvertibile;
• este hidrosolubila, relativ stabila la cald si in mediul acid, vitamina B6 este excretata prin urina, sub forma unui metabolit
inactiv, numit acid 4-piridoxic;
• rol biochimic: derivatul fosforilat al piridoxalului denumit piridoxal fosfat( PALPO) are rol de coenzimă a unor enzime care
catalizează reacṭii importante din metabolismul aminoacizilor: transaminarea, decarboxilarea, racemizarea; PALPO intervine în
biosinteza hemului ṣi stimulează hematopoieza;
• alcoolul scade absorbtia vitaminei B6.
Hipovitaminoza B6 apare ĩn:
 malabsorbtie si afectiuni digestive cronice;
 terapia TBC cu izoniazida;
6
  cazul contactului organismului cu antagonisti naturali ai B6 sau cu substante care formeaza complexe cu B6 si o elimina
urinar;
 erori innascute de metabolism.
 Carenṭa ȋn B6 produce:
- dermatite, scăderea concentraṭiei de hemaglobină,anemii severe, hipercolesterolemie;
- hipercolesterolemie;
- diminuarea ritmului de creṣtere;
- anemie, prin deficit de delta-aminolevuliniv sintetaza, implicata in sinteza hemului;
- convulsii asociate cu tulburări profunde ale SNC;
- scaderea capacitatii antiinfectioase, ca umare a scaderii sintezei de anticorpi;
- alterarea integritatii morfofunctionale a SN (scade sinteza de GABA, de dopamina, de serotonina, scade sinteza sfingolipidelor;
- creṣterea ȋn greutate a unor organe (ficat, rinichi, suprarenale);
- aparitia unor leziuni cutaneo-mucoase asemanatoare celor din pelagra;
- scaderea sintezei unor hormoni si unele tulburari in sinteza acizilor nucleici.
 Ea afecteazã:
 metabolismul aminoacizilor, deoarece PALPO este coenzima enzimelor in peste 40 de reactii biochimice la care participa
aminoacizii;
 metabolismul glucidelor : PALPO intra in constitutia enzimelor ce catalizeaza degradarea glicogenului muscular si hepatic;
deficitul de B6 explica, in parte, slabiciunea musculara si tulburarile de mers;
 metabolismul lipidelor – B6 este implicata in transformarea acidului linoleic in acid arahidonic si scade colesterolemia;
 metabolismul vitaminelor, deoarece B6 favorizeaza absorbtia B12;
 metabolismul hidromineral: B6 intervine in mentinerea echilibrului concentratiilor Na+ si K+ si faciliteaza diureza, mai ales
in sarcina.
 Unele tuberculostatice acţionează ca antivitamine B6 şi determină nevrite periferice şi anemie.

5. BIOTINA (VITAMINA H). BIOCITINA. COENZIMA R.

• este larg răspândită ȋn microorganisme, drojdii, organisme animale şi vegetale;
• predomină cantitativ ȋn ficat şi rinichi;
• acţionează ca vitamină pentru om şi organismele superioare şi ca factor de creştere pentru microorganisme;
• rol biochimic: este coenzimă pentru enzimele ce catalizează reacţiile cu transfer al grupei carboxil, reacţiile de carboxilare şi de
decarboxilare a cetoacizilor şi reacţiile cu transferul radicalilor cu un atom de carbon.
• carenţa apare rar şi are ca simptome: dermatite, leziunile cutanate, dermatoza seboreică, mişcări insuficient coordonate.
• hipervitaminoza: administrarea prelungită poate conduce la o antagonizare a factorilor lipotropi cu producerea steatozei hepatice.

6. ACIZII PTEROILGLUTAMICI (FOLACINA)

• există ȋn plantele verzi care-i pot sintetiza;
• la om, sunt sintetizate de flora bacteriană din intestinul gros, iar ficatul este organul cel mai bogat ȋn folacină;
• acidul folic acţionează ca vitamină pentru om şi organismele superioare şi ca factor de creştere pentru microorganisme;
• derivaţii lui - acidul dihidrofolic, FH2 şi acidul tetrahidrofolic, FH4 - sunt coenzime.
FH4 participă la diferite reacţii de biosinteză ca: formarea radicalilor CH3; biosinteza bazelor azotate; biosinteza nucleotidelor, acizilor
nucleici, proteinelor, hemului.
• derivaţii acidului folic intervin ȋn:
→ producerea eritrocitelor normale de către măduva osoasă;
→ prevenirea anemiei;
→ stimularea diviziunii celulare şi a funcţiei de reproducere.

7. VITAMINA B12=CIANCOBALAMINA. FACTOR ANTIPERNICIOS

• există numai în organismul animal şi în unele microorganisme;
• ṭesuturile animale bogate în B12 sunt ficatul, rinichii, cordul şi suprarenalele;
• microorganismele din intestinul gros reprezintă o sursă de vitamina B 12 pentru organismul uman.
• are o structură ȋnrudită cu cea a hemului: cuprinde un nucleu tetrapirolic care complexează ioni de cobalt, de unde şi denumirea de
ciancobalamină.
Vitamina B12 îndeplineṣte rolul de vitamină antipernicioasă pentru om ṣi este factor de creṣtere pentru microorganisme. Ȋn
organism,vitamina B12 se găseṣte predominant sub formã de coenzimă B 12; conṭine cobalt în structură.

Rolul biochimic al vitaminei B12 :

• rolurile sunt îndeplinite de coenzima B12;
• are un spectru larg de acṭiune,intervenind în:
• reacṭiile de metilare si carboxilare; este coenzima unor mutaze;
• utilizarea aminoacizilor;
• stimularea gluconeogenezei;
• biosinteza hemului;
7
• stimularea metabolismului proteinelor şi lipidelor;
• favorizarea diviziunii celulare ṣi menṭinerea integrităṭii celulei;
• favorizează procesul de hematopoeză, prevenind anemia.
Carenṭa în B12 determină o anemie foarte gravă numitã anemie pernicioasã şi demielinizări ale SN şi ȋntârzieri ȋn creştere a
organismelor tinere;
→ efectele carenţei ȋn B12 şi instalarea anemiei pernicioase pot fi consecinţa unor defecte de absorbţie. Absorbţia acestei vitamine
este condiţionată de existenţa unei glicoproteine eliberate de mucoasa gastrică ce formează cu cobalaminele un complex denumit
“factor intrinsec”; absenţa lui sau starea sa denaturată sunt cauzele primare ale anemiei pernicioase.
Hipervitaminoza B12 determină poliglobulie şi stări alergice.
În absenṭa B12, se sintetizează celule imature numite megaloblaṣti care pierd apoi nucleii ṣi apar celule mari,deformate numite
macrocite.În aceste condiṭii, globulele roṣii ȋşi pierd capacitatea de a lega O 2 ṣi de a-l transporta la ṭesuturi, reapariṭia hematiilor
normale fiind mult mai micã decât a macrocitelor.

GRUPUL “C” DE VITAMINE

1. ACIDUL ASCORBIC. VITAMINA ANTISCORBUTICÃ
 Distribuṭie:
- există în plantele verzi, ȋn legume ṣi, în special, în citrice;
- existã în toate ṭesuturile ṣi lichidele organismului; predominã în glandele suprarenale,hipofizã,corpul galben.
Pentru organismul uman, este necesar un aport zilnic de 30 mg de vitaminã C din alimente. Excesul de vitaminã C NU se
acumulează în organism, ci se elimină prin urină. Ea există ca stereozimer L sub formă redusă şi oxidată,dar numai forma redusă
prezintă activitate biologică.
Din alimentele consumate, vitamina C este absorbită relativ rapid prin mucoasa tubului digestiv; aproximativ 20% din cantitatea
ingerată este eliminată pe cale intestinală. Reducerea absorbţiei intestinale a vitaminei C se ȋntâlneşte ȋndeosebi ȋn steatoree, etilism
cronic, administrarea prelungită de antibiotice, calmante, cortizon sau aspirină.
Vitamina C are un rol benefic ȋn alergii, apărare imună, stări de stres, iar efectul ei ȋn terapia cancerului este oarecum
controversat. Creşterea necesarului de vitamină C apare ȋn cazul infecţiilor, arsurilor extinse, neoplaziilor, intervenţiilor chirurgicale,
gravidităţii, lactaţiei, expunerii ȋndelungate la frig, bolilor reumatoide, fumatului, consumului excesiv de alcool.
 Rol biochimic.Carenṭã
Caracterul ei reducător stã la baza participării vitaminei C la procesele de oxidoreducere celulară. Vitamina C are rol esenṭial
în:
• biosinteza glicozaminoglicanilor din substanṭa fundamentală a ṭesutului conjunctiv, în formarea fibrelor de colagen;
• formarea ṭesutului osos şi funcṭionarea normală a eritoblaṣtilor;
• biosinteza hormonilor sexuali,având rol în procesele reproducere;
• are acṭiune antitoxică;
• mărirea rezistenṭei organismului la infecṭii;
• transportul si depozitarea Fe;
• coagularea sângelui, prevenirea sau atenuarea infecṭiilor;
• creşterea mobilităţii macrofagelor şi a capacităţii lor de fagocitoză;
• elaborarea sistemului complement şi a interferonului;
• biosinteza acizilor biliari;
• metabolizarea normală a unor aminoacizi, compuşi aromatici, acizi graşi;
• formarea 17-cetosteroizilor şi a hormonilor medulosuprarenalei – adrenalina;
• hidroxilarea prolinei şi lisinei din structura colagenului şi la hidroxilările ce au loc ȋn biosinteza colesterolului, adrenalinei,
serotoninei;
• facilitarea absorbţiei intestinale a acizilor folici, a calciului şi fierului;
• captarea radicalilor liberi (superoxid, oxigen) asigurând protecţia organismului faţă de speciile chimice reactive.
Iniţial, deficitul ȋn acid ascorbic se reflectă doar prin scăderea ascorbinemiei, la care se adaugă scăderea concentraţiei
vitaminei C din leucocite şi reducerea excreţiei urinare a sa şi a metaboliţilor sai.
Precarenţa şi hipovitaminoza C sunt foarte răspândite primăvara, la copii.
 Carenţa ȋn vitamina C conduce la:
• instalarea anemiei, ca urmare a reducerii absorbţiei fierului la nivelul mucoasei intestinale
• diminuarea sintezei noradrenalinei, apărând hipotensiunea, astenia, slăbiciunea musculară, tendinţele depresive;
• scăderea rezistenţei la infecţii;
• instalarea senzaţiei de lipsă de aer – vitamina C diminuează concentraţia serică a histaminei, substanţă cu acţiune bronhoconstrictoare;
• reducerea apetitului;
• diminuarea mobilităţii osteoarticulare.
Carenṭa gravă în vitamina C determină aparṭia SCORBUTULUI în organismul uman. Scorbutul se caracterizează prin:
• sângerări ale pielii şi gingiilor;
• formarea de glicozaminoglicani cu structură anormală;
• afectarea sintezei de colagen şi a structurii fibrelor de colagen care devin mai usor degradabile; ca urmare, este afectată integritatea
morfofuncţională a ţesutului conjunctiv şi apar dezorganizarea structurilor osoase, reducerea posibilităţii de vindecare corespunzătoare

8
a plăgilor şi arsurilor, creşterea fragilităţii vaselor mici. Această fragilitate vasculară explică tendinţa la hemoragii care este cu atât
mai evidentă, cu cât deficitul acidului ascorbic este mai accentuat.
• alterări în procesul de formare a oaselor ṣi dinṭilor care capătă un caracter spongios.
Simptomele scorbutului sunt anulate prin administrarea de vitamină C.

2. BIOFLAVONOIDE (VITAMINA P). VITAMINA C2. FACTORII PERMEABILITATII.

CITRINA

Citrina este un factor independent, dar care ȋnsoţeşte vitamina C, cu efecte favorabile asupra fragilităţii capilarelor şi a permeabilităţii
lor crescute. Bioflavonoidele sunt compuşi de origine vegetală ce aparţin clasei flavonelor.
Rol biochimic:
• stimulează biosinteza adrenalinei;
• are acţiune farmacodinamică, creşte tonusul cardiac, scade tensiunea arterială;
• asigură permeabilitatea vaselor sanguine şi rezistenţa lor la rupere;
• are rol ȋn reacţiile de oxidoreducere, ca transportor de H +;
• acţiunea ei este corelată cu cea a vitaminei C, pentru care este un factor de “protecţie”; este implicată ȋn sistemul redox acid
ascorbic/acid dehidroascorbic.
Carenţa ȋn bioflavonoide determină:
• fragilitatea vaselor sanguine;
• tulburări ale permeabilităţii vaselor sanguine;
• hemoragii locale.

B. VITAMINE LIPOSOLUBILE
 Caracteristici comune:
 din punct de vedere structural, sunt derivati izoprenici;
 sunt prezente ȋn alimentele grase;
 sunt absorbite ȋn tubul digestiv, odată cu lipidele; de aceea, unele tulburări ale metabolismului lipidic vor afecta absorbţia
vitaminelor liposolubile;
 pot fi depozitate la nivelul ficatului, apărând manifestări toxice ale hipervitaminozelor (A,D).

1. RETINOLII (PROVITAMINELE ŞI VITAMINELE A)

Vitamina A se formează în organism din provitamine denumite carotine sau caroteni care sunt de origine vegetală. Plantele
NU sintetizează retinoli. Ei există ȋn special ȋn morcovi, sunt notaţi α,β,γ şi diferă ȋntre ei prin detalii structurale şi prin randamentul
cu care se transformă ȋn vitaminele A, cel mai mare randament avându-l β-carotenul.
Structură: atât carotenii, cât ṣi retinolii conṭin în structura lor un ciclu β-IONONĂ,ciclu indispensabil pentru activitatea
vitaminei. Βeta-carotenul are 2 cicluri β-IONONĂ.
Vitamina A există sub 3 forme: A1 – retinol şi A2 – retinal si A3 – acid retinoic.
Retinolii se găsesc se găsesc în ficat, ṭesut adipos, corp galben, testicule, produse lactate, gălbenuṣ de ou. In mucoasa
intestinală, sub acţiunea unei dioxigenaze (carotenaza), a lipidelor, a bilei, din beta-caroten rezultă 2 molecule de retinal care se pot
oxida la acid retinoic care este eficient ȋn procesul de creştere a organismului, dar nu şi ȋn procesul vederii sau ȋn reproducere.
Vitaminele A provenite din caroteni sunt absorbite prin peretele intestinal, trecute în sânge ṣi depozitate preferenṭial în ficat
ṣi retină. Vitamina A circulă în plasmă legată de o proteină transportoare specifică numită retinol-binding protein (RBP) sau
prealbumină. Prezenṭa lor în retină este corelată cu rolul esenṭial în biochimia procesului vizual.
Absorbtia vitaminei A este facilitata de prezenta lipidelor in cantitati adecvate, de un aport cantitativ si calitativ de proteine,
de un aport corespunzator de aminoacizi.

 Rol biochimic si fiziologic. Carenṭã

• stimulează procesul de creṣtere;
• previn apariṭia unor leziuni ale ṭesutului epitelial, keratinizarea epidermei ṣi a mucoaselor;
• scad riscul de cancer;
• intervin în biosinteza glicozaminoglicanilor (acidul retinoic);
• asigură funcṭionarea normală a aparatului genital, spermatogeneza ṣi reproducerea normală,prevenind avorturile;
• stimulează organismele hematopoetice;
• au acṭiune antiinfecṭioasă;
• conferă rezistenṭă organismului;
• intervin în funcṭionarea normală a ochiului, respectiv în biochimia procesului vizual.
 Carenṭa în retinoli poate fi:
• consecinṭa unei alimentaṭii sărace în provitamine;
• urmarea unui deficit de absorbṭie a provitaminelor, respectiv a vitaminelor;
• consecinţa unui defect de asimilaṭie.
 Efecte carenṭiale:

9
• încetarea creṣterii, pierderea în greutate;
• lezarea şi keratinizarea epiteliilor; scade elasticitatea pielii;
• leziuni ale oaselor ṣi epiteliilor gingivale;
• tulburări gastrointestinale;
• xeroftalmie : modificări degenerative ale ochiului, uscarea conjunctivitei, sclerozarea corneei, orbire;
• keratomalacie : tumefierea, sclerozarea ṣi distrucṭia corneei;
• hemeralopie : incapacitatea ochiului de a se adapta ṣi de a percepe la întuneric; scade acuitatea vizuala la lumina crepusculara;
• tulburări ale aparatului genital : degenerarea epiteliului testicular, avorturi, fecunditate redusă, ciclu prelungit ṣi fără ovulaṭie.
Hipovitaminoza A duce la xeroftalmie, keratomalacie, alterări la nivelul dinţilor (ei ȋşi modifică structura, iar conţinutul ȋn dentină
scade);
- scade apararea antiinfectioasa a mucoasei traheobronsice;
- scade elasticitatea tesuturilor moi si este afectata dezvoltarea normala a tesutului osos cu stoparea cresterii organismului;
- se diminueaza secretia hormonilor sexuali;
- corectia hipovitaminozei A necesita si un aport crescut de calciu, din cauza reducerii stocurilor sale prin calciuria determinata
de deficitul retinolic; efecte deosebite in hipovitaminoza A au vitaminele C, D, E si din complexul B.
Hipervitaminoza A determină: intoxicaṭii, xantomatoze; hipercalcemie; tulburări ale sistemului osos.

2. CALCIFEROLII (PROVITAMINELE SI VITAMINELE D). VITAMINA ANTIRAHITICÃ

 sunt răspândite sub formă de provitamine numite STEROLI;
 predomină în lapte, piele, se depozitează în special în ficat, piele, glande suprarenale, rinichi, ulei de peṣte,drojdie de bere;
 există 5 vitamine D : D2-D6, cea mai importantă pentru organism fiind D3 numită colecalciferol şi reprezentând forma ei
naturală; sub acṭiunea radiaṭiilor UV,colesterolul se transformă în 7-dehidrocolesterol ṣi apoi în calciferol;
 in organism, provitaminele D suferă o serie de transformări şi trec ȋn vitaminele corespunzătoare, după care sunt absorbite la
nivelul intestinului subţire, ȋn prezenţa lipidelor şi a bilei.
 Rol biochimic. Carenṭã
• previn ṣi vindecă rahitismul;
• măresc permeabilitatea mucoasei intestinale pentru ionii de Ca 2+ ṣi acṭionează ca factori de reglare a Ca2+ din organism;
• asigură menṭinerea în raporturi constante a ionilor de Ca2+ si PO43- prin stimularea absorbṭiei Ca2+ în intestin şi a reabsorbṭiei renale
a fosfaṭilor;
• intervin în procesul de osteogeneză,determinând osificarea normală;
• stimulează glicogeneza hepatică si musculară;
• favorizează secreṭia hormonilor hipofizari;
• influenṭează metabolismul acidului citric care concură la efectul antirahitic.
 Carenṭa în vitamina D:
 Perturbă homeostazia fosforului şi calciului ale căror concentraţii serice se reduc.
 Determină apariţia leziunilor osoase, atunci când este accentuată sau severa – la copii apare rahitismul, iar la adulţi,
osteomalacie şi osteoporoză.
 Osteoporoza – oasele devin spongioase; ea avansează cu vârsta, mai ales la femei şi, cu cât este mai avansată, cu atât
cresc riscul şi frecvenţa fracturilor spontane.
Rahitismul este caracterizat prin:
• acumularea de ţesut osteoid (materie necalcificată);
• se exprimă clinic prin manifestări hipocalcemice – contracturi musculare, uneori spasm glotic, convulsii generalizate, întârzieri în
creştere şi modificări osoase caracteristice = îngroşarea extremităţilor distale ale antebraţelor şi gambelor, curbări ale oaselor lungi,
deformări ale toracelui (torace în carenă), deformări craniene, aplatizare occipitală, abdomen destins de volum datorită lipsei de tonus
muscular. Scade fosforul plasmatic şi creşte fosfataza alcalină;
• atunci când rahitismul e mai avansat, apare o lărgire a extremităţilor cubitusului şi radiusului, prin umflarea cartilajului de conjugare,
diminuarea opacităţii osoase şi deformarea prin încurburarea curburilor.
 Osteomalacia = calcifierea incompletã a oaselor ṣi deformarea acestora duce la osteomalacie; în osteomalacie se constată
existenţa unui grad redus de mineralizare osoasă, lărgirea spaţiilor intervertebrale, creşterea fibrozei locale, prezenţa unui număr
foarte mare de osteoblaşti şi foarte mic de osteoclaşti. Cele mai afectate sunt oasele lungi şi pelvisul, cele mai puţin lezate fiind
coloana vertebrală şi calota craniană. Osteomalacia se manifestă prin dureri la nivelul membrelor inferioare, cât şi prin fenomene
algice în partea inferioară a toracelui. Pot surveni deformări ale coloanei cu cifoscolioză la bătrâni, iar la tineri deformarea oaselor
pelviene şi chiar fracturi.

 Carenṭa în vitamina D se datorează:

• deficitului de provitamine sau de calciferoli din hrană;
• lipsei de expunere la lumina solară: expunerea insuficientă la soare apare la persoanele greu deplasabile sau care preferă evitarea
contactului cu lumina solară din motive de boală sau dacă expunerea la soare le induce stări de disconfort, cefalee;
• absorbṭiei intestinale defectuoase a calciferolilor ṣi provitaminelor: capacitatea de absorbţie poate fi limitată în condiţiile existenţei
unui sindrom de malabsorbţie (ex: postgastrectomie, insuficienţă pancreatică cronică, icter mecanic etc).

10
  inactivării hepatice crescute şi eliminării excesive pin urină: creşterea eliminării sale renale sau a produşilor săi activi de
metabolism apare în sindromul nefrotic când proteinuria existentă antrenează şi pierderea proteinelor transportoare ale
substanţelor menţionate.

 Hipovitaminoza D determină:
• creşterea activităţii enzimatice a fosfatazei alcaline izoenzima osoasă, cu eliberarea consecutivă a fosfatului din compuşii organici;
• tetanie datorită scăderii accentuate a calcemiei;
• iritabilitate nervoasă;
• dereglări ȋn ciclicitatea sexuală.

 Hipervitaminoza D se caracterizează prin:

• efecte toxice asociate cu mobilizarea calciului din oase;
• creṣterea calcemiei şi fosfatemiei;
• depunerea excesivă a calciului ȋn unele ţesuturi şi organe; de aici, rezultă litiaza renală, calcifierea pereţilor arteriali cu consecinţele
sale (cardiopatie ischemică, arteriopatia obstructivă a membrelor inferioare, ateroscleroza cerebrală),limitarea mobilităţii articulare.

3. TOCOFEROLI (VITAMINA E = VITAMINA STERILITÃȚII)

• sunt de origine excusiv vegetală;
• există în majoritatea plantelor cu frunze verzi,în uleiuri vegetale (de grâu,de porumb);
• există sub forma a 7 vitamere, dar cel mai important pentru activitatea biologică este α-tocoferolul;
• absorbṭia tocoferolilor se face la nivelul intestinului subṭire ṣi este facilitată de prezenṭa acizilor biliari.

 Rol biochimic.Carenṭã
• intervin în funcṭia de reproducere,prevenind sterilitatea,de unde ṣi denumirea de vitamine ale sterilitãṭii;
• manifestă o activitate antioxidantă, prevenind peroxidarea acizilor graṣi polinesaturaṭi, retinolii ṣi carotenii contra oxidării şi formarea
de radicali liberi care afectează fragilitatea eritrocitelor;
• intervin în controlul vitezei de biosinteză a ADN şi favorizează sinteza cromatinei;
• protejează anumite enzime care participã la procesul de respiraṭie celulară;
• participă la reglarea consumului de oxigen în ṭesutul muscular;
• măresc rezistenţa organismului faţă de infecţii;
• previn anemia şi procesele maligne;
• intervin ȋn metabolismul seleniului,

 Carenṭa în tocoferoli determinã:

• tulburări ale funcṭiei de reproducere; degenerări testiculare; pierderea mobilităţii spermatozoizilor; scăderea fecunditãṭii; avorturi;
encefalopatii; tulburări vasculare; anemii hemolitice; distrofii musculare acute.
 Hipervitaminoza E
Cantităţile de până la 100mg/zi nu sunt toxice; cantităţile mai mari determină tulburări ale ciclului menstrual, involuţia
ovarelor, afecţiuni nervoase, dureri ale membrelor inferioare. Administrarea ei timp ȋndelungat poate duce la fenomene toxice ca
urmare a acumulării ei – ex: azoospermia, la bărbaţi.

4. FITOCHINONE. VITAMINE K. MENAFTONE. VITAMINA COAGULÃRII. VITAMINA ANTIHEMORAGICĂ

Distribuṭie: - sunt sintetizate de cãtre pereṭii verzi ai plantelor;

- la om, sunt sintetizate de cãtre flora bacterianã din intestinul gros; absorbţia ei se face concomitent cu cea a lipidelor;
orice perturbare a absorbţiei lipidelor determină carenţă de vitamina K.

 Rol biochimic.Carenṭã
• au rol fundamental în coagularea sângelui;
• participă, ca şi cofactor, la sinteza hepatică a unora dintre factorii coagulării (protrombina, factorii VII, IX,X); nivelul ei scăzut
determinã creṣterea timpului de coagulare a sângelui,conducând la fenomene hemoragice;
• intervin în biosinteza proteinelor,probabil ca efectori alosterici ṣi în biosinteza ARN-ului mesager necesar biosintezei protrombinei;
• carenṭa în vitamina K determinã perturbãri în procesul de coagulare a sângelui,hemoragii.

 Cauzele carenṭei pot fi:

• malabsorbṭie, datorită unei cantităṭi mici de săruri biliare;
• tulburări gastrointestinale însoṭite de defecte de absorbṭie a lipidelor;
• modificarea sau distrugerea florei bacteriene din intestinul gros, în urma administrării masive de antibiotice.
Vitamina K se administrează ȋn boli hepatice, infecṭii, intoxicaṭii sau dupã intervenṭii chirurgicale, în scopul stimulãrii sintezei
protrombinei necesare coagulãrii normale a sângelui.

11
 Terapia cu vitamina K determină reversibilitatea proceselor patologice; doze excesive pot determina creşterea bilirubinei,
afecţiuni pulmonare, cardiace. De menţionat, că vitamina K naturală nu este toxică.
Ea participă la reacţii de oxido-reducere celulară sub forma coenzimei Q oxidate numită ubichinonă care este un component de bază
al lanţului respirator.

Hipervitaminoza K:
In afara posibilităţii apariţiei hipercoagulabilităţii, vitaminele K naturale sunt, practic, lipsite de toxicitate; ȋn schimb,
vitaminele K sintetice pot produce simptome de intoxicare (depresia respiraţiei, cianoză, convulsii, vărsături, anemie).

5. VITAMINELE F. ACIZII GRAŞI ESENȚIALI (AGE)

• sunt de origine vegetală: plante verzi, uleiuri vegetale. Acidul linoleic şi linolenic sunt de origine exclusiv vegetală şi trebuie
obligatoriu procuraţi prin hrană. Acidul arahidonic poate fi sintetizat, ȋn organismul animal, dar din acizii linoleic şi linolenic ca
precursori.
• vitaminele F includ – acidul linoleic = C18/Δ 9,12
- acidul linolenic = C18/Δ 9,12,15
- acidul arahidonic = C20/Δ 5,8,11,14
AGE sunt componente ale fosfolipidelor ṣi ale altor lipide structurale din membranele ṣi particulele subcelulare.În carenṭa de
AGE capacitatea organelor ṣi ṭesuturilor de a sintetiza fosfolipidele este mult scãzută, cu multiple implicaṭii metabolice.
Organismele ȋn creştere şi ţesuturile ȋn continuă proliferare (pielea, spermatocitele, cartilajele) manifestă o mare sensibilitate
faţă de aportul şi carenţa de AGE. Sunt importanti pentru sportivi si culturisti; administrati corect (raportat la greutatea corporala),
cresc cu 40-60% rezistenta organismului la efort, contribuie la dezvoltarea musculaturii si permit antrenamente mai dese, fara riscul
de supraantrenare.
 Rol biochimic.Carenṭă
• asigură creṣterea ṣi dezvoltarea normală a organismului;
• sustin sistemele cardiovascular, reproducator,imunitar si nervos;
• determină o ovulaţie normală;
• previn dermatitele şi uscarea pielii;
• sunt precursori ai prostaglandinelor;
• au rol antiinflamator;
• directioneaza hormonii catre celulele tinta;
• mentin functionarea corecta a rinichilor;
• previn formarea trombilor;
• regleaza reflexele autonome si transmiterea impulsurilor nervoase.
 Carenṭa în AGE determină:
• lipsa de vitalitate la copii sau nou-născuţi;
• ȋncetarea creşterii;
• fragilitatea capilarelor;
• diminuarea capacităṭii de reproducere;
• vasoconstrictie, hipertensiune arteriala, obezitate, dislipidemii.
Procesati industrial, ca margarina, favorizeaza aparitia aterosclerozei si perturba metabolismul lipoproteinelor in ficat.

SCURT ISTORIC

Boala beri-beri cauzata de lipsa de B1, a fost descrisa in China cu 2600 de ani iCr.
Scorbutul = deficit de vitamina C ; descris in papirusul Ebers – 1500 iCr.
Hipocrate din Kos a subliniat in lucrarile sale rolul terapeutic al diverselor produse nutritive; de ex: el a remarcat efectul
favorabil al consumului de ficat (bogat in vitamina A) in cecitatea nocturna = lipsa vizibilitatii pe timp de noapte datorata
carentei de vitamina A.
Istoria medicinei populare consemneaza ca fiind de o mare valoare terapeutica produsele apicole = mierea si polenul, datorita
continutului lor crescut in vitamine.
Apiterapia dateaza din vremuri imemoriale ale istoriei umane – in cea mai veche carte din India, “Rig-veda” scrisa intre anii
3000-2000iCr, mierea si proprietatile ei sunt pomenite de mai multe ori.
Pe una dintre tablitele sumeriene descoperite la Nippur, in Irak, este reprezentata o reteta medicala a acelor timpuri, in care
mierea si polenul erau ingredientele de baza ale produsului farmaceutic realizat (2100-2000 iCr.).
La egipteni, albina era considerata simbolul regalitatii, iar in traditiile islamice, mierea si polenul erau considerate remedii de
prim-rang in foarte multe maladii ale vremii.
Pentru amerindieni, produsele apicole erau articole nelipsite din ritualurile religioase si medicale.
Si civilizatia antica elena a evoluat in spiritul credintei ca mierea si polenul sunt alimente cu proprietati energizante deosebite,
dar si mijloace terapeutice de prim-rang.
Pelagra = boala data de carenta in vitamina PP = a fost descrisa pt prima data in Spania sec al XVII.

12
 Cel mai important studiu al vitaminoterapiei la om a fost facut de amiralul Takaki, in 1900, el fiind director general al marinei
japoneze. Intre 1878 si 1883, beri-beri devenise o boala devastatoare. La marinari, avea o incidenta de 323,5%. Ei consumau
in special orez decorticat + vegetale si mici cantitati de peste. Experimentul lui a constat in faptul ca a trimis un echipaj caruia
i-a modificat dieta introducand orez normal, carne si lapte iar rezultatul a fost eradicarea bolii beri-beri. Asta, in conditiile in
care, anterior, in randul unui echipaj cu traseu si misiune asemanatoare, se inregistrase un nr de 25 de decese, ca urmare a
consumului excesiv de orez decorticat.
Cercetatorii norvegieni Holst si Frolich (1907) au indus in mod experimental scorbutul la cobai prin administrarea unei diete
potrivite scopului, dupa care au vindecat boala adaugand alimentatiei produse bogate in vitamina C.
In 1913, Mc Collum si David au relatat ca sobolanii inceteaza sa mai creasca daca li se dau diete sintetice, dar ca dezvoltarea
lor este reluata in momentul in care se adauga unt sau galbenus de ou (bogate in vitaminele A si D).

C2 HORMONI

 Sistemul endocrin include glande speciale ale căror celule secretă reglatori chimici, denumiţi hormoni; acestia sunt eliberaţi în
mediul intern al organismului (sânge, limfă), şi işi exercită controlul asupra metabolismului şi dezvoltării organismului.
 Glandele sunt de 2 tipuri:
a) Exocrine – elimină produşii de secreţie la nivelul unor suprafeţe interne sau externe ale organismului
b) Endocrine (cu secreţie internă) – elimină hormonii secretaţi în mediul intern al organismului (sange, limfă).
Ansamblul glandelor endocrine formează un sistem unitar – sistemul endocrin - alcătuit din:
– Hipofiza (adenohipofiza şi neurohipofiza)
– epifiza
– tiroida
– paratiroidele
– timusul
– pancreasul endocrin
– glandele suprarenale (cortexul=CSR si medulara=MSR)
– glandele sexuale (testicule sau ovare)
– placenta.

CONSIDERATII GENERALE

1. In 1904, Starling şi Bayliss au definit hormonul ca fiind “o substanta chimica elaborata de o celula sau de un grup
de celule specializate (celule endocrine), si transportata prin sistemul circulator la o celula tinta care raspunde
printr-o modificare a functiei sale”.
2. Definitia a fost extinsa, cu includerea aspectului functional al transferului informatiei. Hormonul este “un mesager
primar care duce informatia la celulele senzor (care percep modificarile din mediu) la celulele tinta (care raspund
la modificari)”.
CARACTERISTICI GENERALE
 sunt substanţe cu structuri chimice foarte variate;
 sunt elaboraţi şi secretaţi de glandele endocrine;
 au rol de control şi reglare a diferitelor procese metabolice, fiziologice (accelerează sau inhibă aceste procese); alaturi
de vitamine si enzime, si hormonii sunt biomolecule cu rol reglator in organism;
 au acţiune la distanţă;
 prezintă o strictă specificitate a acţiunii biologice (nici un hormon nu poate fi înlocuit total de un altul);
 au activitate biologică înaltă (sunt suficiente cantităţi mici pentru exercitarea activităţii)
 în concentraţii mici, acţionează ca mesageri chimici, fiind transportaţi pe cale sanguină sau limfatică la anumite organe
şi tesuturi asupra cărora îşi exercită acţiunea specifică;
 acţionează prin efecte de stimulare sau inhibiţie, asigurând reglarea şi coordonarea activităţii biochimice şi fiziologice
prin intermediul organelor efectoare.
Secreţia lor se află sub dependenţa SNC, fiind factori de reglare ai acestuia, iar reglarea hormonală este strâns corelată cu
reglarea nervoasă, formând o unitate funcţională integrată neurohormonală.
Hipersecretia si hiposecretia diferitilor hormoni sunt procese reciproc conditionate. Ele pot induce modificari severe in
functionarea normala a organismului.
Prin functiile pe care le indeplinesc, hormonii controleaza viteza si sensul de desfasurare a proceselor metabolice,
influentand direct activitatea specifica a complexelor enzimatice.
Astfel, intervin in: desfasurarea metabolismului glucidelor, lipidelor, proteinelor, echilibrului hidromineral, in mecanismul de reglare
si autocontrol hormonal.
Prin modul de actiune si prin mecanismul intim prin care isi exercita influenta, sunt considerati biocatalizatori endogeni,
avand proprietatile catalizatorilor, si anume:
 actioneaza in cantitati mici,
 maresc viteza de reactie,
 nu modifica echilibrul termodinamic al reactiilor biologice,
13
  se regasesc aproape integral dupa desfasurarea procesului catalizat.

CLASIFICAREA HORMONILOR
1. FUNCTIE DE NATURA CHIMICA SI GLANDA SECRETOARE):

Natura chimică Denumire generică Glanda secretoare

1.Hormoni derivaţi de la aminoacizi

1. Iodotiroidina (T3, T4) Tiroida
2. Adrenalina / epinefrina Medulosuprarenale
3. Noradrenalina / norepinefrina Medulosuprarenale
4. Melatonina Epifiza

2. Hormoni peptidici, polipeptididici si proteici

1. Factori de eliberare (RF) si inhibitori (IF) Hipotalamus
2. Hormoni glandulotropi hipofizari Adenohipofiza
3. Somatotropina /hormonul somatotrop/ Adenohipofiza
hormonul de crestere (STH sau GH)
4. Ocitocina sau oxitocina Neurohipofiza si hipotalamus
5. Vasopresina Neurohipofiza si hipotalamus 6.
Calcitonina Tiroida si paratiroide
7. Parathormonul (PTH) Paratiroidele
8. Insulina Pancreasul endocrin
9.Glucagonul Pancreasul endocrin

3. Hormoni steroizi
1. Corticosteroizi 1.1. Glucocorticosteroizi (cortizolul) Corticosuprarenala
1.2. Mineralocorticosteroizi (aldosteronul)
2. Hormoni sexuali 2.1. Masculini (androgeni) - testosteronul Testiculul
2.2. Feminini:
2.2.1.Estrogeni (estradiolul si estrona) Ovar (folicul)
2.2.2.Gestageni (progesteronul)
Ovar (corpul galben)
2. Dupa locul de sinteza si actiune, hormonii pot fi:
A. endocrini sunt sintetizati de glandele endocrine si sunt transportati de fluxul sanguin la celulele tinta asupra carora actioneaza –
ex: insulina produsa de pancreas actioneaza asupra celulelor tinta din alte tesuturi.

B. paracrini – sintetizati si secretati de o celula, actioneaza asupra celulelor invecinate, fara a ajunge in fluxul sanguin – ex:
somatostatina produsa de celulele D din pancreas, actioneaza asupra celulelor alfa si beta invecinate care secreta insulina si glucagon.
Semnalul paracrin, mediat de neurotransmitatori, are rol in transmiterea impulsului nervos de la o celula nervoasa la alta sau de la o
celula nervoasa la una musculara (inducand sau inhiband contractia musculara).

C. autocrini, sintetizati de o celula din spatiul extracelular, actioneaza ca mesageri pentru celula care i-a produs – ex: tromboxanul
produs de trombocit actioneaza chiar asupra trombocitului.
Multi factori de crestere actioneaza autocrin. Celulele din culturi celulare secreta adesea factori de crestere care stimuleaza
propria lor crestere si proliferare.
Semnalizarea autocrina este proprie celulelor tumorale, multe dintre ele producand si eliberand factori de crestere in cantitate
mare, factori care stimuleaza necontrolat propria proliferare ca si proliferarea celulelor adiacente netumorale. Acest proces poate duce
la formarea unei mase tumorale.

3. Dupa modul de actiune asupra fluxului de energie metabolica, exista:

A. hormoni de depozit ce activeaza sistemele implicate in depozitarea energiei metabolice cum se intampla in glicogeneza,
lipogeneza si, intr-un anumit sens, in sinteza proteica. Ex: insulina.
B. hormoni de mobilizare a energiei metabolice ce regleaza viteza de degradare a glicogenului, a TG sau a aminoacizilor.
Ex: glucagonul, catecolaminele, cortizolul, somatotropina.

14
 4. Dupa solubilitate, pot fi:
A. Hormoni liposolubili (steroizi, tiroidieni): ei actioneaza prin intermediul receptorilor intracelulari citoplasmatici sau
nucleari. Ex: prostaglandinele actioneaza paracrin prin intermediul receptorilor membranari.
Ei circula in sange liberi sau legati de proteine transportoare specifice numite proteine de legare (hormon binding protein).
B. Hormoni hidrosolubili (insulina, glucagonul, adrenalina, histamina) actioneaza prin intermediul receptorilor
membranari, situati la suprafata celulelor. Legarea hormonilor la receptorii specifici, initiaza in interiorul celulei reactii
care modifica functia celulei respective; ei circula liber in sange.

PROHORMONI
 Anumiti hormoni sunt sintetizati si secretati ca atare (catecolaminele, aldosteronul, estradiolul, T 3), altii sunt sintetizati
si pastrati in glanda respectiva intr-o forma inactiva de prohormon sau prehormon. Din aceste forme inactive se
elibereaza hormonul activ, de cele mai multe ori prin proteoliza limitata, dupa activarea extracelulara a peptidazelor.
Activarea se produce pentru unii din ei in glanda producatoare (preproinsulina se activeaza in pancreas,
preproparathormonul in paratiroide).
 Alti hormoni sunt activati in forme active in tesuturile periferice; ex: hormonul tiroidian T4 se transforma in forma activa
T3 in tesuturile tinta, pe cand angiotensinogenul se transforma in angiotensina II in sange tesutul tinta pentru angiotensina
II fiind cortexul suprarenalelor.

 La nivelul unor tesuturi, organismul produce alte substante cu activitati hormonale (hormoni tisulari).
 Ei actioneaza la locul de producere.
 Sunt produsi de celule răspandite in diferite tesuturi:
– celulele tractului gastrointestinal (secreta gastrina, secretina)
– celulele cromafine intestinale (serotonina – regulator al funcţiei intestinale)
– celule ale ţesutului conjunctiv (heparina, histamina)
– celulele rinichilor, veziculelor seminale (prostaglandins)

Axa hipotalamohipofizară

 Sistemul endocrin se caracterizează printr-o organizare ierarhică în cadrul căreia hormonii acţionează asupra unor
organe ţintă primare, secundare şi finale.
 Sistemul endocrin se află sub dependenţa SNC, fiind controlat de hipotalamus.
Controlul se realizează prin producerea în cantităţi extrem de mici a unor substanţe chimice de natură peptidică cu
caracter hormonal, denumite factori de eliberare hipotalamici (RF). Ei funcţionează ca activatori specifici pentru stimularea
secreţiei unui anumit tip de hormon hipofizar.
 De asemenea, hipotalamusul elibereaza si factori inhibitori (IF) ai secretiei unor hormoni hipofizari.
 Sub influenta unor impulsuri nervoase specifice, hipotalamusul actioneaza asupra adenohipofizei - tinta primara,
deoarece intervine in reglarea activitatii altor glande endocrine.
 Adenohipofiza produce hormoni glandulotropi, care sunt deversati in sange si stimuleaza activitatea unor glande
considerate tinta secundara.
 Aceste glande elibereaza si secreta hormoni specifici care actioneaza asupra organelor “tinta finala” modificandu-le
functia.
 Intre diferitele glande endocrine exista o stransa interdependenta functionala, si astfel hormonii axei
hipotalamohipofizare induc o reglare in cascada.

15
 Controlul neuroendocrin
Impuls nervos

Hipotalamus

Hormoni reglatori (RF, IF)

Hipofiza
Oxitocina
Tinta Hipofiza anterioara (adenohipofiza) posterioara
Vasopresina
primara (neurohipofiza)
Hormoni
tropi TSH ACTH FSH LH PRL GH MSH
hipofizari

Tinta Cortico
secundara Tiroida suprarenale
Testicole / ovare

estrogeni

Hormoni tiroxina cortico- testosteron

specifici steroizi gestageni

Tinta Muschi, ficat, Tesuturi sexuale Glande Oase Piele

finala alte tesuturi accesorii mamare

REGLAREA SECRETIEI ENDOCRINE

Mentinerea constanta a concentratiei hormonilor in sange se face prin:

A. Bioritm: bioritmurile sunt oscilatii periodice, neintamplatoare, autointretinute, ce se manifesta permanent prin cicluri ce
se succed la intervale relativ constante cu secretii minime sau maxime pentru hormonul respectiv.
Ex: - pentru adrenalina, secretia maxima se produce in cursul zilei;
- pentru cortizol, eliberarea sa este dependenta de ritmul diurn al ACTH – secretia maxima de cortizol se produce
dimineata, inainte de trezirea din somn.

B. Reglare neurogena presupune existenta unor traductori neuroendocrini cum ar fi hipotalamusul, medulosuprarenala,
epifiza care pot transforma informatia nervoasa, codificata electric prin potentiale de actiune, in mesaj hormonal.

C. Reglare prin conexiune inversa care poate fi pozitiva sau negativa.

Intre diferitele glande endocrine exista o stransa interdependenta functionala, astfel hormonii axei
hipotalamohipofizare induc o reglare in cascada.
Secretia hormonilor adenohipofizari este reglata prin mecanismul de tip feed-back, determinat de concentratia in sange
la un moment dat a hormonilor secretati de glanda tinta secundara.
Sinteza si secretia de hormoni a altor glande:
 paratiroidele (parathormonul -PTH)
 pancreasul endocrin (insulina si glucagonul)
 medulosuprarenala (adrenalina si noradrenalina sau epinefrina si norepinefrina)
nu se afla sub controlul direct al adenohipofizei.
Secretia hormonilor acestor glande poate fi reglata de concentratia sanguina a diferitilor metaboliti specifici, adica o
reglare prin conexiune inversa.
Acest tip de reglare functioneaza pe principiul cibernetic al sistemelor cu bucla de reactie.
Exista:
1. feed-backul hormonal : modificarea concentratiei sanguine a unui hormon modifica secretia endocrina a acelui hormon;
dupa lungimea buclei reglatoare se disting:
a. feed-back scurt – modificarea nivelului sanguin influenteaza direct activitatea glandei care secreta acel hormon;
b. feed-back lung – in care modificarea nivelului sanguin al unui hormon influenteaza activtatea unei alte glande care, prin
secretia ei, influenteaza activitatea glandei care a secretat hormonul.

16
 Controlul prin feed-back negativ este folosit, in special, intre sistemul hipotalamohipofizar si glanda producatoare de hormon.
Un hormon produs de hipotalamus stimuleaza sinteza si eliberarea de catre hipofiza anterioara a unui hormon care, la randul lui,
stimuleaza sinteza si eliberarea unui hormon de catre glanda tinta secundara.
Concentratii crescute ale hormonilor in sange inhiba sistemul hipotalamohipofizar prin scaderea sintezei hormonului
hipotalamic, in timp ce concentratii scazute activeaza sistemul prin activarea sintezei hormonului hipotalamic.
O trasatura specifica a acestui sistem hipotalamo-hipofizar este aceea ca hormonul hipofizar poate inhiba propria sa sinteza.
Reglarea prin feed-back negativ : cresterea secretiei de STH inhiba celulele somatotrope adenohipofizare si structurile
hipotalamice secretoare de hormoni reglatori STH-RH si stimuleaza celulele secretoare de STH-IH.
Nivelul circulant al STH este variabil; varful fiziologic al ritmului nictemeral apare noaptea, in primele ore de somn profund.
Pe variatii dictate nictemeral se suprapun varfuri oscilante, ce dau secretiei de STH un caracter pulsatil.
Hipoglicemia, cresterea concentratiei aminoacizilor circulanti, noradrenalina, dopamina sunt factori stimulatori ai secretiei
de STH. Cresterea concentratiei de acizi grasi liberi, cortizolul inhiba secretia de STH.

2. Feed-backul nehormonal in care modificarea unor constante biologice dependente de nivelul hormonilor controleaza
secretia glandei endocrine respective.
In unele cazuri, reglarea prin feed-back negativ este realizata prin diferite substante ale caror concentratii im plasma sunt
modificate ca urmare a actiunii unui hormon asupra celulei tinta.
De exemplu, cresterea concentratiei de glucoza in sange determina o crestere a eliberarii de insulina care stimuleaza captarea
glucozei de catre unele tesuturi. Scaderea glicemiei determina scaderea secretiei de insulina.
Calcemia controleaza secretia de parathormon.
In alte cazuri, hormonii exercita controlul prin feed-back pozitiv. De exemplu, cresterea peste anumite limite a estradiolului,
determina o crestere de 4-6 ori a FSH si LH, declansand ovulatia (feed-back pozitiv).

REGLAREA PRIN MECANISM FEED-BACK

Impuls nervos
Hipotala
mus
Factori de Hipof
eliberare iza
(liberine,RF) Hormoni
hipofizari Glande endocrine
periferice
(tropi)
Feed-back Organ
Hormo
scurt e/
Feed-back ni
lung specifi celule
Metaboliti:
periferi
• Glucoza
• Aminoacizi
• Acizi grasi,
colesterol
• Nucleotide,
HORMONI - REPREZENTANTI
I. Hormoni derivaţi de la aminoacizi
1. Hormonii tiroidieni ioduraţi = iodotironinele
 reprezintă hormonii glandei tiroide şi sunt derivaţii ioduraţi ai aminoacidului tirozină; de fapt, sunt singurii derivaţi ioduraţi
cu activitate hormonală;
 se formează în foliculii tiroidei, implicand un aparat enzimatic complex şi cu participarea iodului şi a tireoglobulinei ca
precursori. Iodul provenit prin alimentatie ca anion iodura este absorbit prin intestin, preluat de sange si transportat la tiroida,
de care este acceptat prin transport activ (prin pompa de iod);
 secreţia lor este realizată de “factorul de eliberare” hipotalamic TRF care – prin intermediul AMPc – intervine în eliberarea
TSH. Tiroida secretă în principal T4 şi mai puţin T3 care este de cateva ori mai activ decat T4. Se consideră că, la nivel celular,
acţionează numai T4;
 activitatea tiroidei este reglată de hormonul tireotrop (TSH) al adenohipofizei care determină eliberarea de hormoni tiroidieni
de către glanda tiroidă. Reglarea se face prin feed-back negativ ; o scadere a concentratiei hormonilor determina o crestere a
TSH si invers.

17
  Roluri biochimice şi fiziologice:
1. au actiune somatotropa, calorigena si trofica generala;
2. hormonii tiroidieni sunt implicaţi în procesele de creştere şi diferenţiere, influenţand dezvoltarea somatică şi psihică a
organismului. Au roluri importante în dezvoltarea fetală şi post-natală, în special asupra sistemului nervos şi a
scheletului;
3. determina cresterea sintezei proteice prin transferul aminoacizilor la ribozomi;
4. stimulează sinteza ARN şi a unor enzime mitocondriale;
5. intervin în accelerarea absorbţiei glucozei şi galactozei şi scăderea glicogenului hepatic;
6. scad lipemia, colesterolemia şi depozitele de lipide;
7. sub acţiunea lor se produce o creştere a hemoglobinei, reticulocitelor şi hematiilor;
8. amplifică acţiunea vasculară a catecolaminelor şi inactivarea insulinei;
9. intensifică reacţiile de oxidare celulară şi fosforilare oxidativă şi influenţează rata metabolismului bazal;
10. actioneaza si asupra metabolismului mineral; in hipertiroidism, se constata pierderi de apa, de calciu, de anioni fosfat;
11. cresc consumul de oxigen in tesuturi, deoarece determina cresterea cantitatii unor enzime oxidative;
12. au actiune catabolica evidentiata prin cresterea creatinuriei si a azotului urinar.

Patologie.
A. Hipotiroidismul produs la varsta copilăriei numit mixedem infantil, este o formă mai puţin severă decat cretinismul apăru
ca urmare a hipotiroidismului congenital.
Hipofuncţia tiroidiană apare sub formă de hipotiroidism primar sau secundar şi la o varstă înaintată determină mixedemul
adultului. Simptome manifeste:
 scăderea metabolismului bazal;
 puls scăzut, apatie; senzaţie de oboseală ;
 hipotermie ; căderea părului ;
 dereglări în funcţionarea glandelor sexuale.;
 hipercolesterolemie;
 stări depresive.

B. Hipertiroidismul = producerea în cantităţi mai mari decât cele necesare (boala Basedov-Graves) cu următoarele simptome
manifeste:
 intensificarea metabolismului bazal;
 apariţia hiperglicemiei şi a hipocolesterolemiei;uneori, cresc şi valorile creatininei serice şi urinare;
 senzaţie de oboseală, nervozitate excesivă, transpiraţie în exces;
 pierdere în greutate prin intensificarea catabolismului proteinelor şi a oxidării lipidelor din depozite;
 tahicardie, tremurături ale membrelor, exoftalmie.

2. Adrenalina şi noradrenalina:
 sunt secretate de regiunea medulară a glandelor suprarenale, prima reprezentând 80%, iar a doua 20% din această
secreţie;
 datotită asemănărilor structurale cu pirocatechina, ele au fost denumite cu termenul de catecolamine;
 biosinteza lor începe de la fenilalanină şi trece obligatoriu prin intermediarul numit dihidroxifenilalanină (DOPA), iar sediul
biosintezei îl reprezintă mitocondriile.
 secreţia catecolaminelor nu este continuă, ci cu intermitenţe şi are loc numai sub acţiunea anumitor stimuli interni sau externi
– stres, frig, medicamente, stare psihică, activitate musculară intensă, durere, teamă;eliberarea lor este stimulată de histamină,
serotonină, acetilcolină, săruri de potasiu;
 catecolaminele au o viaţă foarte scurtă; activitatea lor este întreruptă prin captarea rapidă în ţesuturi – în special în ficat şi
rinichi – urmată de metabolizarea lor la compuşi inactivi secretabili; în cantităţi mici, sunt eliminate pe cale renală;
Roluri biochimice şi fiziologice:
Adrenalina şi noradrenalina constituie sistemul simpatico-suprarenal; la mamifere ele se găsesc în neuronii
simpaticopostganglionari (numiţi adrenergici) şi în celulele cromafine.

 Adrenalina:
1. are o acţiune hiperglicemiantă mobilizând glicogenul muscular şi hepatic şi favorizând trecerea lui în glucoză; ea are
un rol antagonist cu cel al insulinei;
2. are o acţiune simpaticomimetică, fiind un mediator chimic al fibrelor nervoase simpatice;
3. acţionează asupra vaselor sanguine producând vasoconstricţie periferică, urmată de o hipertensiune arterială la nivelul
arteriorelor şi capilarelor tegumentului şi al arteriorelor renale;
4. determină contractarea arterelor intensificând activitatea muşchilor scheletici şi cardiaci;
5. în anumite concentraţii, determină contracţii ale musculaturii netede;
6. produce o relaxare a muşchilor tractului gastrointestinal şi bronhiilor;
7. determină o creştere a concentraţiei ionilor de magneziu şi de calciu.
 Noradrenalina:
18
  este un mediator al transmiterii excitaţiei în sinapsele nervilor periferici;
 este hormonul cu acţiune predominant vasoconstrictoare; acţiunea ei determină o creştere a rezistenţei periferice generale
şi un efect hipertensiv mai mare decât al adrenalinei;
Cei doi hormoni intervin în sindromul de adaptare a organismului la diferite acţiuni externe:
 adrenalina este hormonul apărării pasive a organismului manifestate prin stări de teamă, de emoţie;
 noradrenalina este hormonul apărării sale active manifestate prin furie sau iritabilitate.

II. Hormoni de natura polipeptidica

1.Insulina şi glucagonul
 Insulina este cel mai important hormon pancreatic. Este un hormon de natură polipeptidică format
din 51 de aminoacizi cu o conformaţie spaţială helicoidală. Polipeptidul este format din două catene de aminoacizi legate între
ele prin punţi de sulf, care sunt esenţiale în acitivitatea insulinei:
 catena A cu 21 de aminoacizi şi are ca aminoacizi terminali glicocolul şi asparagina;
 catena B are 30 de aminoacizi şi are ca aminoacizi terminali fenilalanina şi alanina.
 Aceste catene sunt legate prin două punţi disulfurice, iar o a treia punte –S-S- există în interiorul catenei A, între radicalii
de cisteină din poziţiile 6 şi 11 din catena A.
 Existenţa acestor punţilor disulfurice intercatenare este determinantă atât pentru stabilitatea conformaţiei moleculei de
insulină, cât şi pentru activitatea sa hormonală.

 Roluri biochimice şi fiziologice:

 acţiunea ei principală se manifestă la nivelul metabolismului glucidic, ea având acţiune hipoglicemiantă.;
 insulina îşi exercită acţiunea asupra metabolismului lipidic, stimulând formarea lipidelor din glucide (lipogeneză), în ficat
şi în ţesutul adipos. Insulina inhibă eliberarea acizilor graşi din ţesutul adipos (are acţiune antilipolitică).
 Insulina intervine şi în metabolismul proteic facilitând transportul aminoacizilor neutri în muşchi, stimulând sinteza proteică
şi încetinind degradarea proteinelor.
 Insulina este şi un factor de creştere. Prin studii de culturi celulare, ”in vitro”, s-a constatat că ea stimulează proliferarea
unor tipuri celulare, acţionând ca factor de creştere.

 Glucagonul este hormonul secretat de celulele alfa-acidofile ale pancreasului; este tot un hormon de natură polipeptidică ce
conţine 29 de aminoacizi; el are o structura monocatenara şi o acţiune antagonistă insulinei = este un hormon hiperglicemiant.

 Roluri biochimice şi fiziologice:

 Are efect hiperglicemiant glicogenolitic, deoarece măreşte glicemia prin stimularea procesului de glicogenoliză hepatică.
Secreţia glucagonului depinde de nivelul glicemiei. Glucagonul nu influenţează metabolismul glucidic în muşchi.
 Inhibă sinteza glicogenului hepatic din glucoză şi sinteza lipidelor în ficat (acţiune antilipogenă).
 În ţesutul adipos, glucagonul inhibă lipogeneza şi activează lipoliza. Acizii graşi eliberaţi în sânge sunt preluaţi de ficat unde
sunt supuşi beta-oxidării mitocondriale.
 Secreţia de cortizol creşte în stările de “stres” (sindromul de adaptare al lui Hans Selye) in care hormonilor corticosuprarenali
le revine un rol important.

2. Hormonul de crestere. Hormonul somatotrop (STH). Growth hormone (GH). Somatotropina.

Este o proteina formata din 200-400 de aminoacizi dispusi in doua catene polipeptidice. Actiunea lui este foarte specifica,
datorita rolului pe care il are in reglarea cresterii si dezvoltarii organismelor.
Reglarea secretiei lui este controlata pozitiv si negativ de catre hipotalamus printr-un hormon eliberator (GH-RH) numit si
“factorul de eliberare” hipotalamic GRF (“Growth Hormone Releasing Factor”) sau somatoliberina si un altul inhibitor (GH-RIH)
sau somatostatina. Secretia GH este episodica si pulsatila. Hormonul de crestere circulant inhiba propria sa secretie prin promovarea
eliberarii somatostatinei.
Roluri biochimice si fiziologice:
Actiunea sa de hormon de crestere este indirecta, ea fiind mediata de IGF-I si IGF-II (‘insuline like growth factor”) sau
somatomedine. Hormonul de crestere controleaza sinteza si eliberarea acestor factori de catre ficat si alte tesuturi.
Acest hormon:
 Stimuleaza :
 cresterea in dimensiuni a corpului, respectiv, a biomasei, el existand in concentratii mai mari la tineri;
 formarea sistemului osos (condrogeneza, osteogeneza) prin intermediul somatomedinelor.
 cresterea oaselor si faciliteaza valorificarea ionilor de Ca2+ si de PO43-;
 sinteza proteinelor, limitand catabolismul aminoacizilor si controland producerea de ARN m;
 intervine in metabolismul glucidelor, avand un efect hiperglicemiant;
 intervine in metabolismul lipidelor;
 manifesta un efect de retentie a apei si a ionilor de sodiu, de potasiu si fosfat.

19
 Efectul stimulant al GH este facilitat de hormonii tiroidieni si de insulina; ACTH are un efect antagonist celui al GH, insa,
GH, stimuland gluconeogeneza, duce, de asemenea, la cresterea glicemiei. De altfel, ACTH si GH sunt denumiti si hormoni
diabtogeni.
La copii si adolescenti, hiperfunctia acestui hormon se manifesta printr-o crestere exagerata, dar proportionala, a intregului
organism. Fenomenul poarta numele de gigantism hipofizar si nu este insotit de tulburari in comportamentul psihic al
individului.
La adult, hiperfunctia produce o crestere a oaselor craniului si fetei, insotita de hiperglicemie, glicozurie, o hiperfunctie a
suprarenalei, cresterea metabolismului bazal. Aceasta afectiune se numeste acromegalie.
Hipofunctia din perioada copilariei se manifesta prin incetinirea cresterii numita nanism hipofizar si insotita de modificari
ale intregului metabolism.

2. Hormonul adrenocorticotrop (ACTH) este o polipeptida formata din 29 aminoacizi; primii 24 sunt identici la toate speciile
de animale si reprezinta fragmentul activ al hormonului. Primii 13 aminoacizi apar si in structura MSH.
Secretia lui este influentata de “factorul de eliberare hipotalamic CRF (“Corticotropin Releasing Factor”), de concentratia
hormonilor corticoizi circulanti, precum si de alti factori (excitatii termice, stari psihice, infectii, raniri etc.).
Roluri biochimice si fiziologice:
 stimuleaza si regleaza activitatea glandei corticosuprarenale; rolul lui in stimularea corticosuprarenalei consta in adaptarea
glandei la secretia de hormoni glucocorticoizi raportat la necesitatile imediate ale mediului;
 intervine in glicogenoliza hepatica, avand efect hiperglicemiant, cu hiperglicemie si glicozurie;
 intervine in reglarea metabolismului proteic, stimuland sinteza proteica in anumite organe;
 actiunea lui determina cresterea fosfatazei alcaline serice, a lipidelor hepatice si cresterea excretiei urinare de 17-cetosteroizi;
 are efect de retentie a apei, a ionilor de sodiu, clorura cu formarea de edeme si contribuie la eliminarea K +;
 determina scaderea rapida a colesterolului si acidului ascorbic de la nivelul suprarenalelor;
 are un rol esential in mentinerea si reglarea homeostaziei,permitand adaptarea organismului la cei mai variati stimuli externi
– frig, caldura, foame, traumatisme, socuri prin intermediul sistemului hipofizo-corticosuprarenal.
 Lipsa de ACTH se manifesta prin atrofia corticosuprarenalei cu afectarea intregului metabolism si abolirea functiilor vitale.
 Secretia excesiva de ACTH determina cresterea lipidelor cu depozitarea exagerata a acestora pe abdomen si cresterea
cetonemiei si a cetonuriei.

3. Ocitocina este un octapeptid ciclic format din opt aminoacizi diferiti ce contine leucina si izoleucina si care este
secretat de neurohipofiza.
 Roluri biochimice si fiziologice:
 stimuleaza contractia musculaturii netede a uterului gravid, initierea travaliului la termen si favorizeaza expulzarea fatului;
secretia de ocitocina creste la sfarsitul sarcinii;
 previne hemoragia post-partum;
 produce contractia celulelor mioepiteliale ce inconjoara alveolele mamare si rejectia laptelui acumulat in glanda mamara.
 In timpul sarcinii, secretia de ocitocina este inhibata de foliculina printr-un mecanism de feed-back.

4.Vasopresina. Hormonul antidiuretic (ADH)

= este tot un octapeptid ciclic secretat de neurohipofiza care difera de ocitocina prin prezzenta fenilalaninei si a
argininei, in locul leucinei si izoleucinei.
 Roluri biochimice si fiziologice:
 actioneaza la nivelul capilarelor si participa la mentinerea permeabilitatii membranare;
 are un efect hipertensiv, crescand presiunea arteriala;
 regleaza eliminarea renala a apei, manifestand un efect antidiuretic;
 prin retentia de apa, restabileste concentratia si volumul sangelui;
 produce contractia musculaturii netede, indeosebi a celei de la nivelul intestinului subtire.
In hiposecretie, se instaleaza diabetul insipid care este insotit de poliurie, fara glicozurie. Ca urmare a pierderilor mari
de lichide, se produce o scadere accentuata a masei corporale si apare o permanenta senzatie de sete. Administrarea ADH
restabileste echilibrul afectat.

5. Calcitonina este un hormon de natura polipeptidica format din 32 aminoacizi si este produsa de celulele C adiacente
ale tiroidei. Lantul polipeptidic monocatenar contine o legatura disulfurica -S-S-, intre radicalii de cisteina din pozitiile 1 si 7;
reducerea acestei legaturi determina inactivarea hormonului.
Secretia calcitoninei este dependenta de activitatea adenilatciclazei si se realizeaza continuu.
Controlul secretiei hormonale nu se afla sub dependenta SNC si se realizeaza printr-un mecanism de feed-back, calcemia
crescuta stimuland secretia calcitoninei.

20
  Roluri biochimice si fiziologice:
 contribuie la reglarea concentratiei ionilor de calciu in sange (calcemie) , fiind un hormon hipocalcemiant, determinand o
scadere rapida si de scurta durata a calcemiei;
 actioneaza asupra osului, inhiband resorbtia osoasa;
 influenteaza depunerea calciului in oase;
 calcitonina activeaza pirofosfataza – enzima implicata in eliberarea pirofosfatului din ATP, pirofosfat necesar formarii
fosfatilor pe matricea de colagen.

6. Hormonul paratiroidian. Parathormonul (PTH)

PTH este un hormon polipeptidic format din 84 de aminoacizi. In anumite conditii, el se desface in molecule mai mici,
dar active biologic, din care lipseste Cis. PTH este distrus destul de repede prin oxidare.
Calcemia regleaza secretia PTH, iar activitatea lui biologica este de scurta durata (2-3 ore).
 Roluri biochimice si fiziologice:
 stimuleaza eliberarea ionilor de calciu din oase;
 inhiba resorbtia ionilor fosfat si, prin aceste actiuni, mentine, in anumite limite, concentratia in ioni de calciu si fosfati din
sange si tesuturi;
 actioneaza direct si asupra osteogenezei contribuind la formarea osteoblastilor si a matricei osoase;
 intervine in reglarea metabolismului fosfo-calcic, fiind un hormon hipercalcemiant.
Hipersecretia determina cresterea concentratiei calciului plasmatic ionizat, scaderea concentratiei de fosfati,
eliminarea acestora si, in consecinta, apar decalcifieri ale oaselor si leziuni ale viscerelor.
Hiposecretia determina scaderea calcemiei cu tulburari neuromusculare grave, convulsii tetanice insotite, adesea, de
deces; scaderea concentratiei de fosfati si depunerea excesiva a fosfatului tricalcic in schelet.
Aceste tulburari ale metabolismului fosfo-calcic se extind asupra tesutului nervos si a celui muscular, producand
modificarea excitabilitatii neuromusculare si tulburari trofice.

7. Hormonul luteinizant (LH). Prolactina (PRL) este o proteina a carei sinteza este realizata de un factor neural specific
de origine hipotalamica.
 Roluri biochimice si fiziologice :
 Stimuleaza maturarea corpului galben si declansarea secretiei de progesteron care, apoi, va actiona asupra mucoasei uterine,
determinand aparitia « dantelei » endometriale, in vederea nidarii ovulului fecundat ;
 Participa si la maturarea glandelor mamare contribuind si la secretia de lapte ; ea faavorizeaza producerea lactozei in glanda
mamara in perioada de lactatie.

8. Hormonul melanotrop este un polipeptid cu 2 tipuri alfa- si beta ; alfa-MSH are 13 aminoacizi comuni cu ACTH si beta
are 22 aminoacizi, in organismul uman.
Secretia si inhibarea secretiei MSH sunt controlate de hipotalamus ; secretia MSH este reglata de excitatiile
luminoase prin SN ; excitatiile primite de retina sunt transmise prin nervul optic spre nucleul suprasimpatic si apoi spre
hipofiza.
 Roluri biochimice si fiziologice :
 determina pigmentarea pielii, intervenind in formarea de melanine prin activarea tirozinazei care catalizeaza conversia
tirozinei in pigmenti melanici ;
 stimuleaza adaptarea ochiului la intuneric.
deficitul sintezei de MSH determina boala numita albinism = absenta pigmentilor melanici din piele, par si ochi.

III. Hormoni de natură steroidică

1.
Glucocorticosteroizii : principalul hormon glucocorticosteroid este cortizolul.
 Rol biochimic şi fiziologic:
 Acţiunea fundamentală a acestor hormoni se manifestă la nivelul metabolismului glucidic prin: creşterea marcată a
gluconeogenezei, creşterea glicemiei, creşterea glicogenului hepatic;
 Acţiunea glucocorticosteroizilor asupra metabolismului proteic se manifestă diferit în tesuturile extrahepatice faţă de cel
hepatic. În tesuturile periferice, acţiunea lor este antianabolică, iar în cel hepatică au o actiune anabolică.
 Glucocorticoizii manifestă proprietăţi antiinflamatorii, antialergice şi imunologice.

1. Cortizolul este un hormon de natura steroidicã, produs de glandele suprarenale, aflate în vecinătatea rinichilor.
 Roluri biochimice si fiziologice:
 reglează tensiunea și funcțiile cardiovasculare, dar poate creste tensiunea arterialã in conditii de stres;
 reglează cantitățile de proteine, lipide și glucide utilizate de organism;
 stimuleaza gluconeogeneza;
 are o actiune antiinflamatorie si imunosupresiva;

21
  este un hormon catabolic; un nivel mare de cortizol poate schimba starea unui organism de la anabolică (acumulare de
masă musculară), la catabolică (pierdere de masă musculară).
Cantitatea de cortizol prezentă în sânge parcurge variaţii, astfel încât nivelul maxim este întâlnit spre orele dimineţii (la
trezire), iar nivelul minim este la aproximativ 3 ore după ce adormim. Valorile normale sunt de 20 mg/zi sau de 55 micromoli/zi.

Nivelul acestuia crește întotdeauna atunci când organismul este supus unui stres fizic sau unuia de natură psihologică. Când
organismul secretă cortizol în astfel de situații, proteina din mușchi se descompune și se eliberează și aminoacizii în sânge. Aceștia
sunt imediat utilizați de către ficat, pentru a sintetiza glucoza prin gluconeogeneză. Ca urmare, poate apare hiperglicemia, cortizolul
fiind unul dintre hormonii hiperglicemianti din organism.
Cortizolul duce și la eliberarea de acizi grași, care reprezintă o sursă de energie ce va fi folosită de mușchi. În acest fel,
persoana în corpul căreia se produc aceste procese, este pregătită să facă față situației dificile în care se află. Organismul oricărei
persoane conține un sistem foarte complex de control al secreției de cortizol, care reglează cantitatea din acest hormon ce este
eliberată în sânge.
Nivelul lui creste in: stresul fizic si emotional, motiv pentru care el a fost denumit si hormonul stresului; sarcina;
hipertiroidism; obezitate; in cazul administrarii de hidrocortzon si de spironolactona.
Scaderi ale cortzolului seric se pot constata in hipotiroidism sau in cazul administrarii de hormoni steroizi.
Dozarea cortizolului (bazal sau asociat cu teste de stimulare sau supresie) furnizeaza informatii asupra functionalitatii
corticosuprarenalei, hipofizei si hipotalamusului. Dozarea cortizolului in sange si urina este folosita pentru a diagnostica
sindromul Cushing si boala Addison, ambele fiind boli severe ale glabdelor suprarenale. Variatii ale nivelul cortizolului seric sunt
strans legate de hormonul ACTH, stres, depresie, boala, febra, trauma, hipoglicemie, interventii chirurgicale, frica, durere.
Odata ce testarea s-a realizat si s-a identificat un nivel anormal-fie scazut fie crescut-de cortizol, doctorul poate cere alte
investigatii cum ar fi CT sau RMN.
In conditii de stres cronic, nivelul crescut de cortizol diminueaza calciul din oase si afecteaza structura colagenului de la
nivelul articulatiilor, descompunandu-l in aminoacizii constituenti.
Cortizolul actioneaza, in primul rand, pe stratul exterior al osului, iar cercetarile demonstreaza ca nivelul crescut de cortizol
inhiba formarea celulei osoase tinere si proliferarea celulelor, acest lucru scazand dramatic densitatea oaselor, accentuand
osteoporoza si crescand riscul pentru fracturi spontane.
Atata timp cat organismul este stresat si nu beneficiaza de odihna adecvata, mineralizarea osoasa si formarea colagenului vor
fi reduse. Cu cat densitatea oaselor este mai mare, osul este deopotriva mai puternic, si pentru ca intotdeauna este mai usor sa
previi decat sa tratezi, este indicata relaxarea si adoptarea unor mecanisme eficiente de management al stresului.

2. Hormoni mineralcorticoizi
Aldosteronul este un hormon mineralcorticoid sintetizat in zona medulara a corticosuprarenalei si este un component al
sistemului renina – angiotensina –aldosteron. In mod fiziologic, nivelul plasmatic al aldosteronului sufera variatii in functie de
pozitia corpului (orto- sau clinostatism) si de ingestia de sare.
De asemenea, concentratia aldosteronului inregistreaza un ritm circadian care este similar cu cel al cortizolului, dar mai putin
marcat. Astfel, nivelul hormonului atinge un peak in primele ore ale diminetii.
Cresterea sintezei de aldosteron este stimulata de angiotensina II si angiotensina III.
Concentratia lui Se dozeaza pentru depistarea hiperaldosteronismului primar sau secundar si pentru evaluarea pacientilor cu
tendinte spre o hipertensiune secundara.
Secretia inadecvata de aldosteron determina hipertensiune, dureri si crampe musculare, tetanie, paralizie, poliurie, proteinurie
si, in final, insuficienta renala.

 Roluri biochimice si fiziologice:

 menţinerea echilibrului hidroelectrolitic cu efecte asupra homeostaziei potasiului, determinând la nivel renal retenţie de Na +
şi excreţie de K+. ⇒ controlul volemiei, tensiunii arteriale;
 mentinerea echilibrului Na+-K+⇒ rol în menţinerea funcţiilor vitale
 Hiperaldosteronismul primar este cauzat in mod obisnuit de un adenom de suprarenala, o hiperplazie uni- sau bilaterala si
mult mai rar de un hiperaldosteronism familial supresibil la glucocorticoizi.
 Hiperaldosteronismul secundar este intalnit in urmatoarele situatii:
stenoza de artera renala, toxemia gravidica (insotit de HTA);
insuficienta cardiaca congestiva, ciroza cu ascita, sindrom nefrotic, incarcare cu potasiu, abuz de diuretice sau laxative si sindromul
Bartter (fara a fi insotit de HTA).
Administrarea de steroizi trebuie facuta cu mare discernamant pentru a nu produce modificari ireversibile in functionarea
normala a organismului. In dirijarea si controlul proceselor metabolice, hormonii steroizi sunt intr-o continua interactiune si
interdependenta.

3. Hormonii sexuali

22
  Sunt hormoni care se caracterizează prin activitate estrogenică, androgenică şi luteinică. Din punct de vedere chimic, sunt
forme oxidate ale hormonilor sexuali şi suprarenali.
 Sunt secretaţi de testicule şi ovare (foliculi şi corp galben) sub acţiunea stimulantă a hormonilor gonadotropi
adenohipofizari; ei influenţează direct dezvoltarea şi menţinerea caracterelor primare şi secundare.
 Sunt esenţiali pentru exercitarea funcţiei sexuale şi de reproducere.
 Pot fi : A) masculini (androgeni): - testosteron;
- androsteron
B) feminini : - estrogeni: estradiol, estronă, estrol;
- gestageni: progesteron

A. Hormonii masculini
 Hormonii androgeni – dintre care cel mai important este testosteronul – sunt produşi de celulele interstiţiale Leydig din
testicul, dar şi de corticosuprarenale.
 Precursorul structural al hormonilor sexuali masculini este colesterolul, iar hormonii sunt eliberaţi în sânge pe măsură ce se
formează; nu există forme de depozitare.

 Roluri biochimice şi fiziologice:

 determină aparitia, dezvoltarea şi menţinerea caracterelor sexuale masculine primare şi secundare; această acţiune se
manifestă asupra numeroase regiuni ale corpului (schelet, musculatură, organe genitale, laringe, distribuţia păului)
 asigură comportamentul sexual normal, manifestarea funcţiei sexuale şi implicit capacitatea de reproducere;
 asigură maturizarea spermatozoizilor;
 manifestă acţiune virilizantă şi antiestrogenă.
Hipofunctia testicolelor produce tulburari al caror aspect variaza, in functie de varsta la care apare:
- la copii, apar tulburari de crestere, involutia organelor genitale, modificari ale metabolismului protidic si lipidic;
- la adulti, dispar caracterele sexuale secundare si apar azoospermia si atrofia testicolului insotita de tulburari metabolice,
nervoase si psihice.
 Aceşti hormoni au diverse acţiuni şi la nivel metabolic:
o măresc retenţia de azot la nivelul rinichiului;
o favorizează sinteza proteica;
o stimulează glicogenogeneza musculară;
o au efect afrodisiac asupra organismului feminin.

B. Hormonii femini
După locul de biosinteză şi efectele pe care le produc, se împart în :
a) hormoni estrogeni sau foliculari şi
b) hormoni gestageni sau progestageni.
Ambele tipuri sunt necesare organismului feminin pentru realizarea unui ciclu uterin complet.
a) hormonii estrogeni sunt biosintetizaţi in ovare (foliculi) sub acţiunea stimulantă a hormonilor gonadotropi adenohipofizari
(LH şi FSH) sau de cortexul suprarenal şi de placentă, iar biosinteza lor porneşte de la colesterol. Din punct de vedere structural, sunt
derivaţi ai estranului.
Principalul hormon feminin este estradiolul care este de 10 ori mai activ decât estrona (foliculina). După sinteză, estrogenii
sunt eliberaţi în sânge ; nu se cunosc forme de depozitare.
 Roluri biochimice şi fiziologice :
 determină apariţia, dezvoltarea şi menţinerea funcţiei sexuale feminine, a caracterelor sexuale primare şi secundare feminine
(creşterea glandei mamare fără secreţia de lapte) şi a uterului ;
 determină maturizarea foliculilor ovarieni ;
 asigură evoluţia normală a ciclului genital ;
 influneţează activitatea ovarului, uterului oviductului ;
 inhibă acţiunea STH şi spermatogeneza;
 măreşte retenţia de sodiu, clor şi apă, dar într-o măsurămai mică decât cea produsă de hormonii corticosuprarenali,
testosteronă sau progesteronă.
b) hormonii gestageni : principalul hormon gestagen este progesterona secretată de «corpus luteum» si de placentă.
 Roluri biochimice şi fiziologice :
 este hormonul sexual feminin care continuă şi desăvârşeşte acţiunea estrogenilor, pregătind endometrul uterin pentru crearea
condiţiilor de nidare a ovulului fecundat ;
 influenţează dezvoltarea mucoasei uterine în vederea implantării ovulului fecundat.
 inhibă ovulaţia; reglează activitatea ovarelor ;
 acţionează în corelaţie cu estrogenii asupra dezvoltării glandei mamare şi contribuie la secreţia de lapte post-partum ;
 stimulează anabolismul proteic şi influenţează metabolismul mineral.

HORMONII TISULARI
23
 Reprezinta un grup de compusi cu structuri chimice foarte variate, produse in anumite tesuturi si in sange si care, in
concentratii mici, sunt biologic active avand functia de hormoni care exercita un efect local. Nu sunt produsi de glandele endocrine.
Reprezentanti:
1. In creier, există o serie de peptide cu roluri reglatoare ȋn procesele memoriei, ȋn apariţia, durata şi propagarea durerii,
ȋn fiziologia somnului. Ele sunt reprezentate de:
a. Endorfine care sunt neuropeptide cu acţiuni asemănătoare morfinei (este un opioid cu acţiune analgezică şi euforică); ele
se leagă de terminaţiile nervoase din creier la care se poate lega şi morfina, iar legarea se face prin receptori specifici;
b. encefaline: se leagă de terminaţiile nervoase care transmit semnalele durerii, blocând activitatea neuronală şi alinând
durerea.
2. Gastrinele sunt polipeptide secretate de mucoasa gastrica; ele stimuleaza secretia gastrica de HCl si a gastrinei si cresc
motilitatea gastrica.
3. Secretina = polipeptid format din 27 aminoacizi, secretat de mucoasa intestinului subtire si transportat pe cale sanguina, la
pancreas. Stimuleaza secretia de bicarbonati a pancreasului, aceasta contribuind la neutralizarea aciditatii continutului
intestinal. Ea favorizeaza formarea unei bile fluide si bogate in bicarbonat.
4. Pancreazimina este un polipeptid cu 33 de aminoacizi cu rol in stimularea secretiei enzimelor pancreatice.
5. Relaxina este o proteina elaborata de corpul galben al ovarului. Ea faciliteaza felxibilitatea simfizei pubiene si asigura o
nastere normala.
6. Eritropoietina este o glicoproteina produsa de rinichi, in functie de concentratia in oxigen a tesuturilor. Eliberarea ei este
stimulata in anemii, hemoragii sau in diminuarea continutului in oxigen al aerului expi rat.
7. Renina este o proteina produsa de rinichi. Acest homon mediaza efectele sale biologice prin angiotensina care stimuleaza
producerea aldosteronei de catre corticosuprarenala.
8. Angiotensinele sunt oligopeptide. Ele au o actiune hipertensiva prin vasoconstrictia arterelor.
 angiotensina I este un hormon peptidic ce determina vasoconstrictie, urmata de cresterea tensiunii arteriale; face parte din
sistemul renina-angiotensina- aldosteron cu rol in reglarea tensiunii arteriale si in mecanismul setei.
- ea stimuleaza secretia de aldosteron, hormon corticosuprarenal ce determina retentia de sodiu si cresterea tensiunii arteriale.
 angiotensina II stimulează secreţia de aldosteron şi are un efect hipertensiv; ambele au efecte atat pe artere, cat si pe
vene;
- ea are un potential protrombotic; determina agregarea trombocitelor si sinteza unor inhibitori ai activatorilor
plasminogenului;
- stimuleaza cresterea miocitelor si a celulelor musculare netede, determinand hipertrofia cardiaca;
- are un efect dipsogen (creste senzatia de sete); diminueaza raspunsul reflexului baroreceptor; stimuleaza ingestia de sare,
creste secretia de ADH si de ACTH.
9. Histamina este o amina biogena rezultata prin decarboxilarea histidinei.
Ea este un constituent normal al tesuturilor animale si care se gaseste in cantitati mai mici in muschiul scheletic, fibre
nervoase, peretii intestinului, ficat, plamani, piele si mucoase.
Ea are un efect vasodilatator si hipotensiv; ei i se atribuie un anumit rol in cresterea permeabilitatii membraneor pentru
proteine si, posibil, pentru apa.
Histamina participa la raspunsul anafilactic si determina stari alergice prin efecte de crestere a sensibilitatii organismului.
10. Bradikinina = oligopeptid format din 9 alfa-aminoacizi si rezultat prin actiunea proteazelor tisulare asupra unei alfa-
globuline numite bradikininogen (kininogenii sunt precursorii inactivi ai kininelor plasmatice proinflamatorii; ei sunt alfa-
globuline sintetizate in ficat, rinichi, pancreas, plamani; cel mai important este bradikininogenul transformat in bradikinina
sub actiunea kalicreinei).
 este un vasodilatator puternic si determina scaderea presiunii arteriale;
 are rol in contractia musculara;
 este un mediator al proceselor inflamatorii → creste permeabilitatea capilara; transforma plasminogenul in plasmina;
are o actiune dolorigena prin stimularea terminatiilor nervoase.

C2 ENZIME

Enzimele sunt o clasa de biocatalizatori reprezentand o clasa speciala de proteine dotate cu activitate catalitica. Sintetizate de
catre celula vie, ele catalizeaza ansamblul de reactii biochimice, termodinamic posibile, conditionand desfasurarea, coordonarea si
autoreglarea acestor reactii specifice materiei vii.
Caracteristici:
 sunt cei mai eficienti catalizatori;
 nu se consuma si nu se transforma ape parcursul reactiilor catalizate;
 catalizeaza numai reactiile termodinamic posibile, determinand scaderea energiilor de activare a moleculelor de substrat
asupra carora actioneaza;
 nu modifica starea finala de echilibru a reactiilor catalizate, ci doar maresc viteza cu care se atinge acest echilibru;
 se disting printr-o specificitate a functiei catalitice care poate fi:
a) de actiune: este determinate de cofactorul enzimatic din structura enzimelor si reflecta capacitatea lor de a determina
mecanismul de producere a unui anumit tip de reactie.
24
 b) de substrat: enzimele au capacitatea de a recunoaste un anumit substrat pe care-l transforma in produsul sau in produsii
de reactie corespunzatori. Ea este determinate de apoenzima.

STRUCTURA ŞI CONFORMAŢIA ENZIMELOR

Enzimele sunt macromolecule de natura proteica, constituite prin policondensarea unui numar mare sau foarte mare de alfa-
aminoacizi naturali, dispusi intr-o conformatie spatiala specifica. Configuratia spatiala este determinanta si specifica pentru activitatea
catalitica a enzimei. Fiind proteine, enzimele prezinta toate proprietatile fizico-chimice ale proteinelor.
In functie de structura lor, enzimele sunt:
a) monocomponente = holoproteine : ele sunt reprezentate doar de macromolecula proteica ce include situsul catalitic al
enzimei si isi exercita activitatea catalitica; ea se numeste apoenzimă.
ex: pepsina, tripsina, chimotripsina
Apoenzima (APE):
 reprezinta macromolecula proteica a enzimei, manifestand proprietatile generale ale proteinelor;
 este dotata cu activitate catalitica, avand rolul decisiv in catalizarea unei reactii biochimice specifice;
 in structura ei este localizat situsul catalitic si situsul allosteric (la enzimele allosterice), determinand legarea substratului la
situsul catalitic sau la efectorul allosteric din situsul alloster;
 stabileste legatura cu substratul si confera enzimei o specificitate in raport cu acesta si pe el il transforma in produsul sau in
produsii de reactie corespunzatori notati cu P; astfel, ea determina specificitatea de substrat a unei enzime;
 manifesta grade diferite de afinitate pentru cofactor, acesta putandu-se lega labil sau foarte strans de apoenzima prin legaturi
covalente;
 este termolabila si nedializabila;
 este susceptibila de modificari conformationale intre anumite limite permisive.
b) bicomponente = heteroproteine = apoenzima + cofactorul enzimatic = componenta neproteică de natură chimică
foarte diferită, indispensabilă pentru activitatea catalitica a numeroase enzime.
Cofactorul enzimatic poate fi reprezentat de:
1. de natură alifatică : glutation, acid lipoic, acid ascorbic;
1 coenzime – de tip vitaminic: derivaţi ai vitaminelor B 1, B2, B3, B6, biotina;
- de tip heminic;
- de tipul nucleozid trifosfatilor
- derivati ai nucleotidelor
2. un metal
3. o grupare prostetica
Cofactorul enzimatic:
 este o micromolecula;
 nu are caracter proteic;
 este absolut necesar pentru manifestarea activitatii catalitice a enzimei; determina specificitatea de actiune a enzimei;
 determină mecanismul de actiune si viteza unei reactii enzimatice;
 este termostabil şi dializabil;
 nu acţionează decât ȋn prezenţa apoenzimei.
După natura chimică şi modul lor de legare de apoenzimă, cofactorii pot fi:
1. coenzime = macromolecule organice care se ataşează temporar la apoenzimă şi care sunt uşor disociabile de aceasta. La sfârşitul
unei reacţii enzimatice, coenzima este eliberată şi se regăseşte ȋn starea sa iniţială, putând participa la transformarea altor molecule
de substrat prin legarea sa la apoenzimă.
2. grupări prostetice care sunt strâns legate de molecula de apoenzimă prin legături covalente.
3. ioni metalici care participă ȋn calitate de cofactori sau de componente structurale ale acestora; ei se leagă sub formă de chelat
cu anumiţi aminoacizi din molecula apoenzimei.
Ei acţionează ca:
 grupare catalitică – de ex: Fe din catalaă
 mijloc de legare a substratului de apoenzimă, ȋnlesnind formarea unui complex coordinativ:
` ion metalic…enzimă…substrat
 activatori ai reacţiei enzimatice.

CENTRU CATALITIC. SITUS CATALITIC

25
 Enzimele se caracterizeaza prin prezenta in componenta lor proteica (apoE) a unei zone (regiuni) denumite situs catalitic,
esenţial pentru manifestarea activităţii ei catalitice. La el se ataseaza – in mod specific – substratul de reactie (S) pe care enzima
il transforma in produs de reactie (P).
Situsul catalitic:
 are rolul de a stabili contactul dintre enzima si substrat;
 se caracterizeaza printr-o anumita conformatie spatiala, de unde rezulta ca pentru fiecare enzima se creeaza o anumita
compatibilitate intre acest situs si un anumit substrat care se ataseaza de situsul catalitic;
 este situat pe partea internă, hidrofobă, a moleculei de protein-enzimă, iar conformaţia sa spaţială este determinată şi
stabilizată de către conformaţia ȋntregului edificiu molecular al enzimei;
 este constituit dintr-un grup de alfa-aminoacizi cu anumite grupe funcţionale (-SH, -OH, -NH2, - COO-) dispuşi ȋntr-o ordine
precisă.
Aminoacizii din situsul catalitic diferă prin funcţiile lor de alţi aminoacizi din componenţa apoenzimei şi ei pot fi:
a) neesenţiali stabilesc interacţiuni ionice sau covalente cu substratul;
b) structurali acţionează ca donatori sau acceptori de electroni sau de H + ȋn mecanismul catalitic al reacţiei;
c) auxiliari : au rol ȋn stabilirea unei topografii adecvate ȋn molecula de enzimă, necesară pentru interacţiunea substratului
şi a coenzimei, ambele fixate, la un moment dat, pe molecula de substrat;
d) de contact sau catalitici: prezintă o importanţă determinantă pentru activitatea catalitică a enzimei, deoarece ei deţin un
rol decisiv ȋn legarea directă a substratului de situsul catalitic şi ȋn transformarea catalitică a acestuia.

 la enzimele monocomponente, situsul catalitic este identic cu centrul catalitic al enzimei;

 la enzimele bicomponente, centrul catalitic include situsul catalitic si cofactorul enzimatic.
Deci, centrul catalitic al enzimei reprezintă ansamblul regiunilor funcţionale ale enzimei, respectiv, ansamblul grupelor chimice
active care participă efectiv la reacţia catalizată.

 IZOENZIME
Numeroase enzime oligomere prezintă fenomenul de polimorfism enzimatic, ele existând ȋn mai multe varietăţi, specii sau
forme moleculare numite izoenzime.
Izoenzimele sunt forme moleculare multiple ale aceleiaşi enzime care catalizează aceeaşi reacţie biochimică şi care ȋşi
au originea ȋn aceeaşi celulă, ȋn acelaşi ţesut sau lichid biologic din organism.
Deşi manifestă aceeaşi specificitate de substrat, ele prezintă configuraţii spaţiale diferite, deosebindu-se ȋntre ele printr-o serie de
prorpietăţi fizico-chimice (mobilitate electroforetică, cinetică de reacţie, compoziţie ȋn aminoacizi, tipuri de inhibiţie) şi imunologice.
Ele sunt considerate proteine oligomere rezultate prin asocierea unui număr relativ mic de subunităţi proteice analoage numite
protomeri.
Ex: LDH =lactat dehidrogenaza ce aparţine clasei oxidoreductazelor, subclasei dehidrogenazelor există sub forma a 5 izoenzime,
toate catalizând conversia reversibilă a lactatului ȋn piruvat.

LDH a fost separată ȋn 5 izoenzime – LDH1, LDH2, LDH3, LDH4, LDH5 - pe baza mobilităţii lor electroforetice, iar separarea
s-a făcut ȋn ordinea descrescătoare a acesteia.
Fiecare izoenzimă reprezintă un tetramer, fiind constituită din 4 protomeri sau 4 catene polipeptidice. Izoenzimele LDH
provin de la 2 tetrameri d ebază sau 2 forme parentale denumite:
 tipul H (heart = inimă);
 tipul M (muscle = muşchi),
sinteza lor fiind realizată de către două gene distincte.
LDH1 (H4) LDH1 şi LDH2 predomină ȋn ţesuturile cu un metabolism oxidativ predominant
LDH2 (H3M1) (creier, inimă, rinichi).
LDH3 (H2M2) LDH3 are aplicatii clinice in diagnosticarea afectiunilor pulmonare
LDH4 (HM3) LDH4 şi LDH5 predomină ȋn ţesuturile cu metabolism glicolitic (muşchi
LDH5 (M4) scheletici).

 SPECIFICITATEA ENZIMELOR
Una dintre cele mai remarcabile proprietăţi ale enzimelor este specificitatea catalitica, datorită căreia ele acţionează
asupra unui substrat sau asupra unui grup de substraturi.
Ea este o proprietate ce derivă din:
 structura şi conformaţia specifice situsului catalitic;
 complementaritatea dintre situsul catalitic şi configuraţia structurală a moleculei de substrat.
Specificitatea catalitică a enzimelor poate fi:
1. de substrat – este determinată de apoenzimă. Tipuri:
a) absolută : enzima acţionează strict asupra unui anumit substrat; exemplu: ureaza, enzima ce catalizează hidroliza ureei, cu
formare de NH3 şi CO2, ȋn raport molar de 2:1:

26
 b) specificitate relativă de grup/substrat: enzima are un spectru larg de activitate, ea manifestând o anumită specificitate faţă
de o anumită grupare din substrat, faţă de anumite legături chimice sau faţă de un grup de substraturi cu structură chimică
asemănătoare.
Ex1: kinazele = enzimele care catalizează fosforilarea diferitelor tipuri de biomolecule; hexokinaza catalizează fosforilarea, ȋn prezenţa
ATP, a unei serii de hexoze ca substraturi, ea manifestând, totuşi, o afinitate mai mare pentru glucoză.

Ex2: fosfatazele = enzimele care catalizează hidroliza esterilor fosforici. Ele au o gamă largă de acţiune – de la un grup de substraturi
(fosfomonoesteraza, fosfodiesteraze), până la un anumit substrat (glucozo-6-fosfataza, adenozintrifosfataza).
Ȋn funcţie de pH-ul lor optim de acţiune, fosfomonoesterazele pot fi alcaline sau acide şi ele catalizează hidroliza esterilor fosforici cu
formarea alcoolului/fenolului corespunzător.

Ex3: enzimele proteolitice (pepsina, tripsina, chimotripsina) catalizează hidroliza unui mare număr de proteine, ele având rol ȋn
digestia proteinelor.
c) stereospecificitatea:
 enzimele au capacitatea de a recunoaşte ca substrat doar un anumit izomer optic/ geometric al unui compus asupra căruia
acţionează;
 ea este foarte des ȋntâlnită, deoarece majoritatea compuşilor organici au atomi de carbon asimetric ȋn structură şi există sub
forma celor doi izomeri/antipozi optici; de exemplu, de aceea, ȋn organismele vii, ozele aparţin seriei D, iar alfa-aminoacizii,
seriei L

R R
l l
CH–NH2 C=O + NH3 + H2O
l l
COOH COOH
L-α-aminoacid α-cetoacid
 există şi situaţii ȋn care o anumită enzimă izolată dintr-o sursă biologică este activă asupra unui anumit izomer optic, şi aceeaşi
enzimă, izolată dintr-o altă sursă, este activă faţă de celălalt izomer optic; ex: LDH;
 ea se aplică şi ȋn cazul compuşilor care prezintă izomerie geometrică cis-trans; de exemplu, succinat dehidrogenaza (SDH)
catalizează oxidarea acidului succinic cu formarea acidului fumaric, izomerul trans.

2. De acţiune
Enzimele au capacitatea de a determina mecanismul de producere a unei reacţii, iar această specificitate este dată de cofactorul
enzimatic.
Ficare enzimă manifestă o anumită specificitate de acţiune, catalizând un anumit tip de reacţie biochimică. In funcţie de tipul de
reacţie pe care o catalizează, enzimele au fost clasificare ȋn 6 clase, conform nomenclaturii internaţionale.
Coenzima determină natura reacţiei pe care o dă substratul combinat, ȋn prealabil, cu apoenzima. De componenta proteică este
legat mecanismul intim al unor procese enzimaice cum ar fi transportul de H+, transportul de electroni, de grupe –NH2, -CH3, -COCH3;
de CO2. Tipul de reacţie catalizată de o enzimă este extrem de important pentru procesele vitale şi cu strictă specificitate catalitică.
Fiecare enzimă are o anumită specificitate de acţiune şi catalizează un anumit tip de reacţie catalitică.

MECANISMUL DE ACŢIUNE A ENZIMELOR

Există mai multe ipoteze şi interpretări referitoare la mecanismul de interacţiune dintre enzimă şi substrat:
1. ipoteza tip “lacăt-cheie” (modelul clasic);
2. ipoteza potrivirii (“ajustării”) induse (modelul dinamic);
3. cataliza covalentă;
4. cataliza generală prin acizi şi baze.
1. Modelul clasic al structurii spaţiale a centrului activ ȋn raport cu structura substratului este acela de tip “lacăt-cheie”, propus de
Emil Fischer.
Modelul postulează existenţa unei complementarităţi reciproce ȋntre structura/conformaţia moleculei de substrat şi cea a
centrului catalitic al enzimei, rezultând crearea unei compatibilităţi prin care este favorizată recunoaşterea substratului de către enzimă
şi formarea complexului binar de tranziţie ES.
Astfel, molecula de substrat se dispune riguros ȋn spaţiul situsului catalitic, ȋn conformitate cu structura sa chimică şi
orientarea sa sterică. Este un model rigid care presupune că centrul catalitic al enzimei şi substratul sunt perfect complementare, se
potrivesc ca o cheie ȋn lacăt/ ȋn broască.

NOTIUNI DE CINETICA ENZIMATICA

Cinetica chimică studiază legile după care reacţiile chimice se petrec ȋn timp, sub raportul vitezelor de reacţie, respectiv, al
evoluţiei ȋn timp a transformărilor caracteristice unei reacţii chimice.

27
 In funcţie de sensul evoluţiei, reacţiile catalizate de enzime pot fi:
a) reversibile : E + S ↔ ES ↔ E + P
b) ireversibile: E + S ↔ ES → E + P
In secevenţele de reacţii metabolice ȋn care produsul unei reacţii devine substrat pentru reacţia următoare, echilibrul este deplasat ȋntr-
un sens preferenţial impus de necesităţile metbolismului celular.
Studiul cinetic al activităţii enzimatice se bazează pe măsurarea cantitativă a vitezei de desfăşurare a reacţiei catalizate.
dS
vK  viteza de reactie exprimă activitatea unei enzime şi reprezintă
dt
cantitatea de substrat exprimată ȋn moli/l care se transformă in unitatea de timp.
In cazul unei reacţii enzimatice reversibile, ȋn fiecare moment al reacţiei, viteza de reacţie este proporţională cu cantitatea de
substrat ȋncă netransformată, adică : v = K (S-x).
Cinetica biochimică studiază vitezele cu care se desfăşoară reacţiile biochimice.
Factorii care influenţează viteza reacţiilor enzimatice sunt:
 
1. concentraţia substratului S ;
2. concentraţia enzimei E  ;
3. temperatura;
4. pH-ul mediului de reacţie;
5. radiaţiile ionizante;
6. efectorii enzimatici (activatori sau inhibitori).

1. Influenţa concentraţiei substratului de reacţie. Constanta Michaelis

Concentraţia majorităţii enzimelor celulare este constantă ȋn timp; fac excepţie enzimele numite “induse” şi enzimele
plasmatice nefuncţionale a căror concentraţie creşte sau scade ȋn anumite stări patologice.
Concentraţia substratului celor mai multe enzime variază destul de mult ȋn funcţie de starea metabolică a ţesutului şi de diverşi
alţi factori. De aceea, dependenţa vitezei de reacţie de [S] constituie aspectul cel mai important al cineticii enzimatice.
Dacă [E] este constantă, iar [S] creşte, rezultă că va creşte proporţional şi viteza de reacţie, dar numai pentru valori mici ale
[S]. Iniţial, creşterea [S] determină o creştere rapidă a vitezei de reacţie (pentru reacţiile de ordinul I); apoi, viteza de reacţie creşte
lent (pentru reacţiile de ordinul 0 şi I), şi, ȋn final, la concentraţii mari de substrat, viteza de reacţie devine maximă (v max).
Reprezentarea grafică a variaţiei vitezei de reacţie enzimatică ȋn funcţie de [S] are aspectul unei hiperbole din care se observă
că viteza creşte proporţional cu creşterea [S] până la atingerea lui vmax; din acel moment al reacţiei, oricât de mult ar mai creşte [S],
viteza de reacţie rămâne constantă.
Dependenţa vitezei de reacţie enzimatică de [S] este redată de teoria Michaelis-Menten, teorie ce postulează faptul că ȋn cazul
unei reacţii enzimatice, ȋntre enzimă şi substratul său de reacţie se formează un complex ES din care rezultă produsul de reacţie
corespunzător, iar molecula de enzimă se eliberează ca atare.
KM se numeşte constantă Michaelis şi reprezintă acea concentraţie a substratului exprimată ȋn moli/l pentru care viteza
reacţiei enzimatice este egală cu ½ din vmax.
vmax este viteza de reacţie pentru care toate situsurile catalitice ale enzimei sunt saturate cu substrat, iar enzima acţionează la capacitate
maximă.
Semnificaţia lui KM:
a) valori mari ale lui KM indică o afinitate scăzută a enzimei pentru substratul său de reacţie;
b) valori scăzute ale lui KM indică o afinitate crescută a enzimei pentru substratul său de reacţie.

2. Influenţa concentraţiei enzimei asupra vitezei de reacţie enzimatică.

Eficienţa catalitică deosebită a enzimelor este responsabilă de faptul că, ȋn reacţiile enzimatice ce au loc in vivo, [S] este mult
superioară [E]; există şi situaţii ȋn care aceasta regulă nu este respectată, [E] putând fi mai mare decât cea a [S].
In cursul unei reacţii enzimatice, enzima acţionează ȋn soluţie aproape independent, transformând substratul. Atunci când [S]
este constantă, viteza de reacţie (v) este direct proporţională cu creşterea [E] ȋntre anumite limite; la concentraţii mari ale enzimei,
viteza de reacţie devine constantă, rezultă că viteza de reacţie de proporţională cu [E], adică v = K [E].
Creşterea lineară a vitezei de reacţie se explică prin formarea complexului ES ȋn dependenţă doar de [E], ȋn aceste condiţii, substratul
transformându-se integral ȋn produsul de reacţie.
S-a constatat ca la o concentraţie a enzimei egală cu zero, v0 este nulă, sugerând că reacţia nu se desfăşoară deloc ȋn lipsa
enzimei.
Concentraţia enzimei diferă de la un ţesut la altul, ȋn funcţie de rolul pe care ȋl are ȋn energetica organismului. La concentraţii
mari ale enzimei, efectul catalitic nu este ȋntotdeauna proporţional cu [E]. Marea majoritate a reacţiilor catalizate de enzime
respectă proporţionalitatea dintre concentraţia enzimei şi viteza de reacţie, dacă, bineȋnţeles, nu intervin ȋn mediul de reacţȋe activatori
sau inhibitori de altă natură decât reactanţii.
Proporţionalitatea dintre viteza de reacţie şi enzimă are importante aplicaţii practice. De exemplu, este posibil să se estimeze
concentraţia relativă a unei enzime ȋn omogenatele celulare fără a fi necesară o prealabilă purificare a acesteia.

28
 Astfel de măsurători de concentraţii relative ale enzimelor se efectuează sistematic ȋn laboratoarele de analize medicale,
deoarece variaţiile lor sunt corelate cu diferite stări patologice.

3. Efectul temperaturii asupra vitezei de reacţie

Enzimele produse de celule pot cataliza reacţii care au loc ȋn interiorul sau ȋn afara lor (cum este cazul enzimelor plasmatice
sau digestive) şi sunt adaptate condiţiilor de pH, temperatură sau altor factori caracteristici locului de acţiune.Viteza de reacţie
enzimatică poate fi influenţată şi de temperatură, datorită labilităţii mari a componentei proteice care:
 poate fi denaturată odată cu creşterea temperaturii (acţiune ireversibilă);
 se poate gelifica din cauza/ ȋn cazul scăderii temperaturii (acţiune reversibilă).
La temperaturi crescute, acţionează 2 factori opuşi:
1. creşte viteza de reacţie;
2. se produce denaturarea termică a enzimei/apoenzimei.
In general, activitatea optimă a unei enzime sau viteza maximă cu care are loc o reacţie enzimatică corespunde intervalului
de temperatură cuprins ȋntre 20-400C.
La temperaturi mai mari de 500C, activitatea enzimei este diminuată sau chiar anulată, deoarece se produce denaturarea acesteia,
iar enzima suferă o denaturare ireversibilă.
Temperaturile scăzute au un efect de conservare a enzimei, iar la revenirea la temperatura optimă, de cele mai multe ori, enzima
ȋşi recapătă, ȋntr-o mai mică sau mai mare măsură, activitatea iniţială (acţiune reversibilă a acestor temperaturi).
Atunci când se determină activităţile unor enzime ȋn scop diagnostic (de exemplu, activitatea enzimelor plasmatice) este
obligatoriu ca aceasta să se facă la o temperatură fixă, ȋn cazul celor mai multe dintre ele, la 370C.
Influenţa temperaturii asupra activităţii enzimatice este foarte importantă ȋn criobiologie; un caz ȋl constituie conservarea, la
temperaturi scăzute, a organelor ȋn vederea efectuării transplantului.

3. Efectul pH-ului asupra vitezei de reacţie enzimatică

Pentru enzimele din organismul uman, pH-ul optim de acţiune este pH-ul normal al mediului ȋn care ele ȋşi ȋndeplinesc
activitatea catalitică; cum, ȋn majoritatea ţesuturilor din organism, pH-ul este ȋn jur de 7, şi enzimele au o activitate optimă ȋn jurul
acestei valori.
Pentru unele enzime, pH-ul optim de acţiune este ȋn zona acidă (pepsina: pH = 1-2; albumina serică pH =1,5) sau spre zona
alcalină (tripsina: pH = 8).
Diminuarea vitezei de reacţie enzimatică la valori de pH mai mari sau mai mici decât pH-ul optim se realizează ȋn mod
specific pentru fiecare enzimă. Valorile extreme de pH determinate de prezenţa acizilor sau bazelor mai concentrate,
denaturează proteinele şi le anulează activitatea catalitică.
Variaţii mai mici de pH, ȋn intervalul ȋn care proteina este stabilă, modifică considerabil viteza de reacţie. La valori mai mici
sau mai mari ale pH-ului,viteza de reacţie scade brusc, de aceea, curbele de variaţie v = f(pH) au aspectul unui clopot.
Un exemplu de acţiune a pH-ului asupra activităţii unei enzime ȋl reprezintă inactivarea, la nivelul stomacului (pH = 1-2), a
amilazei slivare cu un pH optin ȋntre 6,6 şi 6,8 care este antrenată cu alimentele din cavitatea bucală.
Determinările activităţii enzimatice in vitro se fac la pH optim, menţinut constant cu ajutorul sistemelor tampon.

5. Efectul radiaţiilor ionizante asupra vitezei de reacţie enzimatică

Structura şi activitatea enzimelor sunt afectate de către radiaţiile X şi de cele radioactive β/γ ȋn anumite doze. Efectul lor
poate fi direct, rezultând ionizarea moleculei de enzimă sau indirect, prin ionizarea mediului ȋn care se află enzima, cu formare de
acizi sau de radicali liberi. Ambele tipuri de efecte antrenează inactivarea moleculelor de enzime prin modificări induse la nivelul
structurii lor.

6. Efectorii enzimatici
Sunt substanţe de natură chimică diferită care acţionează direct asupra moleculei de enzimă, afectându-i, ȋntr-un sens pozitiv
sau negativ, activitatea. După modul lor de actiune, exista:
1. Activatori enzimatici care acţionează ȋn sensul creşterii/potenţării activităţii enzimei, procesul numindu-se activare
enzimatică. In funcţie de natura lor, ei acţionează pe diferite căi.
Activatorii enzimatici pot fi:
 coenzime;
 vitamine: C,E,K: acţionează asupra enzimei prin protejarea ei faţă de anumiţi inhibitori; au rol protector;
 diferiţi cationi: Mg2+ - activatori ai fosfatazelor, ADN-polimerazei, ARN-polimerazei;
Mn2+ - activatori ai peptidazelor;
Zn2+ - activatori ai alcool dehidrogenazei si peptidazelor
 acizi biliari, săruri biliare pentru lipazele pancreatice;
 activatori ai unor proenzime: pepsina, tripsina;
 substanţe cu caracter reducător care acţionează prin protejarea grupei –SH; de exemplu, cisteina, glutationul redus (G-SH).

29
 2. Inhibitori enzimatici
 influenţează negativ activitatea unei enzime pe care o pot anula fie definitiv sau ireversibil, fie temporar sau reversibil,
procesul numindu-se inhibiţie enzimatică;
 ei pot fi endogeni (unii metaboliţi) sau exogeni (unele toxine sau medicamente) şi pot afecta fie situsul catalitic al enzimei,
fie oricare altă regiune a enzimei, fiind afectată legarea substratului de enzimă şi formarea complexului ES;
După modul lor de interacţiune cu enzima, inhibitorii enzimatici se clasifică ȋn:
a) inhibitori ireversibili care anulează definitiv activitatea unei enzime prin denaturarea ei, ca urmare a unei modificări
profunde a configuraţiei sale spaţiale.
Ei nu manifestă nicio specificitate pentru enzimă, iar complexul enzimă-inhibitor care se formează este ireversibil,
nedisociabil.
Prin ȋndepărtarea inhibitorului ireversibil, enzima nu ȋşi mai recapătă funcţiile sale catalitice.
Ex: Pb2+, Hg2+, CO, CN-, para-cloroaminobenzoatul, compuşii cu arsen.
b) Inhibitorii reversibili anulează reversibil (temporar) activitatea unei enzime; ei modifică cinetica de reacţie, fără a se produce
modificări ale edificiului molecular al enzimei; după ȋndepărtarea acestor inhibitori, enzima ȋşi recapătă proprietăţile sale
catalitice.
In funcţie de natura şi specificitatea inhibitorilor reversibili, inhibiţia produsă de ei poate fi:
b.1. inhibiţie competitivă;
b.2. inhibitie necompetitiva;
b.3. inhibitie allosterica.

NOMENCLATURA ŞI CLASIFICAREA ENZIMELOR

Actuala clasificare şi nomencaltură a enzimelor este ȋntocmită pe baza principiilor şi regulilor stabilite de Comisia de Enzime
a Uniunii Internaţionale de Biochimie (IUB).
Clasificarea se bazează pe un sistem numeric codificat, criteriul esenţial de clasificare constituindu-l tipul de reacţie chimică
ce este catalizată de o anumită enzimă.
Identitatea fiecărei enzime este stabilită
1. printr-un număr de ordine
2. printr-un nume sistematic
3. printr-o denumire ştiinţifică
4. prin denumiri comune
In funcţie de tipul reacţiilor pe care le catalizează, enzimele se clasifică ȋn 6 clase şi anume:
1. OXIDOREDUCTAZE
2. TRANSFERAZE
3. HIDROLAZE
4. LIAZE
5. IZOMERAZE
6. LIGAZE (SINTETAZE)
!! Fiecare clasă se subdivide ȋn sub-clase şi sub-sub-clase.
Ordinea se păstrează/ numerotarea nu se schimbă.

1. Numărul de ordine codifică o enzimă şi este constituit din 4 cifre precedate de literele E.C.
(Enzyme Comission = E.C.)
Ex: LDH – enzima ce catalizeaza conversia reversibila a lactatului in piruvat, la nivel muscular, in prezenta NAD+, ca si
coenzima de tip vitaminic.
LDH = E.C. 1.1.1. 27
 Prima cifră indică clasa: tipul de reacţie = reacţie de oxidoreducere→ oxidoreductaze
 A doua cifră indică sub-clasa : substratul donor de H+ → dehidrogenază
 A treia cifră indică sub-sub-clasa: acceptorul de H (coenzima NAD+)
 A patra cifră indică numărul de ordine al enzimei ȋn sub-sub-clasa respectivă.
LDH:
→ clasa 1 : oxidoreductază
→subclasa 1: enzima acţionează asupra gr –CH-OH a substratului, grupă care este donor de H → este o degidrogenază
→ sub-subclasa 1 : acceptorul de H+ sau coenzima este NAD+ (NAD forma oxidată)
→ ea are poziţia 27 ȋn subclasa 1.
2) numele ei sistematic este: L; Lactat: NAD+ oxidoreductaza
3) denumirea ştiinţifică a unei enzime include numele substratului asupra căruia enzima acţionează + terminaţia “ază”
Ex: urea → urează
Maltoza → maltază
Lactoza → lactază
Celuloza → celulază
30
 4) Unele enzime au denumiri empirice/comune folosite ȋndelung ȋnainte de apariţia sistemului actual de clasificare.

DESCRIEREA CLASELOR DE ENZIME

1. OXIDOREDUCTAZELE
-sunt enzimele care catalizează reacţii de oxidoreducere bazate pe :
1. Transfer de H – dehidrogenaze
2. Transfer de electroni – transelectronaze
3. Reacţii de combinare a substratului cu O2 – oxidaze
4. Reacţii de descompunere a peroxizilor (H2O2) – peroxidaze
5. Reacţii de descompunere a peroxizilor ȋn care donorul de H este tot un peroxid - catalaze
1. DEHIDROGENAZELE sunt enzimele care catalizează reacţiile cu transfer de H de la un reducător la un oxidant
prin intermediul unor coenzime care transferă H de pe o substanţă donatoare:

AH2 + B A + BH 2

Stare redusă stare oxidată stare oxidată stare redusă

Stare oxidată Coenzimele dehidrogenazelor Stare redusă

NAD+ NicotinamidAdeninDinucleotid NADH +H+
NADP+ NicotinamidAdeninDinucleotidFosfat NADPH +H+
FAD FlavinAdeninDinucleotid FADH2
FMN FlavinMononucleotid FMNH2
Coenzimele NAD+ şi NADP+ sunt constituite dintr-un derivat al acidului nicotinic numit nicotinamidă (vitamina PP) şi
un nucleotid cu adenină; structural, ele conţin:
2 nucleotide: - un nucleotid adevărat: Ade+Rib+ H3PO4
- un nucleotid “fals”: nicotinamidă + Rib + H3PO4
Reacţiile generale catalizate de dehidrogenaze NAD+ sau NADP+ dependente sunt de forma:

S-H2 + NAD+ S + NADH +H+

substrat redus substrat oxidat

S-H2 + NADP+ S + NADPH +H+

substrat redus substrat oxidat

Funcţia de transportori de H a NAD+ şi NADP+ se realizează prin mobilitatea lor, ele putându-se detaşa de apoenzimă
pentru a vehicula H captat.
Oxidoreductazele NAD+ dependente participă la procesele metabolice oxidative: glicoliza anaerobă, ciclul Krebs, catena de
respiraţie celulară. Cele NADP+ dependente participă la procesele reductive de biosinteză: biosinteza extramitocondrială a acizilor
graşi, a steroizilor, şuntul pentozofosfaţilor.
Cele NAD+ şi NADP+ dependente intervin ȋn oxidarea diferitelor substraturi: alcooli, aldehide.
Coenzimele FMN şi FAD sunt derivaţi ai riboflavinei (vitamina B2) şi sunt strâns asociate de molecula de apoenzimă şi nu
se pot detaşa de aceasta.
Ele participă la transferul de H din catena de respiraţie celulară si catalizează reacţiile de oxidare prin care 2 atomi de H
sunt eliminaţi de la C adiacenţi cu formarea unei duble legături.
Coenzima FAD participă la beta-oxidarea acizilor graşi.

2. TRANSELECTRONAZELE sunt enzimele care catalizează reacţiile cu transfer de electroni de la un donor la un

acceptor; reducătorul cedează electroni şi trece ȋn starea oxidată, iar oxidantul acceptă electroni şi trece ȋn starea redusă; ȋn
aceste reacţii, numărul electronilor cedaţi este egal cu cel al electronilor acceptaţi.
In funcţie de natura acceptorului, transelectronazele pot fi:
a) anaerobe (acceptorul de electroni nu este O2) = citocromii
b) aerobe (acceptorul de electroni este oxigenul)
CITOCROMII sunt proteine conjugate/ enzime bicomponente ce conţin:
- o componentă proteică = apoenzima
- grupare prostetică = coenzimă = nucleu porfirinic asemănător cu hemul din Hb
Ei acţionează ca sisteme de oxidoreducere, funcţia de transfer a electronilor exercitându-se la nivelul Fe care are capacitatea
de a se reduce şi de a se oxida alternativ:
cit (Fe2+) cit (Fe3+)
forma redusă forma oxidată
In funcţie de unele detalii structurale (natura catenelor laterale legate de nucleul porfirinic, componenta proteică), de
potenţialele redox, de spectrele de absorbţie, există mai multe tipuri de citocromi: cit b, cit c1, cit c, cit a, cit a3.

31
 Citocromii sunt localizaţi ȋn mitocondrii, participând ca transportori de electroni ȋn catena de respiraţie celulară, numită şi
lanţul citocromilor.
Ca transportori de electroni, citocromii participă ca intermediari ȋn procesul de combinare a H cu ½ O2, cu formarea apei,
proces prin care energia eliberată este stocată ȋn moleculele de ATP care se biosintetizează. In mitocondrii, electronii eliberaţi prin
protonizarea H sunt transferaţi succesiv ȋntr-o secvenţă de diferite tipuri de citocromi - b, c1, c, a, a3 – dispuşi ȋn această ordine pe baza
potenţialelor lor redox.
Citocromii pot forma combinaţii complexe cu unele substanţe toxice de tipul: CO, HCN, H 2S care le afectează funcţia de
transfer al electronilor. De exemplu: compusul rezultat prin combinarea CO cu Fe 2+ din citocromul a+ a3 numit citocromoxidază
este extrem de toxic pentru organism.

3. OXIDAZELE sunt oxidoreductaze care catalizează reacţiile anumitor substraturi cu O 2 sau cu peroxizi, ele fiind
caracterizate de un transfer de H sau de electroni de pe un donator pe un acceptor care este oxigenul, produsul reacţiei fiind
apa.
Reacţia generală este: AH2 + O2 → A + H2O
E oxidază
4. PEROXIDAZELE sunt enzimele care catalizează descompunerea peroxizilor, compuşi ce apar ȋn cantităţi mari, ȋn mod
normal sau accidental ȋn organism (de ex, sub influenţa radiaţiilor ionizante).
S-H2 + H2O2 → S + 2 H2O
Peroxidul de hidrogen este redus, el comportându-se ca un acceptor de H, respectiv, de electroni.
Ele există ȋn toate celulele animale şi vegetale; predomină ȋn leucocite, ficat, salivă şi lapte.
Importanţa lor: descompunerea apei oxigenate ȋn ţesuturi, apă care constituie un puternic agent de oxidare pentru diferiţi metaboliţi
necesari celulei.

5. CATALAZELE sunt hemenzime care catalizează descompunerea peroxizilor, reacţie la care participă 2 molecule de apă
oxigenată, una ca substrat donor de electroni (ca reducător), iar cealaltă ca acceptor de electroni (ca oxidant), reacţia având loc cu
eliberare de O2.
catalaza
H2O2 + H2O2 2 H2O + O2
Funcţia catalazelor este asociată cu descompunerea apei oxigenate formată ȋn celule sub acţiunea dehidrogenazelor aerobe; ele
au un rol detoxifiant.
Oxigenul astfel rezultat este sursă de oxigenare pentru unele ţesuturi sau este utilizat de celule pentru producerea anumitor reacţii.
Apa oxigenată are rol de dezinfectant, deoarece catalaza din eritrocite (plăgi, răni) catalizează descompunerea apei oxigenate cu
punere ȋn libertate de O2 care distruge microbii. Catalaza predomină ȋn ficat şi ȋn sânge.

2. TRANSFERAZE
Reprezintă clasa de enzime care catalizează transferul diferitelor grupe chimice (altele decât H) de pe un substrat donor pe un
substrat acceptor, conform ecuaţiei generale:
transferază
S1-G + S2 S1 + S2-G
Subclasele sunt reprezentate de:
1. Metiltransferaze care catalizează transferul radicalilor metil de pe un S1 pe un S2.
Substraturi donatoare de radicali metil sunt colina, metionina, betaina, iar cele acceptoare sunt colamina, noradrenalina, glicocolul,
GABA. Reacţiile catalizate de metiltransferaze sunt specifice ȋn funcţie de substanţele donatoare şi acceptoare şi au loc ȋn ficat,
rinichi şi creier.

2. Formiltransferaze care catalizează transferul grupei formil şi este folosită ȋn biosinteza diferiţilor compuşi – aminoacizi,
baze azotate purinice.

3. Acil-transferaze catalizează transferul radicalilor acil : R-C=O

Işi exercită activitatea catalitică ȋn prezenţa coenzimei A (CoA SH) de numită şi coenzimă acilantă.
Coenzima A (CoA SH) are următoarele componente structurale:
- Cisteamina
- Acidul pantotenic fosforilat
- Adenozin-3-fosfatul
La grupa tiol (-SH), partea activă a acestei coenzime, se leagă radicalii acil cu formarea unor legături TIOESTER, bogate ȋn energie,
rezultând compuşi macroergici.
CoA-SH intervine ȋn diverse reacţii biochimice, de sinteză şi de degradare a unor metaboliţi.
Un rol important ȋn procesele biochimice ȋl are acetil-CoA:
acilCoA ligaza
CH3-COOH + CoA SH + ATP CH3-CO ScoA + AMP + H3PO4

32
 AcetilCoA participă la numeroase procese metabolice/biochimice prin care se stabilesc corelaţii ȋntre diferitele căi metabolice
din organism. Acest compus rezultă prin degradarea glucidelor, lipidelor, aminoacizilor şi este precursor pentru biosinteza altor
metaboliţi: acizi graşi, corpi cetonici, steroli, hormoni corticosuprarenali sau sexuali, acetilcolină.
Această coenzimă există ȋn creier, muşchi, nervi periferici, placentă etc.
Ea este activată de ionii de K+, Rb+, Mg2+ şi inhibată de Cu2+.

4. Glicozil-transferaze catalizează transferul unui radical glicozil de pe un donator pe un acceptor. De exemplu, exista
transportori specifici de radicali glicozil sunt unii nucleozid-difosfati, de ex: UDP.

5. Aminotransferaze (transaminaze)
Catalizează transferul unei grupe amino (-NH2) de la un alfa-aminoacid la un alfa-cetoacid, cu formarea unui nou alfa-
aminoacid şi a unui nou alfa-cetoacid; transaminazele au drept coenzimă piridoxalfosfatul (PALP) care este un derivat fosforilat
al piridoxalului, una dintre formele vitaminei B 6.
Transaminarea este :
- una dintre căile generale de catabolizare a alfa-aminoacizilor, alături de dezaminare şi de decarboxilare;
- reacţia care stabileşte unele corelaţii ȋntre metabolismul glucidic şi cel proteic prin alfa-cetoacizii rezultaţi prin glicoliza anaerobă şi
ciclul Krebs (procese din catabolismul glucidic)care, prin transaminare, se pot transforma ȋn noi alfa-aminoacizi;
- reacţia care determină formarea de noi alfa-cetoacizi care pot intra ȋn ciclul Krebs.
In organism, există 2 transaminaze serice cu aplicaţii clinice importante:
1. TGO = AST → are valori crescute ȋn infarctul miocardic acut (IMA)
2. TGP = ALT → are valori crescute ȋn afecţiunile hepatice, pancreatice

6. Fosfotransferaze (Kinaze) catalizează transferul unui radical fosforil (-H2PO3) sau pirofosforil (- H3P2O6) de pe un donator
pe un acceptor, reacţiile fiind ȋnsoţite de un important schimb de energie liberă.
Donatorii de astfel de grupări sunt nucleozidtrifosfaţii bogaţi ȋn energie şi, ȋn special, ATP.
Ex:
Glucoză + ATP G-6-P + ADP
E: fosfotransferază
hexokinază
glucokinază

CLASA 3. HIDROLAZE
Sunt enzimele care catalizează scindarea moleculelor de substrat prin ruperea unor legături covalente dintre un atom de C şi alţi
atomi, ȋn prezenţa apei, adică reacţiile de hidroliză enzimatică.
Din această clasă, fac parte enzimele care catalizează hidroliza proteinelor până la alfa-aminoacizi, a lipidelor, cu formare de acizi
graşi şi alcooli şi a glucidelor până la stadiul de oze.
Legăturile chimice care se scindează prin hidroliză enzimatică sunt:
1. Legături de tip ester organic → ESTERAZELE
2. Legături glicozidice → GLICOZIDAZELE
3. Legături peptidice → PEPTIDAZELE
Subclasele hidrolazelor includ:
1. ESTERAZE care catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor de tip ester organic cu formarea compuşilor care au participat
iniţial la formarea esterului, respectiv, acidul organic şi alcoolul.
In funcţie de natura chimică a compuşilor care participă la formarea legăturii de tip ester organic, esterazele se clasifică ȋn:
a) CARBOXIESTERAZE care catalizează scindarea hidrolitică a esterilor acizilor carboxilici.
Sunt carboxiesteraze:
 LIPAZELE scindează legăturile de tip ester din lipidele simple numite trigliceride sau triacilgliceroli (TAG); ele se mai
numesc şi glicerolesterhidrolaze.
 Ele există ȋn organismul animal ȋn sucul pancreatic, sânge, plămâni, rinichi şi - ȋn cantităţi mici - ȋn stomac.
 Hidroliza TAG se face ȋn etape, trecându-se prin stadiul de di- şi monogliceride, până la compuşii finali: acizi graşi saturaţi
sau nesaturaţi şi glicerol.
 Există: - lipaze pancreatice care catalizează ȋn special, hidroliza TG care conţin acizi graşi superiori nesaturaţi;
- lipaza gastrică care creşte viteza reacţiilor de hidroliză a TG ce conţin acizi graşi saturaţi.;
- lipaza hepatică ce acţionează asupra esterilor simpli.
 Lipazele sunt activate de ionii de calciu, de sărurile biliare şi de albumină datorită proprietăţilor lor tensioactive şi de
complexare.

 FOSFOLIPAZELE catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor ester din lecitine şi cefaline cu eliberarea acizilor graşi
din poziţiile alfa- şi beta- ale glicerolului esterificat.
 In funcţie de provenienţă şi de legăturile ester pe care le hidrolizează, ele pot fi:
Fosfolipaza A2 (denumită anterior fosfolipaza A):

33
 - există ȋn bacterii şi ȋn veninul de şarpe şi acţionează la nivelul legăturilor beta-ester, eliberând acidul gras nesaturat;
- produsul acestei hidrolize este LIZOLECITINA care, datorită proprietăţilor sale de detergent, manifestă o puternică
acţiune homolitică prin afectarea membranelor eritrocitare.
Fosfolipaza A1 (denumită anterior B):
- există ȋn sânge şi ȋn sucul pancreatic
- acţionează asupra legăturilor ester din poziţia alfa, eliberând acidul gras saturat;
- ea scade sau anihilează efectul homolitic al lizolecitinei.
Fosfolipazele de tip C sunt specifice microorganismelor, iar cele de tip D, plantelor.
- Ele există şi la om, ȋn ţesutul nervos şi hepatic, acţionând asupra legăturilor ester neafectate de fosfolipazele A şi B, eliberând
produşii finali de hidroliză: glicerolul, colina/colamina şi acidul fosforic.
- Acţiunea lor concomitentă asupra moleculei de lecitină poate fi redată astfel:

 COLESTERIDESTERAZELE catalizează scindarea legăturilor ester din esterii colesterolului cu acizi graşi superiori; ele
există ȋn diferite ţesuturi animale ca; pancreas, ficat, splină, rinichi, sânge.
 Sunt activate de sărurile biliare şi inhibate de cantităţi mari de acizi graşi nesaturaţi.

 COLINESTERAZELE sunt carboxilesteraze care scindează specific esterii colinei; au ca reprezentant principal
acetilcolinesteraza care catalizează hidroliza esterilor acetilcolinei, substanţă care funcţionează ca neurotransmiţător,
trimiţând impulsurile nervoase la nivelul sinapselor colinergice.
 Au ca activatori ionii de magneziu, cisteina, glutationul, iar ca inhibitori ionii metalelor grele şi derivaţi ai acidului fosforic.

b) SULFATAZE catalizează hidroliza esterilor acidului sulfuric cu diferiţi compuşi organici; ex:
R-OSO3H + HOH ↔ R-OH + H2SO4
sulfat acid de alchil alcool

c) TIOESTERAZE catalizează scindarea hidrolitică a tioesterilor: ex: acil-S-CoA hidrolazele catalizează scindarea
hidrolitică a legăturilor tioester din acil-CoA:
R-CO SCoA + HOH ↔ R-COOH + CoA SH

d) FOSFOESTERAZE (FOSFATAZE)
In funcţie de numărul legăturilor fosfoesterice din compusul supus hidrolizei enzimatice, ele pot fi:
d.1. fosfomonoesteraze care catalizează scindarea hidrolitică a esterilor monofosforici cu eliberarea alcoolului sau fenolului
corespunzător şi a acidului fosforic;
 după pH-ul optim de acţiune pot fi:
- de tipul I = fosfataze alcaline: pH optim: 8,6-9,4;
- de tipul II = fosfataze acide : pH optim: 5-5,5;
- de tipul III = fosfataze acide: pH optim: 3,4-4,2.
d.2. fosfodiesteraze care catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor fosfodiester.
Ex: nucleazele = enzime de depolicondensare a acizilor nucleici care, după natura substratului, se numesc ribonucleaze (pentru ARN)
şi deoxiribonucleaze (pentru ADN); ele intervin ȋn digestia nucleoproteinelor.

2. GLICOZIDAZELE catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor glicozidice din oligo- şi poliglucide, conform ecuaţiei
generale:
G1-O-G2 + HOH → G1-OH + G2-OH
Ele prezintă specificitate ȋn funcţie de:
- tipul de oză legată glicozidic (glucozidază, galactozidază)
- natura acestei legături ( legat de formele anomere alfa sau beta);
- de stereoizomerie (există D/L-glicozizi).
Reprezentanţi:
2.a. Amilazele catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor glicozidice α (1,4) din macromoleculele de amidon şi glicogen cu
formare de dextrine, maltoză şi cantităţi mici de α-glucoză.
In funcţie de specificitatea de substrat şi de mecanismul de acţiune se disting:
 α-amilaza = endoamilaza acţionează ȋn proporţie de 73% asupra amilopectinei cu formare de dextrine;
 β-amilaza = exoamilaza degradează direct amiloza, fără a trece prin stadiul de dextrine; este exclusiv de origine vegetală şi
microbiană;
 γ-amilaza (are aceeaşi locaţie ca β-amilaza) catalizează hidroliza legăturilor α (1,4) prin ȋndepărtarea succesivă a unor
molecule de glucoză de la capătul nereducător al lanţului poliglucidic;
 α (1,6) amilaza scindează legăturile α (1,6) din macromoleculele de amidon şi glicogen, producând deramifierea acestor
structuri.
Activitatea ȋn funcţie de pH este legată de originea acestora:
 amilaza salivară : pH optim: 6,8/ temperatură optimă: 40 0C; inhibitor: Cl-;

34
  amilaza pancreatică :pH optim: 7,0; la pH 4, activitatea ei este inhibată.
2.b. celulazele catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor β(1,4) din macromolecula celulozei cu formarea celobiozei care, sub
acţiunea celulazei, este hidrolizată cu formarea a 2 molecule de β-glucoză.
Ierbivorele au capacitatea de a digera şi asimila celuloza, datorită prezenţei ȋn intestin/ȋn tractul lor digestiv a celulazelor produse de
flora bacteriană.
2.c.hialuronidaza = mucopoliglicozidază care acţionează asupra acidului hialuronic producând depolicondensarea acestuia prin
scindarea legăturilor β(1,3)- glicozidice până la unităţi structurale mai simple şi- ȋn final- cu eliberarea de acid glucuronic şi N-acetil-
glucozamină.
Există ȋn bacterii, veninul şerpilor şi insectelor, ȋn testiculele animalelor superioare şi ȋn alte ţesuturi animale. Sistemul acid hialuronic-
hialuronidază are o mare importanţă ȋn metabolismul ţesutului conjunctiv şi ȋn patologia acestuia.
2.d. maltaza maltaza
Maltoza + HOH 2α-glucoză
2.e. lactaza lactaza
Lactoza + HOH β-galactoză + α-glucoză
- există ȋn sucul intestinal la mamifere;
- această enzimă este biosintetizată numai ȋn prezenţa substratului (lactoza); ea poate fi dată ca exemplu de enzimă adaptativă.
2.f. zaharaza zaharaza
Zaharoza + HOH α-glucoza + β-fructoza

Există α şi β zaharază care se deosebesc ȋntre ele prin:

 formele ciclice izomere asupra cărora acţionează; rezultă că acţiunea lor este un caz tipic de specificitate ȋn raport cu geometria
legăturii carbonilice;
 pH-ul optim de acţiune: α→pH = 7,0; β→ pH=7,45;
2.g. β-glucuronidaza catalizează scindarea hidrolitică a compuşilor de conjugare a acidului glucuronic cu fenolii, cu hormonii
steroizi, etc. In cursul sarcinii, s-a constatat o creştere a activităţii acestei enzime.

3. Peptidaze, peptidhidrolaze, proteaze sau enzime proteolitice

Sunt enzime ce catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor peptidice cu formarea de poli- şi oligopeptide şi, ȋn final, cu
eliberarea alfa-aminoacizilor constituenţi.
In funcţie de regiunea din molecula peptidelor ȋn care acţionează, ele pot fi:
a. Endopeptidaze
b. Exopeptidaze.
Majoritatea lor acţionează la nivelul tubului digestiv având ca substrat proteinele de origine exogenă (alimentară), de unde
provine şi denumirea de enzime proteolitice; excepţie fac catepsinele. Ele au specificitate relativă ȋn raport cu substratul, acţionând la
valori diferite de pH.
a. Endopeptidazele catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor peptidice din interiorul catenei polipeptidice.

Reprezentanţi:
a.1. pepsina este secretată de către celulele fundice din regiunea pilorică a stomacului sub formă de zimogen inactiv denumit
pepsinogen. Forma enzimatică activă rezultă:
autocatalitic
Pepsinogen pepsina + polipeptid (42 aa)
(M=32.000) (M=8.000)
Pepsina:
-există ȋn sucul gastric; acţionează la pH =1,5-2,5, cu un pH optim =2,0;
-are o largă specificitate de acţiune şi scindează legăturile peptidice dintre un aminoacid aromatic şi un aminoacid
monoaminodicarboxilic şi cele ȋn care sunt implicate Met şi Leu.
 prin ȋndepărtarea – de la capătul N-terminal- a unui fragmen polipeptidic din 42 aa cu M=8.000.
Ea acţioneaza numai asupra proteinelor naturale formate din L-alfa-aminoacizi; produşii de hidroliză sunt proteine denaturate,
albumoze şi peptoen formate din fragmente polipeptidice cu M ȋncă mare.

a.2. tripsina este sintetizată de pancreasul exocrin şi secretată ȋn intestinul subţire sub formă de zimogen inactiv numit tripsinogen.
Transformarea formei inactive ȋn forma activă se face prin detaşarea din molecula tripsinogenului a unui fragment hexapeptidic cu
efect inhibitor. Activarea lui se face autocatalitic sau ȋn prezenţa enterokinazei.
Enterokinază (HO-)
Tripsinogen tripsină + hexapeptid
Tripsina:
- există ȋn sucul intestinal şi acţionează la pH ȋntre 7-10, cu un pH optim =7,8;
- acţionează asupra proteinelor denaturate scindând preferenţial legăturile peptidice dintre aminoacizii bazici sau dintre cei aromatici;
- produşii de hidroliză rezultaţi sunt polipeptide (oligopeptide).

35
a.3. Chimotripsina este sintetizată tot ȋn pancreasul exocrin şi secretată ȋn intestinul subţire sub formă de zimogen inactiv numit
chimotripsinogen
tripsină (HO-)
chimotripsinogen chimotripsină + Arg-Ser + Thr-Asn
două dipeptide cu efect inhibitor
Chimotripsina:
- există ȋn sucul intestinal, are acţiune la pH ȋntre 8-10, ȋn corelaţie cu tripsina, dar având o activitate mai scăzută decât aceasta;
-scindează hidrolitic proteinele native şi pe cele denaturate de pepsină, acţionând asupra legăturilor peptidice dintre un aminoacid
aromatic şi unul aciclic;
- produşii de hidroliză sunt polipeptidele.

a.4. Chimozina = renina = labfermentul este o endopeptidază secretată ȋn stomac la nou-născut cu proprietatea de a coagula
laptele şi de a ȋmpiedica tranzitul lui rapid din stomac.
Substratul său de reacţie este cazeina din lapte pe care o transformă ȋn paracazeină. Probabil că, la nou-născuţi, această enzimă există
alături de pepsină.

a.5. Catepsinele sunt endopeptidaze cu localizare intracelulara la nivelul lizozomilor cu un pH de acţiune ȋntre 5 şi 7,0; există ȋn toate
ţesuturile, ȋn stomac şi ȋn intestin. Ele au rol ȋn transformarea proteinelor intracelulare şi ȋn procesele de autoliză şi autodigerare. După
pH-ul lor de acţiune, există 4 tipuri de catepsine.

b. Exopeptidazele catalizează hidroliza legăturilor peptidice de la capetele lanţurilor oligo/polipeptidice.

b.1. Aminopeptidazele catalizează hidroliza legăturilor peptidice de la capătul amino terminal cu formare de oligopeptide şi, ȋn final,
de alfa-aminoacizi liberi.
Există In intestin şi ȋn diferite ţesuturi şi au un pH optim ȋntre 8-9; au ca activatori ionii de magneziu şi mangan.
b.2. Carboxipeptidazele catalizează hidroliza legăturilor peptidice de la capătul carboxil, eliberând alfa-aminoacizii respectivi.
Ele există ȋn special ȋn sucul digestiv, dar şi ȋn rinichi, splină, pancreas; ele sunt secretate-prin sucul pancreatic- ȋn intestin
sub formă inactivă de paracarboxipeptidaze A şi B. Sub acţiunea tripsinei, sunt convertite ȋn forme enzimatice active prin eliberarea
de peptide cu efect inhibitor.
Produşii lor de hidroliză sunt oligopeptidele şi alfaminoacizii liberi; ambele enzime sunt metalenzime.

b.3. Dipeptidazele catalizează scindarea hidrolitică a legăturii peptidice din dipeptide cu eliberarea alfa-aminoacizilor constituenţi.
Ele există ȋn intestin şi ȋn diferite ţesuturi; prezintă o mare specificitate ȋn raport cu alfa-aminoacizii constituenţi ai substratului
respectiv.
Ex: glicil-glicinil-dipeptidaza catalizează numai hidroliza glicil-glicinei.

b.4. amidazele catalizează dezaminarea hidrolitică a unor diferiţi compuşi biologici.

Ex1: hidroliza enzimatică a ureei sub acţiunea ureazei
Ex2: hidroliza enzimatică a glutaminei sub acţiunea glutaminazei
Alte exemple: cicloamidazele care catalizează dezaminarea bazelor azotate purinice adenina şi guanina.

CLASA 4. LIAZE
 sunt enzimele care catalizează reacţiile :
 ȋn care are loc scindarea legăturilor covalente C-C, C-O, C-N, C-S, ȋn absenţa apei;
 care determină apariţia unei duble legături ȋn molecula substratului;
 ȋn care au loc adiţii la dubla legătură din molecula substratului.
Subclase:
1. C-C liaze catalizează scindarea legăturilor C-C; ex: decarboxilaze, aldehidliaze .
2. C-O liaze catalizează scindarea legăturii C-O ȋn absenţa apei sau adiţia apei la dubla legătură C=C:
ex: carbonathidrataza sau anhidraza carbonică; hidroliaze catalizează adiţia apei la dubla legătură C=C (reacţia de hidratare) –
fumarat hidrataza; enolaza din glicoliza anaeroba
3. C-N liaze catalizează scindarea legăturilor C-N, altele decât legătura peptidică: argininsuccinat liaza din ciclul uree.
4. C-S liaze

CLASA 5. IZOMERAZE
Sunt enzimele care catalizează anumite rearanjări interne ȋn moleculele substratului, cum ar fi modificări ȋn configuraţie sau
oxidoreduceri intramoleculare.
Subclase:
1. Racemaze catalizează conversia formelor D şi L ale unui substrat, una in cealalta.
2. Epimeraze catalizează reacţiile de epimerizare
→ epimerizarea ozelor = transformarea/conversia hexozelor ȋn glucoză la nivel hepatic;
→ conversia UDP-glucozei ȋn UDP-galactoză ȋn prezenţa 4-epimerazei.

36
 3. Cis-trans izomeraze
4. Oxidoreductaze intramoleculare catalizează interconversia grupelor aldehidă şȋ cetonă din moleculele diferitelor substrate, prin
oxidarea grupelor alcool secundar la cetonă şi prin reducerea concomitentă a grupelor aldehidă la alcool primar.
5. Mutaze catalizează reacţiile care au loc cu transferul de la un atom de C la altul a unor grupe funcţionale din cadrul aceleiaşi
molecule.

CLASA 6. LIGAZE (SINTETAZE)

Catalizează sinteza unor produşi pornind de la 2 reactanţi diferiţi şi utilizând ca sursă de energie ATP sau alţi nucleozid
trifosfaţi, conform reacţiei:

ligaza
A + B + ATP A-B + AMP + PPi
Ligazele catalizează reacţiile cu formarea legăturilor C-C, C-O, C-N, C-S şi au importanţa lor ȋn sinteza proteinelor (formarea
legăturii peptidice), lipidelor (formarea legăturilor de tip ester sau amidă), sinteza acil-SCoA (formarea legăturilor tioester).
Mecanismul lor de acţiune este asemănător cu cel al transferazelor putând fi prezentat sub forma generală:
1. B + ATP → B-P + ADP
Compus macroergic
2. B-P + A → A-B + Pi

37