INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE - DEZVOLTARE

P E NT R U U R B ANI S M S I AME N AJ AR E A T E RI T O RI U LUI

URB ANPROIECT - BUCURESTI
st r. Nico lae Filipescu 53-55, 70136 Bucurest i 2, ROMÄNIA
tel. 01.211 78 42, 01.211.78.43 E-mail: urban@fx.ro fax 01.211.49 06

Documentare cu privire la politicile de

management urban şi regional din ţările
Uniunii Europene

- Decembrie 2001 -
 INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE - DEZVOLTARE
PENTRU URBANISM SI AMENAJAREA TERITORIULUI
URBANPROIECT - BUCURESTI
str. Nicolae Filipescu 53-55, 70136 Bucuresti 2, ROMÄNIA
tel. 01.211 78 42; 01.211 78 43; 01.211 78 50; fax 01.211.49 06; e-mail: urban@fx.ro

SECŢIA: AMENAJAREA TERITORIULUI

PR. NR.: 231/2001

TITLUL: DOCUMENTARE CU PRIVIRE LA POLITICILE DE

MANAGEMENT URBAN ŞI REGIONAL DIN ŢĂRILE UNIUNII
EUROPENE

BENEFICIAR: MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE,

TRANSPORTURILOR ŞI LOCUINŢEI

PROIECTANT: INCD – URBANPROIECT

AMENAJAREA TERITORIULUI

DIRECTOR GENERAL: Arh. Gabriel Pascariu

ŞEF SECŢIE A.T.: Arh. Şerban Nădejde

ŞEF PROIECT: Arh. Dorottya Pantea

- Decembrie 2001 -
 1. Scopul şi necesitatea lucrării
Prezenta documentare s-a impus datorită noutăţii domeniului abordat prin studiile
de cercetare recent contractate de URBANPROIECT. Acestea privesc
reglementările din domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului. Documentaţia
proprie a institutului fiind insuficientă pentru o fundamentare a politicilor de
management urban şi regional din ţările Uniunii Europene, se cerea o etapă
premergătoare întocmirii ghidurilor şi metodologiilor, etapă în care se treceau în
revistă teoriile, practicile şi reglementările emise în Uniunea Europeană în ultimii
ani în domeniul managementului teoretic dar şi al marilor proiecte urbane şi
regionale.
Acest lucru este cu atât mai mult necesar cu cât ţara noastră s-a angajat în
procesul de coeziune cu Uniunea Europeană, în vederea aderării viitoare. Conform
Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă, până în anul 2020, România şi-a
propus să atingă 50% din nivelul mediu al indicatorului PIB/locuitor al celor 15 state
ale UE. Pentru atingerea acestui obiectiv, se cer eforturi nu numai pe plan
economic, ci şi pe plan instituţional şi legislativ. Reglementările pentru care s-a
făcut documentarea prezentă se înscriu în acest efort susţinut de autorităţile
centrale ale statului.
Documentarea s-a făcut pentru sprijinirea reglementărilor nr. 2.2.4. (Ghid privind
managementul activităţii de amenajare şi dezvoltare a teritoriului regiunilor), 2.3.1.
(Studiu de fundamentare pentru Legea PATN Secţiunea VI - Turismul), 2.3.4.
(Studiu pilot privind Planul de amenajare a teritoriului zonal metropolitan
Bucureşti), 2.4.1. (Ghid privind Reglementarea dezvoltării urbane prin operaţiuni de
parcelare şi reparcelare a terenurilor introduse în intravilan), 2.4.5. (Ghid privind
Recuperarea prin conversia clădirilor, incintelor şi zonelor de producţie şi
depozitare, abandonate şi/sau incompatibile funcţional, în concordanţă cu
necesităţile de dezvoltare urbană), şi 2.4.10 (Ghid privind amenajarea complexă a
spaţiilor publice urbane).

2. Metodologie
Pentru cercetarea documentară s-a apelat pe de o parte la documentaţiile
accesibile pe Internet, iar pe de altă parte, s-a contractat o subproiectare cu
Centrul de Documentare pentru Construcţii, Arhitectură, Urbanism şi Amenajarea
Teritoriului - CDCAS, pe tema:
- cercetare bibliografică pe domeniile: (1) Politicile de management urban şi
regional în ţările Uniunii Europene; (2) Planificare urbană. Dezvoltare
regională; (3) Managementul amenajării teritoriale; (4) Management regional.
- traduceri din limbile engleză şi germană ale unor documente cerute de
URBANPROIECT

3. Rezultatele cercetării documentare

În urma cercetării documentare pe Internet, au fost reţinute următoarele
documente:
 • Strategia de dezvoltare regională a Australiei de Vest, întocmită de o
firmă britanică – limba engleză
• Puget Sound Regional Council Growth Strategies – limba engleză
• Our Common Future – limba engleză
CDCAS a furnizat, pe domenii, mai multe articole din reviste, din care au fost
reţinute:
(1) Politicile de management urban şi regional în ţările Uniunii Europene
• Ein Raumentwicklungskonzept fur Europa, P. Schon, în BUNDES BAU
BLATT, nr. 5, mai 1999, limba germană (Concept de amenajarea teritoriului în
Europa) + traducere în limba română
• Trends Weltweiter Stadtentwicklung, P. Bote, în BUNDES BAU BLATT, nr.
1, ianuarie 1999, limba germană (Tendinţe globale în dezvoltarea oraşelor) +
traducere în limba română
• POS: une grille d’analyse, instrument privilegie du developpement
durable, C. Charlot-Valdieu, în CAHIERS DU CSTB, nr. 1, aprilie 2001, limba
franceză (Planul de ocupare a terenurilor: grilă de analiză, instrument
privilegiat al dezvoltării durabile)
• Les Outils de Gestion pour un Developpement Durable, fără autor, în Les
Cahiers de L’Institut D’Amenagement et D’Urbanisme de la Region D’Ile de
France, nr. 116, aprilie 1997, limba franceză (Principii de bază de management
pentru o dezvoltare durabilă)
• Vers la Creation d’un Reseau de Villes, fără autor, în Les Cahiers de
L’Institut D’Amenagement et D’Urbanisme de la Region D’Ile de France, nr.
116, aprilie 1997, limba franceză (Realizarea unei reţele urbane)
• Schemas directeurs: revisions, changement de visions?, E. Pellegrini, în
Les Cahiers de L’Institut D’Amenagement et D’Urbanisme de la Region D’Ile
de France, nr. 108, decembrie 1994, limba franceză (Scheme directoare:
revizuiri, schimbarea viziunii?)
• Lyon 2010: trois ans apres, C. Sozzi, în Les Cahiers de L’Institut
D’Amenagement et D’Urbanisme de la Region D’Ile de France, nr. 108,
decembrie 1994, limba franceză (Oraşul Lyon în 2010: trei ani înainte)
(2) Managementul amenajării teritoriale
• The Mayor Who Preaches Design, J. Norquist, în Progressive Architecture,
nr. 5, mai 1995, limba engleză (Oraşul tradiţional – model pentru urbanismul
modern)
(3) Management regional
• Organizational Consultant: creating a useable theory for organizational
design, B. H. Baligh ş.a., în Management Science, nr. 5, mai 1995, limba
engleză (Consultantul organizaţional: o teorie utilizabilă pentru configuraţia
organizaţională)
 4. Concluzii
Bibliografia de mai sus reprezintă o trecere în revistă a trei categorii de documente
considerate reprezentative: în primul rând, documente de referinţă ale UE (cum ar
fi O concepţie de amenajare a teritoriului pentru Europa); în al doilea rând,
cercetări teoretice de ultimă oră care limpezesc relaţii între concepte tradiţionale şi
novatoare utilizate în urbanism şi amenajarea teritoriului, cu atenţie deosebită
asupra managementului urban şi regional. În al treilea rând, au fost reţinute
exemple tip „best practice”, adică descrieri ale unor operaţiuni urbane şi regionale
în care managementul proiectului a excelat şi poate oferi modele adaptabile pentru
România.
O atenţie deosebită s-a acordat Strategiei de dezvoltare regională a Australiei de
Vest. Deşi zona nu se află în Uniunea Europeană, documentaţia a fost întocmită
după modelul englez de planificare regională. Această strategie se remarcă prin
concreteţea tratării precum şi prin caracterul comprehensiv, fiind una din piesele
care au dat cele mai multe intrări în ghidurile pe care lucrarea prezentă le
fundamentează.
Dintre celelalte documente, o valoare specială o au lucrările de cercetare din
Franţa, Germania şi Marea Britanie care privesc dezvoltarea urbană în contextul
dezvoltării durabile, al înnoirii reglementărilor şi al noilor tendinţe din urbanismul şi
amenajarea teritoriului din ţările respective.
Proiectele citate ca exemple sunt atât la scara oraşului cât şi la scară regională.
Dintre acestea se detaşează în special documentele din Franţa, care oferă un model
de consecvenţă în procesul de planificare-pregătire-realizare de proiecte.

ANEXE DOCUMENTARE

1. Strategia de dezvoltare regională a Australiei de Vest, 1999, Marea Britanie

2. Viitorul nostru comun (Raportul Brundtlandt) – sumar, 1987, Comisia
Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare
3. Strategii pentru creştere, 2001, Consiliul Regional Puget Sound
4. Tendinţe mondiale în dezvoltarea oraşelor, P. Bote, în Bundes Bau Blatt
nr.1, ianuarie 1999
5. Lyon 2010 – după trei ani, Christian Sozzi, arhitect-jurist, Agenţia de
Urbanism a Comunităţii Urbane Lyon
6. Planul de ocupare a terenurilor: o grilă de analiză, instrument privilegiat al
dezvoltării durabile, C. Charlot-Valdieu, în Cahiers du CSTB, nr. 1, aprilie
2001
7. Instrumentele managementului pentru o dezvoltare durabilă, fără autor, în
Cahiers de l’Institut d’Amenajement et Urbanisme de la Region D’Ile-de-France,
nr. 116, aprilie 1997
8. Către o reţea de oraşe, fără autor, în Cahiers de l’Institut d’Amenajement et
Urbanisme de la Region D’Ile-de-France, nr. 116, aprilie 1997
9. Schema Directoare de Amenajare Urbanistică: revizuiri, schimbări de
viziune?, E. Pellegrini, în Cahiers de l’Institut d’Amenajement et Urbanisme de
la Region D’Ile-de-France, nr. 108, decembrie 1994
10. “Lyon 2010” – după trei ani, C. Sozzi, în Cahiers de l’Institut d’Amenajement
et Urbanisme de la Region D’Ile-de-France, nr. 108, decembrie 1997
11. Primarul, adept al designului, J. Auer, în Progressive Architecture, nr. 5, mai
1995
12. Consultantul organizaţional: o teorie utilizabilă pentru designul
organizaţiilor, H. Baligh, R. Burton, B. Obel, în Management Science, nr. 5,
mai 1995

2.VIITORUL NOSTRU COMUN

Raportul Brundtlandt (sumar)
Sumarul principiilor legale pentru protecţia mediului şu dezvoltare durabilă
adoptată de grupul de experţi ai WCED privind
legislaţia de mediu

Acest sumar se fundamentează pe textele legislative mai detaliate din raportul

Comisiei grupului internaţional de experţi. Ilustrează doar principalele idei ale
principiilor şi articolelor şi nu se poate substitui textului integral, publicat în Principii
Legislative pentru Protecţia Mediului şi Dezvoltării Durabile.

I. PRINCIPII, DREPTURI ŞI RESPONSABILITĂŢI GENERALE

Drepturile fundamentale ale omului
1. Orice fiinţă umană are dreptul la un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale.
Echitatea dintre generaţii
2. Statele trebuie să conserve şi să utilizeze mediul şi resursele naturale în
beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.
Conservarea şi utilizarea durabilă
3. Statele trebuie să menţină ecosistemele şi procesele ecologice esenţiale pentru
funcţionarea biosferei, trebuie să păstreze diversitatea biologică şi să urmeze
principiul flexibilităţii durabile optime în utilizarea resurselor naturale şi
ecosistemelor.
Standardele şi monitorizarea de mediu
4. Statele vor elabora standarde de protecţie a mediului adecvate şi vor
monitoriza schimbările şi vor publica datele relevante privind calitatea mediului
şi utilizarea resurselor.
Avize de mediu anterioare
5. Statele vor elabora sau vor cere avize de mediu anterioare pentru activităţi
propuse care pot afecta semnificativ utilizarea mediului sau o resursă naturală.
Notificări anterioare, acces şi procesul de despăgubire
6. Statele vor informa la timp toate persoanele care pot fi afectate în mod
semnificativ de către o activitate proiectată şi vor garanta accesul lor la
documentaţii şi procesul de despăgubire prin proceduri administrative şi
judiciare.
Dezvoltarea durabilă şi asistenţa
7. Statele vor asigura tratarea conservării mediului ca o parte integrantă a
activităţilor de planificare şi implementare a dezvoltării şi vor acorda asistenţă
altor state, în special ţărilor în curs de dezvoltare, în sprijinirea
procesului/activităţilor vuzând protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă.
Obligaţia generală de a coopera
8. Statele vor coopera cu bună credinţă cu alte state în implementarea drepturilor
şi obligaţiilor procedurale.

II. PRINCIPII, DREPTURI ŞI OBLIGAŢII PRIVIND RESURSELE NATURALE

TRANSFRONTALIERE ŞI INTERFERENŢELE ECOLOGICE
Utilizarea înţeleaptă şi echitabilă
9. Statele vor utiliza resursele naturale transfrontaliere într-un mod înţelept şi
echitabil.
Prevenirea şi minimizarea
10. Statele vor preveni sau vor minimiza orice interferenţă transfrontalieră
ecologică ce ar putea cauza pagube semnificative (cu anumite excepţii,
prevăzute la Art. 11 şi 12 de mai jos).
Responsabilităţi stricte
11. Statele vor lua toate măsurile preventive rezonabile pentru limitarea riscului
atunci când vor realiza sau autoriza anumite activităţi periculoase dar
avantajoase, şi vor asigura acordarea de compensaţii în cazul unor pagube
transfrontaliere semnificative, chiar dacă activităţile nu fuseseră considerate
periculoase în momentul începerii lor.
Înţelegeri anterioare în cazul când costurile prevenirii depăşesc mult
pagubele posibile
12. Statele vor iniţia negocieri în condiţii echitabile cu statul afectat pentru
planificarea, autorizarea sau realizarea unei activităţi propuse ce ar putea
cauza pagube ecologice transfrontaliere semnificative, în cazul în care
despăgubirile ar fi mult mai puţin costisitoare decât măsurile de prevenire.
(Dacă nu este posibilă o înţelegere, se va uza de Art. 22).
Tratamentul nediscriminatoriu
13. Statele vor stabili standardele minime pentru comportamentul faţă de şi
impactul asupra mediului în cazul resurselor transfrontaliere şi interferenţelor
ecologice, cel puţin aceleaşi ca pentru resursele interne (principiul “să nu faci
altora ceea ce n-ai face propriilor cetăţeni).
Obligaţia generală de a coopera în probleme de mediu transfrontaliere
14. Statele vor coopera cu bună credinţă cu alte state pentru o utilizare optimă a
resurselor naturale transfrontaliere şi prevenirea eficientă sau minimizarea
interferenţelor ecologice transfrontaliere.
Schimbul de informaţii
15. Statele de origine vor oferi informaţii relevante şi la timp celorlalte state
interesate cu privire la resursele naturale sau interferenţele ecologice
transfrontaliere.
Avizarea şi notificarea anterioară
16. Statele vor oferi notificaţii şi informaţii relevante anterior şi la timp către alte
state interesate şi vor da sau vor cere avize de mediu pentru activităţi
planificate care ar putea avea efecte transfrontaliere semnificative.
Consultări anterioare
17. Statele de origine vor consulta într-o fază timpurie şi cu bună credinţă alte
state cu privire la interferenţe ecologice transfrontaliere existente sau potenţiale
prin utilizarea unei resurse naturale sau a mediului.
Înţelegeri cooperative pentru avizele şi protecţia mediului
18. Statele vor coopera cu celelalte state interesate în monitorizarea, cercetarea
ştiinţifică şi stabilirea de standarde privind resursele naturale transfrontaliere şi
interferenţele ecologice.
Situaţii de urgenţă
19. Statele vor elabora planuri pentru catastrofe privind situaţiile de urgenţă care
pot provoca interferenţe ecologice transfrontaliere şi vor proceda prompt la
anunţarea, informarea corespunzătoare şi cooperarea cu statele interesate
atunci când situaţiile de urgenţă apar.
Acces şi tratament egal
20. Statele vor garanta acces egal, proces de despăgubire şi tratament egal în
procedurile judiciare pentru toate persoanele care sunt sau pot fi afectate de
interferenţe ecologice transfrontaliere, în utilizarea unei resurse naturale sau a
mediului.

III. RESPONSABILITATEA STATULUI

21. Statele vor înceta activităţile care încalcă o obligaţie internaţională în privinţa
mediului şi vor oferi despăgubiri pentru pagubele produse.

IV. REZOLVAREA LITIGIILOR PE CALE AMIABILĂ

22. Statele vor rezolva disputele privind mediul pe căi paşnice. Dacă în termen de
18 luni nu se va ajunge la o înţelegere reciprocă asupra unei soluţii sau a unor
aranjamente de stingere a disputei, conflictul va fi înaintat spre conciliere şi, în
caz de nerezolvare, spre arbitraj sau rezolvare pe cale judiciară, la cererea
oricărei din statele implicate.
COMISIA ŞI LUCRĂRILE SALE
Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare a fost creată în urma rezoluţiei
Adunării Generale nr. 38/161, adoptată la cea de-a 38-a Sesiune a Organizaţiei
Naţiunilor Unite în toamna anului 1983. Această rezoluţie l-a desemnat pe
Secretarul General să numească Preşedintele şi Vicepreşedintele Comisiei şi mai
departe I-a însărcinat să numească în comun membrii rămaşi, din care cel puţin
jumătate urmau să fie din rândul ţărilor în curs de dezvoltare. Secretarul General a
numit-o pe d-na Go Hrlem Brundtland din Norvegia, pe atunci lider al Partidului
Muncii Norvegian, şi pe Dr. Mansour Khalid, fost ministru al Afacerilor Externe din
Sudan ca vicepresedinte. Împreună ei au desemnat pe ceilalţi membri ai Comisiei.
Comisia a funcţionat ca un organism independent. Toţi membrii săi au servit
Comisia după puterile lor, nu în calitate de reprezentanţi ai guvernelor proprii.
Astfel, Comisia a fost în măsură să abordeze orice temă, să solicite orice fel de
sfaturi, şi să formuleze şi prezinte orice fel de propuneri şi recomandări pe care le
considera pertinente şi relevante.
În îndeplinirea mandatului său, Comisia a acordat o atenţie deosebită Termenilor
de referinţă sugeraţi de Adunarea Generală prin Rezoluţia 38/161 şi a operat într-o
colaborare strânsă cu Comitetul Preparator Interguvernamental Inter-sesiuni a
Consiliului de Conducere al Programului de Mediu al ONU, care a pregătit la
rândul său un raport interguvernamental asupra perspectivelor mediului până în
anul 2000 şi după.
După discutarea raportului Comisiei de către Consiliul deConducere al UNEP,
acesta a fost înaintat Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru a fi
luat în considerare în cea de-a 42-a Sesiune din toamna anului 1987.

Consiliul Regional Puget Sound

3. Strategii pentru Creştere

VISION 2020, adoptată în 1995, este strategia regională pentru creştere,

transporturi şi economie, care ăşi propune prezervarea şi dezvoltarea unor
comunităţi compacte, reconsiderarea coridoarelor de căi de comunicaţie urbană şi
direcţionarea sporirii locurilor de muncă şi locuinţelor către centre care pot fi
utilizate atât de pietoni şi biciclişti cât şi de traficul de tranzit. Destination 2030,
adoptată în mai 2001, este componenta sa pentru căi de comunicaţie şi cuprinde
prevederi care corelează utilizarea terenurilor şi proiectarea pentru circulaţii.
Personalul Consiliului Regional se concentrează axcum asupra implementării
Destination 2030 şi au în programul de lucru pentru anii 2001 – 2003 următoarele
proiecte legate de creştere:
Š Asumarea statutului în procesul de concurenţă în autorităţile locale. Prin
Legea Managementului Creşterii Naţionale, se cere asigurarea unor dotări
adecvate sau cel puţin rezervarea de fonduri pentru construcţie pentru noi investiţii.
Autorităţile locale au mai multe opţiuni de aplicare a principiului concurenţei în
planurile, reglementările şi sistemele lor de autorizare. În prezent este în curs o
cercetare privind felul în care funcţionează concurenţa în regiune.
Š Aducerea la zi a inventarului de centre. Au fost identificate douăzeci şi una
de centre urbane în regiune. Proiectul investighează tendinţele de dezvoltare şi va
elabora reglementări privind forma urbană, conformarea siturilor şi accesibilitatea,
şi va descrie caracteristicile diferitelor tipuri de comunităţi compacte.
Š Promovarea unor ghiduri privind amenajarea spaţială fizică. Destination
2030 recunoaşte importanţa formei urbane pentru mobilitatea şi funcţionarea
corespunzătoare a sistemului de căi de comunicaţie. Regiunea s-a angajat să
elaboreze şi promoveze ghiduri pentru centre urbane şi zone de tranzit de mare
capacitate, conform politicii regionale adoptate.
Š Elaborarea unor ghiduri pentru înţelegerile intercomunale privind
coridoarele de transport. Personalul proiectului cooperează cu agenţiile
regionale şi locale de profil în planificarea coridoarelor majore de transport.
împreună se lucrează la elaborarea unor ghiduri privind înţelegerile intercomunale.
Š Evaluarea eficienţei în programele de management al cererii de
transporturi (MCT) existente. Personalul proiectului evaluează câteva programe
de MCT selectate din punctul de vedere al eficienţei în încurajarea utilizării
alternativelor în locul călătoriilor cu autoturismul cu un singur ocupant. Acest
proiect va ajuta viitoarea Masă Rotundă MCT să-şi concentreze atenţia pe
strategiile cele mai eficiente şi fezabile.
Š Promovarea practicilor de succes. Instrumentele tradiţionale de utilizare a
terenurilor nu oferă întotdeauna cea mai bună îndrumare pentru implementarea
obiectivelor de creştere regională, şi adesea este nevoie de reforme în
reglementări, stimulente financiare şi alte strategii de dezvoltare. Printre altele,
personalul proiectului va distribui informaţie privind locuinţele ieftine şi zonele de
stimulente fiscale.
Š Evaluarea şi promovarea justiţiei în mediul social. Legile federale şi politica
regională prevede ca agenţiile să controleze impactul proiectelor lor asupra
populaţiei cu venituri mici şi minoritare, şi să caute să minimizeze acest impact.
Proiectul urmăreşte rafinarea informaţiei geografice şi demografice relevante
pentru justiţia socială, utilizând ultimele date de recensământ.
Š Asigurarea asistenţei tehnice. Personalul proiectului va oferi regulat informaţii
cu privire la jurisdicţiile componente şi va participa la efortul de coordonare
împreună cu autorităţile locale, transportatori şi agenţiile de stat.

4. TENDINŢE MONDIALE ÎN DEZVOLTAREA ORAŞELOR

Transformarea peisajului urban sau oraşe în peisaj

Între 4-7 iulie 2000, Ministerul pentru Transporturi, Construcţii şi Locuinţe din
Germania a organizat la Berlin în cadrul EXPO 2000, conferinţa mondială URBAN
21. această conferinţă este pregătită, printre alţii, de o comisie internaţională, care
va prezenta un raport cu privire la dezvoltarea urbană la scară mondială.
După o primă privire generală1 asupra tematicii „URBAN 21” – dezvoltarea durabilă
în lume – în acest raport se vor prezenta tendinţele în urbanismul diferitelor regiuni
ale lumii. Pe baza diferitelor exemple, se vor scoate în evidenţă faptul că
problemele nu se opresc la frontierele statelor şi că apar atât în ţările industrializate
cât şi în cele din lumea a treia.
Conform raportului actual asupra populaţiei globului din anul 1997, în lume trăiesc
aproximativ 5,85 miliarde de oameni, din care doar 20% în ţările dezvoltate. Până
în anul 2025 populaţia globului va creşte probabil la aproximativ 8 miliarde.
Creşterea va continua primar în afara Europei, cu toate că într-un mod puternic
diferenţiat şi cu un standard de viaţă crescând, chiar şi în ţările în curs de
dezvoltare uşor aplanat. Cel mai repede va creşte populaţia Africii, ca şi înainte
(între 1950 şi 2050 populaţia se va multiplica cu zece).
Dacă o asemenea creştere a populaţiei constituie în sine o problemă, dacă ne
gândim la posibilităţile economice ale ţărilor în curs de dezvoltare şi a unor ţări pe
pragul dintre aceste categorii, de a asigura locuirea şi alimentaţia făcând abstracţie
de infrastructura socială, rezultă că masarea populaţiei în oraşe sau aglomerări
urbane atrage probleme foarte mari.

Oraşele cresc în toată lumea

În prezent populaţia urbană este în creştere, pe întregul glob, de 2,5 ori mai repede
decât populaţia rurală (vezi Tabel 1)2.
Tabel 1. Creşterea populaţiei urbane
Procentul populaţiei urbane din total populaţie 1975 2000 2025
Total global 37,7 47,5 61,1
Regiuni puternic dezvoltate 69,9 76,3 84,0
Regiuni mai puţin dezvoltate 26,7 40,7 57,1
Africa 25,2 37,3 53,8
Asia 24,6 37,7 54,8
Europa 67,1 75,1
America de sud 61,3 76,6 84,7
America de nord 73,9 77,4 84,8
Oceania 71,8 70,3 74,9

Până recent, oraşele creşteau datorită migraţiei. Tehnologizarea agriculturii elibera

forţă de muncă. Oamenii plecau la oraş să caute de lucru. În afară de aceasta
viaţa la oraş promitea un standard de viaţă presupus mai mare.

1
Bote, P.; Krautzberger, M.: URBAN 21. Conferinţa mondială pentru viitorul oraşelor, în anul 2000. Bundes
Bau Blatt 47 (1998), nr.8, pag.10-12
2
Datele, aprecierile şi tabelele din acest articol sunt preluate din studiul elaborat de institutul de cercetări la
cererea BMBau/BMVBM şi din proiectul raportului mondial. Raportul mondial este coordonat de institutul
EMPIRICA din Bonn – elaborat de un grup de experţi, nominalizaţi în parte de membrii comisiei mondiale.
Astăzi, populaţia oraşelor creşte preponderent prin natalitate. Două treimi din copiii
care se nasc în prezent, cresc în oraşe şi aceasta mai ales în zonele sărace. În
acest fel se susţine şi tendinţa de sărăcire a unor pături sociale numeroase.

Oraşele ca locuri ale sărăciei

Conform aprecierilor UNDP (United Nations Development Program), până la
sfârşitul acestui mileniu, peste jumătatea populaţiei mondiale într-adevăr sărace va
locui în mediul urban. Determinante sunt cifrele populaţiei urbane pentru anumite
continente: în America de sud 90% din săraci vor fi locuitori ai oraşelor, în Africa
40%, iar în Asia 45%.
Aceşti oameni trăiesc în cartiere mizere (squatter settlements, shanty towns,
slums, favelas) în suburbii care ocupă, mai ales în marile aglomerări urbane
(mega-cities) suprafeţe din ce în ce mai mari şi în care oraşul propriu-zis devine un
nucleu relativ marginal. Marile aglomerări urbane, cu peste 10 milioane de locuitori,
sunt un fenomen, până în prezent prea puţin cunoscut. Mega-cities iau naştere în
două feluri:
¾ Se formează prin creşterea unui singur nucleu, ca de exemplu Mexico City,
Shanghai, Rio de Janeiro, Sao Paolo sau Nairobi şi ajung la o mărime
„moderată” de 10-20 milioane de locuitori.
¾ Se formează prin contopirea mai multor nuclee urbane care se dezvoltă,
cum ar fi Jakarta-Surabaja sau spaţiul Tokaido în Japonia. În acest fel iau
naştere aglomerări urbane de 20-30 milioane de locuitori.
Dintre oraşele tip mega-city care vor exista în 2025, cel puţin 7 se vor găsi în Asia
(Tabel 2). Cu ce probleme se confruntă în prezent aceste oraşe se va arăta în
continuare pe baza a patru exemple.
Tabel 2. Dinamica populaţiei şi necesarului de terenuri în marile aglomerări
urbane
Necesar de
Populaţia în Populaţia în Creştere
terenuri între
Aglomerări urbane 1990 2015 1990-2015
1990-20153
(mil. pers.) (mil. pers.) (mil. pers.)
(ha)
Asia
Bangkok, Thailanda 5,894 10,557 4,663 31 087
Hongkong, China 5,369 5,849 0,480 3 200
Seul, Korea 10,558 13,139 2,581 17 207
Karachi, Pakistan 7,965 20,616 12,621 84 340
Istanbul, Turcia 6,507 12,345 5,838 38 920
Ho Şi Minh, Vietnam 3,237 6,439 3,202 20 347
Yangon, Mianmar 3,302 7,407 4,105 27 367
Africa

3
Premisă: Densitate mai redusă de 150 persoane/ha.
Tunis, Tunisia 1,741 3,092 1,351 9 007
Luanda, Angola 1,642 5,548 3,906 26 040
Nairobi, Kenya 1,519 3,873 2,354 15 693
America de Sud
Lima, Peru 6,475 10,526 4,051 27 007
Mexico City, Mexico 15,085 18,786 3,701 24 673
Havana, Cuba 2,124 2,546 0,422 2 183
Guatemala City,
0,842 1,917 1,075 7 167
Guatemala
Scenariu: Suprafeţe şi necesar de investiţii cât şi costuri anuale suplimentare de
funcţionare şi întreţinere pentru infrastructuri de construibilizare a terenurilor în
cazul unei dezvoltări expansive pe baza calculului de dezvoltare a populaţiei între
1990 – 2015 în aglomerări alese din Asia, Africa şi America de Sud.
Sursa: Studiu IES Hanovra la comanda BMBau/BMVBW 1997.
Rio de Janeiro
În multe locuri din oraş au apărut locuinţe mizere – aşa-numitele Favelas – de
obicei în zone neprielnice aşezării umane (zone de pantă, zone de protecţie a
apelor, foste depozite de deşeuri menajere) şi deseori în vecinătatea unor cartiere
de locuinţe sau cartiere ale oraşului de calitate mai bună.
„Rio are un ţărm de sus şi un ţărm de jos, un contrast înspăimântător între omul
soarelui şi omul umbrei, între cultura opulentă a plajelor bogaţilor şi lupta pentru
supravieţuire a săracilor în cocioabele din Baixada. Există o luptă între aceste
două lumi despre care nici un proiectant, sociolog sau jurnalist nu-şi poate crea o
imagine concretă.”4
Nucleul oraşului Rio are astăzi aproximativ 5,5 milioane de locuitori, cu toate
cartierele mărginaşe se ajunge la aproximativ 10 milioane. Tipic pentru aceste
„favelas” este „curtea din dos a Rioului”, Baixada Fulminense, în a cărui centru
Caxias există lângă uzinele petrochimice şi de motoare, un depozit de deşeuri
menajere a întregii metropole – pe când în Caxias însuşi nu există un serviciu de
salubritate. Zone părăsite de speculaţii traversează oraşul şi „favelas” se extinde
până la mlaştini. În aceste locuri apar cartiere fără străzi fixe, fără alimentare cu
apă şi canalizare.
Cea mai mare problemă în Baixada este criminalitatea. În 1990 în această parte a
Marelui Rio au fost înregistrate 3000 de infracţiuni datorate bandelor crimei
organizate (carteluri de droguri). Aceste bande au preluat puterea în „favelas” şi
practic ele guvernează această parte a oraşului. Administraţia publică poate lua
măsuri doar cu „acordul” acestor structuri criminale. În oraş este război.
În zonele din Rio care nu erau adecvate oficial pentru amenajarea unor zone de
locuit, au apărut mai mut de 500 de asemenea zone mizere. Pe de altă parte se
construiesc „ghetouri” pentru bogaţi, cu măsuri de siguranţă extreme, enclave de
lux asigurate la maximum.

4
Stadt Bauwelt (1997), nr.24, pag.1353
Începând cu 1997 primarul general al Rio-ului, Luiz Paolo Conde, arhitect,
proiectant urban şi membru al comisiei mondiale, încearcă un nou plan strategic, în
primul rând să integreze „favelas” în oraş şi să aplaneze segregarea socială.

Sao Paulo, un oraş gata să se sufoce

Sao Paulo – cea mai mare regiune industrială din America se Sud – s-a dezvoltat
datorită industrializării masive din anii 60 şi 70, devenind un mega-city. La
începutul anilor 50 locuiau aici doar 2 milioane de locuitori, astăzi sunt 18 milioane.
Mai mult de 30 de comune s-au unit şi au format marea regiune Sao Paulo.
Sao Paulo are probleme asemănătoare cu Rio. Datorită orientării unilaterale a
mentalităţilor către un profit rapid, oraşul s-a dezvoltat către un hazard ecologic. În
afară de oraşul Mexico City, Sao Paulo este cel mai grăitor exemplu pentru
consecinţele distrugerilor de mediu pe continentul american.
În zona Sao Paulo există 5,3 milioane de maşini, ceea ce reprezintă aproximativ
20% din totalul automobilelor din Brazilia. Zilnic se află pe străzi 3 milioane de
maşini, care produc 40% din emisiile de CO2 datorate circulaţiei rutiere din Brazilia.
Conform cercetărilor facultăţii de medicină a Universităţii din Sao Paulo,
mortalitatea infantilă şi a oamenilor în vârstă de peste 65 de ani în zona cu cea mai
mare poluare a aerului este cu 13% mai mare decât în alte zone comparabile ale
oraşului. Din cauza poluării atmosferice, anual mor 20 000 de oameni, din care 300
de copii sub 5 ani. Cauza acestei mortalităţi ridicate o reprezintă gradul mare de
concentraţie de NO2 (dioxid de azot). Calitatea apei potabile în Sao Paulo
corespunde standardelor WHO, dar rezervele de apă nu ajung pentru
aprovizionarea întregului oraş. Cu toate că există o lege a protecţiei apelor, zonele
neconstruibile de protecţie a surselor de la marginea oraşului sunt poluate ”ilegal”.
Râul Tiete care traversează oraşul este mort biologic, deoarece apele uzate ale
unor gospodării private sunt deversate fără tratare. Cele 40 000 de unităţi
industriale din oraş au astăzi, în mare parte, instalaţii proprii de epurare, iar pentru
restul cartierelor funcţionează o staţie de epurare orăşenească.
În ceea ce priveşte problema deşeurilor menajere, Sao Paulo încearcă să rezolve
problema pe diverse căi. Cantitatea de deşeuri menajere produsă de locuitorii din
Sao Paulo, din care 18% nu sunt colectate adecvat, echivelează cu cantitatea de
deşeuri menajere produse de toate statele SUA la un loc. majoritatea depozitelor
de deşeuri menajere neamenajate se află în zonele de protecţie a apelor. Pe
fostele gropi de gunoi, acoperite, se dezvoltă cu precădere „favelas”.
Deoarece în cazul oraşului Sao Paulo este vorba de o regiune relativ bine
dezvoltată şi „bogată”, controlată de un serviciu statal de mediu bun şi recunoscut,
se poate presupune că în aglomerările urbane din diferitele ţări în curs de
dezvoltare există condiţii şi mai precare.

Populare peste noapte – Istanbul

Metropola la Bosfor creşte anual cu 350 000 de locuitori. Creşterea se produce în
special în zonele înconjurătoare ale oraşului. Acolo se ridică peste noapte case
mizere, care pe urmă, conform dreptului islamic, nu mai pot fi înlăturate.
Spre deosebire de cele mai multe mega-cities, Istanbulul se mai dezvoltă prin
migraţie. În decursul ultimilor 50 de ani, numărul locuitorilor din Istanbul a crescut
de zece ori şi fluxul populaţiei sărace rurale este neîntrerupt. Anual vin cca 350
000 de noi locuitori din Anatolia de est şi centrală. Migranţii au populat nouă zecimi
din teritoriul actual al Istanbulului – iar aceasta, total independent de acea parte a
oraşului care există de 1600 ani.
Nimeni nu ştie în prezent câţi locuitori are Istanbulul – 10, 12 sau 15 milioane? O
reţea extinsă de autostrăzi se întinde spre est şi spre vest de oraşul nucleu
Istanbul, de-a lungul Mării Marmara şi formează o fâşie de 30 x 130 km. În această
fâşie se produce un proces neformal de populare, aşa-numitele „aşezări
Gecekondu”. Acest proces este practic necontrolabil şi cvasilegalizat: aceste
terenuri sunt cumpărate de întreprinderi, parcelate şi parcelele revândute. Pe
aceste parcele apar apoi, peste noapte, case, care pe baza dreptului islamic nu
mai pot fi demolate. Pe urmă, aceste case sunt treptat supraetajate şi extinse.
Astfel ia naştere o aşezare întinsă pe coline, fără nimic caracteristic, şi care va fi
ulterior dotată cu infrastructuri.
Pustiu în centrul oraşului – Detroit
Încă începând cu anii 80, centrul oraşului Detroit era pustiu. Cu toate eforturile
administraţiei oraşului, această evoluţie s-a accentuat în următorii ani. Între timp,
mii de clădiri de birouri stau neocupate.
Şi în ţările puternic dezvoltate, cum ar fi SUA, se produc de ani de zile schimbări
dramatice. Dezvoltarea oraşului Detroit, inima celei de-a şasea aglomerări urbane
ca mărime din America, având 4,5 milioane de locuitori, nu poate fi explicată, spre
deosebire de oraşele în curs de dezvoltare, prin problemele generale economice.
Acolo au sedii firme ale înfloritoarei industrii de maşini din SUA şi încă alte 500 de
firme conducătoare în economia SUA. Totuşi, oraşul din centrul acestei zone
economice a pierdut din 1950 jumătate din locuitorii lui. Anual 20 000 de oameni
părăsesc oraşul. Urmarea distrugătoare a acestei dezvoltări negative: părţi ale
oraşului sunt depopulate şi în final demolate; în centrul oraşului a apărut o zonă
părăsită de 40 km2. în mijlocul unui pustiu năpădit de buruieni se înalţă 5000 de
clădiri de birouri goale, printre care se numără cea mai mare colecţie de zgârie-nori
abandonaţi din Statele Unite. Au rămas câteva amenajări, bine protejate împotriva
infracţionalităţii în floare. Această imagine, preluat dintr-o analiză a savantului
american David Cohn, se poate aplica cu câteva modificări şi la alte oraşe din
nordul SUA, cum ar fi Buffalo, St. Louis, Cleveland, Pittsburgh, Philadelphia şi
Chicago. Locuitorii se mută în suburbii, în conglomerate fără nume, „Edge Cities”.
Tradiţionalul „downtown” din SUA a translat către o mare de clădiri de locuit de
cartier.

Pustiu în centrul oraşului – Detroit

În comparaţie cu exemplele prezentate, oraşele europene şi germane apar ca o
lume sănătoasă. Cu toate acestea, şi în Europa există zone industriale dezafectate
de tip slum, zone urbane cu probleme mari (de exemplu Birmingham şi
Manchester), suprafeţe mari ocupate cu localităţi-dormitor (de exemplu în centrul
Angliei) şi aşezări mari periclitate (de exemplu localităţile satelit mărginaşe ale
Parisului).
În Germania există o dezvoltare a oraşelor şi împrejurimilor care este greu de
dirijat prin planificare şi la care se adaugă o destrămare regională a aşezărilor.
Totodată, circulaţia rutieră devine din ce în ce mai intensă în toată Europa.
Mulţi sunt de părere că şi în Europa trebuie realizată o dezvoltare urbană durabilă.
De aceea, Comisia Europeană pentru Dezvoltarea Urbană Durabilă a aprobat în
1997 „Planul de acţiune pentru dezvoltarea urbană durabilă”. Acest plan de acţiune
formulează principii politice care prevăd creşterea zonelor verzi din oraşe, o
diminuare a segregării sociale urbane şi diminuarea impactului nociv al circulaţiei
rutiere asupra mediului.

Potenţialul global al dezvoltării aşezărilor umane.

De ce se ocupă conferinţa mondială URBAN 21 cu aceste probleme? În primul
rând pentru că problema urbanizării globale nu se va opri la graniţele ţărilor. Ce
probleme sunt de aşteptat?
Problemele sociale
Exemplele arată că urbanizarea se produse prin aglomerarea unor aşezări mizere,
şi în acest fel prin îngrămădirea unui număr tot mai mare de oameni săraci,
defavorizaţi social. Un număr mult mai mare de persoane din ţările în curs de
dezvoltare nu dispune de îngrijirile sociale de bază. Lipsesc asistenţa sanitară,
şcolile, hrana, posibilităţile de transport, învăţământul, locurile de muncă,
securitatea socială, accesul la justiţie şi în final, o locuire adecvată. Conferinţa
Habitat II a Naţiunilor Unite din Istanbul (1996) a scos în evidenţă pericolul:
conflictele sociale ca urmare a situaţiei populaţiei urbane nu mai pot fi excluse.
Comunitatea mondială trebuie să reacţioneze la aceste probleme. Tensiunile
economice între nord şi sud pot să escaladeze. Trebuie ţinut cont de fragilitatea
păcii sociale datorată mizeriei la care sunt supuşi oamenii din ţările în curs de
dezvoltare. Este de asemenea cunoscut faptul că şi în ţările dezvoltate pot apărea
divergenţe sociale datorate parţial problemelor de urbanizare.
Problema mediului înconjurător
Pentru exemplul Sao Paulo au fost aduse date de poluare a mediului înconjurător.
Este clar că marile aglomerări urbane sunt, datorită „dezorganizării” lor, mai
poluate decât reţelele urbane mai mici, „organizate”. Sunt cunoscute consecinţele
la scară urbană, dar şi pentru mediul natural al ţărilor şi chiar pentru climatul
global.
Măsurătorile climaterice pe vulcanul Mauna Loa la Hawaii arată creşterea
concentraţiei de CO2.5 Cercetări comparative a variaţiilor emisiilor naturale de CO2,
faţă de măsurătorile actuale, arată că probabilitatea ca omul să nu influenţeze
climatul aste de sub 5%.
La această situaţie se adaugă pătrunderea aşezărilor umane în suprafeţele verzi şi
în păduri (la care se adaugă efectul defrişărilor şi incendiilor), care slăbesc
capacitatea de regenerare a mediului globului pământesc. Nu sunt, deci, marile
aglomerări un risc ecologic?

5
Vulcanul Mauna Loa, de înălţime de 5000 m se află pe Big Isle, principala insulă din Hawaii. Acolo pot fi
măsurate valori ale emisiilor naturale pure de CO2, care nu sunt influenţate de oameni.
Problema consumului de terenuri
Tabelul 2 arată ipoteze pentru consumul de terenuri prin urbanizare în câteva
aglomerări selectate. Această prezumţie care se poate cumula la aproximativ 3500
km2, pare să fie foarte prudentă. În comparaţie cu suprafaţa terenurilor de pe
uscat, un necesar de suprafaţă locuibilă totală presupusă de 1-2% nu pare prea
mult. Dar procentul spaţiilor verzi care asigură activitatea biologică a pământului,
este incomparabil mai mare. Deci lipsa de spaţii plantate, care este de aşteptat,
este mult mai importantă.
Alt aspect important este faptul că prin intervenţia mereu mai intensă în medul
natural, şi urbanizarea contribuie la pericolul dispariţiei unor specii. Chiar dacă de
exemplu în structurile „libere” ale peisajului urbanizat – care au şi în Germania
adepţii lor – ar rămâne mari spaţii verzi între aşezări, se distrug totuşi biotopurile
formate natural, perturbându-se astfel durabil echilibrul biologic natural. Nu
reprezintă aceasta un argument împotriva peisajului urbanizat?
Problema „administrării corecte a oraşului” (Good Governance)
Exemplele prezentate în acest articol cu privire la mega-cities, arată că dezvoltările
descrise, legate de urbanizare, constituie probleme grave şi dificil de rezolvat. Cum
să rezolve însă administraţiile oraşelor din ţările în curs de dezvoltare lipsa
caracteristică de bani şi personal, marile probleme sociale şi economice ce decurg
din urbanizare, dacă chiar în ţările bogate măsurile drastice nu au decât succese
parţiale (de exemplu la New York)? Cum să reuşească să tindă către o dezvoltare
urbană durabilă, să creeze structuri urbane sănătoase, dacă majoritatea locuitorilor
din oraşe luptă pentru supravieţuire?
Conferinţa mondială URBAN 21 vrea să găsească răspunsuri la aceste probleme,
iar raportul mondial care pregăteşte conferinţa URBAN 21 va încerca să prezinte
câteva propuneri. Un lucru este sigur: fără o autonomie şi responsabilitate mărită a
oraşelor, fără sprijinul statului şi fără o solidaritate internaţională, în principal a
statelor nordului faţă de sud, situaţia nu se va îmbunătăţi, iar urbanizarea care în
final este inevitabilă, nu va putea fi dirijată pe căi oficiale.
Bundes BauBlatt (Germania), nr.1/1999, pag. 10-15

Concept de amenajare a teritoriului în Europa

6. INSTRUMENTELE MANAGEMENTULUI PENTRU O DEZVOLTARE

DURABILĂ

Stabilirea unor instrumente ale managementului pentru o dezvoltare durabilă

Chiar dacă majoritatea acţiunilor întreprinse de autorităţi fac parte din politica de
dezvoltare durabilă, ele sunt totuşi prea puţine şi izolate pentru a forma în totalitate
o asemenea politică ambiţioasă.
Implicarea cetăţenilor în această politică este o provocare nouă pentru că
înseamnă trecerea de la o colaborare foarte selectivă la contacte mai structurate.
Asta va însemna iniţierea instruirii şi informării reprezentanţilor populaţiei, precum
şi explicarea clară a obiectivelor urmărite de această politică.
Principiile de bază ale dezvoltării durabile
Acestea pot fi însumate sub următoarele puncte:
- Management integrat, combinând toate tipurile de resurse pentru a satisface
nevoile omului şi activităţilor sale;
- Management economic, evitând deşeurile;
- Management care conservă mediul şi calitatea vieţii;
- Management solidar cu omul, în folosul său şi cu implicarea sa;
- Management durabil, care păstrează în bună stare mijloacele utilizate, şi le
înlocuieşte sau le repară la nevoie.
Acest tip de durabilitate trebuie să existe în toate domeniile vieţii.

Evaluare sub forma unui “sistem de grafice de referinţă”

Ca un supliment la mijloacele clasice, administrative şi bugetare ale conducerii
unui oraş, un “sistem de grafice de referinţă” poate întruni elementele necesare
pentru a oferi o imagine instantă a situaţiei urbane şi a eforturilor de a pune în
practică o politică de dezvoltare durabilă.

O imagine instantă a situaţiei urbane

Se bazează pe date fundamentale şi, acolo unde acestea există, pe sisteme
informatice geografice. Aceste date pot fi sub forma unor hărţi:
- O hartă arătând utilizarea terenurilor (suprafeţe construite, dotări, spaţii verzi,
drumuri, lacuri etc.)
- O hartă arătând densităţile de populaţie;
- O hartă arătând gradul de impermeabilitate a terenurilor;
- O hartă pentru protecţia împotriva zgomotelor;
- O hartă arătând calitatea apelor pentru îmbăiere;
- O hartă arătând calitatea apelor râurilor;
- O hartă a dotărilor de epurare a apelor de canalizare, dotărilor de prelucrare a
deşeurilor sau rampelor de descărcare;
- O hartă arătând scurgerea apelor pluviale;
- O hartă arătând deversările din staţii de epurare, de la unităţi industriale, şi de
asemenea punctele de vărsare a preaplinurilor şi canalizărilor pluviale în râuri
etc.
Aceste hărţi pot fi suplimentate de indicatori cifrici:
- % din locuinţe asigurate cu alimentare cu apă şi canalizare;
- % din apele uzate menajere epurate, cu indicarea gradului de epurare;
- % din apele uzate industriale epurate;
- lungimea totală a reţelei de alimentare cu apă;
- lungimea reţelei de canalizare, cu % de sisteme separatoare şi combinate;
- tonajul de deşeuri colectate, prelucrate sau depozitate pe rampe de gunoi
(autorizate sau neautorizate)
- scheme de bază pentru preţuri şi preţul apei livrate;
- cantitatea medie lunară de precipitaţii, maxim şi minim pentru anul studiat;
- temperatura medie anuală şi variaţia sa pe anul studiat;
- volumul investiţiilor în diferite sectoare în anul studiat (drumuri, locuinţe,
terenuri, şcoli, spitale, alimentare cu apă, canalizare, deşeuri, controlul poluării
aerului, parcuri şi grădini).
Pentru a adapta situaţia din anul studiat la anul considerat ca referinţă, datele
trebuie să fie corectate pentru a ţine seama de schimbările petrecute:
- condiţiile climaterice din anul respectiv în comparaţie cu un an mediu (an
secetos, cu inundaţii, prea multă sau prea puţină ploaie);
- creşterea populaţiei şi distribuţia sa pe teritoriul studiat.
Alte corecţii şi informaţii complementare sunt necesare pentru a întocmi diferite
planuri de dezvoltare: numărul de unităţi de locuit construite, reţele noi de
alimentare cu apă şi canalizare etc.
În final indici generali, cum ar fi dinamica PIB pe locuitor, ar putea fi adăugaţi;
acestea pot avea influenţă asupra mediului şi calităţii vieţii. O creştere a PIB poate
conduce la cheltuieli sporite pentru transport, de exemplu, ceea ce are efecte
negative asupra calitatăţii vieţii.

Indici pentru monitoring şi indicatori ai dezvoltării durabile

- Indicii pentru monitoring al activităţilor urbane şi ciclului apei sunt datele
prezentate mai sus. În unele cazuri, trebuie adăugaţi şi alţi indicatori
(performanţele reţelelor sau lucrărilor realizate, gradul de ocupare a locuinţelor
etc.)
- Indicatorii pentru dezvoltarea durabilă trebuie să completeze aspectele tehnice
şi economice cu elemente care caracterizează calitatea mediului şi vieţii
locuitorilor zonei studiate şi înconjurătoare. Aceşti indicatori depind de cum sunt
percepute aceste lucruri de către locuitori.
Scopul acestor măsuri este de a evalua starea zonei şi situaţia populaţiei în ceea
ce priveşte cele şase principii de bază ale dezvoltării durabile. Este convenabil,
astfel, să se dea o primă listă de indicatori clasificaţi conform acestor principii.

Evaluarea pentru stabilirea noii politici

Cele cinci principii ale dezvoltării durabile vor fi utilizaţi pentru clasificarea acţiunilor
întreprinse şi compararea lor cu rezultatele obţinute, pe cât se poate în termeni
cifrici: baremurile-ţintă pentru fiecare dintre oraşe pot apărea la capătul coloanei.
 Unele acţiuni pot avea loc sub controlul a diferite autorităţi, astfel numărul
indicatorilor pertinenţi va creşte pe măsură ce datele şi statistica se dezvoltă şi
operaţiunile realizate sunt clasificate sistematic prin “grafice de referinţă”. De
exemplu, acţiuni întreprinse pentru a îmbunătăţi serviciile către utilizatori în materie
de alimentare cu apă sau colectare a apelor uzate, vor face să crească
randamentul acestor servicii. La fel şi în cazul proiectării urbanistice, cu numărul de
unităţi de locuit construite, suprafaţa lor medie etc.

Tabel 1. Câţiva indicatori ai dezvoltării durabile

Cadru de viaţă Ciclul apei Observaţii

- coordonare
între
- amenajarea coordonată - schimbări în
Managemen responsabilii
între urbanişti, amenajatori epurerea apei, ape
t global administrativi /
de teritoriu, actanţi privaţi meteorice
comunitari şi cei
din exterior
- % de pierderi din
- % de deşeuri reciclate reţele
(sticlă, hârtie)
- reciclarea în
- dinamica terenurilor
Tehnică

Managemen industrie
urbanizate în % din
t economic - % de ape uzate
mp/loc/an
reutilizate
- norme de izolare a
clădirilor - pierderi la
consumatori
- prevederi de
- reducerea pierderilor la
renovare a reţelelor
noile terenuri urbanizate
Managemen - nr. de spargeri de
- norme de întreţinere a
t durabil conductă/an
faţadelor
- nr. de deversări de
- norme de încălzire
canalizare
- % de trasee pietonale şi
- % din poluare
cetăţenesc

ciclabile
tratată în MO-N-P
Spirit

Managemen - ponderea spaţiilor verzi

t ecologic (mp/loc) - calitatea apelor:
depăşirea normelor
- calitatea aerului: depăşiri în %
ale normelor
 - controlul zgomotului - sistemul de tarifare
- consultarea
(reduceri pentru
Managemen - durata transportului de la săraci) asociaţiilor
t cu şi domiciliu la muncă -rezultatele
pentru om - frecventarea parcurilor şi - numărul de anchetelor de
reclamaţii privind
grădinilor satisfacţie
serviciile

Tabel 2. Indici de monitorizare pentru care trebuie indicat modul de calcul

Indicatori Observaţii
Urbanizare Populaţia şi suprafaţa, pentru oraş şi aglomerare Compoziţia
aglomerării sau
Densităţi (minim/maxim):
metropolei
- % construit din teritoriu şi repartiţia locuirii
individuale/ colective/ industrie şi servicii, raportat Mod de
la aria totală a oraşului sau aglomerării determinare a
- % parcuri şi grădini datelor: cadastru,
- % maidane şi ape (maluri de râuri ...) foto ...
- % terenuri virane (construibile)
- % păduri şi terenuri agricole …
Rata medie de impermeabilizare a terenurilor
% de zone urbanizate necontrolate
Nivel PIB Oraş şi
socio- Rata mortalităţii
aglomerare
economic
şi sănătate Ultimele epidemii înregistrate
Alimentare Volum mediu disponibil / zi Pentru
a cu apă aglomerare,
% de apă provenită din afara teritoriului
modalităţile de
Variaţia între minime şi maxime calcul trebuie încă
Rata de consum (robinete, altele) definite

Rata de pierderi din reţea

% deserviţi 24 h din 24 h
nr. de spargeri de ţeavă/ an/ branşament
Epurarea Volum mediu de ape colectate (% ape menajere din Mod de calcul de
apelor total) definit: în populaţie
uzate % de reţele publice
şi nu în număr de
branşamente
% de reţele individuale
% de ape supuse epurării
Grad de epurare
Epurarea % de reţea în sistem separator Mod de calcul de
apelor definit
pluviale Volum de apă stocată/ locuitor% fluxuri epurate în
staţii de epurare şi bazine
Epurarea Deversări directe în emisari Mod de calcul de
apelor % ape epurate deversate
definit
industriale
Nivel de epurare
Litoral % de plaje de clasa 1, 2, 3 A se preciza
normele utilizate
Inundaţii Capacităţile de înmagazinare a barajelor (mc/kmp Mod de calcul de
de bazin hidrografic) precizat
Linia apei la nivelul unei inundaţii de decadă
Deşeuri Tonaj de deşeuri colectate/ locuitor Mod de calcul de
urbane precizat
% de deşeuri necolectate
% depuse în gropi, incinerate etc.
Preţul apei Baza de calcul (contoare, altele?) Mod de calcul de
precizat
Posibilităţi de tarifare, existenţa de tarife sociale?
% de acoperire cost/ preţ (apă, epurarea apelor
uzate)
Finanţare pentru ape pluviale

Tabel 3. Evaluarea realizării politicii de dezvoltare durabilă

Principii de Exemple de acţiuni Măsurarea rezultatului Obiective,
bază realizate obţinut % de
obţinut
- reutilizarea apelor uzate - m3/an
- reducerea chimizării - aria vizată/ aria totală
terenurilor în zonele de protejat
Management sensibile
- da/nu
global - coordonarea cu zonele
înconjurătoare
- reducerea în litri
- reducerea şiroirilor în noile secunde / ha arie
zone de urbanizare
- combaterea pierderilor din - m3/zi economisiţi
reţea
- reducerea risipei la - m3/zi economisiţi /
Management consumator abonat
economic
- reciclarea deşeurilor - m3/zi economisiţi
industriale
- folosirea energiilor
 regenerabile (lemn, solară, - kWh încărcaţi
deşeuri, geotermic)
- reabilitarea reţelelor (apă, - km/an sau % din
canalizare) reţeaua totală
- programarea renovărilor - da/nu
Management
durabil - spargeri de conducte de - număr/an
apă - număr/an
- deversări de guri de
canalizare
- spaţii verzi - m2/locuitor 10 m2
- trasee pietonale, ciclabile - lungimea în km şi
Management ce raportat la km de
prezervă mediul drumuri
şi calitatea vieţii - calitatea aerului
- calitatea apei - nr. depăşiri CMA/an
- nr. depăşiri CMA/an
- sistemul de tarifare - da/nu
progresivă
Management
pentru şi cu - reduceri pentru cei săraci - % de reduceri 30%
oameni - consultarea asociaţiilor - nr. de persoane
interesate/an

7. CĂTRE O REŢEA DE ORAŞE

Analiza şi înţelegerea problemelor cu care se confruntă oraşele în managementul

dezvoltării şi serviciile hidroedilitare arată că acestea sunt adesea legate unele de
altele. Am căutat principalele cauze ale acestor dificultăţi pentru a identifica factorii
care necesită intervenţie pentru o îmbunătăţire durabilă a situaţiei.

Tabel 1. Disfuncţionalităţi şi consecinţele lor

Origine
Disfuncţionalităţi Consecinţe
Urbanism Apă
- consumul anarhic - mobilizarea - calitate mediocră
Agresiuni asupra de terenuri exagerată a a vieţii
1 mediului - creştere urbană
resurselor, - tensiune urban-
1a în prost gestionată
barajelor din rural
1b aglomeraţie amonte, supra-
în teritoriu - mitage de terenuri exploatarea - compromiterea
luciilor de apă activităţilor agricole
 - deversări de
poluanţi
Extinderi urbane - mobilizarea unor - echipamente - costuri foarte mari
neconforme cu terenuri şi hidroedilitare şi complicaţii
nevoile echipamente noi neadaptate la financiare
2 cetăţenilor şi neadaptate nevoi
cerinţele privind nevoilor reale
apele, ineficient
utilizate
- densităţi prea - evacuări de ape - utilizare proastă în
Alegeri proaste în mari sau prea mici neadaptate urma reacţiilor de
3
privinţa locuirii nevoilor respingere din
partea utilizatorilor
- regulamentul şi - lipsa - ameninţări asupra
poliţia urbanistică echipamentelor şi sănătăţii
Urbanizare locală evacuărilor
4
spontană - echipamente şi
controlul utilizării
terenurilor
- planificare şi - programare şi - suprapopularea
Insuficienţa finanţare finanţare locuinţelor
5 terenurilor neadecvate defectuoasă
construibile - construirea în
afara aglomerării
Alimentare cu - - programare şi - pericol pentru
6 apă şi evacuare finanţare sănătate
insuficiente defectuoasă - calitatea vieţii
- construcţii prea - - destructurări ale
grele supraexploatarea clădirilor
luciilor de apă - spargeri de
Fenomene de
conducte
7 tasare a
terenurilor - modificarea
pantelor
conductelor de
canalizare
- echipamente - alimentare cu - calitate
secundare puţine apă defectuoasă defectuoasă a
sau deloc - colectarea
vieţii
Calitate - colectarea insuficientă a - pericole pentru
nesatisfăcătoare deşeurilor apelor sănătate
8
a serviciilor şi
echipamentelor - scurgeri din - supracosturi şi
reţele complicaţii
financiare
- risipă la
utilizator - spargeri de
 ţeavă
- deversări,
mirosuri şi
zgomote nedorite

a) un sistem clar şi realist de preţuri (care să ţină seama de cei mai săraci membri ai
comunităţii) şi o acoperire cu preţuri a lucrărilor de operare, întreţinere, renovare şi
parţial, a noilor lucrări;
b) o întreţinere bună a lucrărilor, reţelelor şi mijloacelor de monitorizare.
1. Ridicarea nivelului de cunoaştere a populaţiei în ceea ce priveşte apa şi igiena;
consultarea utilizatorilor la stabilirea obiectivelor de atins şi măsurilor de implementat.
2. Organizarea unei politici de dezvoltare demografică şi monitorizarea fluxurilor
migratorii la nivel naţional, precum s-a descris mai sus.

Adaptarea la cazul fiecărui oraş Identificarea cauzelor disfuncţionalităţilor

Cauzele acestor disfuncţii pot fi grupate după natura lor şi acţiunile care sunt
necesare pentru ameliorarea lor:
- dimensiunea oraşului şi aglomeraţiei, rata de creştere a populaţiei şi
nivelul socio-economic: acţiunile întreprinse de oameni sau de autorităţile
publice, acolo unde aceşti factori sunt vizaţi, pot fi doar încete şi moderate.
Situaţia geografică, determinantă a climei şi resurselor de apă, este un factor
care nu poate fi schimbat şi accentuează anumite probleme.
Acţiunile întreprinse de autorităţile publice pot influenţa primii trei factori, cu
condiţia ca ele să fie strâns coordonate cu ceea ce urmăreşte oraşul în sine, dar
efectul este de lungă durată. Am menţionat deja efectul posibil al reorientării
asistenţei statale către sectorul rural şi fixarea unui nivel real al costurilor serviciilor
publice, pentru a reduce atractivitatea marilor oraşe şi îngreuna creşterea lor.
Limitarea creşterii oraşelor şi crearea unor structuri administrative mai bine
coordonate în cadrul aglomerărilor sunt astfel primele obiective de atins.
Oraşul şi autoritatea centrală pot avea un efect de scurtă durată acolo unde se
pune problema organizării şi coordonării administrative.
Datele istorice din monografii arată eforturile care au fost deja făcute pentru
îmbunătăţirea coordonării:
y coordonarea serviciilor hidroedilitare cu cele răspunzătoare de dezvoltare
pe tema noilor aşezări umane a crescut mult: în trecut, din 22 de oraşe, 2; în
prezent, din 22 de oraşe, 16;
y încă există aşezări neautorizate în 7 oraşe, iar 4 oraşe au probleme cu
supraaglomerarea locuinţelor existente; în total 11 oraşe din 23 se confruntă
cu o criză a locuinţelor;
y coordonare cu preocupările celor din jur – 14 oraşe din 22.
- neadecvarea prognozelor şi planificării, lipsa măsurilor şi controlului, dar şi
anumite disfuncţii tehnice sau financiare pot fi remediate în termen scurt.
Trebuie să adăugăm specula funciară care poate împiedica unele extinderi fireşti
în lipsa unui control.

Acţiuni întreprinse
Trebuie să ţinem seama de faptul că disfuncţiile prezente nu au impact doar
asupra ciclului apei şi dezvoltării urbanistice, ci şi asupra a cel puţin alte patru
domenii:
- dezvoltarea unui teritoriu mai mare decât aglomerarea, acolo unde
dimensiunea oraşului şi densitatea sa de ocupare face necesară aducţiunea
apelor din amonte în detrimentul altor utilizări şi afectând calitatea apelor din
aval de deversare;
- sănătatea publică, printr-o alimentare cu apă insuficientă sau nesatisfăcătoare
calitativ: poluarea poate agresa mediul natural şi cauza îmbolnăviri. În trecut,
au fost cazuri serioase de epidemii, dar din moment ce relaţia dintre boli şi
alimentarea cu apă a fost recunoscută, s-au făcut progrese (servicii
hidroedilitare îmbunătăţite, canalizare etc.) Igiena este de asemenea
importantă.
- calitatea vieţii. Acest lucru depinde nu numai de servicii hidroedilitare perfecte,
ci din ce în ce mai mult de o bună integrare a ciclului apei în oraş, precum şi de
o planificare ce va avea în vedere prezervarea mediului.
- costurile managementului şi dezvoltării. Acestea sunt de asemenea afectate
de sistemele deficiente de alimentare cu apă şi canalizare, dar şi de
urbanizarea necontrolată.

Acţiunile întreprinse trebuie să ţină seama de problemele din prezent şi de

ştachetele din ce în ce mai imperative şi restrictive în viitor:
- costul lucrărilor. Investiţiile trebuie să fie planificate şi realizate în cadrul unei
politici de dezvoltare durabilă; trebuie considerate efectele asupra mediului şi
patrimoniului. Ori de câte ori este posibil, obiectele de investiţii trebuie să aibă
utilizări multiple, de exemplu, crearea unor poteci de-a lungul râurilor care au
fost depoluate etc. Deciziile urbanistice luate trebuie să urmărească
minimizarea costului apei şi reţelelor.
- considerarea “restricţiilor de apă”. Acestea trebuie incluse în opţiuni din faza
planificării urbane, înainte de momentul deciziei. Aceste restricţii nu mai pot fi
considerate ca simple probleme tehnice, de rezolvat ulterior luării deciziei. Ele
nu privesc numai alimentarea cu apă, tratarea apelor uzate şi pluviale, controlul
drenajului natural etc., ci au de asemenea consecinţe asupra gestiunii apei,
alegerilor de amplasamente pentru zone rezidenţiale sau industriale, precum şi
asupra evacuării bune a deşeurilor/apelor uzate.
- managementul general al lucrărilor, luând în calcul perioadele uscate,
furtunile, inundaţiile şi secetele, pentru a obţine un maxim de eficienţă în paralel
cu rezolvarea problemelor rezultate din împărţirea administrativă independentă
de limitele bazinelor hidrografice;
- coordonarea cu utilizatorii şi autorităţile din exterior şi o instruire mai bună
pentru decidenţi şi consilierii lor (urbanişti, ingineri, economişti, finanţişti) în
aspectele interdisciplinare ale managementului urban.

Opt recomandări în urma diferitelor studii

3. Crearea unei structuri de management (sau coordonare) la nivelul întregii
aglomerări dacă aceasta nu există.
4. Încurajarea urbaniştilor, specialiştilor în ape şi responsabililor financiari
să se consulte reciproc frecvent, pentru a stabili obiective comune care
permit accesul la toate serviciile de bază.
5. Organizarea de consultaţii între autorităţile aglomerării şi ale celor din
amonte şi aval, pentru a întreprinde acţiuni coerente şi general consimţite.
6. Organizarea managementului general al apei la nivel de oraş şi
profesionalizarea serviciilor legate de apă, fie prin ridicarea nivelului de instruire
a personalului, fie prin solicitarea unui sprijin exterior.
7. Stabilirea unui regulament local pentru stipularea unor norme în domeniul
apelor.
8. Stabilirea unor mijloace de management economic prin
c) o înţelegere bună a tendinţelor demografice şi anticiparea direcţiilor principale
din dezvoltarea spaţială în mediul urban;
d) prognozarea eficientă a cerinţei de apă şi stimularea investiţiilor în acord cu
nevoile;

Aceste recomandări sunt la scară generală. Cu toate acestea, problemele şi

soluţiile observate în cele 23 de oraşe studiate au scos în evidenţă un număr de
diferenţe:
- nivelul socio-economic şi rata creşterii urbane, care sunt dificile de
modificat;
- controlul procesului de urbanizare şi managementul coordonat al apei şi
planificării urbane;
- nivelul alimentării cu apă şi canalizării.
PIB şi rata creşterii a clasificat oraşele în patru grupe. Nivelul managementului şi
controlul creşterii urbane (de la “foarte bun” la “slab”) şi nivelul serviciilor
hidroedilitare (rate aproximative) corespund acestor grupe.
Vom menţiona că natura şi abundenţa resurselor de apă joacă un rol minor în
oraşe mai dezvoltate, mult mai puţin important decât PIB-ul şi controlul creşterii
urbane pentru celelalte oraşe. Într-adevăr acestea afectează doar costul
transportului şi nu al serviciului propriu-zis, care este partea mai semnificativă.
În aceste condiţii, oraşele din diferite grupuri au făcut un număr de adaptări pentru
a realiza compatibilitatea cu aceste recomandări generale.
Oraşele din grupele I şi II au început să beneficieze de progresul tehnologic:
- staţii de epurare compacte, care nu cauzează poluare de mediu;
- posibilităţi de reciclare a apei sanitare (de la băi) in situ şi utilizarea apei
reciclate pentru industrie;
- dezvoltarea managementului în timpi reali;
- potenţialul de comunicare la distanţă, pentru descentralizarea anumitor sarcini
tehnice sau administrative, creând astfel o mai bună distribuţie a creşterii
urbane.
Aceste oraşe au ales măsuri şi sisteme de termene cât se poate de flexibile pentru
a se putea adapta la reorientări viitoare. În fine, multe din ele sunt concepute în
ideea de a implica utilizatorii în procesul decizional şi de organizare a consultării,
prin cei mai calificaţi reprezentanţi.
Oraşele din grupa IV trebuie să dea prioritate folosirii tehnicilor rustice de
economisire a energiei care au cerinţe de teren mai mari, cu investiţii reduse şi
utilizează multă forţă de muncă nespecializată. Pentru a proteja dezvoltările
viitoare, se vor planifica măsuri de prevedere a adăugării unor tehnologii adaptate
la evoluţia condiţiilor socio-economice la timpul cuvenit.
Alte priorităţi ar fi îmbunătăţirea structurilor de management şi de servicii printr-o
mai bună instruire a personalului. În fine, stabilirea termenelor se va face cu
maximum de flexibilitate posibilă.
Oraşele din grupa III, conform resurselor şi nivelului lor de dezvoltare, se pot
inspira din măsurile prioritare recomandate pentru grupele I şi II.
Grila teoretică prezentată mai jos va permite oraşelor să determine cărui grup îi
aparţin, conform caracteristicilor lor. Astfel, ele vor putea nu doar să urmeze
recomandările generale de mai sus, ci se vor putea consulta cu celelalte oraşe din
grupa lor, pentru a examina diverse probleme, a discuta compatibilitatea unor
soluţii, a schimba informaţii etc.

Tabel 1. Tipologia oraşelor partenere la studiu

I II III IV
Boston Budapest Casablanca Delhi
Londra Madrid Cairo Hanoi
Munchen Marseille Mexico Djakarta
Osaka Buenos Aires Ouagadougou
Paris Sankt Petersburg Shanghai
Seul
Brasilia
 Tabel 2. Criterii principale de repartizare
I II III IV
a Nivel socio- > 15.000 15.000- 5000-2500 < 2500
economic 5000
PIB = 1-3 >3
Rată de creştere în <1
%
b Controlul urbanizării Foarte bun Bună Medie Slabă
Gestiune globală Foarte bună Bună Medie Slabă
c Alimentare cu apă 100 – 98% 98 – 85 85 – 70 < 70
Canalizare (% de 100 - 95 95 - 60 60 - 30 < 30
evacuare)

8. SCHEMA DIRECTOARE DE AMENAJARE URBANISTICĂ: REVIZUIRI,

SCHIMBĂRI DE VIZIUNE?
Emmanuelle Pellegrini

Locuirea, peisajul, dezvoltarea locală: practic, au devenit atribute ale agenţiilor de

urbanism. Şi totuşi, acestea sunt Schemele Directoare ale anilor 60 – spun cei
care au generat crearea acestor agenţii, instrumente ale organizării teritoriale.
Federaţia Naţională a Agenţiilor de Urbanism (FNAU) face un bilanţ al acestei
practici de planificare pentru orizontul anului 2000, anchetează agenţiile care s-au
ocupat de proiecte privitoare la aglomerări urbane asupra dificultăţilor pe care le-au
întâmpinat, propune soluţii de îmbunătăţire a implementării schemelor directoare.

Direcţia de Arhitectură şi Urbanism (DAU) a Ministerului Francez al

Echipamentelor a întreprins un studiu pentru evaluarea abordării activităţii de
planificare ce implică revizuirea sau realizarea unei Scheme Directoare
(echivalentul francez al PUG, cu adăugarea unor directive şi unui plan de măsuri).
Primele eforturi s-au făcut cu sprijinul autorităţilor regionale pentru echipamente
sau DDE (Directions Departamentales de l’Equipement), care au abordat problema
din punct de vedere cantitativ. FNAU a întrebat circa treizeci de agenţii de
proiectare şi a întocmit un raport privind munca lor. Acest studiu s-a făcut prin
intermediul Clubului Planificării şi Reglementării (grup de lucru intern al FNAU),
care a întocmit un chestionar tematic privind conţinutul actual al întocmirii şi
revizuirii unei Scheme Directoare, şi dificultăţile întâmpinate pe teren. Au colaborat
agenţiile urbanistice din Toulouse, Rennes, Oise-la Vallee, Strasbourg, Lzon,
Angers, Lille, Chalons-sur-Marne, Nantes, Dunkirk, Reims, Grenoble şi Tours.
Planificare strategică sau “forţată”?
Primul fapt semnificativ: indiferent că era vorba de elaborarea sau revizuirea unei
Scheme Directoare, procesul ilustrează capacitatea autorităţilor regionale de a lua
– sau nu – decizii comune în privinţa organizării spaţiale. Există anumite proiecte
privitoare la aglomerări care nu au nevoie de elaborarea unei Scheme Directoare;
acesta era cazul la Nantes, Brest şi Marseille. În alte cazuri, simplificând puţin, se
pot defini două tipuri de abordare.
Prima este şi cea comună, rezultată în urma descentralizării: aglomerările răspund
la o “provocare” a statului. De exemplu, construirea unei infrastructuri majore, cum
ar fi o linie de tren de mare viteză TGV este incompatibilă cu Schema Directoare în
vigoare, aşa că aglomeraţia se organizează pentru a defini un perimetru pentru
revizuire. Cum se procedează pentru a constitui un ECPI (Organism Public de
Cooperare Intercomunală), prima fază indispensabilă a procesului?
“Intercomunalitatea” adesea lipseşte în aglomerările urbane, “forţate” să lucreze cu
acest concept nou în planificare. Unde să fie trasate delimitările? Uneori, ele sunt
definite imperfect, sau pe baza unor analize socio-economice, sau pur şi simplu
grupând mai multe structuri existente. În oricare dintre cazuri, apare problema
delimitării unor perimetre (care ulterior pentru definirea unor restricţii) fără un studiu
de aprofundare prealabil, motiv pentru care este util să existe o structură
intercomunală puternică, cu un cuvânt greu de spus în faţa prefectului, căruia îi
aparţine decizia finală.
După această primă fază de organizare internă, proiectul este pregătit de un grup
tehnic de lucru, sub conducerea unei agenţii urbanistice. Această fază îmbogăţeşte
procesul politic de luare de decizie şi pregăteşte proiectul pentru avizare de către
toţi partenerii. Este necesar pentru a rezolva eventualele conflicte dintre interesele
local, regional şi naţional. În implementarea sa, Schema Directoare trebuie să
stimuleze parteneriatele locale care ţintesc obiective mai mult sau mai puţin
finalizate, depăşind sfera planificării; procesul este lent dar reprezintă o forţă
pentru organizare, întrucât integrează şi rezolvă divergenţele inevitabile dintre
autorităţile locale şi centrale.
Al doilea tip de abordare este mai rar întâlnit la autorităţile locale, şi constă în a-şi
asuma pentru viitor o poziţie proprie privitoare la planificarea strategică. Această
abordare plină de forţă implică o politică de largă susţinere locală, sprijinită pe o
structură locală solidă la o scară regională pertinentă. Una din puţinele exemple
este aglomerarea de la Rennes. Acest proces este constrâns de limitele
anterioarei SDAU (Schemă Directoare de Amenajare Urbană), prea greoaie pentru
a putea susţine o strategie nouă de dezvoltare, un proiect privitor la aglomerare.
Este reafirmată capacitatea Schemei Directoare de a reglementa utilizarea
spaţiului, iar acest lucru de obicei dă un imbold revizuirii sale. îN această direcţie,
lucrarea este finalizată rapid, dat fiind că factorii cai mai importanţi sunt deja “la
faţa locului”, şi de obicei este şi aprobată în momentul în care este asociată cu un
EPCI, şi ceilalţi parteneri sunt consultaţi sau informaţi. În acest caz, Schema
Directoare este, prin ea însăşi, implementarea proiectului preexistent privind
aglomerarea urbană, motiv pentru care are un aspect spaţial bine definit.
Naşterea unui perimetru
Revizuirea unei Scheme Directoare este, înainte de orice, o chestiune de
parteneriat. Chiar dacă, adesea, lipseşte coeziunea. Autorităţilor locale li se cere
să creeze un EPCI, cum s-a descris mai sus, iar constituirea unui EPCI este de
obicei deznodământul final al unei dezbateri furtunoase, cu excepţia cazului
aglomerării Rennes, unde districtul însuşi s-a transformat pur şi simplu în EPCI. De
obicei, este investit un consiliu de cooperare, cu membri din diferite comunităţi
urbane, comune, districte şi organizaţii intercomunale cunoscute ca “SIVOM”
(Sindicate Intercomunale). Acest tip de structură există la Lzon, Dunkirk şi Reims,
de exemplu. În Chalons-sur-Marne, “codul urbanismului” din Franţa (legislaţia
privitoare la planificarea şi dezvoltarea urbană) este aşezat deasupra
regulamentelor locale, autorităţile sunt depăşite de confuzie, iar situaţia pare fără
ieşire. În Tours, singura structură intercomunală este un “SIVU” (Sindicat
Intercomunal cu vocaţie unică). În fine, s-ar părea că departamentele, regiunile şi
camerele consulare sunt excluse de la participarea la aceste consilii, în timp ce
sunt implicaţi într-o fază sau alta a procesului de revizuire, fie înainte (Grenoble,
Strasbourg), fie după (Lyon, Dunkirk) acest proces.
Alt partener este statul însuşi. Ce rol ar trebui să joace statul? Oare ar trebui să
recunoască doar perimetrul? În fapt, prefectul răspunde de definirea acestui
perimetru în urma consultării cu organele alese. Fiecare prefect tratează problema
Schemei Directoare în felul lui – cu mai multă sau mai puţină implicare. În Lyon
sau Grenoble, prefectul ia parte la prima fază de revizuire, încurajând o abordare
integrată a problemelor majore. Pe de altă parte, la Tours sau la Chalons-sur-
Marne, el militează pentru realizarea unor infrastructuri majore. Prefectul poate de
asemenea interveni pentru verificarea legalităţii POS (Planul de utilizare a
terenurilor). Dacă proiectul implică un nou cadru pentru acţiune, sau o arie
geografică, sau dotări şi infrastructuri cu impact depăşind limitele zonei, oare n-ar
trebui statul să aibă o plajă mai largă de acţiune? Poate că statul ar trebui să-şi
asume parţial responsabilitatea pentru revizuirea Schemei Directoare, în cazul în
care autorităţile regionale sunt incapabile să furnizeze o soluţie în termenul
prevăzut.
Perimetrul astfel definit corespunde arareori limitelor operaţionale ale EPCI.
Schema Directoare din anii 70, în special, s-a inspirat din ideea unei presupuse
creşteri a regiunilor, definind arii foarte extinse. Cu toate că nu s-a interzis explicit
prin codul urbanismului, modificarea perimetrului în timpul procedurii nu este
prevăzută, cu toate că în multe cazuri se impune cu necesitate. Aceste schimbări
trebuie reglementate clar, pentru a ţine pasul cu evoluţia regulamentelor comunale
şi a se armoniza cu ele.
Chestiunea perimetrului ne întoarce la existenţa unor documente de planificare la
nivel naţional. Definirea zonelor de locuri de muncă este o măsură interesantă, dar
nu întotdeauna suficient de precisă pentru a reflecta realitatea locală în cadrul unui
perimetru. Noţiunea de “bazine de vieţuire” este, ce-I drept, mai aproape de
nevoile actuale, dar mai puţin demnă de încredere din punct de vedere statistic.
Accentul pus pe criterii, o abordare folosită pentru a determina interesele comune,
poate fi un prim pas pentru definirea unui perimetru. Însă dacă proiectul are în
vedere un larg impact regional, această noţiune nu este utilizabilă (cum ar fi, de
exemplu, cazul unei autostrăzi).
Elaborarea: parteneriat şi tehnici însuşite
În timp ce studiul de fundamentare şi realizarea revizuirii Schemei Directoare are
loc, conform legislaţiei, după crearea EPCI, dezbaterea problemei începe, de
obicei, cu mult timp înainte. Într-adevăr, cum să defineşti un cadru pentru acţiune
fără a defini acţiunea însăşi? Agenţia de proiectare constituie un grup tehnic de
lucru cu participarea autorităţilor regionale pentru echipamente (DDE) şi a unor
experţi din afară, care vor întocmi împreună Schema Directoare. Experţii pot
proveni din domeniul tansportului urban, pot fi manageri de reţele, asociaţii,
universităţi, spitale, membri ai camerelor consulare, parteneri economici etc.
Agenţia este forţa conducătoare, cu mici variaţii pe temă. În Toulouse, perimetrul
Schemei Directoare diferă de zona de intervenţie a agenţiei, astfel că DDE a jucat
rolul de consilier tehnic. În Lille, DDE a oferit servicii parţiale (pentru cartografiere),
la fel ca şi serviciul urban de informare computerizată. În Orleans, oficiile de stat au
avut un rol major: autoritatea departamentală pentru păduri, Serviciul Naţional
Forestier, DDE. În Rennes, un birou de studii a participat la elaborarea Schemei
Directoare.
Grupurile de lucru
- Tours: dezvoltare, mediu, infrastructuri, locuire, societate.
- Dunkirk: urbanism, locuire, transporturi, spaţii naturale, recreere, turism,
dezvoltare economică, formare, cultură, telecomunicaţii, acţiuni sanitare şi
sociale,
- Orleans: nici un grup de lucru, dar foarte multe grupuri formate din aleşi şi
tehnicieni în faza activă a proiectului.

Pentru agenţiile de proiectare şi partenerii lor, revizuirea Schemei Directoare este

un moment semnificativ, o oportunitate de a revizui inclusiv instrumentele de
monitorizare, bazele de date existente, dezvoltarea unor noi instrumente (teorii de
futurologie, modele de dezvoltare), integrarea altor discipline cum ar fi sociologia,
ingineria urbană, ecologia etc. Acolo unde diferite tehnologii noi n-au fost
accesibile înainte, ele sunt adesea adoptate în acest moment – procesare de
imagini, cartografie, proiectare asistată de calculator, digitizarea hărţilor de bază,
imagini generate pe calculator etc. – şi organizae în sisteme mai mult sau mai
puţin sofisticate şi coerente. Toate aceste particularităţi sunt de mare preţ, făcând
posibilă reafirmarea marilor principii ale planificării şi dezvoltării, dincolo de limitele
managementului spaţial la scară mică. În final, experienţa poate fi utilă pentru
revizuirea Planurilor de utilizare a terenurilor (POS).
Grupul tehnic este supervizat de comisii formate din politicieni pe câte o singură
temă “stabilă”. Aceste teme pot fi: economie, locuire, mediu etc. Lipsa comunicării
transversale poate fi dăunătoare, la fel şi numărul prea mare de comisii. Cu cât
comisiile sunt mai numeroase, cu atât mai rar se întâlnesc, şi viceversa. Nivelul de
implicare a politicienilor este variabil. Uneori, în cadrul ECPI se creează un
organism intern: în Toulouse, au fost constituite un grup pilot şi comisii regionale
tematice în cadrul consiliului de studiu cooperativ, iar în Angers, comisiile din afara
consiliului au inclus membri aleşi, reprezentanţi ai statului, personalităţi politice şi
cetăţeni.
În această fază, este necesară comunicarea, în special pentru a asigura că toţi
oficialii aleşi sunt la curent cu multele implicaţii ale proiectului. Acest lucru reclamă
o abordare pedagogică, dar în egală măsură, furnizarea de informaţii tehnice. În Le
Havre, Angers şi Toulouse, s-au folosit atlase editate în acest scop. Există şi o
serie de documente din partea autorităţilor locale (Consilii Generale, primării) sau
EPCI destinate publicului, inclusiv expoziţii, broşuri, materiale video, întâlniri
publice, ca la Rennes.
Demn de menţionat este că aspectul comunicării este considerat din ce în ce mai
des ca parte integrantă a proiectului. În Strasbourg, comunicarea este un mijloc de
a pune în evidenţă şi a controla temele majore. Prea adesea, este o anumită doză
de confuzie legată de obiectivele unei revizuiri, în special datorită suprapunerilor
de procedură atunci când aglomerările abordează aceleaşi teme (locuire, probleme
sociale etc.).
Costul elaborării sau revizuirii Schemei Directoare este dificil de evaluat, din cauză
că situaţiile sunt mult diferite. În Orleans, au fost cheltuiţi 2,5 milioane de franci,
faţă de cei 1,8 milioane planificate iniţial; mai multe milioane au fost cheltuite în
Angers cu sprijinul statului prin DGD (Dotation Globale de decentralisation – fondul
de descentralizare); un total de 10 milioane de franci în Lille, cu o subvenţie de 2,4
milioane de la DGD, etc.

Locul statului
În aceeaşi fază, sprijinul statului se manifestă prin două pârghii: pe de o parte,
acţionează în interesul naţional prin controlul contabilităţii Schemei Directoare, iar
pe de altă parte, îndeplinind procedurile oficiale de notificare (porter a
connaisance), rămânând în acelaşi timp un potenţial partener local şi oferind un
concept de planificare şi dezvoltare. Notificarea este adesea publicată târziu şi
secvenţial: dată fiind viziunea sa sectorială, este de multe ori dificil să faci diferenţa
dintre obligaţie şi sugestie, iar efectul final arată mai degrabă ca un catalog. În
acelaşi timp, în unele cazuri, politicile iniţiate de stat includ obiective pe termen
mediu (contracte ale primăriei, artere urbane, etc.) care pot modifica viziunea pe
termen lung, imperativă într-o Schemă Directoare.
Indiferent că este asociat direct la un proiect sau este un simplu vector instituţional
care adună la un loc diferitele administraţii, statul trebuie să-şi spună cuvântul.
Punctul de vedere exprimat asupra subiectului poate deveni obiect al dezbaterii,
îndeosebi atunci când tema centrală a revizuirii Schemei Directoare a fost mai mult
impusă decât negociată – cum ar fi, de exemplu, construirea unui spital sau a unei
universităţi. Succesul acestei faze depinde de prefect, care trebuie să reprezinte
toate ministerele şi să evite exprimarea a mai mult decât unei păreri din partea
autorităţilor centrale, ceea ce ar putea crea confuzie. Autorităţile regionale pentru
echipamente sunt intermediarii pentru sinteză, teoretic – dar adesea slab
reprezentaţi. Când aceste autorităţi iau parte activă la elaborarea Schemei
Directoare, ele pot completa acţiunile agenţiei de proiectare: pot apăra interesele
intercomunale faţă de aleşii locali, pot permite comunelor să beneficieze de
cunoştinţele şi experienţa lor.

De la teritoriu la proiectul preliminar

Se pot defini trei faze ale studiului: diagnoza, elaborarea schemei de dezvoltare şi
planului spaţial şi în final, implementarea. Aceste faze se desfăşoară mult mai
repede atunci când sunt în paralel cu crearea EPCI. Pentru a valida procedura,
este nevoie de un document comprehensiv; acest document poate fi un proiect
pentru aglomerare, o carte albă sau orice alt tip de document sintetic, o formă de
consultare informală ce presupune diferite grade de mediatizare.
Proiectul preliminar este o formă de a atrage atenţia regiunilor învecinate. Acesta
poate crea un fenomen de emulaţie în zonele înconjurătoare, de exemplu când un
departament sau o regiune urmăreşte armonizarea sau echilibrarea relaţiei urban-
rural printr-o Schemă Directoare. Pentru cei mai îndepărtaţi, revizuirea poate
provoca reacţii opuse. Toate aceste presiuni pot fi constructive: scenariul Schemei
Directoare poate fi supradimensionat. În realitate, în planificarea regională lipseşte
de multe ori o viziune lipsită de pasiuni, iar statul ar trebui să evite ieşirea din scară
a obiectivelor, precum şi respingerea constrângerilor dintr-o Schemă Directoare.

Un spaţiu abstract?
Conceptul contemporan de planificare a dat Schemei Directoare o nouă
dimensiune, aceea a unui document abstract căutând să influenţeze complexitatea
oraşului, desprinzându-l din sfera pur spaţială, distanţându-l de legislaţia proiectării
şi dezvoltării în sensul cel mai strict. De aceea, expresia geografică devine ea
însăşi abstractă, efectele limitelor sunt diminuate, extinderile strategice şi punctele
focale pentru viitor sunt reduse la simboluri. Tendinţa actuală este către o
flexibilitate în privinţa politicilor de planificare ale ultimilor cincisprezece ani. Prea
multă rigiditate ar putea încătuşa proiectul într-un jug administrativ, îngheţând
posibilităţile de opţiune. Toţi cei chestionaţi au fost de acord că o Schemă
Directoare nu trebuie să fie un super-plan de utilizare a terenurilor, dar nici nu
trebuie să opereze în zona crepusculară. În această fază, apar întrebările
legate de
legăturile Schemei Directoare cu Planul de utilizare a terenurilor, precum şi de
îmbinarea unei strategii regionale cu una locală. Această dialectică este uneori
rezolvată când sunt luate în considerare aspectele mai exterioare ale unei Scheme
Directoare. În Rennes, o taxă profesională la nivelul aglomerării a dus la o
schimbare de atitudine a autorităţilor în privinţa afacerilor în termeni de utilizare a
terenurilor.
Suportul cartografic al Schemelor Directoare este un produs al tuturor acestor
considerente: evitarea super-planului de utilizare a terenurilor, relevarea
complexităţii oraşului, controlul aspectelor legale. Scara tradiţională este de
1:50.000, cu reţea de 300 de metri. Utilizarea principală a terenurilor este definită
pe tot teritoriul acoperit de Schema Directoare, pentru a identifica zone fragile care
necesită protecţie sau o politică de dezvoltare concentrată. Proiectul trebuie
asociat cu direcţii strategice şi priorităţi de investiţii pentru dotări şi infrastructuri
majore. În general, acest deziderat este atins prin trei documente: unul de
orientare strategică a aspectelor dezvoltării, una de organizare a circulaţiei şi
transportului în comun, precum şi amplasarea reţelelor şi dotărilor majore de
infrastructură, şi în final, planul general de utilizare a terenurilor (inclusiv marile
categorii de destinaţie predominantă a terenurilor: zona urbană, zona de extindere
urbană multifuncţională, zonă de extindere economică, zone rurale, zone naturale
şi de recreere, zona de aeroport).
Ce management, ce monitorizare?
Faza finală a elaborării Schemei Directoare merge dincolo de drepturile de utilizare a
terenurilor şi studiază structurarea operaţională a spaţiului. Cum se va realiza
managementul şi supravegherea implementării? Oare n-ar trebui să existe o comisie
departamentală pentru cooperare intercomunală (prezidată de prefect şi condusă de
aleşii locali), sau comisii de monitorizare care să măsoare gradul de realizare pe
teren? Structurile EPCI includ de multe ori parteneri care se întrunesc doar pentru a
revizui Schema Directoare. Din acest motiv, gestiunea şi urmărirea realizării lipsesc.
Desigur, legea franceză din februarie 1992 a prelungit existenţa structurilor SIEP,
dar este important ca structurile EPCI să fie legate de altele prin expertiză şi know-
how profesional, făcând astfel posibil managementul anumitor acţiuni prevăzute de
Schema Directoare. Managementul şi implementarea trebuie de asemenea asociate
mai strâns în contractele încheiate între regiune şi stat, pentru a intensifica
implicarea diferitelor servicii şi diviziuni tehnice. Acelaşi tip de concertare ar trebui să
existe şi cu oficiul planificării DATAR în termenii noilor instrumente reclamate de
legea privind proiectarea şi dezvoltarea: Planul Naţional de Planificare şi Dezvoltare,
directivele regionale privind proiectarea şi dezvoltarea, schemele şi cartele regionale
pentru dezvoltare etc.

Îmbunătăţirea Schemelor Directoare

Oare Directivele regionale privind planificarea şi dezvoltarea (acronim francez:
DTA) vor înlocui Schemele Directoare? Cu toate că ultimele sunt mai greoaie ca
procedură, ele sunt singurele proiecte cu adevărat intercomunale. Cu toate
acestea, DTA pot juca un rol în procedura oficială de notificare, ca veritabile
exerciţii de planificare pentru stat, atingând principalele aspecte ale planificării şi
dezvoltării regionale, şi constituind o înregistrare actualizată a regulamentelor
administrative. Cu privire la interpretarea prevederilor şi constrângerilor, ar fi util
pentru stat să afirme o viziune globală asupra planificării şi dezvoltării. Mai degrabă
decât “catalogul” obişnuit, acest tip de notificare sau document informativ ar putea
îndeplini numeroase din îndatoririle statului: o luare clară de poziţie, informare
asupra legilor şi regulamentelor pe care le patronează, responsabilitatea pentru
aspectele legate de producţie şi management, conturarea formalităţilor pentru
începerea proiectelor de planificare etc. Înainte de toate, procedurile pentru
Schema Directoare trebuie readaptate, elaborarea sa dată în grija unei autorităţi
intercomunale durabile, fără a fi o obligaţie, să fie stimulată fiscal şi financiar.
Există un consens între agenţiile de proiectare că statul trebuie să joace un rol mai
activ, şi atunci de ce să nu lăsăm prefectul regional să preia conducerea? Însă
departamentele şi regiunile ar putea participa mai deplin în proces, de exemplu
prin corelarea mai strânsă a programării din Schema Directoare cu planurile de
contracte dintre regiune şi stat.
Structurilor DTA ar putea să li se dea sarcini la scară regională în conformitate cu
circumstanţele particulare. Pe de altă parte, Schemele Directoare ar trebui să fie
aplicabile pe o scară cât se poate de largă.
În termeni de managementul şi evoluţia documentului în timp, ar trebui
reglementate două proceduri: una de modificare a Planului de utilizare a
terenurilor, şi alta (mai complexă) de revizuire a sa. Simplificarea procedurilor ar
putea efectiv scurta timpul cerut pentru revizuire, făcând posibilă eliminarea
aplicării unei Scheme Directoare sub revizuire.
Documentul urbanistic în sine ar trebui să fie mai adaptabile, să distingă clar între
obiectivele generale ale planificării şi procesele mai operaţionale. Acest
management în timp presupune o evaluare obligatorie, la intervale regulate, a
întregii Scheme Directoare.
Aceste măsuri par necesare pentru a face Schema Directoare un instrument de
readaptare a regiunilor la noile constrângeri impuse de evoluţia lor şi de încurajare
a dezvoltării lor armonioase.

FIŞE ANEXE
FIŞA 1: GRENOBLE: MATURIZAREA REVIZUIRII

115 comune, 550 000 de locuitori: Schema Directoare de Amenajare Urbanistică

(SDAU) a oraşului Grenoble datează din 1973, când aglomeraţia propriu-zisă
grupa 33 de comune cu 400 000 de locuitori. În 1988, s-a făcut un bilanţ al acestei
SDAU pentru a scoate în evidenţă efectele sale pozitive asupra spaţiilor naturale,
asupra dimensionării spaţiale adecvate necesităţilor efective şi o bună
implementare a planurilor de utilizare a terenurilor. În schimb, s-au constatat
greşeli în aspectele cantitative în domeniul economic şi demografic, nu s-a realizat
echilibrul teritoriilor dintre aglomerare şi sectoarele exterioare, şi în fine,
documentul nu a fost validat de timp.
Din partea responsabililor politici locali, documentul a fost calificat drept învechit,
fără să fie acompaniat de vreun proiect pentru aglomerare sau vreo gândire
strategică pusă în operă. Un demers de sensibilizare este întreprins în 1990 şi 91
pentru a iniţia “reînnoirea planificării urbane”. Viitorul în patrimoniu şi 20 de idei
pentru 2020 a fost un document care a căutat să ajungă la mediile politice şi
profesionale locale prin presă, dar şi prin întâlniri între profesionişti din economie,
riscuri naturale, locuire, etc. începând cu finele anului ’91, prefectul de Isere a jucat
un rol de promotor în procesul de maturizare a revizuirii SDAU. S-a constituit un
comitet de îndrumare a SDAU, grupând preşedintele SIVOM, membrii camerelor
consulare şi ai federaţiei Rhone-Alpes pentru protecţia naturii. În ciuda eficacităţii
acestei întâlniri, responsabilii au schimbat prea puţin din modul lor de lucru când
au ajuns iar în apropierea alegătorilor lor. Un prim raport de sinteză din iunie 1992
a scos în evidenţă motivele şi necesitatea unei revizuiri. Concomitent,
suprapunerea proiectelor tangente la preocupările Schemei Directoare (Contractul
cu oraşul, Universite 2000, pregătirile planului al 11-lea, etc.) a creat confuzie şi
incoerenţă a priorităţilor amenajării.
După consultarea organelor alese şi rapoartelor tehnice, în speţă a DDE, prefectul
de Isere a propus un perimetru de 157 de comune. Apoi, s-a redactat o cartă a
obiectivelor la începutul anului 1993: un fel de platformă politică comună
premergătoare aprobării revizuirii de către primari. Statutul EPCI a fost asimilat cu
forma unui sindicat mixt. În această fază, rolul prefectului de iniţiator a fost încă
preponderent.
În general, lipsa unui lider duce la stoparea dinamicii demersului de căutare
permanentă a unui compromis. Datorită existenţei mai degrabă formale a Schemei
departamentale de amenajare teritorială care nu implică obligaţii pentru comune în
materie de drept funciar, poziţia prudentă a oraşului Grenoble a dat impresia
diluţiei mizelor. Această lipsă de lizibilitate a intereselor oraşului-centru face şi mai
puţin evidentă necesitatea parteneriatului cu departamentul şi regiunea. În final,
costul economic şi bugetar al elaborării Schemei Directoare este în egală măsură o
frână pentru dezvoltarea comunelor rurale mici.
Trecerea la fapte, constituirea unei EPCI şi definirea rolului său, au scos la iveală
ambiguităţile mascate ale demersului informal de elaborare a platformei comune
prealabile. Teritoriul “corespunzător din punct de vedere tehnic” al regiunii urbane
trece pe plan secund faţă de teritoriile “corespunzătoare din punct de vedere
politic”, constituite din anumite grupări intercomunale, şi, în primul rând, cele care
se tem să vadă în Schema Directoare o stabilire a obiectivelor de repartizare a
dinamicii economice şi a locurilor de muncă. Reflectând această evoluţie, proiectul
EPCI alunecă spre o confederaţie de arii geografice suverane, care îşi juxtapun
proiectele lor autonome fără o instanţă de arbitraj veritabil şi fără o tentativă de
coerenţă.
În acelaşi timp, statul, incapabil să ofere o viziune clară şi globală a obiectivelor
amenajării teritoriale, a jucat doar un rol de iniţiator de procedură.
Toţi aceşti factori au complicat excesiv demersul de planificare.

Zonă de inovare şi cercetare ştiinţifică şi tehnică (ZIRST) de generaţia a treia

Aglomeraţia şi regiunea de la Grenoble a rămas, în decursul deceniilor trecute, să-

şi împace dinamismul cu necesitatea de a oferi spaţii pentru dezvoltarea
economică. Atractivitatea spaţiilor înseamnă multiple calităţi: proximitatea dotărilor
principale ale oraşului, calităţi peisagistice şi densitatea serviciilor edilitare şi de
recreere oferite de sit.
Ideea pe care o propunem aici este cea a unui spaţiu de activităţi de înaltă calitate
caracterizată de:
- apropierea de oraş şi anume de serviciile economice, universitare, culturale,
decizionale şi comerciale superioare ale oraşului,
- deservirea de către autostradă şi TGV, calitatea originală a sitului (cadru
vegetal, spaţii, panorame, apropierea de apă),
- amestecul de funcţiuni care permit asocierea unor activităţi cu mare valoare
adăugată, terţiare, cuaternare, învăţământul superior şi cercetarea, locuirea de
calitate (inclusiv cu chirie), recreerea, în speţă legată de apă.
Un asemenea program poate constitui o noutate pozitivă şi reprezentativ pentru
conceptul de ZIRST care este un concept fundamental de atractivitate naţională şi
internaţională pentru regiunea Grenoble.
FIŞA 2: AGLOMERAREA RENNES: 4 DIMENSIUNI, 9 OBIECTIVE
Pus sub revizuire în 1992, Schema Directoare a aglomeraţiei din Rennes datează
din 1983 şi nu mai corespunde ambiţiilor oraşului. Perceput mai mult ca un
document protectiv decât de acţiune, Schema Directoare n-a mai ţinut pasul cu
dezvoltarea urbană şi cu marile proiecte ale aglomeraţiei: dezvoltare economică
intensă în partea estică, proiecte de drumuri diferite faţă de cele prevăzute iniţial,
modificări ale Planului de utilizare a terenurilor în detrimentul unei urbanizări
echilibrate. Un centru de afaceri în cartierul gării, dezvoltarea universităţii, a
tehnopolului şi în fine, o reţea de transport în comun rapid asociat cu VAL… toate
aceste proiecte lipsesc din vechea Schemă Directoare.
Elaborarea
Perimetrul definit nu a putut fi lărgit astfel încât să corespundă cu cel al districtului
urban al aglomerării oraşului Rennes din 1990, cu cele 27 de comune ale sale.
Munca de elaborare ffăcându-se într-o cooperare intercomunală strânsă, ea a
permis selectarea a 9 obiective de termen lung pe 4 dimensiuni indisociabile.
- Calitatea oraşului: ameliorarea calităţii vieţii şi răspunsul la cerinţele şi nevoile
cetăţenilor.
- Solidaritatea: crearea instrumentelor unei “comunităţi trăite”, prevenirea
excluderii sociale şi asigurarea accesului la adăpost pentru toţi, ameliorarea
nivelului de formare pentru facilitarea încadrării în muncă.
- Economia inteligentă: întărirea rolului tehnopolului Rennes-Atalante şi
diversificarea activităţilor din cadrul său.
- Metropola şi cooperările: intensificarea cooperării intercomunale şi încurajarea
poziţionării aglomeraţiei astfel încât să antreneze dezvoltarea regiunii
În ceea ce priveşte amenajarea, proiectul pentru aglomerare prevede în special 6
direcţii de acţiune pentru dezvoltare:
1. Coordonarea dezvoltării urbane prin solidaritate financiară a comunelor: este
vorba de instituirea unei taxe profesionale comunitare
2. Întărirea funcţiunilor metropolitane şi tehnopolitane
3. Urbanizarea structurată în jurul oraşului-centru prin dezvoltarea unor centre de
sprijin unde se va organiza concentrarea echipamentelor şi serviciilor
4. Prioritatea acordată transportului în comun şi prezervarea posibilităţilor de
adaptare pe termen lung a reţelei de căi de comunicaţie
5. Punerea în valoare a peisajelor din aglomerare, în special a imaginilor oferite
de accesele din oraş – zonele de activităţi şi maidanele
6. Legarea oraşului-centru cu valea râului Vilaine, cu pădurea Rennes Lifre,
pădurea Soeuvres şi valea râului Ille, permiţând amplificarea valorii simbolice a
siturilor.
În această fază a revizuirii, notificarea era tardivă şi insuficientă, nemaivorbind de
faptul că nu ţinea seama de marile proiecte de infrastructură la scară naţională (de
exemplu, reţeaua TGV). Efectele taxei profesional comunitare s-au făcut simţite
încă de la adoptarea sa, prin aproape-dispariţia fenomenului de speculă a
terenurilor destinate activităţilor. De asemenea, două dintre comunele mai bogate
şi-au redus de la sine putere zonele de extindere, iar cele mai puţin bogate au
acceptat să renunţe la zonele de activitate care ar fi putut afecta calitatea
peisajului. Elaborarea s-a făcut în două etape. Comisia pentru proiectul privind
aglomerarea a pregătit în cadrul grupului de lucru oficial din timp planul unei
proceduri rapide: aprobarea perimetrului în martie 1992, aprobarea proiectului în
noiembrie 1993. au fost asociate şi două birouri de studii (DBW şi TETRA), restul
studiilor de fundamentare pentru Schema Directoare fiind realizate de AUDIAR.
În ce constau inovaţiile acestui studiu? În primul rând, el pleacă de la problema
golurilor, a spaţiilor interstiţiale naturale sau agricole dintre ariile urbanizate. S-au
adoptat concepte noi: polii de sprijin care structurează teritoriul periferic, siturile
strategice şi siturile condiţionale, zonele de activităţi de interes pentru
aglomerare. Pe parcursul elaborării, articularea cu oraşul-centru a constituit o
preocupare constantă, orientările proiectului urban nefiind întotdeauna
transferabile în Schema Directoare. O parte din comunele din estul districtului au
reproşat lipsa dorinţei de a dezvolta acest sector. În fine statul şi-a făcut puţin
simţită prezenţa, dacă nu considerăm participarea DDE.

Implementarea
Un plan de dezvoltare a regiunii Rennes, adoptat în iulie 1993, a definit obiectivele
şi priorităţile pentru următorii cinci ani. Anumite lucruri sunt punctate, altele sunt
anulate prin contractul de plan dintre stat şi regiune. S-a adoptat de către stat,
regiune şi district o cartă a obiectivelor pentru ameliorarea pe termen lung a
poziţionării aglomerării la scară internaţională. În fine, adoptarea taxei profesionale
comunitare din noiembrie 1992 a permis stoparea apariţiei excedentare şi
dezordonate de zone noi de activităţi. Stabilitatea şi credibilitatea Schemei
Directoare au fost în mare măsură întărite astfel. Alte decizii au rămas să fie luate
nu numai la nivel de district: în problemele privind utilizarea terenurilor (POS,
politici funciare), spaţiile naturale şi mediul (proiect de peisagistică, Schema de
amenajare şi gestiune a apelor etc.), transporturile (administraţia drumurilor, studiul
de circulaţie urbană), diversificarea locuirii (contractul cu oraşul, PLH etc.) şi în
final, evoluţia Districtului (competenţe, perimetre şi coerenţa spaţială). În această
fază, s-au pus probleme de sincronizare între documentele elaborate la nivel
central şi Schema Directoare. Iată un exemplu demn de urmat pentru o revizuire
corectă.

FIŞA 3. PERIMETRUL SCHEMEI DIRECTOARE PENTRU ANGERS (IMAGINE)

FIŞA 4: SCHEMELE DIRECTOARE ŞI ZONELE TRANSFRONTALIERE: CAZUL

AGLOMERĂRII STRASBOURG
Definirea perimetrelor Schemelor Directoare prezintă un anumit grad de dificultate.
Trebuie să se distingă între o zonă de studiu foarte largă şi perimetrul ce exprimă o
comunitate de interese economice şi sociale. În cazul perimetrului unei Scheme
Directoare de-a lungul unei frontiere, dificultăţile sunt accentuate pe măsura
schimburilor, relaţiilor, influenţelor rezultate în urma activităţilot umane ce nu ţin
cont de frontieră.
Pe măsură ce avansează, procesul de constituire a pieţei europene multiplică
aceste osmoze şi pune din ce în ce mai mult în evidenţă necesitatea nu numai a
unei gândiri la 360°, ci şi a unui parteneriat cu diferiţii actori instituţionali
transfrontalieri.
Cooperarea transfrontalieră a regiunii Alsacia cu landul Baden- Würtemberg este
expresia acestei necesităţi. Acelaşi este cazul oraşelor Strasbourg şi Kehl care
organizează consilii municipale comune. Trebuie subliniat şi că oraşul Kehl face
parte din Consiliul de Administraţie al Agenţiei de urbanism şi dezvoltare a
aglomerării Strasbourg. Astfel, studiile preliminarii pentru revizuirea Schemei
Directoare a aglomerării Strasbourg au ţinut cont de zona de influenţă
transfrontalieră a aglomerării. Primele greutăţi apărute erau legate de bariera de
limbă, dar şi de înţelegerea noţiunilor care au fundamentat elaborarea
instrumentelor planificării de dincolo de frontieră.
Primul demers este astfel studierea sistemului de planificare german, a
conceptelor care îi susţin trăsăturile specifice (ierarhizarea planurilor, opozabilitate
în instanţă, conţinut etc.), pentru a stabili nivelul de planificare care corespunde cel
mai bine Schemei Directoare.
În acest caz, este vorba de Planul Regional pentru Rinul superior-mediu până în
Karlsruhe şi Planul Regional pentru Rinul superior meridional până în Fribourg care
apar ca principalele repere ale planificării în Baden Würtemberg. Perimetrele acestor
planuri regionale grupează zonele suprapuse de influenţă ale oraşelor Kehl, Lahr şi
Offenbourg în regiunea Rinului superior meridional şi a oraşului Bühl din regiunea
Rinului superior mediu.
Exploatarea acestor planuri regionale permite punerea în discuţie a problemelor de
amenajare teritorială, dar şi cunoaşterea ansamblului prevederilor planificării
superioare la nivelul landului Baden Würtemberg.
Expunerea acestor orientări majore, faptul că localităţile periferice de dincolo de
Rin constituie, împreună cu aglomerarea Strasbourg, o comunitate de interese
economice şi sociale, dar şi pe planul amenajărilor spaţiale, echipamentelor,
politicilor funciare şi a locuirii, şi desigur pe planul locurilor de muncă şi mediului –
toate acestea au dus la recunoaşterea necesităţii dialogului şi cooperării între
colectivităţile locale reprezentând teritoriile vizate, pentru a favoriza coerenţa
amenajării teritoriale.
Legea codului urbanismului din februarie 1992 prevede, în capitolul IV, posibilităţile
de cooperare descentralizată supuse unui set de condiţionări. Aceste condiţionări
sunt, în ultimă instanţă, ridicate, pentru a favoriza cooperarea dintre comunităţile
frontaliere prin informarea simplă a prefectului. Totuşi, încă lipseşte un instrument
juridic care să permită o asemenea colaborare în cadrul elaborării Schemelor
Directoare.

În 1991, comunitatea urbană din Strasbourg a lansat, împreună cu oraşul Kehl, o

consultaţie internaţională pentru amenajarea sectorului aferent al Rinului şi axei
est-vest RN4/B28. Echipelor participante li s-a cerut “o schiţă a unei posibile
transformări a stării teritoriului” (adică planul sau cel puţin sistemul de obiective
către care acţiunile succesive, întreprinse de diverşi actanţi, ar trebui să conducă),
şi “evaluarea mijloacelor de implementare şi ordinii în care se vor realiza lucrările”,
adică procesul de realizare.
Schema de dezvoltare a proiectului “Euro-district” Strasbourg-Kehl prezentată de
echipa STEG, una din cele două echipe reţinute pentru consultaţie. La varietatea
mare de situaţii urbanistice, proiectul răspunde prin soluţii individuale pentru
fiecare sit. Traseul legăturii peste Rin constituie o spină centrală, în jurul căreia se
aşează, ca perlele unui colier, o multitudine de dotări, de funcţiuni, de
cartiere…cele două oraşe, regiunea şi astfel, Europa.

9. “LYON 2010” – DUPĂ TREI ANI

Christian Sozzi, arhitect-jurist, Agenţia de Urbanism a Comunităţii Urbane Lyon
Cu ocazia revizuirii Schemei sale Directoare, iniţiată în 1985 şi finalizată în 19926,
aglomeraţia de la Lyon a conceput un document de planificare ce cuprinde în
acelaşi timp atât necesităţile, cât şi mijloacele de management în timp
corespunzătoare principalelor sale orientări.
Acest document, “Lyon 2010, un proiect pentru aglomerare pentru o metropolă
europeană”, vizează întărirea rolului internaţional al oraşului, în cadrul unei
dezvoltări cu o economie maximă de terenuri şi cu respectarea echilibrelor sociale
pe teritoriul său.
Acest exerciţiu de planificare strategică este astăzi o parte din viaţa oraşului.
Defectele sale s-au dovedit a fi numeroase. Pe plan concret şi cultural, ele se
referă la scara foarte diferită a anumitor teritorii, la rezolvarea unor probleme
cotidiene care totuşi marchează durabil evoluţiile viitoare.
Vom cita ca exemple de lipsuri:
- angajamentele operaţionale şi politicile prioritare;
- aprofundarea orientărilor esenţiale, pe teme sau pe teritorii;
- impactul asupra documentelor de planificare aprobate la nivelul comunelor sau
cartierelor;
- considerarea pe termen foarte lung a amenajării teritoriale pentru satisfacerea
nevoilor generaţiilor viitoare.

Principala inovare a proiectului “Lyon 2010”: integrarea managementului în

timp
Schema Directoare este definită prin consecvenţa sa dinamică şi deopotrivă prin
conţinutul formal al prevederilor, descriind obiectivele de atins şi căile de urmat. Ea
favorizează o “lege a obiectivelor”, făcută din orientări, direcţii, principii de acţiune

6
Schema Directoare a fost elaborată de Sindicatul de Studii şi Programare a Aglomeraţiei Lyon (SEPAL),
constituită între Comunitatea urbană Lyon şi 16 comune exterioare din împrejur.
ce îi întăresc caracterul previzionar şi o diferenţiază de un set de norme şi
reglementări.
Prezentarea sa grafică, cuprinsul “raportului de prezentare” al proiectului “Lyon
2010” şi elementele de legendă diferite indică o reînnopire profundă a logicii
interne a Schemei Directoare.
Acest proiect ia în considerare ariile esenţiale de protecţie în teritoriu (situri
naturale nealterabile, situri rezervate economiei agrare), dar şi riscurile naturale şi
tehnologice.
În contrast, punând marea parte a ariei urbane sub un principiu dual, proiectul
stabileşte scări temporare şi spaţiale pentru Schema Directoare şi Planul de
Utilizare a Terenurilor.
Prin crearea “siturilor de dezvoltare strategică” şi “spaţiilor de interes peisagistic”,
proiectul instituie arii de gestiune specială prin favorizarea anumitor obiective ale
planificării şi canalizarea întregului proces în scopul de a le atinge.
Aceste categorii noi deschid calea către un management real al Schemei
Directoare. Aceasta determină Planul de Utilizare a Terenurilor să cunoască foarte
bine interesele generale şi particulare ale teritoriului urban. De aceea, Schema
Directoare trebuie să reînnoiască procesul de dezvoltare şi conţinutul Planurilor de
Utilizare a Terenurilor.

Câteva concepte noi

Spaţii de interes peisagistic: rezolvarea dilemei “numai spaţii verzi” sau
“numai betoane”
Descrierea se referă la arii neconstruite sau construite punctual care prezintă,
datorită dimensiunii şi localizării, vocaţia de a structura peisajul urban.
Ele pot fi diferenţiate de spaţiile nealterabile prin caracterul lor evolutiv; de aceea
dezvoltarea lor, fundamentând o politică ambiţioasă a peisajului şi în consecinţă,
un management al ariilor naturale, nu interzice o ocupare limitată şi controlată cu
funcţiuni urbane, în măsura în care caracterul natural şi ocuparea redusă
prevalează în dezvoltare. Controlul şi caracterul limitat al utilizărilor urbane sunt
estimate în funcţie de specificul şi dimensiunea fiecărui sit, în funcţie de
necesităţile de protecţie sau de creare de peisaje.
Planurile de Utilizare a Terenurilor vor trebui, în consecinţă, să exprime acele
obiective prin reglementările adaptate fiecărui sit.

Situri de dezvoltare strategică: elemente ale unei strategii generale ce

reclamă strategii de implementare
Se referă la unităţi teritoriale care, prin localizare, vocaţia generală raportată la
interesele şi nevoile teritoriului urban, precum şi prin importanţa în proiectarea
întregului plan, necesită astăzi şi mâine, un control special şi întărit, adică măsuri şi
reglementări anume. Este recomandabil să se evite destinaţiile pripite care pot
compromite coerenţa sau “excelenţa” acelor situri, contrazicând astfel necesităţile
şi ambiţiile spaţiului urban.
Un instrument cartografic nou: dialogul dintre două hărţi
Afirmaţia că structurarea spaţiului urban şi coerenţa orientărilor sale îşi găsesc
principala expresie într-un instrument cartografic ce distanţează expresia
“orientărilor fundamentale” de “destinaţia generală a terenurilor” (zonificare,
constrângeri şi facilităţi), prin intermediul a două hărţi distincte dar de aceeaşi
importanţă şi aliniate la aceeaşi linie de concepţie.
Aceste două planşe, luate împreună, constituie un mecanism unitar, Schema
Directoare, în care citirea unuia dintre planuri se clarifică prin citirea celuilalt, într-o
legătură coerentă.
Respingerea “planşei unice” larg uzitate în anii 70 şi 80, demonstrează dorinţa de a
rupe tradiţia exprimării principalelor interese ale spaţiului urban printr-o prismă
rigidă şi distorsionantă de reglementări.
Dimpotrivă, cele două planşe distincte permit eliberarea intenţiilor generale ale
proiectantului din constrângerea sistemului de conceptualizare juridică. Simetric,
noul proces uşurează exprimarea reglementărilor legale a căror implementare este
simplificată la rândul ei.

ORIENTĂRI FUNDAMENTALE ALE AMENAJĂRII TERITORIALE

DESTINAŢIA GENERALĂ A TERENURILOR

Punctul de vedere al judecătorului: un aşteptat botez al focului
Revizuirea Schemei Directoare din Lyon a fost iniţiată la puţin timp după adoptarea
reglementărilor de descentralizare în domeniul planificării urbane. De asemenea,
ea demonstrează dorinţa de reînnoire a metodelor de concepţie, formei şi expresiei
orientării planificării.
Salutată ca o experienţă inovatoare, în realitate noua Schemă Directoare a fost
aşteptat pentru “botezul focului”: rezistenţa forurilor legale de avizare. Mai jos, vom
nota deciziile judecătorului: ele sunt încurajatoare.
Schema Directoare a oraşului Lyon a fost aprobată în mai 1992 după ce mai întâi a
fost anulată de Curtea Administrativă în 13 martie 1991. Printr-o decizie din 10
decembrie 1993 a Consiliului de Stat, este în schimb anulată decizia
judecătorească.
Până în prezent, Schema Directoare a oraşului Lyon a fost, direct sau indirect,
supusă la cinci decizii ale unor curţi legale administrative: trei se referă la cereri de
anulare, una la compatibilitatea notificării aprobate de stat cu Schema Directoare,
iar ultima, la compatibilitatea cu Planul de Utilizare a Terenurilor.
În primul rând, deciziile confirmă legalitatea demersului ierarhic pentru revizuirea
Schemei Directoare (respectiv rolul oraşelor comunităţii).
Precedentul judiciar confirmă explicit legalitatea noii clasificări a teritoriilor,
concepută pentru revizuirea Schemei Directoare.
Precedentul judiciar ratifică drept valabilă evoluţia legăturii de compatibilitate dintre
Planurile de Utilizare a Terenurilor şi Schema Directoare, prin utilizarea categoriilor
juridice într-un sens mai larg (situri peisagistice, situri strategice), şi printr-o
intervenţie mai concretă asupra Planului de Utilizare a Terenurilor (adoptarea de
măsuri de protecţie privind viitoare zone urbanizate). Per total, prin aceste decizii,
judecătorul s-a orientat către o înţelegere mai mult dinamică decât literală a legii.
Această atitudine coincide cu cea dorită de actorii Schemei Directoare.
Prin documentul din 13 iulie 1991 numit Legea Orientării pentru Oraş, este
confirmată Schema Directoare. Această confirmare a fost aşteptată cu înfrigurare.
Rezultatele disputelor pe marginea Schemei Directoare din Lyon sunt foarte
importante, având în vedere inovaţiile sale formale şi conceptuale. Decizia
judecătorească vine să confirme a posteriori elaboratorii proiectului “Lyon 2010” în
demersul lor de a reînnoi metodele de planificare. Astfel, deciziile sunt
încurajatoare pentru conurbaţiile care lucrează la revizuirea Schemei lor
Directoare.
Confirmarea corecturii juridice a acestor inovaţii arată importanţa puterii de decizie
a proiectanţilor cu privire la documente considerate ca muribunde ca formă, dar
care, prin experienţa de la Lyon, au dovedit o certă modernitate.
În fine, decizia judecătorului dovedeşte o slăbire a importanţei şi semnificaţiei
formei.

Înscrierea Lyon 2010 în “timpul real”

Exprimarea noilor categorii prin Planul de Utilizare a Terenurilor: “spaţiile de
interes peisagistic” şi “siturile de dezvoltare strategică”
Planul de Utilizare a Terenurilor, partea periferică trebuie să exprime “spaţiile de
interes peisagistic”. Noţiunea de “spaţiu de interes peisagistic” este introdusă nou
în Schema Directoare din Lyon. Această noţiune anulează distincţia obişnuită
dintre terenuri construibile şi neconstruibile pentru a favoriza o abordare calitativă a
legăturii dintre spaţiul urban şi cel înconjurător.
Ratificat, precum am văzut mai sus, de către curţi administrative, pentru înaintarea
către statutare legală, acest concept nou favorizează o abordare concretă a
problematicii peisajului în documentele de planificare urbană, prin regulamente
adaptate la fiecare sit şi fiecare proiect. Expresia “spaţiu de interes peisagistic”
reclamă ca elaboratorii Planului de Utilizare a Terenurilor să efectueze studii
detaliate care combină posibilităţile de amenajare urbană şi peisagistică şi
preocupările de protecţie a mediului, înainte de redactarea normelor. Regulamentul
trebuie să integreze toate politicile de intervenţie: investiţii publice, implicarea
proprietarilor de terenuri, mijloace de management, căi de intervenţie etc.
Noţiunea de spaţiu de interes peisagistic încearcă de asemenea să ia în
considerare diversitatea peisajului şi să organizeze activităţile umane respectând
siturile naturale.
Citând din Schema Directoare din Lyon, “Planurile de Utilizare a Terenurilor trebuie
să exprime obiectivele spaţiilor de interes peisagistic prin reglementări adaptate la
fiecare sit”.
Iată motivul pentru care comunitatea urbană din Lyon s-a angajat ca, în spiritul
Schemei Directoare:
- Să definească zonele de protecţie pentru a satisface compatibilitatea cu
Schema Directoare dar şi a permite studii aprofundate pentru fiecare sit.
- Să studieze prin “planuri de detaliu” care permit definirea, pentru fiecare sit, a
prevederilor aplicabile. Aceste planuri trebuie să fie coerente cu instrumentele
de management.

Situri de dezvoltare strategică în Planul de Utilizare a Terenurilor

Acestea acoperă terenuri avantajate, conform orientărilor majore ale planului, de
amplasare şi de potenţialul de dezvoltare care reclamă mijloace speciale de
mobilizare şi foarte multă atenţie. Într-adevăr, trebuie să evităm ocupările banale
fără coerenţă între ele.
În acelaşi timp, aceste teritorii care trebuie să devină “martore ale ambiţiilor
conurbaţiei”, trebuie să beneficieze de o proiectare de cea mai înaltă calitate.
Există 17 situri de dezvoltare strategică în proiectul Schemei Directoare, dispuse
pe toate teritoriile administrative ale conurbaţiei. În cele mai multe cazuri, ele sunt
supuse unei zonificări protective, care permite controlarea utilizării.

Principalele produse ale “liniei 2010”

Planul de Utilizare a Terenurilor din Lyon: mai precis, mai calitativ
În prezent, concepţia urbanistică include dimensiuni noi ale planificării urbane.
Spaţiul devine un loc unde diferitele procese urbane trebuie să fie conectate şi să
coexiste. Noţiunea de patrimoniu nu se mai referă numai la “monumente istorice”,
ci se extinde şi la compoziţia urbană, situri şi peisaje… Noţiunea de
“înfrumuseţare” se fundamentează din nou pe arta urbană, plecând da la o
examinare atentă a formei oraşului. Ecologia urbană este o nouă abordare a
spaţiilor urbane şi o nouă cale de a le conecta în funcţie de diferitele scări ale
oraşului. Multitudinea de funcţiuni (locuire, activităţi etc.) este preferată pentru
vitalizarea oraşului şi încurajarea accesibilităţii sale pentru toţi. Se intensifică
posibilităţile de schimburi şi deplasări.
Această abordare este exprimată prin următoarele obiective:
- poziţionarea oraşului Lyon ca centru al conurbaţiei şi al ariei urbane de
importanţă europeană (funcţiuni metropolitane, centru de afaceri, compoziţii
urbane grandioase);
- dezvoltarea calităţii vieţii urbane prin reliefarea identităţii cartierelor, proiectarea
spaţiilor publice şi protecţia spaţiilor verzi şi peisajelor naturale;
- menţinerea funcţiunii rezidenţiale şi încurajarea mixării populaţiei;
- menţinerea dezvoltării economice prezervând în acelaşi timp pluralitatea
funcţiunilor, activităţile manufacturiere şi “firmele de la colţul străzii”.
- Stabilirea unei politici a deplasărilor reflectând prioritatea acordată transportului
în comun.
Precedenta revizuire a Planului de Utilizare a Terenurilor a avut loc într-o perioadă
de înflorire a activităţilor de construcţii, permiţând angajarea în lupta contra
depopulării oraşului.
Astăzi, ultimul recensământ confirmă o uşoară creştere a populaţiei, paralel cu
schimbarea contextului economic.
Revizuirea Planului de Utilizare a Terenurilor exprimă preocupări noi:
- respectul pentru sit şi pentru profilul (conturul pe cer) oraşului, prin controlul
regimului de înălţime;
- întărirea protecţiei peisajelor, malurilor, spaţiilor de recreere şi centrelor de
cartier;
- atenţia foarte mare acordată spaţiului public.

Un plan pentru universităţi în conurbaţia Lyon

Ţinut în planul de fundal faţă de marile interese ale planificării urbane pentru un
timp îndelungat, învăţământul superior devine, astăzi, o preocupare majoră.
Această tendinţă se vede clar la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare, cu diferite
modele şi ritmuri.
Lyon 2010, Schema Directoare a conurbaţiei, arată importanţa rolului
învăţământului şi instruirii superioare pentru influenţa şi identitatea conurbaţiei.
Dezbaterile organizate pe această temă de reflexie prospectivă au arătat deja
nevoia de a merge mai departe în definirea unei politici urbane universitare.
Marele Lyon a cerut, într-una din hotărârile sale, începerea unui plan de dezvoltare
universitară, împreună cu partenerii vizaţi.
Există câteva importante centre universitare situate pe o direcţie principală a
dezvoltării conurbaţiei. Astăzi, această linie est-vest leagă:
⎢ zona universitară Bron Parilly
⎢ centrul medical Rockefeller
⎢ fabrica de tutun, element decisiv în noua proiectare a Universităţii Lyon
⎢ districtul Claude Bernard
⎢ centrul Presqu’ile.
Această axă este deservită de linia D a metroului din Lyon.
În Schema Directoare, această axă apare ca un punct principal al structurării
conurbaţieişi ca o legătură între zona de dezvoltare Porte des Alpes şi suburbiile
nord-vestice. Harta scoate în evidenţă importanţa unei legături nord-sud care să
intensifice relaţia esenţială între zona ştiinţifică (La Doua), situată în Villeurbanne,
în partea nordică a conurbaţiei, cu unitatea Gerland, cuprinzând construcţiile Şcolii
Normale Superioare, înconjurate de laboratoare şi agenţi industriali.
Pe termen scurt, legătura est-vest va fi extinsă cu încă două linii de metrou.

Demararea unui program local pentru locuire

Decizia Marelui Lyon de a realiza un Program Local pentru Habitat fost luată în 28
octombrie 1991, pentru aplicarea Legii Orientării Oraşului. Legea prevede ca
Programul Local pentru Habitat să definească, pentru o perioadă de cel puţin 5 ani,
obiective şi principii ale unei politici care vizează un răspuns la necesităţile de
locuire şi să ofere o distribuire echilibrată şi variată a locuirii între oraşul însuşi şi
districtele (sectoarele) unui singur oraş.
Reprezentantul statului indică necesitatea specificării cantitative şi calitative modul
efectiv de realizare a dezvoltării echilibrate a locuirii pe tot teritoriul conurbaţiei. De
asemenea, el atrage atenţia să este necesară implementarea principiilor
echilibrului şi multiplicităţii exprimate în “Contractul cu oraşul”.

Convenţia Ecologică Urbană – Spaţiile verzi – Planul Albastru

În iunie 1992, după doi ani de reflexie şi consultaţii cu asociaţii, experţi şi
departamente vizate, Consiliul Comunal a votat prima Convenţie Ecologică
Urbană. În cei patru ani care au urmat, s-au investit 1 miliard de franci în chestiuni
de mediu (apă, aer, zgomot, zone agricole şi naturale, faună şi floră).
Convenţia Ecologică Urbană a Marelui Lyon indică atât metode cât şi mijloace noi.
Insistăm în special asupra Observatorului schimbărilor ecologice care permite, în
acelaşi timp, măsurarea gradului de realizare a planului de acţiune cât şi evoluţia
mediului urban.
Spaţiile de interes peisagistic sunt luate în considerare de Convenţia Ecologică
Urbană, adoptată de Marele Lyon în 15 iunie 1992.
Aceasta se preocupă cu:
- analizarea inovatoare a spaţiilor într-un moment când urbanismul nu poate fi
conceput în afara unei abordări integrate şi globale. Alegerea potenţialelor
terenuri construibile se va face la scara unor mari unităţi peisagistice şi va avea
loc obligatoriu înaintea oricărui proiect de urbanizare. Această alegere nu va
stabili doar perimetrele construibile, ci şi va integra şi echipamentele care vor
deservi construcţiile de pe sit (parcaje, drumuri etc.).
- accentuarea caracterului natural al dealurilor din partea vestică şi păstrarea
ecosistemului lor “sălbatic”.
- Propunerea unei zone verzi în partea estică a conurbaţiei pentru a favoriza
reabilitarea spaţiilor naturale neconstruite.
Principalul obiectiv al mişcării verzi din conurbaţie este prezervarea şi reabilitarea
reţelei continui de zone agricole şi naturale care pătrunde în mijlocul texturii urbane
prin spine verzi.
Acest proiect are de asemenea scopul ambiţios de a oferi actanţilor locali
recomandări calitative pe baza forţelor şi slăbiciunilor unităţilor peisagistice.
Primele situri studiate sunt cele de interes peisagistic.
“Planul Albastru” este un moment de redescoperire a resurselor vaste ale
conurbaţiei Lyon: confluenţa a două râuri în centrul oraşului.

Zona metropolitană Lyon: un orizont temporal şi spaţial mai larg

În ultimul său capitol, “Lyon 2010” a propus “o nouă scară pentu managementul
Schemei Directoare: Zona metropolitană Lyon”.
“Studiile preliminare pentru revizuirea Schemei Directoare au arătat că teritoriul
geografic al perimetrului Schemei Directoare este prea restrâns. Perimetrul este
mai mare decât cel al celor 55 de unităţi administrativ-teritoriale ale Marelui Lyon:
al include 71 de unităţi administrative, precum şi aeroportul Satolas.
Oricum, acest perimetru (al precedentei Scheme Directoare) nu include teritorii
largi care înconjoară zona urbană, cum ar fi Isere Nord, Ain Sud şi estul şi sudul
zonei Lyon. Aceste zone sunt necesare planificării urbane datorită importantelor
activităţi economice şi doritului statut internaţional pentru conurbaţia Lyon.”
Suprafaţa zonei metropolitane se extinde pe 8269 km2. Adăposteşte 2,5 milioane
de locuitori. Două treimi din această populaţie trăieşte în aglomeraţiile din Lyon
(1.200.000 persoane) şi Saint-Etienne (400.000 persoane), la o distanţă mai mică
de 60 de km.
Această zonă metropolitană originală şi multiplă se întinde pe 4 departamente:
Rhone, Loire, Ain şu Isere, iar în afară de acestea, din punct de vedere funcţional,
pe Maçonnais (Regiunea Bourgogne) şi nordul departamentului Loirei de Sus
(Regiunea Auvergne).
Ea este situată pe mijlocul coridorului Saone-Rhone, singurul traseu natural
aproape plan între nordul Europei şi Mediterană.
Având în vedere importanţa acestui teritoriu, statul, prin decizia Comitetului
Interministerial pentru Planificare din 23 iulie 1992, şi-a confirmat dorinţa de a lua
parte la acest proces prin:
- elaborarea, împreună cu comunităţile, a unei convenţii de obiective, “Zona
Metropolitană Lyon 2010”, pentru a reliefa vocaţia europeană a zonei
metropolitane a conurbaţiei Lyon. Această convenţie urmează a fi semnată
curând;
- gestionarea, pe acest teritoriu metropolitan extins, a unei experienţe inovatoare
care este într-un fel o nouă abordare a planificării urbane.

ANEXA 1: EXTRASE DIN PROIECTUL LYON 2010

Implementarea Schemei Directoare a aglomeraţiei Lyon

Principalele operaţiuni şi dezvoltarea politicilor prioritare

În mod natural, Lyon 2010 nu s-a elaborat pe fundalul lipsei de informaţii, şi anumite
operaţiuni şi lucrări ce sunt astăzi iniţiate sunt precedate de demersul anterior din 1985 şi
de precizările progresive de atunci. Acesta este cazul Oraşului internaţional, al operaţiunii
Gerland sau al investiţiei Porte des Alpes… Alte acţiuni operaţionale decurg mai direct din
opţiunile adoptate cu ocazia aprobării Schemei Directoare (este vorba în special de bucla
nordică a arterei periferice). În toate aceste cazuri, proiectul Lyon 2010 a reprezentat un
factor accelerator al investiţiilor publice, care au fost făcute totuşi, coerent şi în ordinea
priorităţilor. Acelaşi lucru se poate spune despre politicile calificate drept prioritare şi care
privesc diverse domenii: transporturile, locuirea, ecologia urbană etc.

Munca de proiectare inspirată direct sau sugerată de Lyon 2010

Proiectul pentru aglomerare a creat dinamici care au permis, plecând de la o percepţie
împărţită a orientărilor esenţiale, studierea aprofundată a unui număr de ţinte pentru
dezvoltarea aglomerării:
- aprobarea unei scheme de urbanism universitar,
- aprobarea (astăzi, punerea în practică) a unei Carte de Ecologie Urbană,
- demararea unui studiu pentru un program local de habitat,
- lansarea unei dezbateri la nivelul aglomerării privind reţeaua de dotări spitaliceşti care
se va finaliza prin formularea unor propuneri în cadrul prezentei Scheme Directoare,
- abordările globale a problemelor de calitate urbană, prin prisma unui “plan albastru”, a
unei “trame verzi”,
- aprofundarea orientărilor în domenii ca transporturile, etc.

Îmbunătăţirea şi înnoirea documentelor locale de planificare: planurile de utilizare a

terenurilor
Aprobarea noii Scheme Directoare Lyon 2010 a dus la reconsiderarea radicală a
documentelor locale. De fapt, este vorba de integrarea opţiunilor noi şi traducerea în
regulamente a unora dintre orientările majore ale proiectului. De asemenea, toate planurile
de utilizare a terenurilor din Comunitatea urbană Lyon au fost “repuse pe tapet”. În special
documentul corespunzător oraşului Lyon a fost obiectul unei revizuiri fundamentale pentru
adaptarea conţinutului său la exigenţele “calităţii urbane” susţinute de Lyon 2010. Pornind
de la aceste lucrări de reambulare, Comunitatea urbană are în vedere acum o redefinire
fundamentală a planurilor sale de utilizare a terenurilor.

Perspectivele regiunii urbane Lyon

Reflexiile şi dezbaterile suscitate de pregătirea proiectului de planificare strategică au scos
la iveală o necesitate afirmată cu mai mulţi ani în urmă: aceea de a genera o abordare
prospectivă care să permită aplicarea principiilor de dezvoltare controlată la scara întregii
vaste regiuni urbane Lyon. Teritoriul pe care trăiesc 2.500.000 de oameni ocupă un spaţiu
de cca 8.000 km2. Istoria şi amplasarea sa ne fac să-l vedem ca pe un teritoriu strategic cu
vocaţie europeană, care însă astăzi este fragmentat din punct de vedere instituţional. Iată
de ce, statul şi colectivităţile locale au întreprins demersuri în parteneriat pentru a
fundamenta principiile dezvoltării durabile a acestui teritoriu.

Anexa 2: Un set important de mijloace de implementare

Trebuie subliniată importanţa unor acţiuni aflate în curs de desfăşurare:
- Politica funciară:
Politica de rezerve şi achiziţii funciare dezvoltată de Comunitatea urbană din Lyon
(mai exact, la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80) şi-a adus cu prisosinţă roadele,
acolo unde a reuşit să anticipeze şi să faciliteze realizarea unor operaţiuni urbane.
Noua Schemă Directoare trebuie să fie o ocazie de a relansa această politică, ţintind
implementarea noilor obiective ale amenajării urbane (situri strategice, zone de
dezvoltare situate în vecinătatea infrastructurilor de transport în curs de execuţie,
amenajarea spinelor verzi şi peisajelor) şi pentru diversificarea instrumentelor
(preempţiune, rezerve funciare, instrumente de management a centurii verzi-agricole
etc.).
- Acţiunile fizice care vizează anticiparea amenajărilor viitoare sau recalificarea unor
terenuri cum ar fi terenurile virane înverzite spontan şi plantaţiile, depozitele de sol,
amenajările peisagere etc.
10. PRIMARUL, ADEPT AL DESIGNULUI
James Auer
John Nordquist, primarul din Milwaukee, un discipol al lui Tom Wolfe şi al Noului
Urbanism, se luptă cu inginerii de autostrăzi, consiliază arhitecţii şi încearcă să
alinieze clădirile.

Unii spun că John O. Nordquist vede mai departe pentru că are înălţimea de 198
cm. Oricare ar fi avantajul pentru un om care este cu un cap peste mulţime,
primarul solid de 45 ani, acum în al doilea mandat de patru ani, are o viziune
puternică asupra designului şi importanţei lui. Deşi nu are o pregătire formală în
arhitectură – cartea lui de căpătâi fiind eseul popular al lui Tom Wolfe, De la
Bauhaus la casa noastră (From Bauhaus to Our House) – el respiră entuziasm
pentru clădirile urbane organizate în mod tradiţional şi calitatea lor de a îmbunătăţi
viaţa. La Congresul pentru un Urbanism Nou din San Francisco, februarie 1995,
primarul Nordquist a fost unul dintre cel mai bine primiţi oratori, susţinând
capacitatea arhitecturii de a inspira publicul şi a susţine bunăstarea comunitară.
Pasiunea lui Nordquist pentru chestiuni de design se poate compara cu a puţinilor
primari de oraşe mari. În Milwaukee, Nordquist a combătut autostrăzile, a susţinut
deliciile vieţii urbane, a sprijinit reutilizarea adaptivă a clădirilor cu valoare istorică,
a citat tuturor celor care erau dispuşi să-l asculte peroraţiile anti-moderniste ale lui
Wolfe, şi a organizat nenumărate expoziţii de diapozitive pentru a ilustra contrastul
dintre farmecul domestic al numeroaselor vecinătăţi din oraşul lui şi profitabilitatea
sterilă a aleilor de raport din suburbii.

Angrenarea liderilor de opinie

S-a implicat direct în proiecte de construcţii şi infrastructură pe care primarii
premergători ai oraşului de 630 000 de locuitori, mai puţin preocupaţi de
arhitectură, le-au lăsat în seama subordonaţilor. Recent, el a trimis fotografii
despre Hala Expoziţională Industrială aproape uitată a oraşului, o splendidă
structură din lemn şi cărămidă care a ars până la temelii în 1905, unor lideri de
opinie locali, ca o cale de a provoca o discuţie despre construcţia proiectatului
Centru Wisconsin, un centru de conferinţe de 165 milioane de dolari. “Centrele de
conferinţe construite în ultimii 20 de ani nu sunt o imagine drăguţă; cele mai multe
dintre ele sunt chiar urâte”, spunea el într-un interviu. “Vrem ca oamenii să aleagă
să vină în Milwaukee, nu numai pentru varietatea de atracţii ale oraşului ci şi
pentru că acest centru de conferinţe este în sine o atracţie.” În această primăvară,
proiectarea de arhitectură şi de inginerie a centrului au fost contractate de către D4
Associates, o echipă formată din firma locală de arhitectură Engberg Anderson;
Thompson, Ventulett, Stainback şi asociaţii din Atlanta; Affiliated Engineers din
Madison, Wisconsin; şi Graef, Anhalt, Schloemer şi asociaţii din Milwaukee.
Consultant pe probleme de design urban este KenKay Associates din San
Francisco.
Nordquist combină idei care pentru unii pot părea contradictorii. Un democrat
liberal cu o vână de independent, s-a implicat activ, împreună cu guvernatorul la fel
de deschis la minte al statului Wisconsin, Tommy Thompson – un republican – în
cercetarea reformei sociale. În decursul aceleiaşi conversaţii aprinse, Nordquist
poate cita deopotrivă doctrine socialiste dar şi liberale. Deşi este un domestic
nedezminţit care a locuit în aceeaşi casă modestă din South Side timp de 35 de
ani, discută cu plăcere despre arhitectura oraşelor Amsterdam, Paris, Tel Aviv sau
Toronto.
Ca senator al statului, el a dus o luptă de durată şi în final, de succes, împotriva
construirii Autostrăzii Park East, care ar fi afectat linia de coastă a oraşului spre
lacul Michigan. Ca primar, a preluat de la Departamentul de Stat al Transporturilor,
designul podurilor, uneori convingând inginerii să abandoneze plicticoasele
interaxe plate şi în loc să construiască într-o arhitectură mai interesantă, cu arce şi
trotuare, cu detalii şi iluminat prevăzute la scara pietonilor.

Regândirea regulamentelor de construire

Nordquist a descoperit, odată ajuns în fotoliul de primar, că motivul pentru care
noile clădiri sunt adesea retrase de la aliniamentul străzii este însuşi regulamentul
urbanistic al oraşului. Aşa că a instituit schimbări. A insistat ca noile clădiri să fie
încurajate să se alinieze cu cele existente. Pentru a împiedica imaginea unor
colţuri de stradă golaşe, a încercat să încurajeze investitorii să “umple” colţurile cu
clădiri şi să amplaseze parcajele în locuri mai puţin vizibile. Sub conducerea lui
Nordquist, departamentul local pentru inspecţia în construcţii a oraşului Milwaukee
s-ar putea să fie unicul din SUA care îşi asumă responsabilitatea pentru crearea
unor fronturi stradale coerente. Un exemplu al accentului pe care primarul îl pune
pe delimitarea fermă a străzilor cu clădiri, definind “camere urbane”, este biblioteca
Bay View, proiectată de Engberg Anderson. În acord cu recomandările insistente
ale primarului, biblioteca a fost construită aproape de Kinnickinnic Avenue, o arteră
comercială de cartier aglomerată. Volumul său cel mai înalt ajungând la
echivalentul lui P+2, fronturile către trotuare pentru a maximiza prezenţa sa
arhitecturală, combinaţia de ferestre largi cu cărămidă galbenă şi accente de
teracotă se acordează cu caracteristicile clădirilor din preajmă.
Rolul lui Nordquist de misionar voluntar într-ale arhitecturii nu este salutată de toţi.
Menţionaţi campania lui neabătută pentru spaţii urbane prietenoase faţă de pietoni
şi un transport în comun nepoluant, şi se vor găsi persoane – inclusiv în mass-
media locală – care îl vor lua în derâdere ca un amator ineficient şi bâjbâitor. Însă
el se bucură de sprijinul membrilor Asociaţiei Artiştilor din Milwaukee, precum şi al
unor constructori, arhitecţi şi designeri care sunt entuziasmaţi de schimbările de
regulament operate de el.
Ca multe alte oraşe americane, Milwaukee este angajat în momentul de faţă într-o
luptă pentru revigorarea zonei centrale de afaceri, salvarea vecinătăţilor de la
declin şi susţinerea bazei industriale. Recunoscând rolul jucat de arhitectură şi
urbanism în asigurarea vitalităţii sociale şi economice a comunităţii, Nordquist pune
umărul la fundamentarea supravieţuirii pe termen lung a oraşului Milwaukee. Pe
termen scurt, în calitate de critic acerb şi producător de adepţi, îşi pune amprenta
personală pe dezvoltarea oraşului – şi o face cu o plăcere nedisimulată.

Aplicând testul “cărţii poştale”

Primarul oraşului Milwaukee John O. Nordquist a fost recent intervievat de către
James Auer, critic de artă al revistei Milwaukee Journal Sentinel. Iată textul
interviului:
James Auer: Cum vedeţi succesul sau eşecul unei clădiri?
John O. Nordquist: Mă gândesc la ceea ce eu numesc “testul cărţii poştale”.
Dacă nu găseşti într-un peisaj nimic ce ar putea fi pus pe o carte poştală – nu mă
refer aici la clădiri individuale, ci la un ansamblu de clădiri – atunci arhitectul a dat
greş. A creat o scenă publică pe care nimeni n-o va îndrăgi, de care nimeni nu se
va bucura.
Auer: Iar proiectanţii eşuează des la acest test?
Nordquist: Cele mai mari greşeli ale arhitecţilor din ultimii 50 de ani s-au făcu
atunci când au nesocotit contextul, n-au ţinut seama de impactul a ceea ce se
preconiza a se face asupra vecinătăţilor.
Auer: Aţi putea să-mi daţi câteva exemple?

Lupta împotriva tristeţii din centru

Nordquist: Clădirea albastră din aluminiu şi sticlă a birourilor federale de pe
străzile Fourth şi Wisconsin, căreia eu îi spun Clădirea Laptelui de Magneziu. Nu a
fost gândită să se potrivească în amplasamentul pe care este. Nu seamănă cu
nimic din jur. Nu este o clădire de care oamenii să ajungă să se ataşeze; nu oferă
neapărat o plusvaloare clădirilor din zonă. Ideea fusese de a creşte spaţiul pentru
birouri în centru, de a concentra această activitate aici. Până atunci, salariaţii
oficiilor federale păreau să fie prea mulţi pentru spaţiul disponibil. Acum, clădirea
are permanent spaţii disponibile care pot fi închiriate, dacă ai nevoie.
Alt exemplu este vechiul centru de conferinţe. Construit în 1960, cu pereţii albi, nu
are ferestre pe trei dintre faţade. Dar şi ferestrele existente sunt opace. Aşa că dă
o senzaţia de bloc de beton steril şi obtuz.
Auer: Aveţi vreo idee despre cum ar trebui să arate Wisconsin Center, noul centru
de conferinţe al oraşului?
Nordquist: Am dori faţade interesante pe trei laturi. Există o latură pe care poţi să
faci un rabat privind frumuseţea; e nevoie de un acces de serviciu pentru
camioane. Acesta e un aspect pe care nu-l poţi ignora când încerci să restaurezi
un oraş: el trebuie să funcţioneze. Ai nevoie de spaţii pentru descărcat şi altele de
acest gen. Dar ele nu trebuie să fie urâte.

Un motiv german
Auer: Cum se aplică testul cărţii poştale şi principiul armonizării cu contextul la alte
proiecte pe care şi le-a propus oraşul?
Nordquist: În parcul Pere Marquette, Midwest Express Airlines a vrut să facă ceva
pentru comunitate; s-au oferit să construiască un foişor pentru orchestră. Câteva
din ideile lor originale nu prea s-au potrivit cu ceea ce se întâmpla acolo. Aşa că au
căutat şi au găsit unele tratări tip kaiser-kopf (o cupolă cu un edicul în vârf, ca o
caschetă germană) între clădirile Germaniei vechi, au împrumutat designul şi au
construit cu kaiser-kopf. Mie mi se pare că funcţionează chiar bine. Este pe aleea
de faleză a râului.
Auer: Cât este de importantă faleza?
Nordquist: Faleza leagă tot centrul într-un ansamblu. Ea va ajuta oraşul să-şi
întoarcă din nou faţa către râul Milwaukee. Am presentimentul că pe măsură tot
mai mulţi vor prefera mersul pe jos, oamenii o vor iubi tot mai mult.
Auer: Care este părerea dumneavoastră despre regulamentele urbanistice?
Nordquist: Am avut o problemă cu regulamentele de construire şi zonificare prost
concepute. Regulamente care impuneau retrageri, care cereau parcaje la faţada
principală, care interziceau elementele ornamentale pe clădiri. Dacă te uiţi la cele
mai multe reglementări de zonificare suburbane şi astfel, pe reglementările urbane
de construire, descoperi că ele încurajează străzile despuiate, încurajează
urâţenia, încurajează peisajele unde pietonii nu sunt bineveniţi. Şi că ele cad
hotărât testul cărţii poştale. Slavă Domnului, acum acele regulamente sunt sub
atac.

Schimbarea regulamentelor
Auer: Nu-i aşa că aţi intervenit în anumite cazuri?
Nordquist: Biblioteca Bay View a fost constrânsă să fie construită retrasă de la
bulevardul Kinnickinnic, o veche stradă cu birouri din partea de sud-est a oraşului.
Aceasta nu ar fi îmbunătăţit imaginea străzii. Cele mai multe dintre clădirile ei sunt
aliniate în fronturi compacte. Bulevardul Kinnickinnic avea toate elementele unei
străzi bine conturate, deci m-am implicat în această afacere. În loc să demolăm
clădiri pentru realizarea unei biblioteci retrase după planul iniţial – fiind amplasată
pe un drum naţional, regulamentul prevede o retragere – am făcut o excepţie şi am
amplasat-o acolo unde trebuia. In final, am realizat că intervenţiile în cazuri izolate
nu era suficientă. Aveam nevoie să schimbăm în întregime regulamentul. Am făcut
progrese semnificative în acest sens. Noul regulament spune că retragerile noilor
construcţii trebuie să fie aceleaşi cu cele existente. Şi dacă vrei să fie retrasă
trebuie să faci o derogare.

Autostrada care a dus la apariţia locuinţelor

Auer: Aţi luptat cu departamentul de stat al transporturilor.
Nordquist: Am ajutat la uciderea autostrăzii Park East. Şi sunt foarte mândru de
asta. Ar fi fost o autostradă oribilă. Ar fi diminuat mult din binele pe care socialiştii l-
au făcut prin protejarea malurilor lacului. Din fericire autostrada n-a fost construită
şi noi a trebuit să umplem acel spaţiu cu ceva. Cu locuinţe care să aparţină
oraşului Milwaukee. Clădiri cu patru nivele la scară urbană.
Auer: V-a făcut probleme rezistenţa pe care aţi întâmpinat-o în lupta dv. pentru un
transport feroviar uşor?
Nordquist: Da. Reconstrucţia nodului multimodal de schimb Marquette din mijlocul
Milwaukee-ului va costa 600 milioane de dolari, iar dezbaterile încă nu s-au
terminat. Terenul aferent acestui nod este declarat fără folosinţă şi nu se plătesc
taxe pentru el. Dar dacă vrei să construieşti o cale ferată pentru transport uşor care
costă 450 milioane de dolari, certurile nu se mai termină.
Auer: Credeţi că unele dintre aceste drumuri suspendate ar putea fi demolate?
Nordquist: Da, cred ca unul dintre cele mai mari proiecte publice ale secolului
următor va fi dezafectarea autostrăzilor. Începutul se poate vedea deja: în San
Francisco, Embarcadero se demolează, iar valoarea terenurilor tinde spre o
creştere de 300% în zona unde a fost autostrada; Portland a făcut un pietonal de-a
lungul râului în locul în care se afla autostrada. Vor fi multe acţiuni similare în
momentul în care economiştii vor lua în calcul economia transporturilor. Anul
acesta mii de locuitori au celebrat o sută de ani de existenţă a frumoasei noastre
primării. Nimeni nu va aniversa arhitectura unui nod multimodal la 100 de ani după
ce a fost construit.

Mai 1995

11. CONSULTANTUL ORGANIZAŢIONAL: O TEORIE

UTILIZABILĂ PENTRU DESIGNUL ORGANIZAŢIONAL

Helmy H.Baligh, Richard M. Burton, Borge Obel

Teoria organizaţiilor este o ştiinţă pozitivă; designul organizaţional este o ştiinţă

normativă “preocupată de cum ar trebui organizate lucrurile, prin planificarea
structurilor pentru a atinge obiectivele”. Consultantul Organizaţional este un sistem
specializat de bază de cunoştinţe pentru asistarea organizaţiilor. Acest lucru
înseamnă date privind mediul, dimensiunea, strategia, tehnologia, regimul de
proprietate şi opţiuni de management; la aceste date se apelează pentru a se face
recomandări referitor la configuraţia structurii şi câteva proprietăţi ale organizaţiei,
cum ar fi complexitatea, formalizarea, centralizarea sau gradul de control, printre
altele.
Teoria organizaţiilor este compusă din numeroase teorii parţiale care nu sunt
integrate. Problema principală este crearea unei baze de cunoştinţe cuprinzătoare
şi consistente din cunoştinţele disponibile, cu alte cuvinte, realizarea unei sinteze
utile. Vom utiliza patru criterii orientative: compatibilitatea dependenţelor,
compatibilitatea parametrilor de configurare, compatibilitatea situaţională şi
compatibilitatea generală a configurării. Compatibilitatea dependenţelor cere ca
baza de cunoştinţe a regulilor de dependenţă (“dacă-atunci”) să urmărească ceea
ce cunoaştem din bibliografia existentă. Compatibilitatea parametrilor de
configurare reclamă un echilibru între recomandările de design pro şi contra.
Compatibilitatea situaţională asigură coerenţa situaţiei în sine. În fine,
compatibilitatea generală a configurării asigură utilitatea şi eficienţa recomandărilor
privind structura pentru atingerea scopurilor.
Evoluţia Consultantului Organizaţional este un exerciţiu permanent de validare.
Dimensiunea unei organizaţii este o determinantă importantă a configurării. Cu
toate acestea, încă nu s-a găsit o definiţie operativă a dimensiunii pentru
sugerarea unor structuri adecvate. Însăşi utilitatea definiţiei dimensiunii dată de
Consultantul Organizaţional este în discuţie.
Vom descrie evoluţia Consultantului Organizaţional – un sistem specializat de bază
de cunoştinţe care utilizează o sinteză a elementelor teoriilor dependenţelor din
organizaţii printr-un proces de validare. Pentru analiza procesului de evoluţie, au
fost aplicate cele patru criterii.

1. Introducere
Teoria organizaţiilor este o ştiinţă pozitivă care urmăreşte înţelegerea
organizaţiilor. Este o ştiinţă multidisciplinară în care disciplinele componente şi-au
generat propriile întrebări, ipoteze, metodologii şi concluzii distincte. Punctele de
vedere variate nu converg în mod necesar către o viziune cuprinzătoare şi nici nu
oferă neapărat recomandări cu privire la cum ar trebui configurate organizaţiile.
Designul organizaţiilor, în schimb, este o ştiinţă normativă care urmăreşte crearea
unei organizaţii pentru atingerea unor scopuri date. Designul “se preocupă de cum
ar trebui să fie lucrurile, configurând structurile astfel încât să fie atinse anumite
obiective” (Simon, 1981). Scopul prescriptiv al designului organizaţiilor este
îndeplinit cel mai bine dacă se bazează pe o teorie pozitivă.
Teoria dependenţelor este o temă predominantă a teoriei organizaţiilor. În termeni
de design, teoria dependenţelor afirmă că o configurare a organizaţiei optimă
depinde de factori cum ar fi: dimensiunea, strategia, tehnologia, mediul şi
preferinţele manageriale. Există o vastă bibliografie (de ex. Daft 1992, Robbins
1990) care sprijină această aserţiune. Teoriile sunt parţiale şi nu sunt integrate într-
o teorie comprehensivă a dependenţelor în designul organizaţiilor. Pentru a crea
un instrument de design organizaţiilor util pentru management, trebuie întâi să
adunăm aceste piese într-un întreg cuprinzător şi consistent. Această teorie
pozitivă integrată va constitui mai departe baza pentru Consultantul Organizaţional
– baza prscriptivă de cunoştinţe a sistemului nostru de expertiză (Baligh et al.
1990, Burton şi Obel 1995). Pentru dezvoltarea acestei baze de cunoştinţe, sunt
integrate logic mai multe teorii de dependenţe în organizaţii, transformate apoi într-
o serie de reguli prescriptive de decizii de configurare, coerente logic. Acestea sunt
aserţiuni de tip “dacă-atunci” de forma “dacă A este o realitate, atunci faci B”.
Conţinutul regulilor decizionale de configurare sunt concepte utilizate de teoriile
pozitive parţiale. Unele sunt modificate, altele sunt extinse ş.a.m.d. Modificările se
fac pe baza unei proceduri de validare care include testări pe câteva situaţii
specifice. Rezultatul este un sistem simplu, practic, uşor de înţeles şi de utilizat în
cazuri concrete. Tabelul 1 trece în revistă noţiunile cuprinse în regulile “dacă-
atunci”. Fiecare noţiune este o variabilă care poate lua “valori” dintr-un set. De
exemplu, structura organizaţiei este o variabilă a configuraţiei care poate lua
următoarele valori: funcţională, simplă, tip matrice etc. Dimensiunea este o
variabilă de fapt şi poate lua valorile: mare, medie, mică. Din teoriile
organizaţionale simple se pot deriva reguli “dacă-atunci” simple. Un exemplu este
“dacă organizaţia este mare, atunci structura este divizată”, sau “dacă
dimensiunea este mare, atunci gradul de formalizare este mare”. Regulile de forma
asta, imperative condiţionale sau aserţiuni normative, compun baza de cunoştinţe.
Sistemul utilizează aceste reguli conform unei logici pentru a recomanda
recomandări privind o configuraţie. Acest proces reclamă măsurarea “forţei” legii
utilizate la însumarea tuturor regulilor şi propunerea unei configuraţii unitare. Cu
regulile date, sistemul trebuie să fie echilibrat şi considerat într-o simultaneitate
logică. Astfel, integrarea teoriilor pozitive parţiale se transformă într-un set integrat
de reguli normative.
În utilizarea sistemului de expertiză se folosesc faptele date la care apoi se aplică
toate regulile aflate în baza de cunoştinţe pentru a genera recomandări de
configurare, formulate sub forma unor parametri de configurare daţi în Tabelul 1.
Se dau valori pentru structura şi proprietăţile pentru situaţii organizaţionale date, de
exemplu: o structură simplă, grad de centralizare mare etc. Sistemul analizează de
asemenea structura organizatorică existentă a unor organizaţii date, şi o descrie în
termenii aceloraşi concepte ca cele din configuraţia recomandată. Structura
propusă este analizată din punctul de vedere al compatibilităţii între părţile
componente, precum şi al compatibilităţii cu structura existentă. Toate cazurile de
incompatibilitate sunt identificate şi se fac modificările de design necesare. Fiecare
recomandare include obligatoriu o explicaţie scrisă într-un limbaj inteligibil.
Tabel 1. Consultantul organizaţional: relaţii dintre dependenţe şi configuraţii
Factori de dependenţă Parametri ai configurării
Dimensiune Structură:
Tehnologie - Simplă
Strategie - funcţională
Mediu - divizată
Forma de proprietate - mecanizat-birocratică
Preferinţe manageriale - tip matrice
- etc.
Proprietăţi
- complexitate şi diferenţiere
- grad de formalizare
- grad de centralizare
- grad de controlare
- reguli interne
- proceduri
- profesionalizare
- activităţi
- întâlniri
- raportări
- comunicaţii
Criterii de compatibilitate
- eficienţă
- profitabilitate
- viabilitate
În prezenta lucrare vor fi tratate atât evoluţia sistemului de expertiză cât şi
dezvoltarea unei teorii cuprinzătoare pentru designul organizaţional în care sunt
combinate toate teoriile parţiale din teoria organizaţiilor. Se va explica modul de
integrare a teoriilor pozitive parţiale, modul în care regulile bazei de cunoştinţe a
sistemului derivă din teoriile integrate, precum şi modul de ponderare a regulilor
pentru a fi integrate şi echilibrate. Conceptele şi variabilele cuprinse în reguli sunt
definite şi comentate. În final, este pus în discuţie procesul de generare de relaţii
noi în teoria designului organizaţional prin validarea sistemului, în contextul cazului
special al variabilei dimensiune, precum şi regulile în care aceasta constituie
partea “dacă”. Lucrarea mai prezintă patru dimensiuni ale compatibilităţii care sunt
utilizate pentru a crea modelul Consultantului Organizaţional.

2. Teoriile de dependenţă parţiale

Teoria dependenţei este o temă predilectă în teoria organizaţiilor (Galunic &
Eisenhardt 1993). În termeni de design, teoria dependenţei afirmă că eficienţa,
randamentul, rentabilitatea şi viabilitatea structurii unei organizaţii depind de factori
cum ar fi dimensiunea, strategia, tehnologia, mediul şi designul organizaţional.
Există multe teorii parţiale în bibliografie (Daft 1992, Robbins 1990) care
analizează unele din relaţii. Aceste teorii constituie baza creării regulilor de
configurare pe care le propunem. Totuşi, întrucât aceste teorii nu sunt integrate în
unităţi care să încorporeze mai multe variabile de situaţie şi configurare, care să fie
suficiente pentru a fi utilizate cu bune rezultate într-un sistem prescriptiv. Autorii au
trebuit să facă în mare parte această integrare înainte de a le putea utiliza pentru a
genera reguli de configurare. Miller şi Freisen (1984) sugerează o abordare
secvenţială a integrării, în care un factor de dependenţă poate fi important în
prezent, dar poate fi înlocuit cu altul în viitor. Mai târziu, Miller (1992) analizează
abordarea dependenţelor din punctul de vedere al compatibilităţii interne şi
externe. El arată că obţinerea unei compatibilităţi externe poate să nu ducă la o
compatibilitate internă, şi în general, obţinerea unui echilibru între compatibilitatea
internă şi cea externă este dificilă. Orice cale am alege pentru procesul de
integrare, trebuie să începem cu seturile de concepte din teoriile parţiale. Aceste
concepte sunt însumate în Tabelul 1. Un design organizaţional eficient şi rentabil
constituie o armonizare simultană a celor trei dimensiuni. Pe de o parte, trebuie
armonizaţi factorii de dependenţă din partea stângă a Tabelului 1 şi parametrii de
configurare din dreapta. În plus, trebuie armonizaţi factorii de dependenţă ei între
ei, iar în final trebuie să existe o compatibilitate între parametrii de configurare
înşişi. Este important să se observe interrelaţionările dintre dimensiunile
compatibilităţii. O incompatibilitate pe partea dreaptă poate rezulta dintr-o
incompatibilitate pe stânga. Atunci când integrăm aceste teorii, ne propunem să
realizăm aceste compatibilităţi. Scopul nostru este să producem un set coerent de
reguli “dacă-atunci”. Acesta este principiul celor cca 350 reguli ale bazei de
cunoştinţe a sistemului nostru de expertiză, selectate dintr-o gamă largă de lucrări
legate de teoria dependenţelor. Aşa cum se vede în Tabelul 1, aceste reguli “dacă-
atunci” creează relaţii între factorii de dependenţă ca dimensiune, tehnologie,
strategie, mediu, formă de proprietate şi preferinţe de management şi
recomandările de configurare a organizaţiei. Toate regulile trebuie să fie clare,
astfel încât utilizatorul să poată răspunde la toate întrebările şi să poată
implementa recomandările. Pentru o analiză mai completă a regulilor vezi Burton şi
Obel (1995a).

3. Modele de design organizaţional

Recomandările de design organizaţional pot fi gândite pe baza mai multor modele
teoretice. Consultantul Organizaţional se bazează pe o teorie a dependenţelor din
organizaţii. Există numeroase baze teoretice alternative care ar putea sugera
moduri de abordare similare: ecologia populaţiei, dinamica grupurilor etc. ca ştiinţă
normativă, designul organizaţional va urmări operaţionalizarea sistemelor de
configurare. Dezvoltarea însăşi a sistemului de cunoştinţe cere o examinare
profundă a teoriilor subiacente – verificând astfel dacă ceea ce ştim poate fi pus în
practică.
O altă zonă posibilă de generare de model este simularea pe calculator. Un model
simulat pe calculator este un test de demonstrare a căilor alternative de organizare
a proceselor şi schimburilor dintre ele.
Modelele simulate pe calculator se referă la procesele din organizaţii şi
comportamentul acestora. O trăsătură centrală este introducerea
comportamentului decizional şi a felului în care aceste decizii afectează rezultatele
şi performanţele organizaţiei. Modelul de simulare al luării de decizii al lui Cyert,
Feigembaum şi March (1959) printr-un duopol este un exemplu timpuriu. Modelul
de alegere organizaţională “coş de gunoi” al lui Cohen, March şi Olsen (1972) a
examinat procesul de luare de decizii în conjuncturi de dezordine organizaţională
aparentă. Simularea lui Burton şi Obel (1984, 1995b) de luare de decizii pe cale
ierarhică modelează un proces foarte raţional şi ordonat pentru analiza eficienţei
unor configurări organizaţionale alternative, cum ar fi forma M vs. forma U sub
diverse nivele de disociabilitate tehnologică. Decker şi Lesser (1993) au extins
aceste modele pentru a incorpora aspecte organizaţionale mai realiste şi a
cuprinde mai multe situaţii complexe pentru a cerceta mai departe disociabilitatea
tehnologică în alegerea structurii. Carlez, Park şi Prietula (1993) cuprind în model
noţiuni complexe ca onestitatea, cooperarea şi buna voinţă pentru a avea o viziune
asupra relaţiilor complexe dintre membrii individuali ai unei organizaţii. Levitt şi alţii
(1994) creează un model pentru firme mari de construcţii care execută lucrări
complexe, cum ar fi construcţia instalaţiilor petroliere din Marea Nordului.obiectivul
mai larg al lui Levitt şi colectivului său este de a elabora o teorie a micro-
dependenţelor din organizaţii care ar aduce precizări abordării din punctul de
vedere al prelucrării informaţiilor al lui Galbraith (1974): o teorie mai detaliată a
micro-dependenţelor decât teoria dependenţelor la nivel mai mare care este baza
centrală de cunoştinţe a Consultantului Organizaţional.
Fiecare simulare pe calculator modelează procesele şi comportamentul
experimental al organizaţiilor, prin care ideile pot fi cercetate şi ipotezele testate.
Ele descriu felul în care organizaţiile iau decizii, prelucrează informaţia etc. cu
toate acestea, ele nu fac recomandări privind configurarea organizaţională; aceste
simulări pe computer pot fi medii de testare pentru configurări organizaţionale
alternative.
Sistemele de cunoştinţe şi de expertiză sunt aplicate din ce în ce mai mult la
problemele de configurare a organizaţiilor. Cel prezentat în această lucrare este
înrudit cu sistemul HYTOP-A (Majchrzak şi Gasser 1992). Amândouă îşi propun să
recomande configurări organizaţionale optime. Baza de cunoştinţe a Consultantului
Organizaţional înglobează ceea ce ştim despre relaţiile într-o organizaţie, dar nu
modelează procesele însele din organizaţii. HYTOP-A prezintă un număr de
similitudini cu Consultantul Organizaţional; totuşi, există şi diferenţe semnificative
în abordare şi filosofie generală. Per total, Consultantul Organizaţional este un
sistem de bază de cunoştinţe mai mic şi mai general. Obiectivul său este să ajute
la înţelegerea designului organizaţional şi să ofere o viziune a configurărilor
alternative şi relaţiilor dintre configurările posibile. HYTOP-A este un sistem mai
vast şi mai detaliat care îşi propune configurarea automatizată a sistemelor
prelucrătoare. Consultantul Organizaţional este mai general şi se poate aplica la
organizaţii din multe domenii, în timp ce HYTOP-A este mai particular şi
focalizează anume pe sistemele prelucrătoare.

4. Reguli prescriptive derivate pentru configurare

Teoriile parţiale aduc adesea argumentul că diferitele structuri au diferite nivele de
“succes” corespunzătoare oricărei dimensiuni a organizaţiei (Blau şi Schoenherr
1971, Pugh şi alţii 1969). Există şi un contraargument (Aldrich 1972), însă noi
acceptăm argumentul şi îl traducem în reguli care afirmă că structura organizaţiei
trebuie aleasă astfel încât să fie compatibilă cu dimensiunea. Una din regulile de
configurare prevede cum ar trebui să fie anumite aspecte ale structurii, dată fiind
dimensiunea organizaţiei. Pentru ilustrare, una din regulile bazei noastre de
cunoştinţe este dată în prima propoziţie din Tabelul 2. Dacă organizaţia este mare,
atunci Consultantul Organizaţional recomandă să aibă un grad de formalizare
mare, cu fişe ale postului şi regulamente bine definite, o standardizare a muncii şi
o libertate relativ redusă a subordonaţilor în aspectele privind munca. “Factorul de
certitudine” (fc) 20 reprezintă o calificare a aserţiunii.factorul de certitudine
măsoară gradul de obligativitate pe care îl atribuim unei prescripţii. Factorii de
certitudine iau valori între –100 şi 100. Un fc de 20 înseamnă că prescripţia nu este
tocmai obligatorie, dar nu se poate ignora. O afirmaţie mai “puternică” va avea fc
crescut, iar un fc de 100 va însemna că prescripţia trebuie să fie respectată.
Factorii de certitudine negativi reflectă opinii false. Factorul de certitudine a fost
introdus pentru că modelează un principiu de utilitate marginală a unor informaţii
adiţionale (Burton şi Obel 1995a). în măsura în care organizaţia posedă informaţii
mai vaste, recomandărilor se pot asimila factori de certitudine mai mari. Cu un fc20
pentru trei argumente de sprijin pentru o recomandare, rezultă un suport combinat
de fc51. Hall şi alţii (1967) argumentează că dimensiunea este un determinant
important al structurii, fără a fi singurul. Aşadar, noi îi atribuim un impact relativ
redus. De asemenea, există în baza noastră de cunoştinţe reguli în care partea
“dacă” este dimensiunea, iar partea “atunci” este formalizarea structurală sau
complexitatea, sau gradul de centralizare.
Teoriile pozitive parţiale arată că unele structuri sunt mai potrivite ca altele dată
fiind tehnologia utilizată de firmă. Perrow (1967) a cercetat relaţia dintre tehnologie
şi structură, iar noi ne folosim de lucrarea lui şi comentariile ulterioare pe marginea
acesteia pentru a genera reguli prescriptive relativ la tehnologie şi structură.
Regula de configurare nr.2 (vezi Tabelul 2) arată că un grad mai ridicat de rutină a
tehnologiei reclamă o structură cu un grad redus de complexitate, adică un nivel
redus de integrare orizontală şi verticală. Robbins (1992: 144) afirmă că există o
evidenţă empirică în sprijinul argumentului lui Perrow, însă cu rezerve. Din cauza
acestei rezerve şi din necesitatea integrării cu alte reguli de configurare privitoare
la complexitate cu această regulă, factorul de certitudine asimilat este de 20.
În acelaşi timp, alte teorii parţiale ne arată că structura orgnizaţiei are o influenţă
asupra strategiei abordate. În 1962, Chandler face celebra afirmaţie “structura
urmează strategia”. În baza noastră de cunoştinţe, utilizăm ipotezele lui Miles şi
Snow (1978) privind structura şi strategia. Strategia organizaţiei poate fi: reactivă,
defensivă, prospectivă sau analizatoare. Pentru cei care prospectează, “domeniul
este de obicei larg şi într-o continuă stare de dezvoltare” (Miles şi Snow 1978:56).
Regula de decizie nr. 3 statutează că organizaţia care alege o strategie
prospectivă trebuie să aibă un grad redus de centralizare. Explicaţia pentru
această regulă este că prospectorul care are o gamă largă de activităţi cere o
structură descentralizată (Miles şi Snow 1978). Altfel, apar blocaje care încetinesc
activitatea organizaţiei. Pentru că strategia aleasă nu este unicul factor care
influenţează regulile privitoare la gradul de centralizare al structurii, factorul de
certitudine asimilat acestei reguli este fc20. În final, să vedem legătura dintre
mediul organizaţiei şi structura sa. Duncan (1972 şi 1979) oferă o teorie parţială şi
câteva constatări empirice în acest sens. Cu rezerva şi necesitatea de a considera
mulţi alţi factori în afara mediului, regula de configurare decizională nr. 4 afirmă că
într-un mediu stabil structura trebuie să aibă un grad înalt de centralizare, fc20.
Tabel 2. Reguli de configurare decizională
1. Dacă dimensiunea este mare, atunci gradul de formalizare este înalt, fc20.
2. Dacă tehnologia are un grad mai mare de rutină, complexitatea este
redusă, fc20.
3. Dacă strategia este prospectivă, atunci gradul de centralizare este redus,
fc20.
4. Dacă gradul de incertitudine al mediului este stabil, atunci gradul de
centralizare este înalt, fc20.
5. Dacă preferinţa pentru microimplicare este mare, atunci gradul de
centralizare este înalt, fc40.
6. Dacă gradul de complexitate a mediului este înalt iar tehnologia nu se
bazează pe rutină, atunci gradul de diferenţiere orizontală este înalt, fc60.
7. Dacă strategia este prospectivă şi tehnologia se bazează pe rutină, atunci
aceasta poate duce la apariţia unor probleme.
Sunt oare preferinţele de management importante în determinarea structurii în
schema de dependenţe? Child (1972) argumentează că există multe structuri
diferite care funcţionează la fel de bine în aceleaşi condiţii de mediu şi tehnologie.
În termeni de configurare, aceasta înseamnă că ar trebui lăsată o marjă de
libertate de opţiune pentru preferinţele sau intuiţia managementului. Această idee
este dezvoltată mai departe de Lewin şi Stephens (1993). Având în vedere aceste
teorii parţiale, vom include şi reguli care leagă preferinţele manageriale de anumite
aspecte ale structurii. Regula de configurare decizională nr.5 afirmă că preferinţa
pentru o implicare strânsă în luarea de decizii (microimplicarea), cere un grad mai
înalt de centralizare, fc40. Factorul de certitudine 40 indică o regulă puternică faţă
de altele, ceea ce semnifică importanţa deosebită a preferinţelor şi stilului de
management.
Cele de mai sus reprezintă doar câteva din exemplele de teorii care au fost
integrate în modelul nostru. Numeroase alte teorii privind tehnologia, de exemplu,
au mai fost luate în considerare, comparate şi interpretate pentru a da naştere
regulilor care conectează tehnologia la modul de organizare. Cele patru dimensiuni
ale compatibilităţii au direcţionat acest proces. Regulile au parcurs o dezvoltare
similară pentru ceilalţi factori de dependenţă. Regulile prezentate aici sunt doar
câteva din componenţa bazei de cunoştinţe a sistemului de expertiză numit de noi
Consultantul Organizaţional. Multe din celelalte aserţiuni-reguli sunt asemănătoare
în formă şi înrudite în cuprins cu acestea. În baza noastră de cunoştinţe a
sistemului de expertiză pe care l-am numit Consultantul Organizaţional, intră şi
reguli compuse, care implică două sau mai multe condiţii de dependenţă. Regula
de configurare decizională nr. 6 afirmă că un grad de complexitate mare şi o
tehnologie non-rutină împreună cer un grad înalt de diferenţiere orizontală. Datorită
importanţei conexiunilor care stau la baza acestei reguli, i se asimilează un fc de
60. În baza noastră de cunoştinţe există de asemenea şi reguli care previn
utilizatorul asupra incompatibilităţilor. Regula nr. 7 atenţionează managerul că o
strategie prospectivă şi o tehnologie de tip rutină nu se potrivesc, iar în acest caz,
nu se face nici o recomandare de structură.

5. Coerenţa regulilor de configurare decizională

Tabel 3. Compatibilitatea configurării
Parametri de configurare
Alţi
Factori de configur complex formali centrali coordo stimule
parame
dependenţă aţie itate zare zare nare nte
ntri
Stil de management
Dimensiune
1. Compatibilitatea
Mediu
dependenţelor
Tehnologie
Strategie
3. Compatibilitatea situaţiei 2. Compatibilitatea parametrilor de
configurare 4. Compatibilitatea generală a configurării

Structurile proiectate de sistemul de expertiză trebuie să fie potrivite cu

circumstanţele şi părţile lor să fie armonizate. Amândouă condiţiile sunt logice,
prima referindu-se la capacitatea sistemului de a îndeplini obiectivele
organizaţionale, iar a doua la coerenţa logică dintre piesele componente ale
structurii. Noi am utilizat pentru aceste condiţii termenul de “compatibilitate”, şi
există un număr de criterii care determină compatibilitatea generală într-o
structură. Tabelul 3 arată dimensiunile compatibilităţii şi părţile care trebuie să se
potrivească. Această atenţie la compatibilităţi este inutilă dacă teoria pozitivă care
stă la baza regulilor sistemului de expertiză a fost bine integrată. De fapt, atenţia
acordată rezultatelor procesului prescriptiv are o latură practică şi una teoretică. Nu
dorim să prescriem acţiuni fără sens sau proaste în privinţa designului. Dacă găsim
prevederi care încalcă cerinţele descrise în Tabelul 3, atunci trebuie să existe o
cale de a la identifica şi înlocui. În sistemul nostru de expertiză, regulile de
depistare a incompatibilităţilor sunt parte a sistemului. Înlocuirea lor nu este treaba
managerului care utilizează sistemul. Mai mult, aceste reguli sunt utile pentru
îmbunătăţirea integrării teoriilor parţiale care fundamentează sistemul de expertiză.
Dacă prevederile sunt absurde sau nu sunt coerente între ele, atunci teoriile
parţiale de bază nu au fost corelate aşa cum trebuia. Incompatibilitatea specifică
ne indică locul unde ar trebui să mai lucrăm la această integrare. Făcând acest
lucru, putem revizui sistemul de expertiză pe baza unei integrări mai cuprinzătoare.
Dacă teoriile parţiale de bază au fost integrate corect, atunci este de aşteptat ca
sistemul de prevederi rezultat să nu prezinte combinaţii incompatibile de decizii de
configurare (Baligh, Burton şi Obel 1993). Este necesar să se acorde atenţie
compatibilităţii acestor prevederi pentru a evita configurările proaste şi a îmbunătăţi
sistemul care prescrie configurările.
Există patru criterii de compatibilitate care servesc atât nevoilor practice cât şi
teoretice ale sistemului nostru de expertiză, dar şi ale dezvoltării teoretice. În
Tabelul 3, teoria dependenţelor din designul organizaţional este prezentată ca o
matrice în care rândurile reprezintă factorii de dependenţă, parametrii în problema
configurării, iar coloanele sunt variabilele de opţiune în aceeaşi problemă. Fiecare
element din matrice corespunde unui factor de dependenţă cu o prevedere de
valoare pentru variabila deciziei de configurare. Regulile “dacă-atunci” mai sus
menţionate îşi găsesc locul în matrice folosind aceleaşi numere din Tabelul 1 şi în
comentariul din cap. 4. Acest tabel ilustrează criteriile de compatibilitate formală
necesare pentru un consultant de configurare organizaţională utilizabil. Criteriile
sunt:
y Compatibilitatea dependenţelor
y Compatibilitatea parametrilor de configurare
y Compatibilitatea situaţională
y Compatibilitatea generală a configurării.

6. Compatibilitatea dependenţelor
Fiecare propoziţie “dacă-atunci” trebuie să fie în acord cu fiecare teorie parţială de
dependenţă utilizată în crearea bazei noastre de cunoştinţe. Nici o prevedere nu
poate să contrazică nici o idee din oricare teorie parţială utilizată, presupunând că
acestea au sens şi concordă cu experienţa oamenilor. O prevedere care propune o
structură centralizată pentru o organizaţie mare nu este în acord cu una din teoriile
noastre de bază. Mai departe, aceste prevederi de configurare trebuie să se
acorde şi să fie consecvente cu fiecare parametru de dependenţă sau configurare.
Criteriul compatibilităţii dependenţelor poate fi obţinut în mare măsură prin luarea
în considerare a bibliografiei privind teoriile de dependenţă şi transferarea
cunoştinţelor corespunzătoare în aserţiuni “dacă-atunci”. Propoziţiile din Tabelul 2
reprezintă asemenea exemple de aserţiuni.
Compatibilitatea de dependenţe cere ca fiecare afirmaţie de tip “dacă-atunci” să fie
în acord cu teoria. Frazele din Tabelul 2 trebuie să oglindească ceea ce
cunoaştem despre relaţiile de dependenţă din literatură şi din propria noastră
experienţă. Acest criteriu de compatibilitate este asemănător cu noţiunea de
“valabilitate a conţinutului” (Feldman şi Arnold 1983) care s-ar putea sintetiza prin
întrebarea: are teoria sens pentru un grup de experţi? Aici se pune o întrebare
similară: mesajul reprezintă oare ceea ce cunoaştem, dintr-o bibliografie care este
cea mai valabilă poziţie a unui grup de experţi? De asemenea, “valabilitatea
interioară” (Cook şi Campbell 1976) reclamă o coerenţă internă a conceptelor,
ideilor şi a modului lor de articulare.
Să considerăm, ca exemplu, una din regulile prescriptive din cele 350 care compun
baza de cunoştinţe a sistemului de expertiză:
Dacă dimensiunea este mare
atunci
gradul de descentralizare este înalt, fc30.
Regula este derivată din aserţiuni simple analitice, relativ necontestate – în general
acceptate de practicieni şi teoreticieni. Totuşi, termenii de dimensiune sau
descentralizare nu sunt nicăieri definiţi cu precizie. Pentru a putea utiliza aceste
aserţiuni analitice ca bază pentru o regulă prescriptivă, trebuie să considerăm
ambele concepte operaţionale. De fapt, o teorie trebuie reformulată pe baza celor
ulterioare. Astfel, vom defini dimensiunea în termenii unei măsuri compozite. Iniţial,
am început cu un număr fix de salariaţi, dar această măsură nu s-a dovedit
operaţională, precum vom vedea mai departe. Termenul de descentralizare este
definit în regula noastră ca gradul de implicare directă a managementului superior
în colectarea şi interpretarea informaţiilor utilizate în procesul de decizie, precum
şu gradul în care managementul superior controlează direct executarea deciziilor.
O descentralizare mai mare indică un control şi o implicare directă mai mică.
Teoriile pozitive parţiale care stau la baza acestei reguli aduc argumentul nevoii de
informaţie. Acestea afirmă că un număr mare de salariaţi reclamă un număr mare
de decizii şi acţiuni. Asta înseamnă că trebuie prelucrată o cantitate mare de
informaţie. Cu cât este mai mare numărul de oameni între care se împarte această
prelucrare, cu atât procesul va fi mai rapid şi mai eficient. Încetinirea procesului de
luare de decizii este recunoscut ca fiind costisitor, de unde şi argumentul delegării
prelucrării de informaţie şi luării aferente de decizii către un număr mare de
oameni. Acest argument se regăseşte în teoriile parţiale, dar şi ca experienţă
anecdotică la mulţi autori (Blau 1970, Williamson 1975, Miller 1987, Scott 1991).
Relativitatea acestei aserţiuni este limpede dacă acceptăm că a lua decizii rapid
este mai profitabil sau mai convenabil decât a le lua încet. De asemenea, regula
parţială ignoră aspectul coordonării în cazul unor persoane diferite care iau decizii
diferite pe variabile diferite. Cu toate acestea, teoria parţială cuprinde o doză de
logică, de aceea o vom utiliza. Nu putem ignora “problemele” aserţiunilor făcute, de
aceea precizăm “relativitatea” lor prin factorul de certitudine, care califică “puterea”
unei reguli.
Un factor de certitudine (fc) mai mare asimilat unei reguli indică o obligativitate mai
mare al prevederii de configurare, iar un fc mai mic indică o obligativitate redusă.
Baza pentru stabilirea fc o constituie ceea ce este ipotetic în teoria parţială. Pentru
această regulă, factorul de certitudine este fc30, nu prea mare, ceea ce reflectă
problemele de ipoteză descrise mai sus. În general, mai mulţi factori concură la
stabilirea unui fc. Dincolo de aceste ipoteze, un alt factor este rata de schimbare a
profiturilor prin descentralizare. Teoria parţială ne spune că relaţia este pozitivă
atunci când dimensiunea este mare. Totuşi, nu se precizează dacă rata acestei
schimbări este foarte pozitivă sau doar puţin pozitivă. Când stabilim factorul fc
trebuie să speculăm asupra acestei rate; cu cât vom găsi că este mai mult pozitivă,
cu atât factorul fc va fi mai mare. Alt considerent va fi coordonarea cu toate
celelalte elemente ale teoriei pozitive care priveşte descentralizarea. Orice fc al
unei reguli trebuie confruntat cu cel corespunzător altor reguli implicând aceeaşi
variabilă de design. Noi am combinat teoriile din punctul de vedere al prelucrării de
informaţie asupra designului organizaţiilor (Galbraith 1974). Fiecare regulă este
consecventă acestei viziuni.
Fc trebuie să reflecte forţa relativă a concluziilor teoriilor pozitive parţiale. Într-un
fel, toate fc-urile trebuie considerate logic simultan. Acest lucru se poate obţine prin
integrarea speculativă (teoretică) a teoriilor parţiale, apoi utilizând sistemul şi
folosind rezultatele prin filtrul criteriilor de compatibilitate pentru a înlocui regulile şi
fc-urile aferente. În fine, în stabilirea factorului fc trebuie să ţinem seama de logica
de combinare a regulilor de către sistemul de expertiză. Sistemul nostru utilizează
M1 ca mecanism logic, care are un mod anume de combinare a regulilor, descris
mai jos.
Să considerăm regula:
Dacă strategia este prospectivă
atunci
gradul de descentralizare este înalt, fc20.
Definiţia de aici a descentralizării trebuie să fie identică cea din orice alt loc al
sistemului. Asta cu toate că teoria care stă la baza acestei reguli nu are legătură cu
cea care fundamentează regula privind dimensiunea. Nu există nici o dovadă că
cele două teorii înţeleg acelaşi lucru prin “descentralizare”. Însă pentru sistemul
nostru este obligatoriu să ne referim la aceeaşi noţiune dacă vrem să folosim
ambele fraze ca bază pentru aserţiuni prescriptive. Termenul de prospectiv, aplicat
la o strategie, se defineşte ca atributul de a cerceta continuu oportunităţile de
afaceri, şi obişnuinţa de a face experimente pentru testarea efectelor diferitelor
decizii strategice luate ca răspuns la diferite tendinţe ale mediului. Relaţiile dintre o
strategie prospectivă şi descentralizare este cercetată de studiul original al lui
Limes şi Snow (1978). Miller (1987) ajunge la aceeaşi concluzie în urma unui
amplu studiu empiric asupra unor firme. În plus, directorii găsesc această regulă ca
fiind foarte rezonabilă, aducând argumente în sprijinul său. Totuşi, noi am acordat
un fc20 aferent acestei reguli. Concomitent, regula privind dimensiunea şi
descentralizarea are un fc30. Concluzia este că dacă strategia prospectivă ar fi
unicul motiv pentru descentralizare, atunci recomandarea este mai puţin
“puternică” decât atunci când unicul motiv este dimensiunea. Succesul strategie în
sine nu l-am considerat un argument puternic, decât dacă dimensiunea este foarte
mare. Presupunem că o organizaţie mică poate avea un succes mare alegând o
stratege prospectivă şi un mod de conducere foarte centralizat. De exemplu, Dr.
Land a condus firma Polaroid în primii săi ani, când organizaţia era prospectivă şi
condusă centralizat. Din cauză că teoria parţială ignoră un parametru important cu
efecte puternice asupra concluziilor, teoria în sine este slabă. Când se combină
cele două reguli, privitoare la dimensiune şi strategierezultatul va fi un fc mai mare
asimilat descentralizării unei firme prospectoare mari decât uneia mici.
Să considerăm regula
Dacă tehnologia are un grad mai mare de rutină,
atunci
complexitatea organizaţiei este redusă, fc20.
Teoria care fundamentează această regulă propune un concept al complexităţii
care face acest raţionament slab. Ideea are un oarecare suport empiric (Robbins
1992: 187), de asemenea slab. Să examinăm aserţiunea cu atenţie. În primul rând,
o tehnologie bazată pe rutină indică metode de lucru stabilite care nu se vor
schimba repede. În al doilea rând, un grad de complexitate redus, aşa cum
noţiunea este definită prin această teorie, înseamnă o diferenţiere redusă atât pe
verticală (numărul nivelurilor ierarhice) cât şi pe orizontală (numărul tipurilor de
locuri de muncă). Ceea ce înseamnă o organizaţie “plată”, cu puţine tipuri de post
şi puţine sarcini specializate. Din cauza faptului că o tehnologie de rutină nu cere
multă supraveghere, rezultă că o structură cu puternic controlată şi puţin
diferenţiată pe verticală, cu alte cuvinte, de o complexitate mică, va funcţiona bine
şi va fi mai ieftină de operat decât una complexă. Totuşi, teoria ignoră eficienţa
datorată specializării, deoarece nu vede complexitatea ca pe un concept
bidimensional. Gândind în termeni de două complexităţi, verticală şi orizontală,
vom găsi că teoria este corectă doar pentru diferenţierea verticală. Putem acum
aprecia avantajele specializării orizontale la o mai mare valoare.

7. Compatibilitatea parametrilor de configurare

Pentru fiecare variabilă de configurare, setul de prescripţii care cuprind variabila în
partea “atunci” a regulii trebuie să aibă consecvenţă interioară. Pot exista mai
multe prevederi în care partea “atunci” este o afirmaţie privind variabila centralizării
structurii. O prevedere poate avea dimensiunea în partea “dacă”, alta va avea
mediul, sau tehnologia etc. Toate pot fi prevederi puternice, însă unele
recomandând o centralizare puternică, iar altele, una redusă. Natura tehnologiei
poate reclama o centralizare redusă, iar dimensiunea, o centralizare puternică.
Aceste prevederi nu sunt consecvente. În sistemul nostru de expertiză,
Consultantul Organizaţional, factorii de certitudine înlătură asemenea
inconsecvenţe. Dacă fc nu sunt stabilite astfel încât să arate forţa relativă a
concluziilor tuturor teoriilor parţiale, atunci sistemul va produce inconsecvenţe.
Aceste dezacorduri sunt un semn că este necesară o integrare mai bună între
teoriile parţiale şi factorii de certitudine trebuie reechilibraţi în acord cu teoriile.
Miller (1992) atrage atenţia că nu este de ajuns să acordăm factorii de dependenţă
şi că pot apărea nepotriviri între parametrii de configurare. Rezultă că
compatibilitatea parametrilor de configurare trebuie studiată direct.
Constituirea unei baze de cunoştinţe pentru un sistem de expertiză se bazează pe
ceea ce ştim despre teoriile privind organizaţiile. Regulile de mai sus sunt clare şi
pot fi aplicate una câte una, însă ele trebuie întreţesute într-un set coerent şi
consecvent de aserţiuni prescriptive. Noi am încercat să le punem laolaltă într-un
sistem coerent şi consecvent. Compunerea regulilor este un proces algebric
determinat de sistemul de logică, M1 în cazul nostru. Procesul implică factorii de
certitudine asimilaţi regulilor din baza de cunoştinţe. Pentru a ilustra operaţiunea
de compunere din sistemul nostru de expertiză, să luăm cele două reguli privind
mediul şi strategia.
Dacă dimensiunea este mare
atunci
gradul de descentralizare este înalt, fc30.
Dacă strategia este prospectivă
atunci
gradul de descentralizare este înalt, fc20.
Să presupunem că ambele clauze precedente sunt adevărate. Adică, dimensiunea
este “mare” şi strategia este “prospectivă”. Regula prescriptivă care rezultă din
combinaţia celor două reguli este:
… gradul de descentralizare este înalt, fc44.
unde calculul respectă regulile din conceptul MYCIN (manualul M1, 1992). Avem
astfel 30 + (100 - 30) x 20/100 = 44.
Dat fiind că ambele reguli originale, luate separat, au sens, oare rezultatul
combinat are sens la rândul lui? Rezultatul trebuie să fie da, înainte de a putea
insera cele două reguli originale în baza de cunoştinţe. Folosind alt mod logic de
combinare a regulilor, fc al regulii combinate va diferi de ceea ce am obţinut prin
M1. Astfel, prin combinare, fiecare pereche de reguli privind aceeaşi variabilă de
configurare trebuie să producă o regulă valabilă. Mare parte a acestei operaţiuni
de testare se poate face înainte de completarea bazei de cunoştinţe, sau se poate
opera sistemul şi căuta rezultatele stupide, apoi modifica regulile corespunzătoare
pentru următoarea bază de cunoştinţe. Întrucât baza pentru toate regulile noastre
sunt teorii parţiale, fiecare dintre cele două reguli de exemplu provin din teorii
diferite. Nu există teorie care să ofere un rezultat combinat direct; trebuie s-o
facem noi prin teoretizare. Validarea sistemului de expertiză este procesul de
verificare a sensului regulilor rezultate, ceea ce înseamnă asigurarea că fundaţia
bazei de cunoştinţe este o teorie integrată. Teoretizarea are loc înainte de
completarea bazei de cunoştinţe; rezultatul este apoi mai departe teoretizat.
Această teoretizare în două etape produce o bază de cunoştinţe nouă şi mai bună.
Trebuie notat că sistemul permite factori de certitudine negativi. Acestea denotă
reguli care prevăd valorile pe care variabilele de configurare nu trebuie să le ia.
Aceşti factori se combină cu celelalte după aceeaşi metodă logică prezentată mai
sus. În final, combinaţia dintre reguli urmăreşte o secvenţă care nu afectează
rezultatul. Totuşi, fiecare contribuţie marginală depinde de secvenţă. În procesul de
configurare a structurilor organizaţiilor, ca şi în alte cazuri, valoarea informaţiei
adăugate depinde de cantitatea de informaţie deja deţinută.

8. Compatibilitatea situaţională
Compatibilitatea situaţională se referă la relaţia dintre parametrii din partea “dacă”
a regulii. Se vor acorda aici diferitele valori ai factorilor de dependenţă, mai
degrabă decât variabilele de configurare în cazul compatibilităţii variabilelor de
configurare. Adică, faptele care reflectă situaţia organizaţiei în reguli trebuie să
aibă sens la o examinare globală. De exemplu, un mediu echivoc şi o tehnologie
de rutină sunt incompatibile. Realitatea nu permite asemenea situaţii. În acest caz,
sistemul nu poate prescrie nici o recomandare, iar dacă o face, este pentru că
undeva este greşit. Nu poate exista o regulă pentru un mediu echivoc şi o
tehnologie de rutină, iar dacă totuşi s-ar găsi, ar fi doar ca să identifice o
incompatibilitate situaţională. Va trebui schimbată decizia precedentă privind
tehnologia pentru a găsi o compatibilitate şi recomandări pentru acea situaţie.
Probleme de incompatibilitate situaţională apar din definirea incorectă a
componentelor dependenţelor. În cazul strategiei prospective, am acceptat ca
strategia să fie un parametru de configurare, când în realitate ea nu este un
parametru ci o variabilă decizională într-o problemă deja rezolvată. Nepotrivirea din
exemplu înseamnă decizii trecute greşite privind strategia. Dacă diferitele
componente ar fi definite ca reciproc exclusive şi s-ar referi la parametri reali, n-ar
apărea nici o incompatibilitate situaţională. După ce am făcut tot ce am putut
pentru a îndeplini aceste cerinţe, ceea ce am omis va produce incompatibilităţi, pe
care le vom putea folosi pentru a corecta omisiunile. Miller şi Freisen (1984)
opinează că incompatibilitatea situaţională poate crea o situaţie în care
compatibilitatea generală a configurării nu este posibilă.

9. Compatibilitatea generală a configurării

Compatibilitatea generală este cea mai pretenţioasă dintre toate. Ea presupune
existenţa tuturor celorlalte compatibilităţi şi utilizabilitatea tuturor prevederilor în
lumea reală. Dacă nu se obţine o compatibilitate generală, este nevoie de multe
schimbări în sistemul prescriptiv: factorii de certitudine, natura variabilelor, părţile
“dacă” etc. Este nevoie de recorelări multidimensionale între teoriile parţiale
utilizate. Baza de cunoştinţe a Consultantului Organizaţional trebuie să aibă o
compatibilitate totală prin tot setul de variabile de configurare individuale, generând
un set de prescripţii de configurare semnificative în care fiecare prevedere este
coerentă logic cu toate celelalte. Acest lucru înseamnă mai mult decât cerinţa
descrisă mai sus. O prevedere privind gradul de centralizare trebuie să fie
compatibilă cu toate celelalte din setul de prevederi privind configurarea,
formalizarea, complexitatea, coordonarea şi stimulentele. Un grad de centralizare
redus este compatibil cu multe alte prescripţii de configurare, dar este improbabil
să funcţioneze în sistem de coordonare prin supraveghere directă. Astfel, când
Consultantul Organizaţional produce o asemenea recomandare, este nevoie de o
reexaminare a prevederilor de configurare care au dus la acest rezultat. Acesta
este un test minimal de consecvenţă şi compatibilitate din numărul mare de seturi
de prevederi de configurare posibile. La cel mai înalt nivel de abstractizare a
Consultantului Organizaţional, configurarea poate lua şase valori, centralizarea
trei, complexitatea trei, formalizarea trei şi stimulentele două valori. Făcând
abstracţie de variaţiile factorilor de certitudine, există 324 seturi de prevederi
posibile şi tot atâtea interacţiuni bidirecţionale. Fiecare rezultat trebuie să aibă
coerenţă internă şi sens. La niveluri mai detaliate, există mult mai multe interacţiuni
care vor trebui verificate din punctul de vedere al compatibilităţii. Fiecare frază
poate apărea ca foarte simplă în sine. Cu toate acestea, luate împreună,
recomandările sunt detaliate. De exemplu, o recomandare pentru o configurare
divizată este urmată de fraze explicative şi baza teoretică pentru crearea
diviziunilor. Recomandările de stimulente, aserţiunile privind coordonarea, controlul
şi luarea de decizii oferă o îndrumare foarte precisă. Consultantul Organizaţional
trebuie să ofere un design utilizabil. Trebuie să sprijine managerul şi să-i ofere o
viziune realistă asupra structurii. Configuraţia propusă poate să nu fie cea optimă,
însă trebuie să permită managerului o opţiune de configurare coerentă.
Criteriile de compatibilitate îşi au corespondentul în:
y valabilitatea criteriilor (Feldman şi Arnold 1983), intenţia unei lumi reale;
y valabilitatea externă (Cook şi Campbell 1976);
y tema de validare a sistemului de expertiză sau condiţia-decizia, pentru
a determina dacă răspunsurile corecte sunt date din motivele corecte (O’Leary
1988).
Toate criteriile de valabilitate sunt menite să testeze sistemul pentru a vedea dacă,
în cazul Consultantului Organizaţional, prescrie un design de structură pe care
managerul îşi poate fundamenta munca de configurare şi dacă produce o
configurare eficientă, profitabilă şi viabilă pentru firmă.
Tabelul 3 poate ilustra atât paradigma “strategia urmează structurii” cât şi cea
“structura urmează strategiei”. Pentru a obţine o compatibilitate situaţională,
trebuie să alegem strategia adecvată. Mediul, tehnologia, strategia de ramură /
corporaţie etc. trebuie să fie aliniate. Odată acestea asigurate, structura potrivită
este cea care îndeplineşte cerinţele criteriului compatibilităţii de dependenţe şi
compatibilităţii dintre variabilele de configurare. Dar sistemul funcţionează şi în
celălalt sens. Poate avea loc o incompatibilitate a variabilelor de configurare
datorată dintr-o compatibilitate a dependenţelor şi o incompatibilitate situaţională.
Apoi, pentru a obţine o compatibilitate generală a configurării, trebuie rezolvată
incompatibilitatea situaţională. Acest raţionament este de tip “strategia urmează
structurii”, unde structura îndrumă organizaţia în luarea unor decizii strategice. De
exemplu, o nepotrivire dintre parametrii de configurare poate presa organizaţia să
obţină un echilibru între tehnologie şi mediu.
Pentru a testa dacă Consultantul Organizaţional îndeplineşte condiţia
compatibilităţii generale sau nu, vom adopta o sumă de abordări similare şi de
suport. Toate aceste abordări sunt empirice şi se referă la chestiunea
compatibilităţii. Vom folosi cazuri special selectate pentru a examina situaţii
obişnuite şi a testa situaţii extreme. Vom solicita ajutor din partea conducerilor
pentru a trece în revistă recomandările din Consultantul Oranizaţional pentru firma
lor şi pentru altele asemănătoare. În aceeaşi ordine de idei, am rugat studenţi
eminenţi din MBA care studiau designul organizaţional, să comenteze şi să critice
recomandările din organizaţiile şi studiile lor de caz (Baligh şi alţii 1993). Testele
efectuate ne-au fost de mare folos pentru a îmbunătăţi compatibilitatea generală a
configurării. Un exemplu de modificare a criteriilor din compatibilitatea configurării
este rafinarea măsurii de dimensiune, un caz pe care-l vom descrie în detaliu
pentru a ilustra procesul de creare a sistemului nostru de expertiză.

10. Compatibilitatea şi generarea unei măsuri a dimensiunii

În teoriile parţiale pozitive există un consens general asupra faptului că o
organizaţie mare va funcţiona bine cu o structură mult descentralizată, formalizată
şi complexă, adică va fi eficientă, sau profitabilă, sau viabilă. Teoriile indică de
asemenea că influenţa structurii creşte odată cu creşterea nivelului de
descentralizare, formalizare şi complexitate în paralel cu creşterea dimensiunii
organizaţiei (Robbins 1990, Daft 1992). Cu toate controversele, majoritatea
cercetătorilor sunt de acord că numărul de salariaţi este un indicator bun pentru
măsurarea dimensiunii organizaţiei în analiza sistemului. Totuşi, multe studii
empirice sunt doar corelative, fără a da informaţii despre valori sau despre relaţiile
cauză-efect. Cu privire la corelarea dintre măsura complexităţii organizaţiei şi
măsura dimensiunii, relaţia cauză-efect este discutabilă. Dimensiunea este legată
prin definiţie de complexitatea organizaţiei (Mazhew şi alţii 1972). Oricum,
întrebarea rămâne: ce înseamnă o organizaţie mică sau mare? Să dăm câteva
cifre. Robbins (1990: 61) defineşte o organizaţie mare ca “având aproximativ două
mii sau mai mulţi salariaţi”. Carillo şi Coperman (1991) numesc o organizaţie mică
pe cea cu mai puţin de 10 salariaţi, una medie având între 11 şi 19 salariaţi şi una
mare, peste 20 de salariaţi. Smith şi alţii (1989) au etichetat ca mici organizaţiile cu
mai puţin de 30 de salariaţi, medii – cele având între 30 şi 300 de salariaţi, peste
300 de salariaţi având organizaţiile mari. Miller şi alţii (1991) foloseşte pragul de
475 salariaţi ca linie de demarcaţie între organizaţiile mici şi mari. Unii autori nu
gândesc în categorii de organizaţii mari, medii şi mici. În schimb, ei cartează
numărul de salariaţi direct într-o măsură de diferenţiere verticală. Funcţia poate fi
liniară sau nu. Marsh şi Mannari (1989) folosesc o transformare logaritmică.
În folosirea sistemului nostru de expertiză, descoperim că rezultatele sale sunt
deosebit de sensibile la definiţia dimensiunii. Motivul este acela că dimensiunea
are în sine un impact, şi se dovedeşte un moderator al efectelor celorlalte
dependenţe. Din perspectiva prelucrării de informaţie, este evident că măsura
dimensiunii trebuie să aibă legătură cu numărul de salariaţi. Totuşi, capacitatea de
prelucrare a informaţiei depinde de tipul de salariaţi ai organizaţiei. Una din
problemele comparării diferitelor rezultate empirice este aceea că unele studii se
ocupă cu o gamă restrânsă şi omogenă de organizaţii (Carillo şi Kopelman 1991),
în timp ce altele tratează problemele unui set mult mai eterigen de organizaţii, iar
alte studii fac chiar meta-analiză (Miller 1987). În încercarea de a găsi o măsură
potrivită a dimensiunii, care să fie atât simplă cât şi practică, am folosit o măsură
care este numărul salariaţilor ponderat în funcţie de nivelul lor de profesionalizare
şi abilitate. Acest lucru se exprimă prin cerinţele de prelucrare de informaţie a
organizaţiei.
Există un număr de argumente pentru această alegere. Mai întâi, organizaţiile sunt
diferite şi angrenează diferite tipuri de oameni. Credem că nu contează ceea ce fac
ei concret, ci modul în care manipulează informaţia şi iau decizii. Pentru un număr
dat de persoane, cu cât nivelul de profesionalizare este mai înalt, cu atât sunt mai
posibile un grad mai mare de descentralizare, complexitate organizaţională şi
mecanisme de coordonare formalizate (Scott 1991). Acest lucru este legat de
asemenea de gradul de control. În ciuda faptului că experienţele sunt oarecum
contradictorii, s-ar părea că cu cât sarcinile unui salariat sunt mai complexe, cu
atât el este mai puţin controlabil de către superiorul său (Scott 1991: 238). Aşadar,
dacă gradul de control este redus, un număr mai mic de salariaţi va duce la un
nivel mai înalt de diferenţiere verticală.
Nivelul (scorul) de profesionalizare este măsurat pe o scară cu cinci valori.
Proporţia salariaţilor cu studii avansate sau mulţi ani de instruire specializată se
măsoară pe o scară de la 1 la 5 prin corespondenţele 1 – 0-10%; 2 – 11-20%; 3 –
21-50%; 4 – 51-75% şi 5 – 76-100%. Această scară este similară cu cea folosită
de Hage (1965) şi Miller şi alţii (1991). Măsura ponderată a dimensiunii se
calculează ca numărul de salariaţi înmulţit cu scorul de profesionalizare. Măsura
dimensiunii ponderate va fi clasificată apoi astfel:
Măsura ponderată a Categoriile de mărime
dimensiunii
< 100 mică
medie cu impact
101 – 500
redus
501 – 1000 medie
mare cu impact
1001 – 2000
redus
2000 < mare
O organizaţie cu mai puţin de 20 de salariaţi va fi astfel întotdeauna clasificată ca
mică. Între 20 şi 100, va putea fi mică sau medie cu impact redus. Asta înseamnă
că o organizaţie cu 21 până la 100 salariaţi cu un înalt nivel de profesionalizare
este relativ mică, fără însă a fi restricţionată în structura organizaţională ca una
foarte mică. Dacă o asemenea organizaţie va avea 100 de salariaţi, este foarte
probabil că nu va fi văzută ca o organizaţie mică, ci va avea unele din proprietăţile
unei organizaţii mai mari. Cercetarea empirică demonstrează că firmele cu un
număr de salariaţi între 40 şi 100 se confruntă cu probleme de tranziţie când devin
din organizaţii foarte mici, mai mari (Boje şi alţii 1990). Aceleaşi probleme de
tranziţie devin importante la trecerea de la o dimensiune medie la una mare.
Această măsură a dimensiunii corespunde bine bibliografiei disponibile, şi a
funcţionat bine de-a lungul procesului de validare (Baligh, Burton şi Obel 1993).
Dimensiunea ponderată este compatibilă cu măsura menţionată de Robbins
(1990). În viziunea sa asupra dimensiunii şi discursul privind tehnologia, măsura
dimensiunii poate fi aplicată la firme prelucrătoare cu un nivel redus de
profesionalizare. Acesta este organizaţia de producţie în masă a lui Woodward
(1965). La celălalt capăt al scalei, organizaţiile studiate de Carillo ş Kopelman
(1991) erau filiale metropolitane ale unei firme de servicii financiare – un tip de
organizaţie care are cu preponderenţă salariaţi cu înaltă pregătire profesională.
Scott (1991: 255) afirmă că un nivel de profesionalizare mai înalt va duce la un
nivel de formalizare mai înalt între unităţi, concomitent cu reducerea formalizării în
interiorul unităţii. În consecinţă, măsura de dimensiune şi regulile noastre au fost
ajustate pentru a se putea distinge între formalizare între unităţi şi formalizare
internă.
Conceptul nostru de dimensiune şi precizarea metodei de calcul duce la o
componentă situaţională operativă şi relevantă pentru problema noastră de design
structural. Testările sistemului au demonstrat că această viziune asupra
dimensiunii funcţionează bine pentru toate tipurile de organizaţii: de servicii,
producţie, cu pondere mare sau mică a muncii manuale, industrii în schimbare şi
tehnologii în schimbare. Procesul de validare a Consultantului nostru
Organizaţional a avut succes în următoarele cazuri:
y O firmă de creaţie de software cu 10 salariaţi;
y O uzină de prelucrare cu 300 de salariaţi;
y Un mare combinat chimic;
y O firmă de software de 3000 de persoane;
y O firmă de consultanţă de 300 de persoane;
y Un mic laborator de cercetare şi dezvoltare;
y Un birou universitar.
Multe alte noţiuni, relaţii, clasificări etc. care sunt conţinute de baza de cunoştinţe a
sistemului nostru de expertiză au suferit modificări analoage cu cea descrisă la
dimensiune (Burton şi Obel 1995b). Procesul se află încă în desfăşurare, prin
utilizarea sistemului şi validarea sa (Baligh şi alţii 1993).

11. Observaţii finale

Pentru a dezvolta o ştiinţă normativă a designului organizaţional sub forma unui
sistem de expertiză, am început cu teoriile pozitive parţiale de dependenţe în
domeniul organizaţiilor. Aceste teorii parţiale pot fi formulate printr-o serie de
imperative condiţionale de forma “dacă A este o realitate, atunci faci B”. De
exemplu, “dacă dimensiunea organizaţiei este mare, atunci descentralizarea este
mare”. Pentru Consultantul Organizaţional, există cca 350 de asemenea aserţiuni.
Principala noastră sarcină a fost să luăm aceste 350 de imperative condiţionale,
alese din bibliografie, şi să creăm o bază de cunoştinţe consistentă şi
comprehensivă care să fie relativ simplă şi utilă pentru scopuri de design
organizaţional. Am folosit noţiunea de “compatibilitate” ca un instrument de control
în procesul continuu de perfecţionare a sistemului. Există patru criterii de
compatibilitate care trebuie satisfăcute. Primul este compatibilitatea dependenţelor
cere ca fiecare aserţiune “dacă-atunci” să corespundă cunoştinţelor teoretice şi
practice pe care le deţinem despre organizaţii. Al doilea, compatibilitatea
parametrilor de configurare cere ca aserţiunile “dacă-atunci” să fie echilibrate atât
ca forţe sprijinitoare cât şi cele oponente. De exemplu, o organizaţie mare şi un
mediu nesigur sprijină ambele descentralizarea, dar preferinţa managerială pentru
microimplicare este un argument pentru o mai mare centralizare. Compatibilitatea
parametrilor de design cere menţinerea unui echilibru. În al treilea rând, elementele
situaţiei trebuie să fie de asemenea compatibile. De exemplu, o strategie de tip
prospectiv nu se potriveşte cu o tehnologie de rutină; pur şi simplu sunt
incompatibile, şi trebuie să se schimbe cel puţin una dintre ele. Al patrulea criteriu
este cel al compatibilităţii generale a configurării, care cere ca recomandările
prescrise să fie aplicabile în lumea reală. Aceste patru criterii de validare îşi au
corespondentul în ştiinţele sociale şi criteriile de validare a sistemelor de expertiză
timpurii.
Procesul de dezvoltare a sistemului de expertiză este în sine unul de învăţare.
Dimensiunea organizaţiei nu a fost definită pentru scopul designului. Deşi numărul
de salariaţi este o măsură general acceptată, lipsea o definire unică a pragurilor
dintre categoriile mică, medie şi mare. În plus, în decursul studiului am ajuns la
concluzia că într-o definiţie operaţională a dimensiunii este nevoie de considerarea
nivelului de profesionalizare pentru a nuanţa măsura utilizabilă. Asta înseamnă că
o măsură utilizabilă a dimensiunii este numărul de salariaţi, ponderat cu nivelul de
profesionalizare. În mod real, organizaţiile profesionale cu acelaşi număr de
salariaţi sunt mai mari decât organizaţiile preponderent neprofesionale. Această
măsură nouă funcţionează bine în cazul unor organizaţii foarte variate.
Modificarea definiţiei dimensiunii este doar una din exemplele procesului de
dezvoltare a Consultantului Organizaţional. Este un proces niciodată încheiat, din
moment ce continuăm să învăţăm atât cum să folosim, cât şi cum să îmbunătăţim
sistemul de expertiză prin utilizare. În plus, se pot genera noi recomandări.
Folosindu-ne de modelul HYTOP-A (Majchrzak şi Gasser 1992) şi modelul de
dezvoltare înrudit ACTION (Gasser şi alţii 1993), teoria se poate concretiza la un
nivel macro (abstract) sau detaliat, la nivelul unei unităţi. Pasul următor pentru noi
este să găsim mai multe reguli la acest nivel de unitate.