Universitatea ,,Lucian Blaga”, Sibiu

Facultatea de Științe Socio-Umane

Departamentul Jurnalism, Relații publice, Sociologie și Psihologie

Master Psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie

Dileme etice în accesarea datelor de pe internet de către

psihologi

COORDONATOR STIINTIFIC: STUDENT:

Conf. Univ. Dr Drăghici Aurelia Stroie Andrei-Marian

An II

Grupa II

1
 Literatura de specialitate nu a ezitat niciodată să sublinieze importanța pe care un cod
etic îl are în orice domeniu. În special în domeniul psihologiei, se cunoaște faptul că aceste
coduri etice nu pot să substituie procesul intern al unui psiholog de a întreba, a gândi, a simți
și a răspunde. Ele nu pot înlocui modul în care un terapeut sau consilier gestionează
constelațiile unice, uneori tulburătoare, de întrebări, responsabilități, contexte și alte chestiuni
provocatoare din procesul ajutorării unei alte persoane. Clinicienii se confruntă cu o
multitudine de situații, fiecare cu propriile sale întrebări, cereri și responsabilități
schimbătoare. Fiecare clinican e unic în propriile sale metode și căi de soluționare, și fiecare
client e la fel de unic. De aceea, problemele etice ce nu sunt relevante pentru realitățile
practice ale domeniului clinic, cu diversitatea și natura schimbătoare a procesului terapeutic,
sunt nefolositoare (Pope & Vasquez, 1998).

Servicii psihologice de la distanță

O multitudine de psihologi și-au pus întrebarea cât de departe pot merge din punct de
vedere etic și profesional în folosirea internetului pentru a posta și a obține informații.
Asociațiile profesionale cum ar fi Asociația Psihologilor Americani au dezvoltat o serie de
măsuri pentru cei ce au luat în considerare oferirea serviciilor profesionale folosind
dispozitivele electronice. Aceste servicii au fost denumite servicii psihologice de la distanță
(APA, 2003). Tot APA a ținut să precizeze faptul că internetul nu e un mediu securizat, și va
trebui să fie utilizat cu mare atenție. După o oarecare examinare de către cei ce au luat în
calcul oferirea acestui tip de servicii, s-a identificat o complexitate etică foarte ridicată, găsită
în mai multe arii, cum ar fi: asigurarea confidențialității, efectuarea unei evaluări adecvate,
lucrul cu absența unei comunicări vizibile, nonverbale, lucrul în lipsa contactului fizic,
furnizarea unui serviciu eficient, sau chiar practicarea în unele locuri de domiciliu sau
rezidență în care psihologul nu are licență (Kaslow & Patterson, 2011). Aceste numeroase
dileme etice le-au pus mai multe semne de întrebare clinicienilor, gândindu-se astfel cât de
potrivite sunt aceste metode pentru a trata clienții folosind serviciile la distanță.

Obținerea informațiilor personale în spațiul cibernetic

Un studiu din literatura de specialitate (Zur, Williams, Levahot, & Knapp, 2009) a
explorat problemele întâmpinate în momentul în care clienții obțin informații electronice
despre terapeuții lor. Un psiholog ce a postat informații despre evenimente private, relații

2
sociale sau fotografii de familie pe o platformă socială, cum ar fi Facebook sau MySpace,
poate ridica semne de întrebare și/sau chiar răspunsuri transferențiale ce nu au fi apărut dacă
clienții nu ar fi luat contact cu informația respectivă. Viața personală a psihologului e
irelevantă pentru tratamentul clientului, dar poate să îi suscite acestuia din urmă interesul
pentru terapeut, schimbându-i motivația de la căutarea tratamentului și compromițând poziția
terapeutului de obiectivitate și neutralitate, precum și întreaga esență a relației terapeutice.
Acești autori îndeamnă psihologii la prudență atunci când vine vorba de a publica informații
personale pe site-uri ce pot fi vizitate mai apoi de clienți, studenți sau persoane în supervizare.
Incursiunile în rețelele de socializare estompează granițele din relația terapeutică, sau chiar
distrug principiul terapeutic care spune că viața personală a terapeutului nu e relevantă
dialogului terapeutic, excepție fiind cazurile în care terapeutul alege să dezvăluie anumite
informații pe care le-ar considera relevante în terapie, contribuind la progresul său. Astfel,
majoritatea oamenilor de specialitate au concluzionat că postarea de informații personale pe
rețelele de socializare poate reprezenta o adevărată capcană etică, psihologii find avertizați să
fie foarte atenți în legătură cu ceea ce ei postează.

Confidențialitatea

Toți psihologii au o obligație etică generală de a susține principiile de bază cum ar fi

respectul pentru autonomie, binefacerea și dreptatea și de a evita provocarea negativului. O
noțiune fundamentală pentru crearea unei relații profesionale puternice e confidențialitatea.
Există o concluzie generală care ne face limpede faptul că nu putem fi eficienți decât atunci
când clienții, studenții și persoane în supervizare sunt asigurați de faptul că intimitatea și
identitatea lor e protejată. O situație neprevăzută e aceea în care informația apare către
psiholog în mod indirect din alte surse. De exemplu, dacă psihologul participă la o adunare
publică și vede un client de-al său care se află sub influența băuturilor alcoolice, chiar dacă
acesta a negat în mod repetat că a recidivat față de consumul de alcool. Într-o asemenea
situație, terapeutul a obținut această informație din întâmplare, și clientul nu ar putea să aibă
nicio așteptare rezonabilă cu privire la intimitate (Kaslow & Patterson, 2011).

O situație similară apare de exemplu când un supervizor află fără să vrea informații
problematice în legătură cu persoana pe care o are în supervizare, de pe o rețea de socialiare
sau un blog. În momentul în care persoana respectivă a ales să posteze pe un site ce poate fi
accesat de publicul larg, nu poate să presupună să aibă parte de intimitate. Cu toate acestea,
deși majoritatea oamenilor au cunoștință de faptul că aproape nimic pe internet nu e

3
confidențial, realitatea practică e că mulți aleg în mod voit să posteze informații personale
bazate pe o presupunere eronată de intimitate.

Pe de altă parte, într-o altă situație în care un profesor sau un supervizor care caută cu
intenție informații riscă să erodeze așteptarea studentului la intimitate în raport cu
universitatea sau locul în care se petrece internship-ul, dacă broșura acesteia nu specifică în
pot explicit că își rezervă dreptul de a conduce asemnea cercetări. Consecințele pentru o
relație profesională, în momentul în care persoana supervizată se așteaptă la o zonă de
intimitate, dar supervizorul consideră că ceea ce e postat pe internet nu încalcă în mod special
confidențialitatea, sunt reprezentate de faptul că pot rezulta într-o erodare serioasă a încrederii
care va distruge acea relație profesională. Cel supervizat poate să conteste rolul supervizorului
de detectiv sau să îi accepte comportamentul și mai târziu să îl copieze, sau ei pot împreună să
exploreze perspectivele diferite și să încerce să găsească o rezolvare acceptabilă pentru
amândoi pentru a putea lucra împreună în continuare. Vârsta respectivilor indivizi poate
constitui și ea un factor important de influențare asupra perspectivelor despre validitatea
acestor tip de căutări de pe internet. (Association, 2003)

Consimțământul informat

Psihologii, supervizorii, instructorii etc. au obligația de a-și informa clienții în legătură

cu relația pe care o vor avea încă de la început, de preferință sub forma unui contract tipărit.
Clienții și studenții au tot dreptul să presupună că deoarce ei sunt cei ce oferă informație, ceea
ce e transmis se află sub controlul lor și e informație păstrată în privat. Cu toate acestea, în
epoca datelor ușor accesibile de pe internet, se pune întrebarea ce se întâmplă dacă un
psiholog decide să caute informații despre un client pe internet. Are oare el obligația de a
informa clientul și de a cere permisiunea în primă fază? Orice psiholog ar trebui să ia în
considerare modul în care un nou client de-al său s-ar simți când ar afla că terapeutul său și-a
rezervat dreptul de a-l investiga prin mijloace electronice. Conform teoriei dezvoltării socio-
morale a lui Kohlberg (Kohlberg, 1973), pe care autorii studiului au considerat-o relevantă,
indivizii ce funcționează la nivelul cel mai înalt al dezvoltării morale ar trebui să posede
atributele universalității, consistenței și a înțelegerii logice. Astfel, căutarea unor informații
confidențiale nu ar fi de conceput în perspectiva unui psiholog ce caută să practice după
standardele etice și la un nivel ridicat al dezvoltării morale. Concluzionând, deși căutările
nedezvăluite nu sunt considerate ilegale sau chiar ne-etice, nu constituie o practică solidă în
vederea dezvoltării încrederii în contextul unei relații profesionale. O asemenea acțiune ar

4
putea distruge relația chiar înainte să înceapă și ar putea distruge chiar posibilitatea de a stabili
tipul de conexiune sigură și apreciată de care clienții, studenții și cei supervizați au nevoie și
au dreptul de a aștepta de la un profesionist cu care ei lucrează.

Surse electronice de informare

Există trei categorii majore de informații disponibile la momentul de față pe internet.

Categoria 1 include site-uri profesionale, bloguri, site-uri pentru rețele de afaceri cum ar fi
LinkedIn, ziare și alte site-uri accesibile publicului ce conțin informații pe care indivizii le
postează pentru ceilalți. Categoria 2 e reprezentată de informația ce poate fi obținută prin
motoare de căutare ce includ Google și Yahoo!. Asemenea resurse fac mai ușoară munca de a
obține atât informații din istorie cât și informații contemporane despre o persoană. Informația
poate fi postată de persoană, dar poate fi pusă la dispoziție și de ziare, publicații sau
organizații profesionale. Categoria 3 include servicii ce oferă date personale de bază, și aici
pot fi incluse rețelele sociale ce necesită înregistrare, cum ar fi MySpace și Facebook, ce
conțin informații destinate prietenilor și cunoștințelor.

Odată cu creșterea progresivă a rețelelor sociale, granița dintre spațiul personal și cel
profesional a devenit din ce în ce mai încețoșată. De exemplu, un student practicant poate
folosi aceeași rețea de socializare ca și un client de-al său, ce ar putea obține informații despre
viața personală care în alt mod nu ar fi disponibile. Astfel de informații se pot dovedi a fi
dăunătoare relației terapeutice.

Noțiunea de a te „împrieteni” cu cei cu care avem relații profesionale a devenit și ea o

preocupare intensă pentru psihologi. Rețele sociale cum ar fi MySpace sau Facebook
funcționează pe principiul de a „cere prietenia”, dar la fel ca și în cazul libertății de a selecta
ce informații divulgă o persoană despre ea însăși, principiul de bază e că nu suntem obligați să
și acceptăm cererea de prietenie venită din partea cuiva. Poate o conexiune pe o rețea
profesională ar fi acceptabilă cu un fost student sau supervizat. Dar a acepta cererea de
prietenie de la un actual sau fost client sau student poate crea impresia că există o relație
socială cu aceștia, și astfel ar putea conduce la o breșă în confidențialitate. Ar putea interfera
de asemenea cu posibilitatea că un fost client s-ar întoarce dacă ar avea nevoie de tratament în
viitor. De exemplu, dacă un psiholog apare în lista de prieteni a clientului A, și acel client îl
cunoaște pe pacientul B al psihologului, clientul A ar putea trage concluzia că și clientul B e
un client de-al terapeutului, ceea ce ar constitui o violare a principiului confidențialității.

5
Exemplu de caz

Psihologul Jacinto Gomez, care tocmai și-a finalizat perioada de instruire, trata un
pacient nou, pe numele său Clara. Istoricul pe care aceasta îl declara părea a avea mai multe
lipsuri, și deoarece psihologul a început să suspecteze că pacienta ascundea cu intenție
informații relevante, a decis să recurgă la o căutare pe internet mai degrabă decât să o întrebe
câteva întrebări suplimentare. Clara i-a declarat că era entuziasmată de faptul că a obținut un
loc de muncă la un centru de îngrijire a copiilor după mai mulți ani în care nu a reușit să
obțină un asemenea job. Ceea ce a descoperit psihologul în urma căutării pe internet a fost
faptul că Clara a fost condamnată pentru abuz asupra copilului în două ocazii cu douăzeci de
ani mai devreme și a fost plasată sub probațiune pentru cinci ani.

Întrebarea pe care și-ar pune-o oricine ar fi de ce psihologul nu a întrebat-o pe Clara în

primă fază despre lipsurile din istoricul prezentat. Nimeni nu poate ști dacă ar fi fost
confruntată cum ar fi reacționat, și mai exact dacă ar fi ales să ascundă informația. În schimb
psihologul ar fi abordat o metodă terapeutică directă, sigură și potrivită pentru a obține
informația direct de la pacientă. Poate fi foarte tentant mai ales pentru cei ce au crescut cu
calculatoare și internet să acceseze informația direct online, față de a confrunta pacienții
atunci când apar probleme cum ar fi cea descrisă în cazul de mai sus. Acest lucru nu se
întâmplă neapărat deoarece e mai ușoară această abordare, ci din prisma faptului că e mai
confortabil decât a avea o confruntare deschisă. Specialiștii s-au pus de acord cu vedere la
faptul că acest mod de a acționa nu e foarte prudent și nici foarte sigur din punct de vedere
etic (Kaslow & Patterson, 2011). Psihologul de mai sus s-a pus singur într-o poziție precară.
În primul rând, în funcție și de locul în care acesta își practică meseria, ar putea fi obligat să
raporteze autorităților faptul că Clara, care are un istoric de abuz asupra copilului, va avea
acum acces la copii. În al doilea rând, chiar dacă psihologul a stabilit în consimțământul
informat că din poziția de psiholog are rolul de a raporta obligatoriu cazurile de abuz, și că își
rezervă dreptul de a face cercetări independente asupra clienților, s-ar putea totuși ca el să se
afle în continuare într-o poziție incertă cu privire la încrederea din partea clientului. Se poate
concluziona faptul că deoarce se află în posesia acestor informații trebuie să respecte legea,
dar asemenea cerințe produc daune pe termen lung în cazul relației terapeut-pacient,
adăugându-se la dificultățile asociate deja cu căutarea sa neautorizată.

6
Discuții și concluzii

Chiar dacă codul de conduită și principiile etice ale psihologilor stabilesc clar că
psihologii care folosesc telefonul și internetul se supun acelorași instrucțiuni ca și cei ce
folosesc terapia în persoană, acestea nu specifică clar comportamentul așteptat de la specialiști
în momentul în care ei vor să obțină informații de pe internet. Dar deși nu există standarde
specifice în legătură cu aceste lucruri, principii etice de bază, cum ar fi confidențialitatea,
consimțământul informat, intimitatea sau încrederea prezentă în relația terapeutică trebuiesc
respectate cu obligativitate în continuare. De asemenea, se recomandă ca abordările legate de
căutarea informațiilor pe internet să fie stabilite încă de la începutul relației prin contracte
scrise, consimțăminte informate sau alte declarații verbale sau documente.

Deși căutările pe internet sunt în continuare legale și nici nu sunt considerate ca fiind
ne-etice, psihologii trebuie să fie atenți și să respecte încrederea pe care le-o atribuie pacienții,
studenții sau alte persoane cu care aceștia lucrează. Trebuie luat în considerare că deși o
anumită acțiune nu este interzisă, nici nu înseamnă că aceasta trebuie neapărat înfăptuită.

Oferirea sau obținerea de informații din surse exterioare fără un consimțământ

informat ar trebui făcute doar în situațiile excepționale, cum ar fi dacă un terapeut sau
profesor ar fi amenințat sau urmărit de către un client sau student, și terapeutul respectiv vrea
să afle dacă acea persoană are antecedente legate de acest tip de comportament, înainte de a
informa poliția. Desigur, terapeutul trebuie să ia în considerare și faptul că există informații pe
internet ce nu sunt în mod necesar adevărate, și trebuiesc verificate, astfel fiind recomandată o
oarecare doză de scepticism când vine vorba de surse electronice.

7
Bibliografie

American Psychological Association. (2003). APA guidelines for providers of psychological

services to ethnic, linguistic, and racial minorities for professional practice in
telehealth: Implications for psychology. Washington, DC: APA.

Kaslow, F. W., & Patterson, T. (2011). Ethical Dilemmas in Psychologists Accessing Internet
Data: Is It justified? Professional Psychology: Research and Practice, Vol. 42, No. 2,,
105-112.

Kohlberg, L. (1973). Stages and Aging in Moral Development—Some Speculations. The

Gerontologist, 497–502.

Pope, K. S., & Vasquez, M. T. (1998). Ethics in psychotherapy and counseling: A practical
guide (2nd ed.). New York: Jossey Bass.

Zur, O., Williams, M. H., Levahot, K., & Knapp, S. (2009). Psychotherapist self-disclosure
and privilege in the Internet age. Professional Psychology: Research and Practice, 40,
22-30.