FUNDAMENTELE PSIHOTERAPIEI

TEMATICA:
1. Ce este psihoterapia? Concepte, definiții, distincții conceptulale, elemente
introductive
2. Scurta istorie a relației de ajutor Psihoterapia în contextul profesiilor de
ajutor
3. Apariția și evoluția principalelor școli psihoterapeutice
4. Schimbarea psihoterapeutică
5. Relația psihoterapeutică
6. Cariera de psihoterapeut în România

Bibliografie selectivă:
 COSMOVICI, Andrei, Psihoterapie, suport de curs, Universitatea Al.I.Cuza,
Iasi.
 DAFINOIU, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativa, Iasi, Polirom
 DAFINOIU, I., VARGHA, J.L. (2005), Psihoterapii scurte, Iasi, Polirom
 DAVID, D.(2006), Psihologie clinica si psihoterapie, Iasi, Polirom
 DRYDEN, W. (2010) Manual de terapie individuala. Editura Polirom, Iasi.
 IONESCU, G.. (1990), Psihoterapie, Bucuresti, Ed. Stiintifica
 MUCCHIELLI Alex. (1996), Noua psihologie. Editura ştiinţifică. Bucureşti.
 NECULAU Adrian, coordonator. (1996), Psihologie socială. Polirom. Iaşi.
 WAMPOLD, B.E. (2012) The Basics of Psychotherapy. APA, Washington.
 WATZLAWICK Paul. (1980), Le langage du changement. Eléments de
communication thérapeutique. Seuil. Paris.
 YALOM, i.d., (2008), Tratat de psihoterapie de grup. Teorie și practică, ed.
Trei, București

I. Ce este psihoterapia? Ce este psihoterapia? Concepte, definiții, distincții

conceptulale, elemente introductive

1
Psihoterapia este acel ansamblu de procedee psihologice prin care terapeutul încearcă
să diminueze sau să anuleze suferința pacientului, favorizând în mod secundar voinţa
lui de a se bucura, a domina sau a poseda problema/simptomul.

Definiţii acţional-operaţionale
Psihoterapia constituie
 ,,un demers mutual între terapeut şi pacient, demers orientat spre investigarea şi
înţelegerea naturii suferinţei psihice a celui din urmă, în scopul vindecării
suferinţei” (T.B.Karas-Psychoterapy with Psysically III,Patients - în specialized
Techniques în individual psychoterapy-1980 - New York), sau
 ,,o relaţie de îngrijire profund umană şi de încredere reciprocă între
două persoane, pacientul care suferă de o tulburare psihică şi terapeutul, care
posedă pregătirea, aptitudinile şi motivaţia de a diminua această suferinţă prin
interactiuni conştiente, verbale şi nonverbale”(T.J. Psalina, Jr. , Psychoanalticic
Poychetherapy, 1981, New York).

Definiţii descriptiv-didactice
Terapia,,ca disciplină ştiinţifică destinată să faciliteze schimbări ale
comportamentului uman prin operaţii tehnice specifice” sau ca ,,o încercare de a
descoperi sensuri ale existenţei umane prin autoexplorare şi întelegere, mediata de un
terapeut” (N.N.Strupp, G.Blackwood: Recent Methods of Psychoterapy,
London,1976).
De asemenea, ”psihoterapia poate fi definită ca o procedură de tratament sau ca
o gamă de proceduri de tratament care este mediat printr-un schimb verbal între
pacient şi clinician, al caror scop este ameliorarea simptomelor şi îmbunătăţirea
adaptarii sociale” (NJ.,Walton:Individual Psychoterapy-London,1983)

Din perspectiva descriptiv comprehensivă:

se poate defini psihoterapia ca o formă de tratament psihologic structurată în tehnici şi
metode, aplicată în mod deliberat, în grup sau individualizat, de către un terapeut
specializat:
2
 a) -omului sănătos aflat în dificultate, căruia îi conferă confort moral
şi o mai bună sănătate;
b) - celui cu dificultăţi de relaţionare, pe care îl ajută spre o mai bună
integrare;
c)- celui suferind somatic, pe care îl conduce spre alinare;
d) - celui alienat, căruia ii dezvoltă capacitatea de orientare în viaţă şi
de resocializare.

Sensurile şi semnificațiile conceptului de PSIHOTERAPIE

 Psihoterapia este intervenţia psihologică realizată ştiinţific şi în spirit umanist

(a) în scopul promovării sănătăţii, optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării
personale, (b) în scopul modificării factorilor psihologici implicaţi în tulburările
psihice, psihosomatice şi în tulburările somatice şi (c) în situaţii de risc.

 Psihologia clinică studiază şi intervine asupra factorilor psihologici cu

relevanţă pentru stările de sănătate şi de boală.

 Consiliera psihologică este intervenţie psihologică (a) în scopul optimizării,

autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi/sau (b) în scopul promovării sănătăţii,
prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament.
 În timp ce consilierea educaţională/şcolară este focalizată pe probleme de
educaţie şi carieră, consilierea psihologică implică intervenţia
consilierului psihologic în optimizare personală şi în ameliorarea
problemelor (subclinice) psiho-emoţionale şi de comportament.
 Psihoterapeutul poate face intervenţie psihologică pentru psihopatologie,
în timp ce consilierul psihologic se focalizează pe optimizare şi
dezvoltare personală, probleme psihologice sau de patologie somatică în
care sunt implicaţi factori psihologici.
 Tehnica psihoterapeutică are în vedere demersul deliberat, sistematizat,cu
referire laun anumit mod de funcţionare mintala.
3
  Atitudinea psihoterapeutică are în vedere modul concret de intervenţie
psihologică, nesistematizată, ştinţifică sau empirică în cadrul practicii medicale
sau pedagogice.
 Activitatea psihoterapeutica include în sfera sa atitudinea psihoterapeutica,
realizând un pas spre metoda psihoterapeutica. Ea ,,ar avea sensul atribuit
acţiunii terapeutului”.Tehnicile şi metodele sunt aplicate pe acest fundal de
activitate psihoterapeutică.
 Metoda de psihoterapie, care cuprinde anumite tehnici, se bazeaza pe
comunicarea verbală într-o relatie de ajutorare dintre pacient şi terapeut, în
scopul ameliorarii simptomelor sau imbunatatirii adaptarii sociale.

Metoda impune investigarea de catre terapeut a problemelor de viaţă ale pacientului şi

a originii dificultatilor în experienţa de viaţă a acestuia.
Orice metodă de psihoterapie constituie -în sine- expresia aplicativă a unei teorii
filozofice, psihologice sau psihopatologice, cu privire la modul de funcţionare
a psihicului sau la cauzele tulburarilor psihice. În funcţie de metoda utilizată,
terapeutul are un cadru teoretic necesar ordonarii observatiilor şi interventiilor sale.
Mai sunt necesare – în afara de metodă şi teorie- de anumite atribute personale
(angajare nepasivă-dorinţa autentica de sprijin-empatie corecta) ale terapeutului în
vederea aplicării corecte a metodei şi a obtinerii succesului.

Tehnici şi metode în psihoterapie

În functie de ,,pivotii distinctivi ai fiecarei scoli” (Karasu), psihoterapiile pot fi
împarţite în dinamice - comportamentale - experienţiale.

Psihoterapiile dinamice considera ca toate fenomenele sunt rezultatul interacţiunii

conflictuale a unor forte intrapsihice, inaccesibile conşţtiinţei omului carora el le
opune rezistenţă; ca atare, scopul psihoterapiei constă în facilitatea emergenţei şi
intelegerii continutului inconstient al psihismului.
4
Psihoterapiile comportamentale pornesc de la premiza ca orice comportament,
normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat sau nu a învăţat insul, în
consecinta, bolile psihice ar fi deprinderi învaţate sau răspunsuri dobândite în mod
involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici de mediu. Pentru vindecarea lor,
pacientul trebuie sa înveţe noi alternative, care trebuie exersate, atât în cadrul situatiei
terapeutice, cit şi în afara ei.
Psihoterapiile experienţiale au ca punct de plecare situatia de subestimare a
dimensiunilor etice ale omului şi a relatiilor sale morale cu ceilalti; omul nu poate fi
cunoscut numai prin analiza comportamentului sau manifest, ci şi prin intelegerea
,,TRĂIRII” (experienţei) lui interioare. Sub acest unghi, omul sanatos este considerat
ca o entitate inerent activa, autoafirmata, autopotenţată şi luptatoare, dotata cu o
capacitate aproape nelimitată de creştere şi dezvoltare. Psihoterapia are în vedere nu
numai vindecarea bolii, ci şi dezvoltarea insului atât prin atingerea unei maxime
constientizari, cât şi prin dezvoltarea unor dimensiuni ,,expansive”, ca:
autodeterminarea,creativitatea şi autenticitatea.

Obiectivele psihoterapiilor

Obiectivele imediate, orientate asupra stării de sănătate, urmăresc:

 1- interventia în criza şi eliminarea anxietatii;
 2 - reducerea simptomatologiei specifice;
 3 - rezolvarea unor probleme limitate;
 4 - rezolvarea unei clarificari intr-o zona circumscrisa de conflict.

Obiectivele de perspectivă, orientate asupra reorganizării personalităţii şi

ameliorarea comportamentului, au în vedere:
 1- reducerea intensitatii conflictului;
 2 - întarirea defenselor şi a capacitatilor integrative;
 3 - reorganizarea structurilor defensive;
 4 - modificarea conflictelor inconştiente fundamentale;

5
  5 - redistribuirea mai mult sau mai putin profundă a investitiilor afective
în vedereaunei dezvoltari armonioase a personalitatii;
 6 - modificarea organizarii personalitatii în directia funcţionării
adaptative şi mature.

Obiectivul major al psihoterapiei constă în realizarea unor schimbări ale

personalitatii pacientului care sa-i permita o mai buna adaptare fata de sine şi faţă de
lume. Obiectivul final al psihoterapiei consta în realizarea unei sanatati mintale
(psihice) înalt calitative; terapeutul trebuie,,sa facă totul pentru ca aptitudinile
pacientului sa se realizeze facându-l pe acesta atât eficient, cât şi capabil să se bucure,
pe cât posibil” (Freud-Introducere înPsihanaliza-Paris-1925).

Factori ai eficacităţii psihoterapiei

 Din perspectiva terapeutului eficacitatea psihoterapiei este condiţionată de
personalitatea terapeutului, terapia personală, experienţa şi sexul terapeutului.
Medicul şi psihologul, care ajung psihoterapeuţi suferă transformări
semnificative a caracterului, garantând astfel rolul său profesional. Profesia de
psihoterapeut creează o forţă de egalizare a dispoziţiei, echivalentă cu o funcţie
homeostatică, o abilitate de a atinge un echilibru al emoţiilor.

 Din perspectiva pacientului, eficacitatea psihoterapiei a fost corelată cu

numeroşi factori : dorinţa de schimbare, gradul de perturbare, nivelul cognitiv,
gradul de informare şi şcolarizare, vârsta şi sexul.

 Din perspectiva relaţiei terapeut-pacient, eficacitatea psihoterapiei a fost

colerată cu : concordanţa expectaţiilor, a valorilor, a variabilelor demografice,
compatibilitatea caracteristicelor psihologice ale terapeutului şi pacientului.

6
 II. Scurta istorie a relației de ajutor. Psihoterapia în contextul profesiilor
de ajutor

Sub titulatura de profesiuni de sprijin (de sănătate mintală), găsim reunite o

serie de domenii axate pe nevoi sociale diferite. Unii profesionişti sunt rapid
identificaţi ca atare (psihiatri, psihologi, consilieri, asistenţi sociali). Alţii (medicii,
preoţii, surorile medicale, profesorii) încep deja să fie şi ei încadraţi, în literatura de
specialitate, în rândul acestor profesionişti.

Ceea ce este evident, dacă cercetăm literatura de specialitate, este cei mai mulţi
teoreticieni sunt de acord că termenul consiliere îşi găseşte locul firesc alături de
orientare şi psihoterapie. Neukrug vorbeşte de un continuum conceptual în relaţie cu
specificul activităţii din fiecare domeniu, plasând activităţile de psihoterapie şi
orientare la extreme.

Se pare că există o “tradiţie” a confuziei de termeni, întrucât pe la anul 1600 apare

pentru prima oară menţionat cuvântul “orientare” (guidance), ca reprezentând
procesul de orientare a individului, într-un sens foarte moralistic şi directiv. Această
accepţiune s-a păstrat până în secolul al XX-lea, când specialiştii consilieri în
“orientarea vocaţională” (vocational guidance) utilizau cuvântul orientare pentru a
desemna ghidarea unei persoane în ceea ce priveşte o decizie anume în carieră sau
sugestii pentru viaţa personală, în relaţie cu cea profesională.
Odată cu dezvoltarea psihanalizei, în secolul al XIX-lea începe să se folosească intens
cuvântul psihoterapie1. În secolul al XX-lea, termenul orientare începe să nu mai fie
satisfăcător pentru specialiştii din domeniul vocational guidance, care încercau să se
depărteze de conotaţiile moralizatoare ale termenului şi începeau să ia tot mai mult în
considerare, ca şi colegii lor psihoterapeuţi, universul socio-emoţional al clienţilor.
Astfel, la mijlocul secolului trecut, lucrurile erau destul de clare: cuvântul orientare
era asociat cu direcţionarea precisă a clientului, cu accente moralizatoare, iar
psihoterapia era considerată în relaţie cvasidirectă cu psihanaliza. Consilierea părea
cuvântul magic, neutru, care putea la un moment dat satisface cerinţele de „imagine”
7
ale oricărui profesionist din sfera aşanumitelor “profesiuni de sprijin” (mental health
workers/professionals).

Interesant este că până în ziua de azi confuzia se menţine – prestigioşi autori declarând
că este imposibil de realizat o distincţie între consiliere şi psihoterapie: „…cuvintele
«consiliere» şi «psihoterapie» apar împreuna în titlul acestei cărţi, pentru că pare
imposibil să realizezi o distincţie clară între ele…” [79, pg. xii]. Gerald Corey, a cărui
“Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy” a atins a cincea ediţie în
1996, fiind unul din manualele de bază în orice facultate americană ce pregateşte
consilieri – evită, pur şi simplu, să facă vreo precizare în această privinţă, utilizând în
paginile cărţii când un termen, când pe celălalt, fară un sistem precis.
1 Etimologic: “grijă pentru suflet”, din gr. Psyche (suflet) si gr. Therapeutikos (grija
pentru altul).

În literatura românească de profil, ambiguitatea se menţine: Situaţia reflectă cu

fidelitate controversatul statut al consilierii pe plan mondial – şi tocmai de aceea
revine în sarcinile fiecărui consilier să îşi clarifice, în relaţie cu propria persoană, ca
specialist, şi în relaţie cu sistemul în care activează, coordonatele teoretice şi practice
ale domeniului său de acţiune.

În literatura de specialitate, termenul consiliere apare rareori singur – şi de cele mai

multe ori în relaţie cu domeniul de specializare. În momentul de faţă, practic, nu se
mai vorbeşte de consiliere socială, cum se întâmpla în anii ’80, ci de consiliere
comunitară (community counseling). În cadrul consilierii comunitare se regăsesc toate
specializările posibile ale unui consilier: Consiliere şcolară; Consiliere în colegii şi
universităţi; Consiliere familială şi de cuplu (marriage and family); Consiliere de
reabilitare; Consilierea bătrânilor; Consiliere în carieră, Consiliere corecţională;
Consiliere în carieră; Consiliere pastorală; Consiliere pentru toxicomani şi alcoolici;
Cross-cultural counseling [73, pg. 6].

8
Nugent practică o distincţie clară între consilieri şi psihologi consilieri, făcând
precizarea că, în conformitate cu standardele americane, ultimii sunt psihologi care s-
au specializat în consiliere, obţinând încă o licenţa sau un doctorat după ce şi-au
încheiat pregătirea de baza, aceea de psihologi.
Totuşi, există câteva condiţii fără de care nu se poate vorbi despre acţiunea de sprijin
(help):
1. Prima se referă, bineinţeles, la existenţa unui specialist capabil să acorde
ajutor şi a unei persoane care are nevoie de el şi care, foarte important, este şi de acord
să fie ajutată.
2. A doua condiţie presupune dorinţa de a acorda ajutor. În acest moment, se
vorbeşte despre o distincţie între nevoia de a ajuta, pe care o poate resimţi consilierul,
şi intenţia lui de a ajuta. Un consilier eficient este acela care îşi conştientizează
propriile nevoi – şi care se desprinde, pe parcursul activităţii de consiliere, de acele
aspiraţii interioare care pot periclita relaţia de sprijin, prin deplasarea accentului şi a
interesului dinspre client spre propria persoană (avem în vedere nevoile de
recunoaştere, de împlinire, putere, de admiraţie, încredere în sine etc). Ghidat de
aceste nevoi personale, consilierul înregistrează un eşec
sigur.
3. Următoarea condiţie vizează abilităţile consilierului – fie ele naturale sau
învăţate/dezvoltate.
4. Ultima cerinţă se referă la condiţiile concrete în care se realizează acţiunea de
consiliere – şi care trebuie să asigure confort, intimitate, plăcere estetica, totul în
limitele bine definite ale unui interval de timp.

În cele ce urmează, vom încerca o comparaţie între principalele profesiuni de sprijin

care îşi dispută domeniul consilierii – psihologia, psihiatria, asistenţa socială şi
consilierea – din punctul de vedere al formării profesionale, al referinţelor legale şi al
rolurilor fiecărui specialist. Trebuie avut în vedere faptul că graniţele acestor
profesiuni nu sunt foarte rigide, rolurile se confundă şi se suprapun uneori, întâlnind
situaţii de consilieri şcolari care practică (şi) terapie, psihologi de formaţie clinică
activând în şcoli, ca şi consilieri şcolari sau psihoterapeuţi care ocupă posturi de
9
asistenţi sociali în slujba comunităţii. Oricum, dincolo de această relativă flexibilitate,
se menţin o serie de importante diferenţe între aceşti specialişti, diferenţe care provin
pe de o parte din formaţia teoretică şi practică a fiecăruia şi pe de altă parte din tradiţie
şi din acreditări.
Domeniul psihoterapiei
Gheorghe Tomşa consideră principala cauză a confuziei consilierepsihoterapie că
având legatură cu prestigiul profesional. Nu numai în spaţiul românesc, unde lucrurile
oricum nu sunt foarte clare, se manifestă această problemă. Autori de marcă evită în
mod clar o precizare terminologică, alimentând ambiguitatea care persistă asupra
conceptului de consiliere.
Tyler încearcă în 1974 să enumere câteva elemente care fac distincţia clară între
consiliere şi psihoterapie: primul ar fi problema abordată de fiecare specialist în parte:
consilierea se adresează tuturora, pe când psihoterapia se ocupă mai ales de situaţii de
tulburări ale sănătăţii neuropsihice.
În al doilea rând, este vorba de formaţia celor doi specialişti – consilierul are o
pregătire interdisciplinară, viziunea sa este mai cuprinzatoare decât a specialistului
psihoterapeut [93, pg. 56-60].
Din punctul nostru de vedere, un element foarte relevant pentru această distincţie
necesară este faptul că activitatea de consiliere are un caracter proactiv, pe când, de
cele mai multe ori, psihoterapia actionează într-un mod reactiv. Este adevărat că, în
final, ambele urmăresc schimbări de comportament, dar consilierea încearcă să
prevină potenţiale probleme, să sprijine deciziile clientului pentru un plan de acţiune
care să îi asigure, undeva în viitor, succesul într-un domeniu sau altul; psihoterapeutul
se ocupă de cele mai multe ori de tratarea unor probleme deja existente. Acest lucru
nu înseamnă că elementul proactiv este eliminat cu totul din sfera psihoterapiei, sau
invers, consilierea nu îşi propune să trateze niciodată – noi am luat în considerare doar
caracterul general al celor două activităţi.
Psihiatria
Diferenţa esenţială între un consilier şi un psihiatru pare, la prima vedere, faptul că
doar ultimul are dreptul legal să prescrie tratament medicamentos cu sedative sau
psihotropice. Psihiatrii au pregătire medicală (facultatea de medicină, cu o specializare
10
în psihiatrie) şi au abilităţi pentru tratarea tulburărilor mentale de etiologie fiziologică.
Sunt bine pregătiţi pentru identificarea şi tratarea oricărei tulburări de natură
psihopatologică. Pe de altă parte, psihiatrii au pregătire minimală sau deloc în ceea ce
priveşte tehnicile de consiliere individuală sau de grup, tehnicile de evaluare în
domeniul dezvoltării competenţelor ori pentru consilierea în carieră.
Specialiştii psihologi
Psihologii sunt foarte bine pregătiţi să identifice şi să trateze problemele emoţionale,
să întreprindă cercetări şi să aplice tehnici de evaluare, să practice consiliere şi
psihoterapie individuală şi de grup. Psihologii activează în organizaţii umanitare,
instituţii de stat sau private, penitenciare, companii industriale, şcoli etc.
Asistenţa socială
Deşi rolul tradiţional al asistentului social este strâns legat de categoriile sociale
defavorizate (pentru care asistenţii sociali joacă/jucau un rol de avocaţi sau sfătuitori),
după anii ’90 acest specialist este pregătit să îşi asume inclusiv roluri de consilier şi
uneori de psihoterapeut pentru persoane cu diferite probleme sociale.
Asistenţii sociali sunt des întâlniţi în organizaţiile de protecţie a familiei, copilului,
femeilor, şomerilor, bătrânilor, în spitale, fundaţii şi asociaţii umanitare. Deşi training-
ul lor s-a diversificat, ca urmare a dezvoltării rolurilor lor sociale, asistenţii sociali
sunt totuşi slab pregătiţi pe partea de consiliere în carieră, tehnici de evaluare şi
metode cantitative de cercetare socială.

III. Apariția și evoluția psihoterapiei (cf. A. Cosmovici)

Istoria psihoterapiei își are inceputurile in practica primitiva a vindecarii constituita

din efecte şi mijloace psihologice, fizice – în mod amestecat: sfaturi igienice, naşterea
spiritelor spre maieutică, naşterea corpurilor, cauterizări, amputări, sunt condiţii şi
conduite terapeutice strâns împletite. Ele sunt juxtapuse ca reţetele de bucătărie,
decurgând mai mult spre mai puţin dintr-o concepţie despre originile răului, fie că
acestea sunt tumori, congestii spre pasiuni.

11
 Henry F. Ellenberger citează lucrarea lui Forest Clement care distingea cinci tipuri
fundamentale de tratament din atâtea cazuri cu teorii ale bolii „printr-un raţionament”
foarte simplu, de la cauză la efect.

Teoria bolii Tratament

1. Penetrarea obiectului Extragerea acestui obiect bolnav
bolnav
2. Pierderea sufletului Cântarea, întoarcearea şi
neintegrarea sa
3. Posesia demonică a) exorcitism
b) extragerea mecanică a intrusului
c) trimiterea demonului într-o altă
finţă vie
4. Violarea unui tabu Confesiune
5. Vrăjitorie – magie Contra-vrăjitorie

Acelaşi autor descrie alte tipuri de practică: vindecarea prin satisfacerea

frustrărilor, vindecarile ceremoniale. În vindecarea prin incubaţie, e vorba de a fi
„culcat pe sol”; bolnavul trebuia să petreacă o noapte intr-o grotă, culcat pe sol şi să
aibă o viziune onirică care îl vindeca. E curios de constatat că anumiţi bolnavi atinşi
de schizofrenie utilizează uneori acest procedeu de auto-tratament: ei se intind pe sol,
alături de pat sau sub pat cu braţele încrucişate. Această reîntoarcere simbolică la
mamă, în sânul matern se regăseşte evident în prescripţiile de fixare la pat care era la
preţ acum 50 de ani.
Medici ca W. Mitchell au propus astfel în nevroze cura de pat prelungită;
această practică o găsim încă recent în terapeutica tuberculozei, în sanatorii.

O altă sursă a psihoterapiei moderne o găsim în medicina Orientului antic.

Cea mai veche formă de terapie a fost SFATUL. Bolile au existat, fireşte, înaintea
apariţiei medicilor, iar experienţa era transmisă prin intermediul sfatului.

12
 La Herodot – găsim o relatare semnificativă în legătură cu „originea
informaţională” a Terapiei medicale. „Cum ei (mesopotamienii) – scrie Herodot – nu
au medici, transportă pe bolnavi în pieţele publice; fiecare se apropie şi dacă au avut
aceeaşi boală sau a avut pe cineva care a avut-o, îl ajută pe bolnav cu sfaturile sale şi îl
sfătuieşte ce a făcut el însuşi sau ceea ce a văzut că au făcut alţii pentru a scăpa de o
astfel de boală. Nu este îngăduit să se treacă pe lângă un bolnav fără a-l întreba care îi
este răul.” ?
Boala este adeseori prezentată (la egipteni, chinezi şi indieni) ca o sancţiune
primitivă a unor comportamente necorespunzătoare şi IAHVE – dumnezeul unic al
vechilor evrei utilizează boala ca o pedeapsă pentru greşelile suspuşilor săi.
Atitudinea terapeutică in vechea medicină egipteană este implorativă (I. Bonn)
(- zeul este atotputernic, omul nu este nimic, tot ce poate face omul este să implore
mila prin solicitări, linguşiri şi ofrande, vindecarea este rezultatul bunăvoinţei zeului,
deci, aşa cum menţionam, caracteristica unei mentalităţi mitice) sau imperativa (omul,
sau mai exact magicianul, luptă cu forţele demonice prin vrăji, descântece, rituri, etc.
şi poate să le învingă; caracteristica unei mentalităţi magice). În ambele cazuri
bolnavul este pus în situaţia de a interveni direct în propria vindecare. El va învăţa
formele de implorare, tehnicele unor rituri (jertfele în cinstea zeilor), descântece,
imprecaţii, procedee de înspăimântare a demonilor.
Aceste iniţieri sunt limitate, medicina fiind un monopol al preoţilor. Dar chiar
în aceasta epocă se simte necesitatea participării active a bolnavului la propria sa
vindecare şi a unei „instruiri” în acest scop.

Pentru omul grec sănătatea reprezenta un element esenţial al realizării de sine.

Cucerirea şi păstrarea sănătăţii, boala şi vindecarea vor implica profunde semnificaţii
morale. În acest sens trebuie înţeleasă şi convingerea lui HERACLIT din Efes că
„aceleaşi remedii vindecă bolile grave şi eliberează sufletul de nenorocirile existente”.
HIPOCRAT (460-377 î.e.n.) defineşte sănătatea ca pe o stare de echilibru a
diferitelor elemente sau principii constitutive ale organismului (sângele, pituita,
bila galbenă, bila neagră). Lipsa ca şi excesul, izolarea unui principiu din ansamblu
generează boala. umorile sunt influenţate fiecare de un anotimp anume, existând
13
 corespondente: pituita creşte la rece (iarna), sângelui îi prieşte umedul, caldul
(primăvara), bila galbenă – vara, bila neagră – toamna.
.................................................................................
La inceputul secolului XIX putem vorbi de sursele psihoterapiei stiintifica,
acestea putandu-se reduce la trei:
1. experienţa primilor surdo-pedagogi;
2. reforma asistenţei psihiatrice;
3. încercările de educare ale unor copii crescuţi de animale, încercări ce au
pus crizele oligofrenopedagogiei.
4. Se afirmă clar ideea că educaţia poate realiza mai mult decât modelare
unor copii sănătoşi în scopul inserţiei sociale, că poate îndrepta devierile patologice,
că poate repara deficitele fiziologice.
Poziţiilor teoretice li s-au adăugat fapte de experienţă care demonstrau
educabilitatea funcţiilor senzoriale şi a comportamentelor patologice. Medicul devine
„un educator ce se apleacă zilnic asupra fiinţei pe care o educă, metodele sunt
elaborate pe măsură ce subiectul este studiat în fazele succesive ale dezvoltării sale şi
constituţiei sale psihofiziologice particulare”. Aşa a apărut medici educatori ca Itard –
Sezniu – Montesori – Decroly.

Unul din reformatorii psihiatriei a fost Phillip PINEL – la sfârşitul secolului

XVIII - ; ideea era că medicul trebuie să-l înlocuiască pe temnicer şi că bolnavul
psihic are dreptul la respect şi afecţiune, că este educabil. Istoria psihiatriei moderne –
a înregistrat „gestul lui PINEL”.
„Nebunii, legaţi în celulele lor slujeau, ca animalele menajeriei, pentru
amuzamentul publicului care-i vizita în zilele de sărbătoare. Această comportare
nesăbuită – observă R. Semelaigne – cerea o reacţie mai umană: atunci apare Pinel”.

Istoria ştiinţifică a PSIHOTERAPIEI a fost scrisă în ultimul secol, fiind

contemporană cu termenii care o desemnează. Termenul de „psihoterapeutic” a apărut
în Anglia şi aparţine psihiatrului Hanck – Daniel TUKE (1827 – 1895) există o
dinastie Tuke – formată din 4 generaţii] promotorul unui curent de gândire medico –
14
psihologică ce căuta să ateste “influenţa spiritului asupra corpului”. De fapt este vorba
de o lucrare importantă pentru geneza psihoterapiei moderne pe care D. H. Tuke a
intitulat-o “Ilustrări ale influenţei minţii asupra corpului, în stare de sănătate şi boală”
(1872). Această lucrare a constituit un imbold pentru dezvoltarea psihoterapiei în
Franţa, unde în 1886, a fost tradusă cu titlul: ”Corp şi spirit; acţiunea moralului şi
imaginaţiei asupra fizicului”. De aceea tocmai termenul de psihoterapie a apărut şi a
fost consacrat în FRANŢA, odată cu studiul lui Marie Hippolyte BERNHEIM (1840-
1919) (medic francez, fără a fi neurolog sau psihiatru) “Hipnotism, Sugestie,
Psihoterapie”(1891). [Alte lucrări: „Aplicaţiile sugestiei în terapia istoriei” – 1913;
„Automatism şi sugestie” – 1917].
În Franţa termenul de psihoterapie a fost rapid preluat, răspândit şi acreditat nu
numai de către medici, ci şi de către scriitori cum sunt: M. Barres şi Stefan Zwieg.
Referindu-se la psihoterapie, St. Zweig vorbea de „vindecarea spiritului prin spirit„,
dar şi „a corpului prin spirit”. St. Zweif a fost influenţat de Jean Martin Montru
CHARCOT (1825-1893) – (anatomopatolog şi neurolog francez), autorul ecuaţiei
axiomatice: „pentru boala psihică, tratament psihic”. El infiinţează la spitalul
Salpetriere un centru de perfecţionare în domeniul bolilor mentale – prin activitatea
căruia s-au afirmat neurologia, psihiatria şi psihoterapia.
Aici au lucrat ca asistenţi oameni care şi-au înscris numele ca S. Freud, P. Janet,
A. Binet, precum şi H. Bernheim, care însă, a fost eliminat pentru nonconformismul
ideilor sale, ce au constitut ulterior sistemul axial al psihoterapiei psihanalitice şi al
psihalanizei în general.
În 1882 Charcot începe o faimoasă disputĂ cu Bernheim al cărui punct de
plecare a fost lucrarea lui Charcot: „Asupra diverselor stări nervoase determinate de
către hipnotizator asupra istericilor” susţinută la Academia de Ştiinţe. (aici Charcot a
greşit).
Acest moment a fost decisiv pentru dezvoltarea psihoterapiei şi psihanalizei
prin ideile lui H. Bernheim de la Nancy (cunoscută şi ca şcoala de la Nancy). Aici, la
„Academia rurală de la Nancy” (Academia de la ţară) cum de exprima în mod ironic
Chorcot, elevul său ostracizat, Bernheim, reinterpretează ideile postulativ-promovate
de profesorul său de la Salpetriere, asupra fenomenelor sugestiei şi hipnozei. Totodată
15
în acest oraş de provincie (cum ar fi Iaşul), Bernhim a pus bazele psihanalizei,
dezvoltată şi aureolată in secolul trecut de către S. Freud, la Viena. Astfel, Bernhem a
demonstrat că multe din „nevrozele isterice”care alcătuiesc cazurile lui Charcot erau
fenomene de sugestie hipnotice induse de acesta în plus. Bernheim a impus ideea că
starea hipnotică este un somn determinat prin sugestie, respectiv prin dezvoltarea unei
predispoziţii prezente la majoritatea oamenilor. De altfel, orice sugestie, ca şi forma
deplină a acesteia, hipnoza, constituie o abordare efemeră adresată în special
simptomelor. Acestea reapar însă repede după o astfel de terapie. Acuzându-se
caracterul superficial al sugestiei şi hipnozei, s-a considerat că orice psihoterapie
trebuie să meargă în profunzime, căutând eluciderea şi, respectiv, eliminarea
rădăcinilor tulburi; este ceea ce îşi propune psihoterapia psihanalitică, ce se dezvoltă
în secolul nostru pe ideile desprinse din inducţia hipnotică.
În istoria psihoterapiei un loc aparte îi revine lui Pierre JANET – psiholog şi
psihiatru francez – prin contribuţia adusă, inspirat de ideile Şcolii de la Salpetriere. El
publică – printre altele – „medicaţiile psihologice” şi întreprinde 2 cicluri de
conferinţe: la Boston (1904 – 1906) şi la Paris, referitoare la „noţiunile psihologice
implicate în metodele de psihoterapie”.
Alfred Binet – preconizează extinderea aplicării sugestiei – şi în general al
psihoterapiei în domenii extramedicale şi mai ales în acela al pedagogiei. La rândul ei,
psihoterapia modernă, prin metodele sale atât de variate, caută şi foloseşte în mod
explicit sau disimulat idei valoroase din domeniul psihopedagogiei, sociologiei, eticii
şi filosofiei. De fapt, istoria psihoterapiei este în mod strâns corelată cu istoria culturii,
iar pe un plan mai general, psihoterapia include concepţia despre om a epocii şi rolul
lui în societate. Metodă terapeutică în esenţa sa medicală – prin scopul său declarat –
asigurarea sănătăţii mentale – psihoterapia este în fapt o expresie a culturii include în
cadrul tehnicilor sale reguli de conduită, valori moirale, care, la rândul lor, descind din
norme şi modele culturale.
Veche ca şi medicina „naşterea psihoterapiei moderne este datată cu
aproximativ 100 ani în urmă odată cu celebra pacientă a lui
Josef BREUER (1842 – 1925), Anna O., ... de atunci, psihoterapia modernă este
privită ca o armă majoră împotriva dificultăţilor personale şi interpersonale din viaţa
16
oamenilor şi este căutată cu aviditate de milioane de inşi tulburaţi. (T.E. Schaht, H.H.
Strupp. – Evaluarea psihoterapiei – 1985).
„Breuer a fost medic şi psiholog austriac – studiind centrul nervos al respiraţiei,
descoperă reflexul ce-i poartă numele (Heving-Breuer). În 1880 – îl cunoaşte pe Freud
fiind alături de el unul din pionierii psihanalizei; metoda psihanalizei o adoptă, după
propria-i mărturisire, în urma tratării cazului Annei O. (celebru în epoca respectivă), la
care simptomatologia isterică s-a remis după ce, sub hipnoza, pacienta a evocat
circumstanţele apariţiei bolii; în 1895 – împreună cu Freud, au o lucrare comună:
„Despre isterie”; după această dată, relaţiile dintre ei sunt rupte definitiv, făcând pe
unii să afirme „începutul psihanalizei a fost făcut”.
Metoda lui Breuer este un procedeu psihoterapeutic de descărcare emoţională,
cu efect catarhic, introdus de el pentru rememorarea şi verbalizarea unor evenimente
traumatizante uitate în cursul hipnozei. Tratamentul catarhic, în raport cu sugestia
hipnotică, prezintă limite şi dezavantaje, în sensul că descărcările emoţionale sunt
brutale, iar efectul lor este de scurtă durată, dar nu defavorabil după Freud. Breuer
practică hipnoză timp de patru decenii pentru tratarea isteriei, experienţă care îi va
folosi în stabilirea rolului refulării în geneza isteriei şi a importanţei în vindecarea ei.
Pentru aceste motive el este considerat precursor al psihanalizei.
Psihoterapia este tot mai intens subliniată, dar numai într-o mică măsură poate
fi efectiv realizată. Nevoia de psihoterapie, considerată încă un tratament costisitor şi
greu acceptabil, a devenit un simbol de statut al pacientului societăţii moderne.
Pacientul nu mai este satisfăcut de „reţetă” – întrucât orice recomandare de
medicament este deseori considerată ca un gest de nonangajare, ca o disimulată
desolidarizare de la datoria medicului „de- al lua în sarcină” pe pacient, cu ansamblul
problemelor sale medicale, psihologice şi sociale. Oamenii au răspunsuri nu numai
pentru problemele lor medicale, ci şi de viaţă.
Trebuie de inspirat o încredere reţinută faţă de pragmatic, ceea ce corespunde
dictonului freudian al „neutralităţii binevoitoare” faţă de pacient. Psihoterapia nu
urmareşte numai înlăturarea simptomelor ci şi asimilarea unor reguli de conduită a
normelor culturale şi în special a valorilor morale.

17
 Istoria psihoterapiei este strâns legată de istoria culturii, pe care o rezumă în
mod concret, aplicativ printr-un demers elaborat asupra omului în dificultate sau
bolnav, spre binele şi sănătatea lui.

Laplantine defineşte magia ca pe o „tehincă de captare a forţelor simbolice

fondată pe convingerea că omul este capabil să intervină în determinismul cosmic
pentru a-i modifica cursul”. În fapt ansamblul practicilor magice este o dezvoltare a
credinţei în atotputerea gândirii – „puterea pentru a nu.... atotputerea este atestată de
credinţa foarte răspândită că magia este capabilă de a ucide pe cineva şi că este posibil
să-l salvezi în ultimul moment făcând apel la contra-magie”(otravă-antiotravă) –
(Ellenlorger).
Patologia mintală ne pune în contact frecvent cu acest tip de funcţionare magică
a spiritului ( ex. La anumiţi psihotici). Se simte că se asociază frecvent sentimentul de
a fi victima experimentelor hipnotice, credinţa în telepatie, transmisia gândirii.
Psihoticii dau deseori dovadă de clarviziune şi intuiţia mişcărilor psihologice ale
altora (probleme relative la naştere sau la moarte).
Acestă funcţionare se desfăşoară într-un climat de cuplu magician – pacient,
individul care i se supune crezând ferm în eficacitate.
Există magie şi contra-magie, adică o situaţie „în negru şi alb”, manifestă. Este
curios de remarcat (a vedea COTERAPIA) utilizarea practică de anumiţi magicieni a
acestei mişcări. Se cunoaşte istoria clasică a medicului care, chemat la consultaţie
după un confrate apropiat de familia pacientului: „aruncaţi toate aceste medicamente
care vă otrăvesc şi luaţi-le pe ale mele”. Această mişcare este suportată de bolnav,
care încercând să se vindece cu un terapeut deupă altul se serveşte de un procedu tip
magic. Este vorba de al îndrepta, de-al purta spre fascinaţia răului.
M. Mauss a descris caractersiticile actului magic „riturile magiei sunt fapte de
tradiţie. Actele care nu se repetă nu sunt acte magice. Actele în a căror eficacitate un
grup nu crede nu sunt magice”. Pentru ca un act saă poată să fie numit magic, trebuie
să se supună la două legi numite de simpatie:
1. legea similarităţii şi 2. legea contiguităţii formulate de FRAZER în modul
următor: „asemănătorul produce asemănător lucruri care au fost în contact dar au
18
încetat să fie continuu să acţioneze unele asupra altora ca şi cum contactul ar persista.
Partea este a întregului aşa cum imaginea este lucrul reprezentat”.
Riturile magice sunt malefice (malefic = care au o influenţă nefastă, fatală; fr.
malefique) – de unde şi contra-magia. Ele sunt secrete, ascunse, ilegale, ilicite. Gestul
magic este fugitiv, cuvântul său este indistinct. El este intim, privat, învăluit în mister.
Sufletul magicianului este detaşat de corpul său este dublul său. Cei doi termeni ai
dedublării sunt identici până la acest punct în care sunt inlocuibili.
Numărul acestor aspecte care pot fi aplicate nu doar la conduita terapuetică
modernă raţională, dar şi la ce lasă în umbra sa, sau dacă se preferă la dublul său.
Orice acţiune terapeutică raţională se derulează întradevăr pe un fond iraţional.
Astfel, anumiţi bolnavi la care gândirea magică predomină fie datorită structurii lor,
fie datorită mediului cultural în care se scaldă, funcţionează cu răsturnări posibile de
reacţie, fenomene de conversie de la o serie la alta. Medicii nu scapă acestui sistem şi
se cunosc cazuri numeroase de colegi care atunci când sunt bolnavi, fac apel la această
parte obscenă, secretă a terapeuticii şi care este dublul său inversat, mergând să vadă
vindecătorul.
Studiul vindecării prin magie ne informeză asupra unor anumite aspecte ale
actului terapeutic. Magia poate constitui un fel de concepţie psihosomatică naivă care
ar crede în atotputerea gândirii asupra corpului (deci asupra ordinii biologice), corp şi
suflet (după o foarte veche reprezentare) fiind ca dublul unuia faţă de altul. Acţiunea
sufletului asupra corpului făcându-se prin similaritate, prin homologie ( şi prin
învecinare). Se ştie de altfel că Psyche este cea care se detaşează de cadavre în
momentul morţii. Homologia – paralelism corp-psyche-capătă importanţă în hipnoză.
Terapeutul – în corpul psihoterapeutic al magiei – trebuie să se servească de
psihologia sa ca şi de dublul său pentru a acţiona asupra corpului sau sufletului altuia,
fie pentru a-l distruge („război psihologic-îl demoralizează”), fie pentru a-l îndrepta.
Această mişcare de distrugere-reparare este una din rădăcinile medicinei care
infiltrează în mod special acţiunea psihoterapeutică. Majoritatea autorilor insistă –
apropo de procedeele magice – asupra importanţei ILUZIEI, prestigitaţiei. Este vorba
de a voala ce se petrece, de a-l menţine în obscuritate şi aceasta cu consimţământul
pacientului şi al grupului.
19
 În filosofia carteziană apare o nouă separare. M. FAUCAULT, în Istoria
Nebuniei la vârsta clasică a arătat cum în mişcarea Marei Inchideri a nebunilor,
delincvenţilor, prostituatelor au fost incluşi în locuri înainte destinate leproşilor şi
separaţi de bolnavii al caror corp a fost atins. Administrativ – bolnavii mentali erau
separaţi de bolnavii fizic, în acest timp, când totul pe alt plan, în Discurs asupra
metodei, era separat ceea ce revinecorpului şi ceea ce revine spiritului şi găndirii. În
secolul XVII se admite deci separarea nebuniei şi raţiunii, a ordinei şi dezordinei.
Tratamentul moral a alienţilor lui Esquirol este deja o formă de tratament psihologic
în sensul modern. „Contează să substitui unei pasiuni imaginare o pasiune reală”.
Acest tratament este impregnat de concepţiile moraliştilor secolului XVIII – şi mai
ales de cele educative – care presupun o formă de dresaj „adultomorfic” al copilului în
reeducarea arieraţilor (Seguin), în deficienţele psihomotorii (Morton Prince).
Aici regăsim linia „psihoterapiilor filosofice” în sensul că apartenenţa la o
şcoală la un.sistem este foarte importantă. Este vorba mai mult de educare decât de
foarmare, de o acţiune terapeutică ale cărei aspecte sunt încă foarte amestecate. În
multe din tehnicile moderne este dificil de separat ceea ce este psihoterapia de ceea ce
este educativ. Metodele educative sau reeeducative presupun un model de referinţă la
o anumită imagine a adultului, dependent sau liber, credincios sau necredincois,
adaptat sau nu aceasta depinde de valorile puse înainte sau refulate de Societatea
ambiantă. Tehnicile psihoterapeutice sunt cu siguranţă mai puţin dependente de
ideologiile în curs. Dar există (indicaţii) în practică când educatorii au devenit
psihoterapeuţi întâlnind patologia; psihoterapeuţii au recurs mai mult sau mai puţin la
o anumită idee a normalităţii, chiar pentru a o declara patologică (de exemplu în
conceptul de „mormopatie”). Psihoterapeuţii şi educatorii au în comun să modifice
obiceiurile la clientul lor.
Era modernă a psihoterapiei debutează în a doua jumătate a secolului XIX cu
HIPNOZA. Ellenberfer, Chorcot au urmărit (în cărţilor lor) filiaţia între magnetismul
lui Mesmer, hipnoza şi psihoanaliza. Înaintea hipnozei, s-a notat paralelismul între
procedeele terapeutice ale parintelui Johann Joseph GASNER (1727 – 1779) şi cele
ale lui Mesmer Gasner a fost unul dintre cei mai vestiţi vindecători din timpul său. El
20
exorciza bolnavii şi multe documente descriu tehnica sa şi cazurile clinice: „dacă o
forţă supranaturală lucrează în bolnav eu îi ordon în numele lui Iisus Cristos să se
manifeste imediat” (citat de Ellenberger). Ceea ce era urmat sau nu de expulzarea
demonului, pacientul nu avea de cât o agă amintire despre ce s-a petrecut. Dacă nu se
întâmpla nimic Gasner trimitea eventual pacientul la medic. Era aici o separare între
„medicina sacerbală” şi „medicina medicilor”.
Mesmer Franz Anton (1734 – 1815) – medic austriac – cu studii la Viena. În
1766 susţine teza „Dizertaţie fizico-medicală privind influxul planetar” Teoria sa
susţine existenţa unui fluid „intermediar între om şi Cosmos” – preluat apoi în
magnetismul animal, bolile fiind rezultatul unei „proaste canalizări”, a fluidilui, o
perturbare pe care, evident, nu mai el (autorul) o poate corija. Termenul este folosit
pentru rezonanţa sa istorică (uneori în parapsihologie).
Deci Mesmer reprodcea aceleaşi fenomene, dar el nu le explică cu ajutorul
intervenţiei divine ci prin trecerea între magnetizator, pacient şi alţi pacienţi a unui
fluid fizic, magnetic. Explicaţia acţiunii era fizică. Se ştie că Mesmer apără cu ajutorul
unui hârdău umplut cu apă şi bucăţi de metal cu centrul unei butelii Leyda. Prezenţa
metalului (e vorba de un metal magnetic) este importantă deoarece ea a dat naştere la
diferite METALOTERAPII. Hârdăul era un fel de reprezentare al unui aparat electric
din care nu se degaja de fapt decât ca accesoriu un curent electric măsurabil. Era vorba
de o transpunere din ceea ce începea să fie cunoscut din fenomenele electrice.
Pacienţii lui Mesmer aveau crize – pe când a lui Pnysegur – (care foloseau un
capac magnetic tip fulger) fenomene hipnotice. În ambele cazuri s-a făcut mare
zgomot. Totuşi experienţele lui PNYSEGUR au pus în evidenţă existenţa unui
somnambulism magnetic, asemănător cu somnambulismul natural şi apariţia în timpul
acestui somn a unor fenomene ciudate (o mai mare vivacitate decât în stare naturală,
luciditate anormală, hipersenzorialitate, reviviscienţă a faptelor trecutului, amnezia
crizei). Atât Pnysegur cât şi succesorii săi aveau perfect conştiinţa importanţei
raportului stabilit între terapeut şi pacienţii săi. Pe alocuri, pacienţii făceau ei însăşi
oficiul de terapeut vis-a-vis de colegii lor, punând diagnostice etc. De la bolnavul său,
Victor Race, Pnysegur a aflat mai multe lucruri, în special importanţa secretului în
geneza anumitor tulburări şi valoarea terapeutică a verbalizării ( a acestui secret).
21
 În 1883 BRAID a dat numele de hipnotism somnambulismului artificial [James
Braid 1795 – 1860. Introduce deci, în 1843 termenul de hipnotism în lucrarea
„Neurohipnologia în Somnambulismul nervos raţional”.
Interesul său pentru psihiatrie este generat de o demonstraţie de mesmerism
făcută de Charles la Fontaine în 1841 – care nu-l convinge. Încearcă el însuşi
asemenea experienţe şi demonstrează în absenţa fluxului magnetic somnul cu ajutorul
unui obiect strălucitor].
O polemică s-a angajat între fluidişti şi animişti, adică între cei care atribuiau
hipnoza unui pretins fluid magnetic şi aninişti care nu vroiau să vadă în el decât un
fenomen psihologic.
În această introducere – a dezvoltării istorice a psihoterapiei – reţinem din
hipnoză numai elementele următoare:
1. Importanţa sa istorică – în special de-a lungul celor 2 şcoli prestigioase ale lui
Charcot şi Bernheim, apoi dispariţia sa din Franţa şi o reînnoire care vine din ţările
anglo – saxone.
2. importanţa sa ca o cale regală pentru explorarea inconştientului; acest
aspect fiind dezvoltat mai ales de P. Janet; trebuie de asemenea să se amintească
interesul acordat în epocă acordat studiului fenomenelor personalităţilor multiple,
accidentele isterice multiple, mari crize cu abreacţiuni (reviviscenţă emoţională
explozivă a trecutului în prezent).
Se cunoaşte norocul pe care l-a avut cu psihanaliza noţiunea de inconştient care
se regăseşte în special în prima topică (reprezentarea locurilor psihismului) fendiară
cu un sistem Conştient (Inconştient I-C-S-şi Preconştient PCS).
Asocierea hipnotică în perspectivă psihanalitică. Tehnica hipnotică este
inconstantă prin efectele sale şi misterioasă (rămâne mereu la fel) şi mecanismul său.
Freud - care s-a interesat mai întâi de hipnoză a propus o metodă care i s-a părut
mai sigură ca aceea la procesul de inconştient. El a utilizat metoda ascociaţiilor libere,
interpretarea viselor, a lapsusurilor, a actelor ratate şi a construit o teorie a funcţionării
psihice.
Nu se poate aborda problema tratamentelor psihologic fără referinţa constantă
la câştigul teoriei şi practicii psihanalitice.
22
 Dacă cura psihanalitică este o formă de psihoterapie, psihanaliza este un
ansamblu de concepte a căror aplicare depăşeşte mult cadrul tratamentelor psihologice
pentru a se extinde la poetică, antropologie, lingvistică şi filosofie, adică la o anumită
concepţie a lumii.

Principalele direcţii terapeutice ar putea fi sistematizate după KARASU, în 3

categorii: Orientarea DINAMICĂ (psihanalitică), orientarea
COMPORTAMENTALĂ şi orientarea EXPERENŢIALĂ.

Problema Orientarea Orientarea Orientarea

dinamică comportamentală experientiala
psihanalitică

Problema Represiunea Anxietatea Disperarea

principală sexuală existenţială,
fragmentarea Eu-
lui, pierderea
posibilităţii
umane,
incongruenţa.

Concepţia Conflictele Deprinderile

psihopatologică instinctuale, învăţate,
(cauza apariţiei dorinţelibidinale comportamente
simptomului) neconştientizate deficitare sau în
exces care au fost
întărite de factori
de mediu.

Conceptul de Prin rezolvarea Sănătatea înăscută, Autorealizarea

Sănătate conflictelor reducerea potenţialului
refulate, victoria simptomelor, uman,
Eu-lui asupra absenţa autodesăvârşirea
23
 Sine-lui, întărirea simptomelor sau personală,
Eu-lui. anxietăţii, recâştigarea
eliminarea autoîncrederii şi
comportamentelor spontaneităţii.
problemă.
Perspectiva Cu ajutorul mai Prin învăţare Trăirea
temporală profund, experienţei

înţelegerea imediate

intelectual –
emoţională

Durata Perspectiva Perspectiva non - Orientare

tratamentului istorică, centrată istorică, anistorică, trăirea
pe trecutul centrată pe momentului
subiectiv. prezentul obiectiv. fenomenologic.

Sarcina De lungă De scurtă durată, De scurtă durată

Terapeutului durată, cu non - intensiv şi intensiv
caracter intensiv

Tehnica Să înţeleagă Programarea, A învăţa

psihoterapeutică conţinutul mental recompensarea, pacientul să
de natură înbibarea sau interac-ţioneze
inconştientă al elaborarea unor într-o atmosferă
subiectului, noi răspunsuri reciprocă, să se
semnificaţiile omportamentale, comporte
ascunse ale vieţii adecvate la autentic.
bolnavului. situaţiile
anxiogene.

Interpretarea, Condiţionarea, Interacţiunea,

asociaţia liberă, desensibilizarea dialogul,
analiza sistematică, dramatizarea.

24
 transferului, a elaborarea unor
actelor ratate şi modele
viselor. comportamentale
noi.

Modelul Modelul medical Model Model

Terapeutic tip: părinte - educaţional: existenţial, relaţie
copil; medic – profesor - elev; om-om, bazat pe
bolnav, autoritar, părinte - copil, înţelegere umană
bazat pe un autoritar, bazat pe reciprocă.
contract o convenţie de
terapeutic. învăţare.

Natura Relaţii de tip Relaţii ca efect Relaţie reală,

relaţiilor tera- transferenţial secundar terapiei primară în raport
peutice. şi se restrânge cu terapia.
doar la relaţia
reală obiectivă.

Rolul Interpretare un Terapeutul are Rol de acceptare

Terapeutului stil indirect rol de sfătuitor, reciprocă, stil
frustrant. educator, stil interactiv,
Reflectare direct centrat pe permisiv,
nepasional rezolvarea recompen-sativ.
problemei

25
 Comunicarea terapeutica
Mişcarea pe care astăzi o desemnăm prin termenul de "Şcoala de la Palo Alto" şi
care îşi are drep locaţie o suburbie a oraşului San-Francisco, mai precis spitalul
psihiatric Veterans Administration, s-a constituit iniţial ca un prim nucleu în jurul lui
Gregory Bateson şi al unui proiect de cercetare (1952-1962) elaborat de acesta şi
finanţat de Fundaţia Rockefeller. Proiectul avea ca obiect studierea paradoxurilor
abstracţiunii în comunicare iar primii colaboratori erau John Weakland, inginer
chimist şi psihoterapeut, Jay Haley, student în ştiinţele comunicării şi William Fry,
psihiatru.

Încă dinainte de fondarea grupului de la Palo Alto, Gregory Bateson s-a asociat
unui proiect de cercetare condus de psihiatrul Jurgen Ruesch, privind comunicarea în
psihoterapie. În urma unei anchete printre psihiatri psihanalişti, redactează partea sa
de contribuţie la studiul publicat în 1951 împreună cu Ruesch şi intitulat
"Comunicarea: matricea socială a psihiatriei". Sînt abordate aici noţiuni care,
preluate din cibernetică sau alte modele logico-matematice, deschid calea unui fel nou
de a concepe şi studia comunicarea. "Codificare" ,"tipuri logice", "metacomunicare",
"paradox" - iată doar cîţiva din termenii ce vor fi tot mai prezenţi, de aici încolo, în
elaborările pe care, către sfîrşitul vieţii, Bateson le-a cuprins în teoria ecosistemică a
comunicării.

Contribuţia Şcolii de la Palo Alto la dezvoltarea cercetărilor privind comunicarea

este frecvent citată ca una care ţine în mod specific (şi exclusiv, s-ar zice) de domeniul
"pragmaticii". Acestă orientare a fost însă cu succes fructificate în modelul
interacţionist al comunicării, unanim acceptat astăzi in domeniul ştiinţelor umane.

În "pragmatică", obiectul central al cercetării este relaţia dintre parteneri în cadrul

comunicării şi interacţiunea mijlocită prin mesaj. Abordată astfel, comunicarea este
prin definiţie comportament şi devine accesibilă prin metoda observaţiei. Este esenţial
să notăm aici că, în afara cadrului său natural de desfăşurare, un schimb de mesaje
verbale poate să prezinte uneori abateri grave de la regulile sintactice şi semantice şi
26
să pară, cum spune Watzlawick, "un fenomen misterios" (Watzlawick, 1972). Îndată
ce plasăm, însă, acelaşi schimb de mesaje într-un context "suficient de larg" şi
acceptăm abordarea lui în perspectivă sistemică, observăm că el devine, împreună cu
semnalele non- şi paraverbale care-l însoţesc, precum şi cu indicii de context,
inteligibil ca manifestare a relaţiei între participanţii la comunicare.

În desfăşurarea vie a interacţiunilor lor, oamenii îşi definesc şi îşi redefinesc

continuu relaţiile, pornind de la reguli de comunicare pe care par cu toţii să le
cunoască, deşi ele sînt rareori formulate explicit. Mai mult, această "gramatică
socială" pare să scape în bună măsură conştiinţei, la fel cum scapă conştiinţei regulile
gramaticale ale unei limbi pe care o vorbim curent. Exponenţii Şcolii de la Palo Alto
propun ca interacţiunile ce alcătuiesc secvenţele de comunicare să fie considerate în
termeni de "joc", ale cărui "reguli" pot fi deduse prin observarea, hic et nunc, a
schimburilor dintre participanţi. Postulînd că orice act de comunicare este un
comportament, Bateson şi discipolii săi au căutat să pună în evidenţă pattern-ul pe
care se construieşte interacţiunea celor ce cominică. Astfel demersul se deplasează de
la întrebarea "de ce?" la întrebarea "cum?" (are loc comunicarea). Altfel spus,
singurul mod de a avansa ipoteze verificabile empiric in domeniul pragmaticii
comunicării este acela de a aborda comunicarea în termeni de comportament, a cărui
manifestare poate fi observată în desfăşurarea sa actuală, "aici şi acum".

Axiomele comunicării .

Pentru a ne conduce către "patologie", Paul Watzlawick ne propune să pornim de la

"cîteva proprietăţi simple ale comunicării, ale căror implicaţii interpersonale sînt
fundamentale" şi pe care le numeşte "axiome". În intenţia autorului, elaborarea unei
"axiomatici" ar fi primul pas "pentru a fonda un studiu al pragmaticii comunicării
umane". Se subliniază expres faptul că aceste propoziţii nu reprezintă decît o
introducere în proiectul mai amplu de a conceptualiza relaţiile formale dintre
comunicare şi comportament. Aici, prezentarea axiomelor comunicării va urma
îndeaproape formulările şi explicaţiile propuse de Watzlawick, Beavin şi Jackson în
“Pragmatics of Human Communication. A Study of Interactional Patterns,
Pathologies and Paradoxes”.
27
 1. Nu putem să nu comunicăm.

Acest enunţ porneşte de la principiul (metodologic) după care orice comportament

(verbal, non-verbal şi paraverbal), integrat unei interacţiuni, are valoare de mesaj, cu
alte cuvinte: este comunicare. Întrucît comportamentul nu are termen contrar, "nu
putem să nu avem comportament". Pornind de la aceste două premise, un raţionament
silogistic elementar ne duce la concluzia că "nu putem să nu comunicăm". Cu această
vocabulă foarte la modă acum, circulă diverse formulări de genul: cutare ins "nu
comunică", în cutare cuplu "lipseşte comunicarea", etc. S-ar zice că oamenii au, în
mod aproape "natural", tendinţa de a defini drept "comunicări" numai mesajele
verbale explicite, raţionale, conştiente, poate chiar "adevărate"(?!). Iar despre un ins
care tace, se uită în altă parte, evită să răspundă la întrebări, ş.a.m.d. se trage în pripă
concluzia că "nu comunică". Auzim frecvent astfel de reclamaţii, în consultaţiile
noastre - deşi, din punct de vedere pragmatic, "non-comunicarea" este, simplu spus, o
imposibilitate.

Dacă acceptăm să studiem comunicarea ca interacţiune situată în context, putem

constata prin urmare că nu doar comportamentul verbal este purtător de mesaj.
Privirea, gestul, mimica, dar şi tăcerea, retragerea, replierea sînt acte de comunicare,
întrucît "participă" la schimbul dintre interactanţi. A nu vorbi, a nu da atenţie
partenerului sînt tot atîtea mesaje, la care, în consecinţă, acesta nu poate să nu
reacţioneze.

Watzlawick subliniază că, sub specie pragmatică, nu interesează dacă schimbul de

mesaje (comunicarea) este intenţional, conştient sau reuşit. Analizate astfel, actele de
comunicare se "supun" obligatoriu axiomei enunţate aici. Orice tentativă de a ne
"sustrage" acestui principiu (încercînd să dovedim că "ba da! putem să nu
comunicăm!") conduce la perturbări grave ale relaţiilor interumane.

2. Orice comunicare prezintă două aspecte: conţinut şi relaţie, astfel încît al

doilea îl înglobează pe primul şi este, cu alte cuvinte, o metacomunicare.

Considerată în termeni de comportamente (sau interacţiuni) orice comunicare

reprezintă un angajament şi defineşte o relaţie. Altfel spus, pe lîngă faptul că
transmite o informaţie, comunicarea induce un comportament. În actul viu al
28
comunicării, relaţia este rareori definită explicit şi este greu de identificat printr-o
modelare de tip E-M-R a schimbului de mesaje. Ea poate fi dedusă de către observator
doar prin decuparea unei secvenţe de comunicare suficient de lungi pentru a
înregistra redundanţele şi reacţiile circulare, precum şi prin situarea în context a
respectivului schimb. În esenţă, poziţionarea reciprocă a interactanţilor poate fi
"descoperită" cu destulă uşurinţă din observarea aspectelor "cine", "cu cine", "cînd",
"cum", "în ce context" comunică.

Nevoia de a defini şi redefini continuu relaţia nu este independentă de conţinutul

însuşi al comunicării. Fără metacomunicarea sau metamesajul pe care-l implică
aspectul "relaţie", simpla informaţie riscă să rămînă fără sens. În interacţiunile
curente, transmitem şi primim nenumărate semnale cu valoare de metamesaj. Ele pot
fi formulate verbal (ca atunci cînd facem precizări de genul "glumeam!", "insist să...",
"asta e părerea mea!"), dar de cele mai multe ori se regăsesc în cei mai diverşi indici
de context. De la aspectul fizic sau îmbrăcămintea persoanei, pînă la tonul, privirea şi
mimica ei, o mulţime de semnale mă ajută să înţeleg "ce vrea să spună" prin
conţinutul mesajului său verbal.

Bateson s-a referit adesea la dificultatea de a ne situa, în cadrul comunicării umane,

la nivelul "meta". Confuziile între cele două nivele logice sînt frecvente şi conduc de
regulă la comunicarea paradoxală, care constituie, la limită, "modelul" comunicării
patologice.

3. Natura relaţiei depinde de punctuaţia secvenţelor de comunicare între

parteneri.

Sintagma "punctuaţie a secvenţei faptelor " a fost împrumutată de Gregory Bateson

şi Don D. Jackson de la lingvistul Benjamin Lee Whorf. Studiind circularitatea
schimburilor comunicaţionale, ei au observat tendinţa interactanţilor de a "decupa" în
moduri diferite "secvenţele" de comunicare. Acest decupaj se realizează prin aşa-
numita "punctuaţie". Rostul ei este să contribuie la definirea relaţiei, fiecare partener
avînd în principiu tendinţa să "puncteze" în funcţie de propriile sale valori sau de
poziţia (de superioritate, preeminenţă, dependenţă) pe care încearcă să şi-o
definească, în raport cu celălalt.
29
 Dezacordurile grave în această privinţă presupun şi/sau exprimă conflicte majore la
nivel de relaţie. Pericolul ca ele să se producă este mai mare decît s-ar părea - mai ales
atunci cînd interacţiunile au un caracter repetitiv şi o oarecare stabilitate. În astfel de
cazuri, este aproape imposibil să identifici un "început" şi un "sfîrşit, o "cauză" şi un
"efect", un "stimul" şi o "reacţie". În funcţie de "decupajul" fiecărui partener, locul
acestor elemente într-o secvenţă de comunicare poate fi extrem de diferit.

4. Fiinţele umane folosesc două moduri de comunicare: digital şi analogic.

În limbajul natural, folosind cuvinte pentru a numi lucrurile, procedăm în mod

asemănător cu sistemele digitale, adică: stabilind o legătură convenţională între cuvînt
şi obiectul desemnat. Comunicarea analogică, pe de altă parte, are raporturi mai
directe cu ceea ce reprezintă, în speţă raporturi de asemănare şi prin aceasta este,
între anumite limite, un limbaj "universal". După toate probabilităţile, comunicarea
analogică are rădăcini foarte îndepărtate în evoluţia omului şi este evident singurul
mod de comunicare în lumea animală. Orice formă de comunicare non-verbală poate
fi inclusă în repertoriul formelor de comunicare analogică: mimica, pantomimica,
postura, inflexiunile vocii, ş.a.m.d., precum şi indicii de context cu valoare de
comunicare.

Omul este singurul organism capabil să utilizeze aceste două forme ale comunicării.
Operele civilizaţiei, transmise cultural, se servesc cu preponderenţă de comunicarea
digitală. Dar aceasta devine adesea lipsită de sens atunci cînd nu conţinutul, ci relaţia
se află în centrul comunicării. Astfel: iubirea, lupta, ajutorarea sînt situaţii de
comunicare în care indivizii se servesc în mare măsură de comportamente analogice.
Este evidentă aici legătura cu Axioma 2 privind aspectele "conţinut" şi "relaţie" ale
comunicării: conţinutul este în majoritatea cazurilor transmis digital, în vreme ce
relaţia este de regulă definită analogic.

Această caracteristică a comunicării umane, de a opera simultan în cele două

modalităţi, pare să nu pună nici un fel de dificultate cîtă vreme le studiem separat, de
pildă făcînd clasica distincţie comunicare verbală/comunicare nonverbală. Dacă însă
admitem concomitenţa lor în unul şi acelaşi mesaj, precum şi faptul că, în fluxul viu al
comunicării, sîntem adesea obligaţi să "traducem" mesajul analogic într-unul digital
30
şi invers, observăm că apar probleme care, la limită, conduc la comunicarea
patologică. Dificultăţile apar evident din diferenţele ce există între cele două moduri
de comunicare. Arătam mai sus că, în definirea relaţiei, limbajul analogic este mai apt
să redea complexitatea, nuanţele, varietatea legăturilor ce guvernează interacţiunile în
cadrul comunicării. Pe de altă parte, ambiguitatea mesajelor analogice face uneori
imposibilă încadrarea lor inechivocă într-o anumită categorie - de pildă, lacrimile pot
exprima în egală măsură tristeţe sau bucurie, zîmbetul poate exprima simpatie sau
sarcasm, etc. În fine, prin comunicarea analogică este greu, uneori imposibil să
exprimăm anumite funcţii logice (ca de pildă negaţia), abstracţiuni sau diferenţa între
trecut, prezent şi viitor. Aceste caracteristici fac ca limbajul digital, în ciuda sau poate
tocmai din cauza preciziei sale, să nu poată "traduce" întotdeauna în mod adecvat
mesajul analogic.

5. Orice schimb de comunicare este simetric sau complementar, după cum se

întemeiază pe egalitate sau diferenţă.

În psihologia socială termenii de relaţie complementară/relaţie simetrică se

folosesc frecvent, indicînd, ca şi în propoziţia de mai sus, raporturile de egalitate,
respectiv diferenţă. Dinamica interacţiunilor simetrice presupune nu doar raporturi
actuale de egalitate, ci şi un proces (cumulativ) de continuă minimizare a diferenţelor.
Pe de altă parte complementaritatea, considerată de regulă ca diferenţă pur şi simplu,
este, sub aspectul orientării, un proces de maximalizare a diferenţelor.

Toate aceste caracteristici ale comunicării "normale", enunţate în axiome, se pot

prezenta şi în forme disfuncţionale, patologice. Intervenţia terapeutului, ca participant
al acestui "joc comunicaţional" în cadrul relaţiei terapeutice, este posibilă şi oportună
iar formele patologiei comunicării impun modalităţi diferite de a le asista. Termenul
de "joc" indică o interacţiune guvernată de reguli. Cînd acestea prezintă blocaje
terapeutul poate interveni modificînd regulile de comunicare, recomandînd şi dirijînd
metacomunicarea, înlesnind „traducerile” dintre digital şi analogic, etc. el poate
debloca secvenţele repetitive, organizate patologic.

Acţionînd asupra comunicării prin comunicare, terapeutul acţionează asupra

principalului mecanism de autoreglaj al subiectului „aici şi acum”, deci în cadrul
31
relaţiei terapeutice, dar şi asupra relaţiei în sine văzută ca sistem de autoreglare prin
feedback. Aşa cum subliniază Odette Gîrlaşu-Dimitriu (2004, p. 13) „Feedbak-ul
pozitiv comunică sursei ca poate contunua la fel cum a început. Cel negativ anunţă că
este necesară o schimbare, oajustare în conduita sa comunicaţională. Comunicarea
eficientă se referă la abilitatea celui ce comunică de a răspunde într-un mod cât mai
adecvat feedbaku-lui”.

Schimbarea psihoterapeutică (cf. Mugur Ciumageanu)

Principalele motive ale solicitării psihoterapiei:

1. modelul explicativ al clientului asupra problemei este maladaptativ.

2. clientul sufera de demoralizare mai mult decât de problema în sine.
3. problema aduce mai multe prejudicii decât beneficii.
4. tiparul disfuncțional numit problemă creează probleme relaționale.

Premise ale schimbării:

1. modelul explicativ este împartașit de client (acesta se așteapta sa obțina o explicație

de acest tip) sau poate fi acceptat de client (terapeutul are suficient de multe resurse de
persusiune pentru a construi un model de explicație și de schimbare care sa fie
înglobat de client). Un lucru care este comun psihoterapiilor este acela ca ele se
bazeaza pe sisteme explicative care sunt extrem de convingatoare pentru adepții lor,
fie ca aceștia sînt terapeuți sau clienți (Wampold, 2007).

2. clientul accepta ca eforturile sale de a combate efectele problemei l-au pus într-o
situație în care se confrunta atât cu problema în sine, cât și cu demoralizarea ca
“soluțiile obițnuite” nu funcționeaza. Clientul este de acord sa încerce fie soluții
“neobișnuite”, fie sa renunțe la acele soluții care nu funcționeaza.

32
3. clientul conștientizeaza care este rolul suferinței în contextul sau de viața și este de
acord sa reduca sau sa nu dea curs situațiilor în care problema cu care se confrunta îi
aduce beneficii.

4. clientul este conștient de contextul relațional care menține probema și are resursele
sa se foloseasca de rețeaua sa de suport într-o direcție adaptativa.

Potrivit lui Lambert, schimbarea ține de:

1. Schimbari extraterapeutice 30% – acei factori care depind de client (de exemplu
puterea eului sau alte mecanisme homeostatice) sau parte din mediu
(evenimente întîmplatoare, suport social) care contribuie la revenire indiferent
de participarea la terapie.

2. Explectații (efectul placebo) 15% – ameliorari datorate în principal faptului ca

persoana conștientizeaza ca se afla într-o relație de ajutor, ca beneficieaza de terapie,
depinzînd și de credibilitatea atatata de client unor tehnici și explicații terapeutice.

3. Tehnici 15% – acei factori specifici terapiei oferite clientului (cum ar fi

biofeedback-ul, hipnoza, desensibilizarea sistematica).

4. Factori comuni 40% – include o serie de variabile care sunt întîlnite într-o serie
de terapii indiferent de orientarea teoretică a terapeuților – empatie, căldura, acceptare,
încurajarea asumării de riscuri etc.

33