Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Apel la memorie
împotriva cenuşii uitării...
Vine o vreme când trebuie să tragi o linie şi să aduni, să
socoteşti: ce-a fost bun şi ce-a fost rău în “jucăria frumoasă” ce
ne-a fost odată numită viaţă; ce-a fost frumos şi ce-a fost urât;
ce-a fost greu şi ce-a fost uşor; cât am iubit şi cât am fost iubiţi;
cât am râs şi cât am plâns; de câte ori am zburat şi de câte ori
am fost îngenuncheaţi de vreme sau de soartă...
Şi aceasta pentru că, neavând trecutul în memoria
afectivă, eşti nu doar ca un copac fără rădăcini, ci şi ca o apă.
Chiar fluviu fiind, pentru care deşertul uitării înghiţind-o,
nimeni nu va mai şti de ea, nici măcar aceia ce şi-au potolit
setea, i-au simţit răcoarea sau i-au însoţit cursul o vreme...
împinşi de forţa valurilor ei
A fi captiv în prezent înseamnă a asasina memoria şi a
nu deschide ferestre viitorului.
Adevărul despre o lume şi o epocă tulburate de
cataclisme sociale şi politice va fi nepărtinitor şi cuprinzător
numai atunci când este privit şi judecat din mai multe
perspective de cei care l-au trăit, au suferit şi au fost pedepsiţi,
de mai multe ori, fără să fie vinovaţi, au înfruntat ostilităţile ori
au fost doborâţi de neputinţă, au reînviat gustând, măcar o
vreme, împlinirea, bucuria, liniştea.
5 6
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
În cele peste şase decenii de viaţă, pot mărturisi, fără să
exagerez, că am cunoscut raiul, în copilărie, că m-am trezit
apoi, fără să înţeleg de ce, că mi s-a furat copilăria la doar opt
ani, că am fost aruncat în iadul unei epoci în care lupta de clasă,
ura între semeni, răsturnarea firescului, au devenit legea impusă
de o dictatură a ticăloşilor.
Paginile ce vor urma nu vor depăşi graniţele unei
cronici de familie plină de întâmplări cu părinţi, cu mătuşi şi
unchi, cu mulţi veri şi verişoare, cu prieteni şi duşmani, cu
oameni, modele morale, dar şi lichele, dar viaţa unei familii, ba
chiar şi a unui singur om este strâns legată de cea a unei
comunităţi căreia îi aparţine, ale cărei trăsături le concretizează
şi le întrupează. Întâmplările, relaţiile umane, trăirile ce vor fi
depănate retrospectiv, multe dintre ele au caracter intim, ar
putea fi socotite nesemnificative pentru ansamblul social.
Numai că istoria noastră, mai ales cea din deceniile cinci, şase
şi şapte ale veacului XX, este încă nebuloasă, încărcată şi
încurcată de relatări, informaţii contradictorii în special în ceea
ce priveşte drama ţărănimii şi a intelectualităţii, ce orbecăie
într-o lume voit confuză.
Viaţa unei familii de ţăran gospodar, înstărit dintr-un sat
nord-dobrogean aşezat la poale de codru şi vegheat de bătrânii
Hercinici, Nifon, va ilustra cursul unei comunităţi ţărăneşti pe
care nimeni n-a ocrotit-o în faţa relelor timpului istoric; la un
moment dat am crezut că şi bunul Dumnezeu a uitat-o...
Viaţa unui intelectual-profesor va ilustra şi ea faptul că
dincolo de o realitate crudă şi nedreaptă, suntem, ca fiinţe
sociale - jucării ale istoriei, iar ca oameni jucării ale destinului.
Timpul ce ne-a fost dat, bun sau rău, trebuie trăit, dar nu
oricum!
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

Încerc să decupez din fluxul memoriei întâmplări, din care vii, care au stat lângă mine, au trăit cu mine, dar aceia
locuri, momente, chipuri de oameni care mi-au fost sau le-am care vin din mine? Iubindu-te şi iubindu-i le datorezi discreţie
fost aproape. şi lor...
Cenuşa uitării se poate aşterne, scrisă de scurgerea Am stat şi m-am gândit dacă chiar despre tine poţi
vremii, pe neliniştea firii. Şi atunci nu mai putem vedea noi şi vorbi? De ce ne-am scoate la fereastră bucuriile câte şi care au
cei ce vin după noi cum timpul a sfârtecat şi a ars multe destine, fost, de ce ne-am face auzite de alţii adâncile noastre dureri?
nu mai putem auzi cum sună vaierul deznădejdii alor tăi sau, Iată întrebări care m-au obsedat mult înainte de a hotârî
dimpotrivă, strigătul bucuriei că adevărul, dreptatea au ieşit la să rememorez felii din viaţă-mi trăite şi să reflectez asupra lor.
lumină. Ştiind că în ce putem, în ce facem, sunt atâtea care vin din ce ne
N-aş vrea, repet, să crească asupră-ne uitările ca troiene înconjoară, de la atâţia oameni ca noi sau mai buni ca noi ce ne-
de cenuşă. Ştiind că este cu neputinţă de ghicit ce frunte va au stat în preajmă, mi-am zis că nu pot fi lăsate deoparte. I-am
cădea în ţărână în fiecare clipă care se apropie, trebuie acum şi simţit întotdeauna în mine şi cu mine pe înaintaşii mei, de la
aici pe acest tărâm încă al vieţii să retrăiesc şi să consemnez care am moştenit felul lor de a fi, am învăţat multe lucruri
rătăcirile mele prin vreme. pentru care nu mi-am ostenit mintea. Am trecut cu mai multă
Mă obsedează şi mă tulbură întrebarea dacă voi putea să uşurinţă peste momente grele din viaţă pe care le-am plătit cu
ascult rostirea de vrajă a timpului scurs: copilărie, adolescenţă, suferinţă, pentru că şi ei le trăiseră.
tinereţe, maturitate şi ultimul cerc - senectutea. Descumpănirea
şi neuitarea se privesc, se înfruntă sub trecerea temută a clipei.
Fiecare umbră a trecutului poate fi înger sau demon ca o
întruchipare de vis sau jumătate din fiecare, ca viaţa însăşi.
Cel ce va mărturisi nu este şi nici nu se vrea un creator
din firul tors al fanteziei, ci un om ce-şi rupe din suflet imagini
ale unei lumi şi ale unei vremi. Mărturisirea prin rememorare
este mai responsabilă decât invenţia, ficţiunea creatorului artist,
ştiind că fiecare cuvânt e fie adevăr, fie fantasmă. Mă simt
responsabil faţă de ai mei, faţă de istorie şi faţă de Duhul ce le-
a născut şi le ţine pe toate. Dacă vorbeşti despre oameni încă vii
poţi atinge lucruri care-i dor şi stai şi cumpăneşti de ce să
adaugi alte dureri pe care nu ţi le cere nimeni. Poţi lumina şi
lucruri bune din viaţa lor al căror farmec dispare îndată ce-l află
şi alţii. Oricum ei ar avea un drept să te oprească. Ei, aceştia,
sunt străinii cu care te-ai întâlnit înt-o viaţă de om. Dar aceia
7 8
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
CAPITOLUL I
Raiul copilăriei fericite la poalele
bătrânilor Hercinici
Îngust de tot şi nebulos este întâiul nostru orizont de
copilărie. Eu îl întrezăresc abia în două-trei licăriri de bucurie
sau de mare durere...
M-am născut şi am copilărit într-o casă ţărănească cu
multe odăi, cu magazii, hambar, beci, grajduri, cu o ogradă
mare plină de orătănii şi de animale, cu o grădină şi mai mare
în spatele casei şi al oborului, în care tata sădise mulţi pomi, iar
mama cultiva fel de fel de legume şi zarzavaturi. Această
întreagă lume mi-a devenit familiară abia pe la vârsta de patru
ani...
Cred că era la sfârşit de mai 1944, când tata, un bărbat
bine clădit, de o mare bunătate şi blândeţe, mi-a prins mâna
mică în căuşul uriaşei sale palme şi m-a scos pe uşa casei în
universul curţii părinteşti. Ceea ce mi-au izbit privirea, ţin
minte şi astăzi cu limpezime, erau patru copaci înalţi până la
albastrul cerului, încărcaţi cu ciorchini de flori albe. Lângă ei
m-a dus tot de mână, printre straturile de flori, ca să-mi facă
prima bucurie pe care o ţin minte. M-a aşezat cu teamă parcă
într-un leagăn atârnat de o creangă groasă a unuia din cei patru
salcâmi înfloriţi ce străjuiau şopronul bucătăriei de vară. M-am
9 10
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
prins strâns cu mâinile de funia leagănului, iar tata, râzând,
mi-a dat primul avânt să plec singur, zburând, în călătoria care
începuse atunci, viaţa mea. Era poate o lecţie că în viaţă
trebuie să ai curajul să zbori şi nu să te târăşti.
O altă licărire pe retina memoriei e chipul fericit al
mamei, stând în faţa cuptorului de copt pâine, aflat lângă plită
sub şopronul ocrotit de cei patru salcâmi. În fiecare sâmbătă
ogrăzile şi uliţele satului Nifon, aflat la poale de codri bătrâni,
din primăvară până toamna târziu, miroseau a pâine caldă. Şi
mama, ca şi celelalte femei, umplea la sfârşit de săptămână
cuptorul cu pâinile, colăceii şi piroştile ce creşteau şi se
rumeneau sub privirile atente şi grijulii ale ei. Parc-o văd cu
cociorba în mână drămuind jăraticul ce făptuia miracolul
coacerii pâinii. Când socotea că minunea e gata, scotea pe o
lopată mare de lemn pâini mari, rotunde, înalte şi rumene.
Întotdeauna aşteptam în leagăn clipa când rupea cu mâinile-i
trudite de atâta muncă o bucată mare de pâine fierbinte,
pufoasă, din care ieşeau aburi şi pe care mi-o dăruia ca pe ceva
sacru. O mâncam hulpav, deşi biata mamă mă ruga să aştept să
scoată din hăul cuptorului alte bunătăţi: plăcinte cu brânză sau
cu dovleac, colăcei împletiţi pe care-i scălda în miere de albine.
Mama era o femeie simplă, neştiutoare de carte, dar cu o minte
ascuţită şi cu un suflet fără margini în iubirea-i pentru copiii,
familia şi gospodăria ei.
Am trecut în zilele următoare hotarul grădiniţei din faţa
casei, cu tufe de liliac, iasomie şi de trandafiri şi am intrat în
ogradă, ţinutul orătăniilor de tot felul. Mi-aduc aminte că mă
însoţea Molda, căţeaua cu blana neagră-cenuşie, cu picioarele
scurte şi groase, cu urechi lungi, clăpăuge, care mă „adoptase”.
Câţiva ani de zile, trei sau patru, Molda a fost prietenul
şi apărătorul meu devotat şi nedespărţit. Îmi făcea loc luând-o
înainte printre cârdurile de gâşte, curci, raţe, cloşti înfuriate ce-
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
şi apărau puzderia de pui, urmărind cu coada ochiului să nu fiu
atacat. Chiar şi atunci când avea căţei, după ce-i hrănea, mă
căuta şi mă însoţea în primele mele aventuri, hoinăreli prin
universul gospodăriei părinteşti. Lătra nervoasă, avertizându-
mă parcă, să nu mă apropii de ieslea lui Harap, armăsarul negru
ca pana corbului, pe care tata îl înhăma mândru la căruţă sau
şaretă atunci când pleca cu treburi de-acasă. Mai târziu însă
Harap ajunsese să asculte poruncile unui băieţaş de 7-8 ani, să-
şi plece capul ca să-i pot pune hamul, lăsându-mă să-i
împletesc coama bogată şi lungă. Cu ce bucurie plecam singur
cu căruţa la Curături, o limbă de pământ în mijlocul pădurii
bătrâne, la 3 km de sat, unde tata avea un lot de 4 ha pe care, de
regulă, cultiva cartofi, dar şi lucernă sau trifoi. Mă furişam de-
acasă să nu mă însoţească Gheorghe, poreclit Lepşănică, flăcăul
tomnatic angajat de tata să aibă grijă în gospodăria noastră de
animale şi mai ales de Harap. Învăţasem să mânuiesc coasa, i-
adevărat una mai mică, şi mă simţeam în al şaptelea cer când
puteam să umplu căruţa cu lucernă sau trifoi pentru Harap, la
care ţineam ca la cineva drag din famile. Când ajungeam acasă,
citeam în privirea tatei mândrie şi nădejde că în bătătura casei
creşte un bărbat.
Lotul de pământ de la Curături era pentru tata, ca şi
pentru ceilalţi săteni, cel mai rodnic, mai ales în anii de secetă.
Pentru mine şi pentru ceilalţi copii din sat era un tărâm de
basm. La marginea de răsărit a pădurii curgea pârâul Curături,
afluent al râului Taiţa, iar pe malurile sale creşteau alunii, din
care în august îmi umpleam buzunarele şi sânul cămăşii; în
poienele - ochi de pădure - străjuite de tei înalţi, carpeni şi ulmi
rămuroşi, lumina soarelui făcea să crească şi să se pârguiească
mulţi fragi. Într-una din escapade, Molda, care mă însoţise, a
descoperit vizuina unui bursuc; lătra şi alerga cu furie în jurul
gurii de intrare ce era ascunsă de trunchiul căzut al unui tei
11
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
bătrân. De altfel, Harap purta la gât, ca pe un colier de preţ, o
fâşie din blană de bursuc. Aveam doi unchi vânători, fraţii
tatei, Ion şi Vasile, şi ei îmi povestiseră cum îşi sapă cu
ghearele adevărate galerii aceste jivine, ce umblă după hrană
doar noaptea. De altfel, unchiu-meu Vasile, fiindcă vânase mai
multe exemplare pentru blana lor, dar şi pentru că îi plăcea să
fie mai mult singur şi să lucreze şi noaptea, fusese poreclit
,,Bursuc”.
Nu departe de locul nostru din Curături se găsea poiana
şi fostul iaz al Mănăstirii Taiţa, arsă în 1878 de tătarii ce
locuiseră la marginea pădurii şi fugiseră odată cu armata turcă.
Aici, la Mănăstire, se mai păstrau nu doar cruci din vechiul
cimitir al satului, ci şi nuci şi pruni răzleţi peste care năpădise
pădurea. Tare ne mai plăcea nouă, băieţilor, să găsim prune sau
nuci în mijlocul pădurii sălbatice şi apoi să ne bălăcim în ce
mai rămăsese din iazul fostului lăcaş călugăresc.
La apus de poiana Mănăstirii, urcam pe poteci înguste şi
abrupte pe platoul Pietrei-Mari. De la începutul lui aprilie şi
până la sfârşitul lui mai, covorul verde ce acoperea pietrişul
erau frunzele de măcriş, fragede şi acrişoare, pe care le mâncam
cu pofta cu care se hrăneau şi iepurii de pe culme. Vara, la
poalele Pietrei-Mari, tufele de mure erau încărcate cu ciorchini
de poame negre, pe care le culegeam fără să simt înţepăturile
rugilor lungi şi groşi.
Când ajungeam acasă, biata mamă îşi punea mâinile în
cap, gândindu-se la câtă leşie şi săpun va trebui să folosească ca
să-şi spele odrasla, dar mai ales să scoată petele de pe cămaşă şi
pantaloni. Mă mustra cu voce scăzută, dar niciodată nu m-a
lovit şi nu mi-a vorbit urât. De altfel, în familia mea, nu l-am
auzit pe tata niciodată înjurând sau ameninţând. Părinţii mei,
ţărani, nu s-au certat niciodată în faţa copiilor lor, nu-şi vorbeau
de rău rudele şi prietenii. Când tata nu vorbea prea mult, ştiam
12
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
că e supărat sau necăjit. Alteori, când trăia astfel de stări,
fredona încet o melodie, cred că de el inventată.
Ce bucuros eram când tata lăsa deoparte pentru 3-4
ceasuri treburile ce-i stăteau pe cap în fiecare zi, şi, de regulă
sâmbăta, plecam cu el în pădure, fie după melci, primăvara, fie
după ciuperci, primăvara şi toamna. Mama fierbea melcii, apoi
îi scotea din cochilie, îi ţinea în oţet de vin câteva ceasuri, îi
spăla, apoi îi rumenea stropindu-i din când în când cu mujdei
de usturoi. Ciupercile, după ce-şi primeau o pudră de sare, se
coceau pe plita nu tare încinsă sau din ele, mama făcea o
ciulama tare gustoasă pentru că în sos punea multă smântână.
Întotdeauna, dacă în timp ce mâncam venea cineva la noi,
aveam doar atâtea rude, trebuia să ia loc la masă şi să se
înfrupte din bunătăţile gătite de mama, la care tata adăuga
unul, două pahare de vin scos din beci într-o ulcică bătrână de
lut. Era o bucurie să-i omeneşti pe cei ce-ţi intrau în bătătura
casei. Tatăl meu avea pe-atunci 44 de ani şi era respectat de
comunitate nu doar pentru că, provenind dint-o familie cu opt
copii, având o inteligenţă nativă, deosebită fiind un caracter
puternic cu încredere în sine şi în destinul său, reuşise, ajutat şi
de noroc, dar muncind de dimineaţă până noaptea, să aibă o
gospodărie bogată. Şi cei tineri şi cei mai în vârstă din sat decât
el se adresau cu ,,nea Grigore”. Oricât de obosit ar fi venit
acasă seara, trebuia să citească măcar câteva pagini, deşi avea
doar cinci clase primare. Era abonat la două ziare şi cumpăra
toate almanahurile şi calendarele ce se adresau mediului rural.
Nu duşmănea pe nimeni, nu s-a judecat cu nimeni, ba
dimpotrivă, o vreme a fost membru al completului de juraţi de
la Judecătoria din Tulcea.
În partea de răsărit a satului Nifon, poala pădurii era
tivită de 10-12 stejari seculari, despre ei îi vorbise bunicului
meu, străbunicul. Între ei, doar primăvara, când soarele putea să
13
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
răzbată cu lumina şi căldura sa prin puzderia de frunze încă
mici, poiana era înierbată şi smălţuită cu viorele, brânduşe,
brebenei, floarea-paştelui.
Locul se numea „La Canton”, deoarece cu multă vreme
în urmă existase un adăpost - canton pentru pădurar. De aici, un
drumeag şerpuit şi adâncit de apele ploilor te purta spre cea mai
frumoasă vale din preajmă străjuită de Culmea Niculiţelului,
coloană vertebrală a foştilor Hercinici. Pădurea de foioase era
mângâiată de susurul apelor pârâului Pârlita ce da şi numele
văii. De multe ori, mai întâi iniţiat de tata, mai târziu, cu câţiva
dintre băieţii de pe uliţa noastră, prindeam raci. Îi găseam
băgaţi în gropile din malul apei, sub bucăţi de buşteni căraţi
cândva de torent. Nu de puţine ori se auzea ţipătul vreunuia
dintre noi căruia cleştele vânatului îi prinsese vreun deget. Îi
duceam cu mândrie acasă pentru ca mama să-i fiarbă până se
înroşeau ca bujorii şi la cină, când toată familia se strângea în
jurul mesei de sub salcâmi, se mânca cu poftă delicateţea
vânată în apa Pârlitei, cu mujdei de usturoi sau cu hrean.
Am revenit acum câţiva ani şi n-am mai găsit bătrânii
stejari, monument al naturii, cineva i-a doborât socotind că le-a
trecut vremea, trăiseră prea mult... Nici raci nu se mai găsesc în
cotloanele tainice ale pârâului Pârlita... Timpul n-a schimbat
doar oamenii, ci şi locurile şi obiceiurile...
Şi ieşirea din universul curţii părinteşti, în cel al uliţei
satului, am conştientizat-o tot pe la patru ani...
La poarta cea mare a curţii noastre pe unde intrau căruţa
şi vitele ce plecau şi veneau de la păscut, începea dealul ce
leagă partea de jos, din ,, ceair” a satului cu cea de sus. Dealul
acesta cotit era, iarna, derdeluşul preferat al multora dintre
ţâncii satului. Şi am lăsat în ogradă teama păşind singur în
bătrâna şi buna uliţă. Am devenit prietenul ei răsfăţat. Acolo
am cunoscut satul meu, acolo i-am descoperit pe viitorii mei
14
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
tovarăşi de joacă: Petrică, Dionisie,Costică, Stelian , Marcela,
Catea, Gice, Domnica, Irina, Tudorel şi câţi mulţi alţii. Unii au
plecat deja în lumea umbrelor. Eu îi păstrez încă vii în suflet.
Cu ei am crescut şi m-am jucat în praful adânc al primitoarei
uliţi, din care făceam grămăjoare, ce închipuiau pepenii unei
bostănării, pe care trebuia să-i păzească unul dintre noi, iar
ceilalţi să încerce să fure fără să fie prinşi...cel prins devenea
paznic; sau jocul numit ,,crăcana” sau altul ,,drichea; sau “de-a
ascunselea”. Alergând, deseori, cădeam şi ne loveam, mai ales
la picioarele desculţe. Uliţa ne împăca, ne alina durerea...
De la poarta noastră cea mare, ea, uliţa, urca dealul
domol pe lângă casele şi gospodăriile lui nenea Gheorghe,
poreclit ,,Ciocan”, ale lui nenea Nicola, poreclit ,,Grijanie”, ale
lui nenea Ciocănel (numele adevărat Pătraşcu), ale lui nea
,,Gazaru” (îl chema Şerban) şi ajungea la o răspântie când se
despărţea în două: o parte o lua spre şcoală pe lângă curtea lui
nenea Chichea, iar cealaltă şerpuia spre biserica satului trecând
pe la porţile unchiulor mei dinspre mamă, Toader şi Petrea,
porecliţi ,,alde găină”, apoi pe lângă gospodăria lui ,,Lup
bălţat” şi a lui ,,Bâţânău... Stau acum, ca filolog, şi mă minunez
de umorul şi imaginaţia cu care se dădeau poreclele în sat, iar
cei ce le purtau nu se simţeau jigniţi, ba dimpotrivă ieşeau în
evidenţă, mai ales că multe familii aveau acelaşi nume.
Interesant că erau preferaţi bărbaţii, foarte puţine femei purtau
porecle...
Vara, uliţa se umplea spre seară de freamătul vieţii ce
revenea în vatra satului. Bărbaţi femei, flăcăi, fete plecaţi ziua
la câmp sau la pădure se întorceau cu carele sau căruţele
încărcate spre casă, alţii coborau dealul aducând vitele la
adăpat, fie la fântâna cu cumpănă înaltă şi mare din josul uliţei,
fie în albia râului Taiţa când nu era secetă şi nu seca. Era un du-
te-vino firesc, fără îmbulzeală, într-o curgere liniştită şi plină de
15
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
răbdare a zilei în seară. Oamenii se bucurau când se întâlneau
se salutau, se tachinau râzând, îşi căutau de vorbă. N-am fost
martor, copil fiind, la certuri, încăierări, n-am auzit în acele
fermecătoare amurguri pe uliţa noastră înjurături, blesteme,
vorbe urâte...
Iarna, uliţa era derdeluşul nostru. Ne anunţam plecarea
din deal cu săniuţele strigând cât ne ţinea gura ,,Barda!” care
însemna, „Păzea!” sau ,,La o parte!”. Fiindcă uliţa avea un cot
mare, pe rând, câte doi dintre noi, stăteam de veghe spre a
striga dacă vreo sanie mare trasă de cai sau de boi se ivea la
capătul de jos al uliţei. Nu ne mai era foame, nu ne era frig, dar
toţi aveam obrajii ca bujorii, băieţi sau fete. Eram
încotoşmănaţi cu flanele de lână groasă, cu bundiţe, cu căciuli
sau broboade, fetele, toţi cu opincuţe în care niciodată nu mi-au
îngheţat picioarele, protejate de ciorapi groşi şi de obiele. Abia
seara, când se iveau stelele, ne puteau strânge, acasă, bietele
mame, căci ele aveau grija tuturor.
Toamna, uliţa se bucura de scârţâitul carelor trase de boi
sau al căruţelor mai uşoare trase de cai încărcate de roadele
câmpului şi ale muncii grele a consătenilor mei de la răsăritul la
apusul soarelui, dar pe care ei nu o socoteau o povară.
Când a venit ziua să plec la învăţătură, în clasa I - uliţa
îmi părea tristă, parcă ştia că eu şi prietenii mei, pe rând, o vom
părăsi, la început câteva ceasuri, apoi câteva săptămâni, apoi
luni şi ani de zile. Ea rămânea acolo, deşi o vedeam
îmbătrânind. O săpau puhoaiele ploilor de vară ce îi brăzdau
faţa cu riduri adânci, dispărea peste noapte şi unii copaci ce-o
străjuiau tot anul, nu doar cu tulpina şi coroana lor, ci, mai
ales, cu rădăcinile adânci ce sprijineau malurile lăturalnice ca
nişte braţe puternice.
În ziua aceea de septembrie 1947, purtând ca orice
şcolar din satul meu, tolbiţa de gât, aveam în ea doar o tăbliţă,
16
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
un condei şi o bucăţică de pânză pe care mama mi-a pus-o să
pot şterge tăbliţa cu ea. Pe uliţa noastră cădeau frunzele prea
grele de aurul galben al toamnei, iar pe sus zburau, goniţi de
toamnă, cocorii ale căror ţipete stridente nu le mai auzisem
parcă niciodată până atunci. Am intrat în curtea bine
gospodărită a şcolii, cu mulţi stânjenei, cu tufe de liliac şi de
iasomie, cu mulţi copaci: nuci, pruni, vişini, de care aveau grijă
şcolarii sub îndrumarea domnului învăţător Nicolae Tătăreanu,
care ştia la fel de bine să altoiască un pom sau să cânte la vioară
,,Balada” lui Ciprian Porumbescu. A fost norocul meu şi al
generaţiei mele că i-am avut ca învăţători pe doamna Elena
Uliescu şi pe d-l Nicolae Tătăreanu, adevăraţi apostoli crescuţi
în şcolile normale create de marele pedagog Spiru Haret.
Nicolae Tătăreanu poate fi şi astăzi modelul dascălului
ideal de care are atâta nevoie şcoala românească, mai ales cea
rurală. Venise în satul Nifon la vârsta de 23 de ani, din ţinutul
Ţăndăreilor, zonă de câmpie. S-a legat sufleteşte de sătucul de
la poalele codrilor bătrânilor Hercinici şi a slujit şcoala de aici
timp de 25 de ani, un sfert de veac. Îşi făcea cu prisosinţă,
asupra de măsură, datoria. De statură potrivită, cu chipul blajin,
simplu, dar cu o ţinută impecabilă ce impunea respect, cu vocea
domoală, dar fermă, cu mers de aristocrat, stârnea oriunde se
afla admiraţie şi stimă. Era sever şi blând deopotrivă.
Întotdeauna drept. Când lecţia de citire, de aritmetică, de istorie
sau de geografie începea să-şi depene firul în sala de clasă,
curată şi caldă mereu, nu se auzeau decât răsuflările noastre,
tăiate de emoţie... Ştia, avea harul să ne aprindă imaginaţia, să
ne trezească interesul, să ne facă să înţelegem ceea ce la început
părea străin şi greu pentru fiinţa noastră de copii. Şi lucra cu
două clase în aceeaşi oră şi în aceeaşi sală, cls. I şi a-III-a, şi
avea grijă de fiecare copil. Domnul cânta la vioară ca nimeni
altul. Îi murise soţia, educatoare, doar după 3 ani de căsnicie şi
17
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
nu s-a recăsătorit aproape 20 de ani. Deşi eram copii,
simţeam, uneori, în linia melodică pe care o scotea arcuşul
viorii, o undă adâncă de tristeţe... Împreună cu doamna
învăţătoare Elena Uliescu, domnul nostru învăţător, care era şi
directorul şcolii, pregătea cu migală cel puţin două-trei serbări
în fiecare an şcolar. Să pui în scenă piese de teatru cu copii din
clasele a III-a şi a IV-a însemna o muncă imensă, răbdare,
pasiune; să pregăteşti bucăţi corale pe două voci, să dai fiecarui
copil o poezie potrivită firii lui, să-l ajuţi s-o înţeleagă şi s-o
spună trăind-o, cerea dăruire, timp, dragoste de profesie şi
pentru copii. Tot satul venea la serbare. De fapt scena se înălţa
în curtea şcolii, în careul străjuit de stânjenei, lângă un nuc şi
un vişin de care era legată sfoara cortinei improvizate.
Am stat în bancă trei ani de zile cu Toader Romanencu,
copil de ţigan, ne-am disputat în fiecare an premiul I. Mi-a fost
prieten doar al orelor şi zilelor de şcoală, pentru că stătea în
cealaltă parte a satului, departe de uliţa mea, având însă şi el o
uliţă îndrăgită pe care o urca când venea la şcoală şi o cobora
la întoarcere.
Îmi dau seama că evoc scene, întâmplări nu cronologic,
ci decupate dintr-un flux al memoriei involuntare. Fără să
vreau, mă reîntorc la vârsta de patru ani, când am trăit şi o
primă experienţă de viaţă ce băgase spaima în toată suflarea
aşezării, nu doar în familia noastră.
Era prin luna septembrie 1944, într-o după-amiază
însorită. Mi-aduc aminte că stăteam lângă tulpina groasă a unui
bătrân salcâm din faţa casei noastre. Îmi plăcea să privesc de-
acolo partea din vale a satului ce se întindea până la şoseaua
care venea prin pădure de la Isaccea şi-şi urma calea, prin
comuna Horia, spre vestul judeţului. În după-amiaza aceea de
toamnă, am zărit nori mari de praf şi uruieli străine urechilor
mele. Eram, de fapt, un martor al invadării satului de către
18
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Armata Roşie, de către ruşii „eliberatori” . Nu văzusem până
atunci nici în poze, sau poate nu-mi amintesc, tancuri şi
camioane încărcate cu oameni înarmaţi, care au trecut podul de
peste râul Taiţa şi veneau spre centrul satului. Am rămas lipit şi
ascuns de trunchiul bătrânului salcâm. O parte din convoi a
oprit în faţa casei noastre. Au năvălit în curte, întrebând-o pe
mama unde este gospodarul. Tata era concentrat, ca şi cei doi
fraţi ai mei mai mari. Acasă eram atunci doar mama, eu şi
Maria, „doica” mea care, speriată, a fugit în fundul grădinii.
Au spart obloanele şi uşile de la prăvălie (cârciumă), tata făcea
şi negustorie, şi-au luat tot ce le putea folosi: mâncare, băutură,
ţigări... Nu le-a fost de-ajuns... Au rupt lacătele de la cele două
magazii şi de la beci, între timp veneau alţii, în valuri şi beau
direct din butoaie ... Nu le plăcea vinul şi când au descoperit
butoiaşele cu ţuică, se îmbrânceau, se certau, mulţi se
îmbătaseră deja, ieşeau în curte şi trăgeau cu arma în aer, în
copaci, în păsări, în ce le venea la îndemână. Mama stătea
încremenită lângă bucătăria de vară, încercând să mă
ocrotească doar cu mângâierea mâinilor sale muncite pe care le
simţeam tremurânde. Oamenii satului, vecinii noştri,
dispăruseră cu toţi, se ascunseseră care pe unde apucase. Am
aflat mai târziu că au fost aduşi special la noi acasă, tata fiind
cel mai înstărit gospodar din sat, de doi săteni ce-au vrut să le
câştige bunăvoinţa. Pe măsură ce se îmbătau, deveneau tot mai
agresivi, cereau căldări, damigene, bidoane în care să-şi toarne
băutură. Au intrat în casă, vandalizând odăile. Chipurile lor
sălbatice, obosite, încruntate, rânjeau, ameninţând-o pe mama
cu pistolul să le dea de mâncare. Au intrat în cămara-magazie
şi-au luat brânza din putină, oalele de lut în care era cavarma
(carne prăjită acoperită cu untură). Alergau ca bezmeticii prin
ogradă după păsări pe care să le gătească mama. Şi-acum, după
60 de ani, mă uimeşte cum te poate întări Dumnezeu în
19
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
momentele-limită ale veţii. Mama nu plângea, nu se văita,
privea doar în gol la jaful săvârşit în miezul şi la lumina zilei.
Voia lui Dumnezeu a salvat-o pe biata mamă şi
gospodăria noastră căreia i-ar fi dat foc. Pe neaşteptate, în curte
au intrat două motociclete cu ataş şi o maşină mai mică,
neagră. Din ea a coborât un ofiţer tânăr, blond, însoţit de garda
sa, care le-a ordonat pe un ton răstit, rece şi ferm subalternilor,
majoritatea beţi, să părăsească casa şi curtea şi să meargă spre
grosul coloanei ruseşti ce se scurgea pe şoseaua ce venea de la
Isaccea. Pe-acolo trecuseră Dunărea pe un pod-ponton şi se
îndreptau spre Tulcea sau spre Constanţa. Se răstea, ţinând în
mână revolverul, la cei ce nu-l mai auzeau. Avea cu el un
,,perevodcic”, am înţeles mai târziu că însemna un translator
care ştia româneşte. A ameninţat-o pe mama că el şi
ordonanţele sale vor locui la noi o vreme; au fost, de fapt,
câteva săptămâni. Îl chema Nicolae Cazacencu, era locotenent,
avea 22-23 de ani, era de fapt de-o seamă cu fratele meu cel
mare, ce era concentrat la Ploieşti unde făcea şcoala de ofiţeri.
Peste vreo săptămână i-a vorbit mamei româneşte, fiindcă tatăl
lui era basarabean. Ocupase 2 odăi. S-a purtat omeneşte cu noi.
Maria, „doica” mea, fata care mă crescuse, fiind mai mare ca
mine cu 12 ani şi pe care părinţii mei o botezaseră şi, de fapt, o
adoptaseră ca membru al familiei noastre, o ajuta pe mama să
le gătească mâncare. Ofiţerul nu mânca la popota instalată în
nişte corturi de la marginea satului.
Într-o zi, Cazacencu a întrebat-o pe mama de ce fata ei
este aşa de brunetă... Maria era, de fapt, fiica unei familii de
ţigani, oameni la locul lor, cu gospodăria lor, cu vite, dar cu
mulţi copii, vreo 8, şi doar 1 ha de pământ. Mama le-a botezat 4
dintre copii, iar nenea Gheorghe Caloianu a devenit cumătrul la
care tatăl meu ţinea foarte mult, fiindcă era un om cinstit şi
muncitor. De câte ori venea la noi, goleau, el şi tata, o ulcică
20
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
din vinul cel mai bun. A rămas apropiat familiei noastre în toate
momentele grele prin care a trebuit să trecem, pe când rude pe
care tata le ajutase de multe ori, uitaseră binele făcut şi nu mai
„ştiau” unde stăm.
Într-o seară, ne-am pomenit cu tata acasă. Venise într-o
scurtă permisie, fusese în spital pentru o hernie care-l chinuia.
Cunoscându-l pe tata, locotenentul rus, Cazacencu, l-a prevenit
că, în câţiva ani, nimic din gospodăria mare şi bunurile pe care
le aveam nu vor mai fi ale noastre. Ştia ce aduce cu el
comunismul. I-a vorbit tatei despre ,,colhoz”, unde va fi obligat
să-şi dea tot pământul şi animalele. După el, tatăl meu era un
,,culac”, adică un chiabur, şi că ne aşteaptă zile şi ani grei. În
Rusia sovietică ,,culacii” fuseseră deportaţi şi, o mare parte
dintre ei, exterminaţi. Se mira că în fiecare cameră din casa
noastră erau icoane şi candele. Îşi amintea cum bunica lui
fusese obligată să îngroape icoana în perete, la care se închina
dimineaţa şi seara. Bisericile, în Rusia sovietică, fuseseră
dărâmate sau transformate în magazii pentru colhozuri. Toate
acestea mi le-a povestit tata mai târziu... Colea, cum le-a zis
mamei şi tatei să i se adreseze, când se găsea numai cu noi, era
un tânăr instruit, citit şi avea un suflet bun. Pe mine mă lua
uneori în ataşul motocicletei şi mă plimba, probabil cu gândul
la doi fraţi mai mici pe care spunea că îi are acasă.
A fost norocul nostru că în acele săptămâni el a stat la
noi, fiindcă soldaţii ruşi încartiruiţi la marginea satului, jefuiau,
la întâmplare, casele gospodarilor din sat, mai ales când se
îmbătau. Uneia dintre mătuşile mele, Vioara Calenic, unchiul
era pe front, i-au smuls uşile şi ferestrele casei din ţâţâni, i-au
scos lucrurile din casă şi le-au dat foc, fiindcă nu avea de unde
să le dea băutură şi bani. Noroc că ascunsese ce avea mai de
preţ în casă, în fundul grădinii. Au violat 2 fete şi 3 femei în
cele trei săptămâni, au luat cu forţa animale, păsări şi bunuri
21
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
din curţile oamenilor. De altfel, cine putea să li se opună?
Căutau năuci ,,votcă”, ţuică tare.
A dat Dumnezeu şi într-o noapte au dispărut din sat;
trecuseră Dunărea pe la Isaccea ultimele trupe şi ei încheiaseră
coloanele ce curgeau aproape zilnic pe şoseaua care trecea pe la
marginea satului Nifon. Nu ştiam, n-aveam cum să înţeleg
atunci ce aduseseră de fapt cu ei... o răsturnare a istoriei
noastre. Aveam să trăiesc, peste doar 4-5 ani, nu doar eu,
copilul unui ţăran înstărit, ci satul tradiţional, drama
destrămării sale.
Viaţa curgea însă înainte în gospodările, în casele şi pe
uliţa noastră... Războiul se terminase. Tata venise acasă. Câţiva
nifoneni muriseră pe front, câţiva căzuseră prizonieri la ruşi,
alţi câţiva se întorseseră mutilaţi. Datinile, obiceiurile, credinţa
oamenilor nu fuseseră încă zdruncinate de furtuna ameninţă-
toare ce se anunţa de la Răsărit.
Pe la 5 ani am descoperit o altă bucată de rai în care am
copilărit fericit vreo trei ani. În partea de sus a satului, la
capătul uliţei ce trecea pe lângă biserică, părinţii mei mai aveau
o a doua casă lăsată moştenire de naşii de botez ai mamei care
nu avuseseră copii şi pe care îi îngrijiseră la bătrâneţe ai mei.
Fugeam de acasă şi rătăceam prin livada din spatele casei din
deal. Acolo, din septembrie şi până în iulie, era moş Ioniţă, un
bătrânel blajin, ce n-avea pe nimeni, iar tata îi dăduse un
adăpost, două odăiţe anexe ale casei şi o slujbă. Era pândarul
nostru la vie, fie la cea de la Bădila, de lângă mănăstirea Cocoş
- erau 3,5 ha de viţă nobilă, fie la via din sat, la locul numit
Izlaz, unde aveam un lot de 7 ha, din care două ha erau plantate
cu vie şi nobilă, şi hibridă.
Moş Ioniţă, bătrânelul pleşuv, cu nasul ascuţit, m-a
însoţit prima oară prin livadă. Ţin minte că era vremea cireşelor
şi că erau mulţi copaci îmbrăcaţi cu cercei roşii. M-am urcat
22
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
prima oară într-un trăsnitor cu cireşe mari, negre, supravegheat
de moş Ioniţă. Atunci mi s-a părut că ating cerul. Din vârful
cireşului înalt zăream sub mine: vişini, meri, peri, pruni, caişi.
Eram necăjit că undeva dinspre gardurile livezii mă priveau
semeţ câţiva nuci falnici, mult mai înalţi decât cireşul meu.
Livada părea adormită zăcând sub lumina blândă a soarelui de
iunie. Părea o după-amiază întoarsă de demult, gândesc acum,
din adâncurile veşniciei şi oprită parcă să-şi tragă răsuflarea în
livada noastră. În fundul livezii era stupina. Am coborât din
cireş pe o scară pusă de moş Ioniţă şi m-am furişat spre căsuţele
colorate în galben şi albastru, ale albinelor. Stăteam tupilat în
trifoiul înflorit ce creştea printre pomi şi priveam şi auzeam
zborul şi zumzetul albinelor ce intrau şi ieşeau într-un du-te-
vino continuu. Lângă gardul din nuiele groase, dincolo de care
locuia moş Timofei, se afla argeaua în care tata adăpostea stupii
începând de la sfârşitul lui octombrie şi până în martie. Nu
înţelegeam cum puteau să doarmă albinele, în întuneric, atâta
vreme?! De două ori pe an, când salcâmii şi teii erau în floare,
tata, ajutat de doi cumnaţi ai săi, fraţi de-ai mamei, scotea
mierea adunată de harnicele zburătoare. De obicei eu şi
verişoara mea, Domnica, cu care eram de-o seamă şi ne aveam
ca fraţii, asistam lângă centrifugă, maşinăria cu care mierea era
scoasă din fagurii ramelor. Luam în gură fagurii albi, ce aveau
numai miere şi o sugeam cu poftă aruncând „cămaşa” de ceară.
Domnica, verişoara mea, era unicul copil al fratelui cel
mai mic al tatei, unchiul Vasile, ce locuia în casa bătrânească a
bunicilor. Bunica, ce a trăit 94 de ani, şi avea grijă de
gospodărie, când ceilalţi erau plecaţi la câmp, ne supraveghea
să nu facem vreo ispravă. Ţinea mult la noi şi întotdeauna avea
ceva bun să ne dea. În ochii noştri, bunica era o năzdrăvană.
Vara, când păzea via de la Copaclia a unchiului Vasile, ţinea
lângă ea, tot timpul încărcată, puşca de vânătoare cu care trăgea
23
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
mai bine decât un bărbat. Pusese pe fugă, de câteva ori, nişte
răufăcători şi i se dusese buhul în podgoriile din preajmă.
Am fost coleg de şcoală şi de clasă cu Domnica până
am treminat gimnaziul la Horia. Apoi am fost colegi de liceu la
“Spiru Haret” în Tulcea. Eu am ajuns profesor de limba şi
literatura română, ea profesoară de limbi străine. O soartă
neîndurătoare a răpit-o la numai 35 de ani, după ce cu doi ani
înainte îi murise unicul copil. Astăzi îşi doarme somnul de veci
în cimitirul de la poalele pădurii, pe unde hălăduiserăm cândva
împreună.
Curgea vremea, curgea fără ca sufletul de copil din mine
să simtă şi să ştie acest lucru. Vara veneau acasă fraţii cei mai
mari, Ionel şi Niculiţă, cărora le spuneam “nenea” pentru că era
o diferenţă de 18-16 ani între noi. Unul era student la medicina
la Iaşi, iar celălalt, mijlociu, învăţător tocmai în satul Dunăvăţ
de la marginea din deltă a judeţului Tulcea. Mă ocroteau şi mă
luau deseori cu ei, mai ales să mă plimbe cu bicicleta sau la via
noastră de la Bădila. Aveam acolo şi o căsuţă. Cel care gătea
mâncarea era nenea Ionel. Frate-meu cel mijlociu, Niculiţă,
înalt, subţirel şi blond avea un foc la inimă în comuna Niculiţel,
aflat la vreo 3 km de via noastră şi era deseori plecat în
“drumeţie”. După ce era sigur că am mâncat bine şi că am cu ce
mă juca şi fratele cel mare pleca, însă mai aproape, la via
domnului Iordăchescu, care avea trei fete, ce păzeau podgoria.
Rămâneam cu moş Ioniţă şi cu Ursu, un câine roşcat bine făcut,
foarte rău cu străinii, pe care îl aducea tata la Bădila. Nu
departe de casă, pe un loc gol, în mijlocul viei, tata semăna
pepeni pe care îi aveam de mâncare la sfârşitul lui iulie şi
început de august. Pândarul nostru mă învăţa cum să-i aleg pe
cei copţi: neapărat dimineaţa, după pârâitul mai gros atunci
când loveai cu degetul arătător în coaja lor, să fie lingurica şi
cârcelul de pe tulpină uscate şi să nu mai aibă păr verde pe
24
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
codiţă... Asta la pepenii roşii. La căuni (pepeni galbeni), trebuia
doar să se desprindă uşor codiţa ce-i lega de vrej. Mă jucam
mult sub nucii ce despărţeau via noastră de ce a niculiţeanului
Plânge. Acolo îmi făceam coliba sau umblam după mure printre
rugii deşi ce se urcaseră pe grămezile de viţă uscată.
Mai aveam un alt obicei. Cum rămâneam singur
treceam printr-o gaură a gardului de sârmă la vecinul dinspre
apus de la via noastră, la domnul Sotir. Eram un “oaspete“
îndrăgit şi primit cu bucurie de gazdă. N-aveau copii, locuiau
tot timpul acolo într-un fel de conac înălţat în mijlocul celor 15
ha de vie pe care le avea. Mă plimba prin cramă, mă ducea în
chioşcul din faţa conacului umbrit de iedera ce-l împodobea, iar
doamna Sotir îmi aducea prăjituri şi bomboane. La un moment
dat i-a cerut tatei să-i dea voie să mă înfieze, să fiu urmaşul
care să-i moştenească averea. Tata, care îşi respecta vecinul, s-a
crucit când a primit o asemenea propunere. El, care-şi iubea
copiii mai mult decât lumina ochilor, s-a socotit umilit şi o
vreme l-a evitat pe bunul şi blândul, dar neinspiratul, domn
Sotir, care, de altfel nu avusese intenţii rele.
Nu pot uita o întâmplare petrecută la via de la Bădila, pe
când aveam vreo cinci ani. Ne aflam la culesul strugurilor
întreaga familie, plus oameni angajaţi să ne ajute. Fiind cald
încă, la început de septembrie, dormeam în podul casei
împreună cu mama şi cu fraţii mei, unde moş Ioniţă întinsese
un strat gros de fân proaspăt cosit. Tata şi lucrătorii dormeau
care în cele trei încăperi ale casei, care pe sub vişinii şi cireşii
din preajmă.
Fiindcă am refuzat să mai fiu hrănit la piept de mama pe
la 6 luni de la naştere, crezând că sunt bolnav, mama speriată l-
a trimis pe tata să-l aducă cu şareta pe doctorul Calmuschi
tocmai de la Cerna, o comună aflată la vreo 15 km pe drum de
pădure. Era o veche cunoştinţă a familiei noastre. După ce a
25
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
fost adus val-vârtej de tata, îngrijorat că Prâslea familiei refuză
să mai mânănce, bătrânul şi experimentatul medic m-a
consultat, m-a cântărit din priviri, m-a declarat perfect sănătos
şi i-a cerut mamei să-mi dea lapte de vacă cu căniţa, fiindcă
refuzasem şi biberonul. Şi uite aşa mă obişnuisem să beau
dintr-o suflare cana cu lapte, nu numai ziua, ci şi noaptea. Şi
aşa cam până la 6 ani. Acasă era simplu... Aveam două vaci cu
lapte în grajd, Lunaia şi Breaza, când una înţărca şi nu mai
dădea lapte, făta cealaltă.
Maria, “doica” mea, învăţase lecţia: punea de seara pe
masă ulcica cu lapte proaspăt şi la miezul nopţii, când strigam
“lăptişor !” îmi potolea pe loc setea devenită obicei.
La Bădila, m-am trezit noaptea şi mi-am cerut
lăptişorul, deşi mama mi-a explicat că nu suntem acasă şi deci
nu are lapte, să beau apă sau ceai, deşi n-am fost un copil
capricios sau răsfăţat, ţipetele mele au trezit întreaga suflare din
preajma casei, spărgând liniştea încremenită a miezului de
noapte. Văzând că nu încetez, fratele cel mare, nenea Ionel, a
plecat săracul, în crucea nopţii la coana Ana, o domnişoară mai
bătrână a cărei vie era nu tare departe de noi şi care avea şi o
capră ce dădea lapte. Ce-o fi spus frate-meu, cum o fi reacţionat
biata femeie, nu ştiu, dar au muls capra în tăria nopţii şi după ce
mi-au adus licoarea adorată s-a restabilit liniştea în podgoriile
Bădilei. Prâslea îşi făcuse numărul, iar tata m-a trimis a doua zi
acasă cu Maria. Ne-a dus cu căruţa frate-meu Niculiţă, care
apoi s-a reîntors la treabă. Peste ani, la întâlnirile familiei,
multă vreme eram tachinat, dar mai ales frate-meu mulgând
capra cu coana Ana lângă el, la miezul nopţii. Nu pot uita zilele
de duminică sau de alte sărbători religioase când satul era parcă
mereu în petrecere. În mai toate gospodăriile se măturau, de
sâmbătă seara, curţile, se udau grădinile cu flori şi zarzavaturi,
iar duminica dimineaţa devreme se făceau mâncărurile, de
26
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
obicei se tăiau păsări, se coceau plăcinte, iar pe la ceasul nouă
mergeam cu mama la biserică. Părintele Radomschi slujea după
un ritual pe care nu l-a încălcat niciodată. Când ne miruia la
sfârşitul predicii găsea o vorbă bună pentru fiecare.
Mama şi tata erau mereu bucuroşi, când duminica la
prânz mai întotdeauna aveam musafiri. Cel mai des veneau
naşii mei de botez, Aurica şi Ion Lazăr, învăţători în satul
Geaferca, aflat la 4 km de satul Nifon. Nana mea era fiica
învăţătorului Ionescu.
Oaspeţii erau bineveniţi oricând, iar mama îi servea cu
ce avea mai bun. Grozave erau mai mai ales plăcintele calde cu
brânză, deasupra cărora înainte de a scoate tăvile din cuptor, le
turna un strat de smântână amestecată cu ouă bătute.
Dintre unchii mei, cel mai des venea la noi, mai ales
seara, în nopţile de toamnă târzie sau iarna, unchiul Ivan,
fratele tatei, aşa i-a spus bunica, deşi îl chema Ion şi unchiul
Petrea, fratele mai mic al mamei. Primul ştia să spună snoave
vânătoreşti şi îl ascultam cu gura căscată ceasuri întregi. De
fapt, era un vânător priceput şi pasionat. Unicul lui fiu, Simion,
unul din cei mai apropiaţi veri de-ai mei, moştenise năravul
vânatului. De-a lungul anilor, mai ales când am fost profesor în
sat, m-am înfruptat cu tot soiul de vânat ce cădea în bătaia
puştii bunului meu văr: mistreţ, căprior, dar mai ales iepuri.
Într-o astfel de comunitate ţărănească tradiţională, am
învăţat, copil fiind, până la opt ani, să-mi respect şi să-mi
iubesc părinţii, fraţii şi rudele, să mă leg sufelteşte de pământul
ale cărui seve sănătoase m-au hrănit. Aici am deschis ochii
asupra vieţii ştiind că obştea îşi respectă datinile şi credinţele,
că sărbătorile cele mai mari erau Paştele şi Crăciunul pentru
care ne pregăteam cu toţi din vreme, că de hramul bisericii
satului, de Sfânta Maria, 15 august, tot satul era în mare
sărbătoare, că soseau neamurile din satele învecinate şi
27
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
petreceam trei zile la hora din sat unde cânta fanfara lui badea
Chirilă lăutarul. În această lume patriarhală oamenii se ajutau la
nevoie, vecinii se aveau ca fraţii, uşile şi porţile nu se zăvorau
ziua, chiar dacă erai plecat de-acasă prin sat. Aici am învăţat că
bătrânii, bunicii, unchii, mătuşile erau respectaţi, copiii erau
ocrotiţi şi învăţaţi să se poarte creştineşte: cu milă şi înţelegere
faţă de cel sărman şi neajutorat. Aici am trăit şi am învăţat
cultul celor morţi... Sâmbătă dimineaţa, mai ales în posturi, se
auzeau unduind sub poalele pădurii, bocetele femeilor, plecate
de cu noapte să-i tămâieze, să-i jelească şi să-i pomenească pe
cei dragi duşi pe drumul fără întoarcere. În poienile pădurilor
de la marginea satului, pe stâncile Hercinicilor, în susurul
Taiţei, al Covanderei şi al Curăturilor, râuri şi pârâuri dătătoare
de viaţă, de la bogăţia de plante, păsări şi animale am învăţat să
respir liber, să iubesc şi să apăr tot ceea ce Dumnezeu i-a dat
frumos şi bine omului pe pământ. Am învăţat însă să resping şi
ceea ce consătenii mei dispreţuiau cel mai mult: hoţia şi lenea.
De la 4-5 ani ştiam ce treburi trebuie să fac în casă, ogradă,
grădină, sau mai târziu, la câmp: să aduc lemne mamei la plită,
să hrănesc cloştile cu cârduri de pui, să mătur ograda şi în faţa
porţilor casei, să sap cu chirca straturile de ceapă, să ud
legumele, zarzavaturile şi florile din grădină, să cosesc trifoi
pentru Corbu, să rănesc grajdul şi să-i pun aşternut curat, să
prăşesc, să greblez, să secer, să tai la vie, sau să curăţ alături de
tata pomii din livadă, să duc mâncare la câmp, oamenilor
angajaţi de tata la praşilă, la seceră sau la cules. Aveam însă şi
timp de joacă. Şi mai aveam mulţi prieteni. Şi atâtea colţuri
tainice de rai în care ne ascundeam simţindu-ne ocrotiţi de
pământul ce ne ştia ai lui.
Şi toate acestea păreau veşnice şi aşa de fireşti... Până
într-o zi când copilăria mi-a fost ucisă!
28
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
CAPITOLUL II
Copilărie ucisă la vârsta de opt ani
Trebuie să uităm ca să putem trăi, repeta deseori tata,
după ce fusese ridicat, închis şi torturat de securitate. Fără
uitare, viaţa ar fi cu neputinţă, sublinia el.
Iar eu, care am văzut în el mereu modelul moral, eu
care-i păstrez chipul drag şi astăzi în memoria-mi afectivă, eu
cred acum când tata nu mai e, a plecat demult, de 38 de ani, în
călătoria fără întoarcere, că trebuie să iertăm, dar nu se poate să
uităm ceea ce ne-a furat ce era mai de preţ în viaţă: liniştea şi
siguranţa fiecărei zile şi nopţi, demnitatea şi libertatea de a
gândi şi de a fi tu însuţi. Trecutul nu trebuie ascuns sau lăsat în
ceaţă. Nedreptatea, când ţi se face nu doar ţie, ci mai ales altuia,
celor de lângă tine, trebuie denunţată, doborâtă ca să i se piardă
sămânţa. Ai dreptul poate să ierţi numai ceea ce s-a făcut în
paguba ta, dar nu şi în dauna celor dragi sau a semenilor, în
general.
Era o noapte rece, urâtă, de sfârşit de noiembrie 1948.
Cu o zi înainte, mi-amintesc de parcă s-a întâmplat ieri,
fusesem cu tata la pădure să mai aducă o căruţă de lemne de
foc, să fie acolo, zicea el, deşi în şopron şi în magazie erau
destule. La căruţă trăgea un alt armăsar, Corbu, tot negru.
Harap murise de bătrâneţe şi tata îl îngropase în fundul grădinii
29
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
refuzând să i se ia pielea şi să fie vândută. Îl slujise cu credinţă
14 ani. Tata, spre deosebire de alte dăţi, era tăcut. Am intrat în
pădure, prietena şi ocrotitoarea mea din primăvară până în
toamnă. Părea şi ea apăsată de o tăcere rău prevestitoare, era
gârbovă şi obosită. Crengile copacilor păreau răstignite
deasupra pământului. Un stol de păsări, probabil gâşte sălbatice
întârziate pe meleagurile noastre, se frânsese pe zare, iar
soarele sta gata să cadă spre apus. Am oprit căruţa dincolo de
poiana fostei mănăstiri Taiţa. Cu toporul în mână, tata căuta
lemne uscate de carpen pe care le curăţa de crengi să încapă
mai multe în căruţă. La picioarele noastre frunze pribege nu-şi
găseau locul, roind printre tufişuri. Corbu, armăsarul tânăr,
părea neliniştit, nu-şi mânca porţia de ovăz pe care tata i-o
pusese în traista agăţată de gât. Pentru prima dată, deşi îl aveam
lângă mine pe tata, mă cuprinsese un fior de teamă. Tata a
încărcat căruţa şi am plecat spre casă.
Ieşind din pădure pe drumul îngustat şi adâncit de apele
ploilor, ce trecea pe lângă cimitirul satului, tata a oprit brusc
calul trăgând de hăţuri. Mi-a cerut să coborâm şi să vedem
mormintele alor noştri. Era prima oară când mergeam doar cu
tata la cimitir şi nu era sâmbătă şi nu eram pregătiţi cu tămâie,
lumânări şi flori cum o făcea mama. Mă uitam mirat la tata. Şi-
a scos căciula de pe cap, mi-a făcut semn s-o fac şi eu. S-a
recules câteva clipe la mormintele fratelui şi surorilor mele,
copiii lui, apoi la mormântul bunicului fără să scoată o vorbă,
fără să îngenuncheze, fără să sărute crucile, cum se obişnuia în
astfel de ocazii. Apoi mi-a zis sec “Mergem!”.
Am ajuns acasă pe seară. Deşi era o vreme urâtă, tata a
aşezat lemnele sub şopron, apoi l-a ţesălat, hrănit şi adăpat pe
Corbu. Ce gânduri, ce presimţiri se abătuseră asupră-i de
schimbase felul de a fi în ziua aceea?! Mereu îl vedeam râzând,
spunând glume, salutând pe toţi oamenii cu care se întâlnea,
30
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
chiar dacă erau mai tineri decât el. În după-amiaza aceea tăcea,
părea că simte o primejdie năvălind asupra noastră, dar nu ştia
de unde şi când se va năpusti. Am cinat în aceeaşi tăcere...
mama niciodată, mai ales la masă, nu punea întrebări care nu-şi
aveau rostul.
Ei bine, în miezul acelei nopţi de noiembrie 1948, am
fost treziţi de lătratul furios al Moldei şi al lui Ursu, câinii
noştri, care vegheau gospodăria atunci când stăpânii se
odihneau. Se auzeau bătăi violente atât în obloanele uşilor de la
prăvălie, cât şi în uşa masivă de stejar a tindei prin care se intra
în camerele de dormit. Voci furioase de bărbaţi porunceau:
“Deschideţi sau spargem uşile!” Mama a venit în camera în
care dormeam şi m-a luat lângă ea. Tata s-a îmbrăcat calm, fără
să spună o vorbă, a aprins o lampă şi a deschis uşa tindei. Au
năvălit în casă în puterea nopţii patru haidamaci de bărbaţi
îmbrăcaţi în haine negre de piele, doi dintre ei cu pistoale în
mână şi ameninţându-ne să nu ne mişcăm şi să nu vorbim. L-
am auzit pe tata întrebându-i cine sunt şi ce vor. În loc de
răspuns au început să-l bruscheze, să-l lovească şi să-l
numească “bandit”. Au început să răscolească întreaga casă, am
aflat mai târziu că aceasta se chema “percheziţie”.
Au desfăcut dulapurile, lăzile, s-au uitat şi pe sub
saltele, apoi au început să distrugă cărţile din biblioteca adunată
de-a lungul anilor de fraţii mei mai mari. Erau şi ediţii mai
vechi în care au găsit fotografii cu familia regală sau cu
mareşalul Antonescu.
Spumegau de mânie şi rânjeau în acelaşi timp,
satisfăcuţi. Nu înţelegeam nu doar eu, dar nici mama, nici
Maria, doica mea, ce căutau de fapt.
Cred că numai tata înţelesese că era un pretext pentru
ceea ce va urma. L-au obligat pe tata să îngenuncheze şi să
pună în doi saci o parte din cărţile pe care tot ei le aruncaseră
31
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
pe jos şi le călcaseră în picioare. Apoi i-au cerut tatei să le dea
pistolul pe care ştiau că-l are. Tata a negat. Au început să-l
lovească cu picioarele şi să-l înjure în faţa noastră. Nu
înţelegeam de ce tata tace, de ce nu se apără, de ce nu
ripostează în nici un fel?! Pe obrajii împietriţi de durere şi
spaimă ai mamei curgeau lacrimi. N-o văzusem până atunci, la
8 ani, plângând decât când bocea morţii. Afară nu se mai auzea
lătratul Moldei şi nici al lui Ursu. Pe ea o omorâseră securiştii
rămaşi de pază în curte, pentru că nu înceta să mai latre şi
trezea vecinii, iar bietului Ursu îi rupseseră un picior. După ce
au răsturnat toată casa, au intrat şi în magazii; se crăpa de ziuă,
când l-au ridicat pe tata. L-au scos în brânci din casă în curte
unde erau cele două maşini. Tata a reuşit în grabă să ia din
cuier o scurtă îmblănită şi şi-a pus-o pe el, când ieşea pe uşă. I-
au pus cătuşe la mâini şi l-au urcat într-una din maşini, au
pornit motoarele şi au ieşit în trombă pe uliţa ce ducea la şosea.
Mama stătea înţepenită în uşa deschisă a casei. Maria a
încuiat porţile, iar eu, în noaptea aceea de marţi a unui
noiembrie mohorât şi rece, la numai 8 ani şi jumătate, am simţit
cu toată fiinţa mea că mi s-a furat copilăria, că liniştea, bucuria,
fericirea pe care ţi le dă inocenţa acestei vârste mi-au fost
ucise... Mă maturizasem în patru ore, asistând la ceea ce
credeam că se poate întâmpla doar în poveştile spuse de
Maria... Numai că acolo răul era în final pedepsit, iar binele
părea veşnic...
Noaptea aceea a însemnat, în satul meu, începutul
sfârşitului gospodăriei ţărăneşti tradiţionale. Iar familia mea, şi
eu ca mezin al ei, am fost primele victime. Nimeni nu bănuia ce
va urma... În mod sigur tata ţinuse însă minte avertismentele
tânărului locotenent rus Cazacencu. Ca un blestem al istoriei,
crivăţul social politic din Răsărit adus de tancurile şi
camioanele armatei ruseşti îşi începuse lucrătura.
32
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Vestea ridicării tatălui meu de către securitate, în
mijlocul nopţii, şi nu la lumina zilei, cum s-ar fi cuvenit dacă ar
fi fost vinovat, s-a răspândit ca fulgerul în chiar dimineaţa
aceea. Aveam în sat zeci de rude apropiate, mătuşi, unchi, veri,
fini, cumetri, şi, mai ales, vecini cu care ne avuseserăm foarte
bine. Ei bine, nimeni timp de două zile nu ne-a deschis poarta,
nu ne-a călcat pragul casei, pe care până atunci îl tociseră.
Părinţii mei îi ajutaseră pe mulţi, nu doar la necazuri-limită, ci
ori de câte ori se iveau fel de fel de nevoi. Acum curtea ne era
ocolită parcă ar fi fost bântuită de o ciumă molipsitore. Eram
dezorientat, nu ştiam ce se întâmplă. Mă gândeam la Dumnezeu
în care mama mă învăţase să cred de când eram mic de tot.
Cum poate El să rabde asta? Am înţeles mai târziu că oamenii,
chiar cei apropiaţi, chiar cei în care ai crezut, pot fi uneori
fricoşi, laşi, egoişti. Se temeau să nu fie turnaţi la securitate că
au intrat în curtea sau în casa noastră de unde fusese ridicat un
duşman de clasă.
Viforul social începuse să-i înstrăineze pe oameni, să-i
înrăiască, să-i facă să se urască unii pe alţii, să trăiască sub
impulsul instinctelor.
Tata era într-adevăr, atunci, gospodarul cel mai înstărit
din sat, dar se bucurase de respect şi de autoritate în faţa
comunităţii fiindcă nu furase şi nu înşelase pe nimeni, nu se
bătuse, nu se certase şi nu se judecase cu nimeni. Începuse însă
lupta de clasă. Trebuia lichidat duşmanul, care era de fapt, în
primul rând, gospodarul care prospera prin muncă, inteligenţă,
pricepere, voinţă şi ambiţie de a trăi mai bine, nu de a agonisi
cu lăcomie, prin orice mijloace.
Tata fusese membru al Partidului Naţional Ţărănesc, în
care îl chemase fostul său învăţător, senatorul Ionescu-
Hamcearca. Aceasta era de fapt “vina” pentru care a suferit
33
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
detenţia în beciurile securităţii şi apoi la canal, fără măcar să fie
judecat.
Rămăseserăm singuri, fără tata... Fraţii mei mai mari nu
erau acasă. Primul care ne-a deschis uşa, după arestarea tatei, a
fost bunul domn învăţător Nicolae Tătăreanu. A stat de vorbă
cu mama, a încurajat-o, iar mie, mai în glumă, mai în serios mi-
a cerut să fiu acum bărbat, şi să nu uit că mă numesc Cezar. A
fost pentru noi o mare mângâiere. A venit apoi, peste o zi,
părindele Radomski, un om blajin, bun ca pâinea caldă. Ne-a
asigurat că rugându-ne la Dumnezeu şi o va face şi el, Acesta
va avea grijă de tata şi de noi. Să nu ne pierdem nădejdea,
spunea bătrânul preot, pentru că adevărul şi dreptatea nu pot fi
ucise. Tatăl meu nu mergea des la biserică la slujbele
religioase, dar ajutase financiar biserica, mai ales după
cutremurul din 1940, care făcuse multe şi grave stricăciuni.
Botezase, deci creştinase, peste 20 de copii, mulţi dintre ei din
familii nevoiaşe. Părintele Radomscki şi coana preoteasă, care
era învăţătoare, veneau deseori în casa noastră şi se bucurau de
respectul alor mei.
Abia peste vreo cinci zile, seara târziu, au venit la noi şi
câţiva dintre unchi şi aveam vreo 11. În sat apăruseră
„turnătorii” recrutaţi şi plătiţi de securitate. Şi-şi făceau
conştiincios datoria. Nu erau mulţi, vreo 6-7, suficient de mare
însă grupul lor ca să răspândească zvonuri, ca să-i învrăjbească
pe oameni. Trei dintre aceştia, am aflat mai târziu, erau
lichelele satului, toată vara târau rogojina la umbra gardului,
pentru că pomi nu sădiseră să aibă altă umbră în curte, iar în
restul anului se plângeau de sărăcie. Îşi găsiseră acum o
meserie... N-am să-i numesc, pentru că sunt urmaşii care n-au
nicio vină.
Viaţa însă mergea înainte. E-adevărat că nu mai eram
copilul fericit, fără grijă, hălăduind prin pădurile ce coborau
34
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
până în porţile caselor de la marginea satului... Nu mă mai
îmbia nici uliţa mare a satului, nici măcar joaca cu Ursu, dulău
atât de prietenos şi de credincios stăpânilor săi. Gheorghe, zis
Lepşănică, ce avea grijă de animale în gospodăria noastră şi
primăvara mergea la câmp la arat, ne părăsise fără să spună o
vorbă mamei. Aşa că în fiecare dimineaţă şi seara, aruncam din
podul samalâcului nutreţul pentru vite şi-l puneam în iesle. Îmi
plăcea să-l ţesal pe Corbu. Despre tata, deşi trecuseră 2-3 luni
de când îl ridicaseră, nu aflasem nimic, nici măcar unde se află.
În primăvară, a trebuit la 9 ani să ţin coarnele plugului,
iar mama şi Maria semănau în urma mea pe brazdă porumb şi
fasole.
Armăsarul, de care se temeau verii şi unchii mei, mă
asculta, îşi pleca capul să-i pot pune jugul hamului. N-am să uit
omenia lui nea Gheorghe Caloianu, tatăl Mariei, care venea şi
ne ajuta, împreună cu doi-trei feciori ai săi, finii botezaţi de
mama.
În primăvara lui 1949, au venit perceptorii să încaseze
impozitul. Suma era aşa de mare încât mama a început să
plângă speriată mai ales că ne-a ameninţat cu sechestrul
bunurilor din gospodărie. A vândut ce se putea vinde din
rezervele care mai erau încă în magazii şi în hambar şi a plătit
prima tranşă. Nu ştia că vor mai veni peste o lună să ceară o
sumă şi mai mare. Era politica diabolică de distrugere a
gospodarilor satului Pentru că încă la vreo 10-12 familii li se
pusese sechestru pe bunuri, li se luaseră lucruri din casă, fiind
vândute la centrul de comună pe mai nimic.
Mi-amintesc treieratul grâului din vara lui 1949. Bietul
tata, acum dispărut fără urmă, semănase din toamnă 5 ha de
grâu, dintre care două erau date în dijmă. Tot satul fusese
obligat de instructorii de partid să care snopii sau clăile de grâu
secerat la arie, unde o singură batoză îl treiera. Mama plătise
35
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
câţiva bărbaţi să ne ajute când ne va veni rândul. Am fost lăsaţi
la urmă. Nea Ştefănică, cantaragiul, fost tâmplar al satului, cel
ce-mi făcuse o sanie cu cârmă, adică cu volan, avea tabelul cu
cota obligatorie către sat. Lângă el stătea aproape întotdeauna
spre a supraveghea, urmări cantitatea de grâu recoltată şi
predarea cotei, un activist. Ieşiseră vreo 6,5 tone. Cota era însă
de 7 tone. Mamei i s-a pus în vedere să cumpere diferenţa de
500 de kg şi s-o predea în 3-4 zile. Rămăseserăm nu numai noi
fără niciun bob de grâu de pe pământul şi din munca noastră,
dar a trebuit să le plătim oamenilor ce lucrase în dijmă la 2 ha
cultivate cu grâu.
În căruţa trasă de Corbu, am plecat acasă cu sacii goi.
Pe chipul câtorva dintre săteni aflaţi la arie, deşi eram încă
copil, citeam parcă o anumită satisfacţie. Existau însă şi oameni
oneşti, cu suflet, care vedeau nedreptatea şi jaful săvârşit de
diabolica dictatură a lui Dej. În noaptea aceea, un fin de-al
mamei ne-a bătut în geam şi a chemat-o pe mama afară. Am
urmat-o şi eu. Nea Ştefănică strecurase 4 saci de grâu din
recolta nostră la finul ce treierase înainte şi-l rugase să ni-l
aducă fără să fie văzut. I-am dus prin spatele grădinii la vecina
noastră, ţaţa Ioana a lui Pisică. Femeia n-a ezitat să-i ascundă în
propria magazie, ca să avem ce măcina noi. Mi-aminteam cum
arătau hambarele noastre acum 2-3- ani înainte şi ce se
întâmpla acum. Ne dăduse voie să luăm goazele, adică resturile
de gunoaie, neghină şi boabe de grâu pe care le selecta batoza.
Cu ele hrănea mama păsările acum. A mai vândut din vinul pe
care-l mai aveam, nişte butoaie din stejar şi vreo 20 de oi şi a
plătit ce era restanţă. A venit unchiul Ivan la noi, fratele
mijlociu al tatei şi a sfătuit-o să nu mai vândă din bunurile
gospodăriei, ci mai bine să le ascundă pe la rude, vecini sau
prieteni, până va veni tata. M-am bucurat că am fost primit la
şcoală de colegi ca şi când nu se întâmplase nimic. Copiii vor
36
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
rămâne mereu cu suflet curat ca îngerii. Cu Toader, colegul
meu de bancă, ne împărţeam mai departe, în recreaţie,
pacheţelele date de mamele noastre. La şcoală, uitam, deseori,
că nu mai am pe tata acasă, că mama plânge în fiecare seară, că
fraţii mei vor fi daţi afară din facultate sau din învăţământ. Via
de la Bădila o aveam încă, ne-au luat-o în 1951; o păzea mai
departe moş Ioniţă, iar via de la sat era în paza mea.
Eram vecini în partea de miazăzi cu via lui nenea Iosif
Baciu, un ardelean de mare cararacter care trăieşte şi astăzi
fiind cel mai în vârstă om din sat, având 94 de ani. Cu doi
dintre feciorii lui nenea Iosif, cu Nicu şi cu Ionel eram vieri. M-
au ajutat să-mi fac cerdacul de paznic, mă luau la joacă, fie în
păduricea lui nenea Toader Ivanov, aflată peste drum de viile
noastre sau fugeam până la Izvorul lui Ciungu să luăm apă rece,
coceam ciuperci şi porumb pe jar, ba mai “luam“ fără să ne
vadă nimeni câte unul, doi pepeni de la baba Natalia, furişându-
ne prin porumbul înalt şi agăţând curpenele cu pepeni cu tot cu
un cârlig lung să nu ne vadă moş Sofron, care avea în grijă şi
bostănăria vecinei sale.
După vreo opt luni de zile ne-a venit pe ascuns o veste
despre tata. Căpitanul avocat Prună scăpase din detenţie şi a
chemat-o pe mama la Tulcea să-i spună că tata trăieşte, deşi
este foarte slab, când îl ridicaseră avea 106 kg, şi se afla la
canal la Poarta Albă, din luna martie. Să avem răbdare şi să nu
spunem o vorbă nimănui că a luat legătura cu noi. Şi-a asumat
acest risc fiindcă, i-a mărturisit mamei, tata se purtase omeneşte
cu el, mai mult decât cu un frate, văzându-l slab şi bolnav.
Iarna îi împrumuta scurta îmblănită, iar când avea crize de
depresie, de deznădejde totală, ce degenerau deseori în bocete,
tata îl încuraja, îi dădea credinţa că vor scăpa din acel infern.
Mama n-a mărturisit nimănui ce aflase. Mai târziu, după ce tata
a scăpat din iad, ne-a spus de ce fusese la Tulcea.
37
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Pe la mijlocul lui iulie, au venit acasă şi fraţii mei mai
mari. Şi-au luat pe umeri greutăţile pe care până atunci le
purtasem doar mama şi eu. Fratele cel mijlociu, Niculiţă, aşa îi
spuneam toţi, deşi îl chema Nicolae, era un foarte bun
gospodar. Se pricepea la toate şi le făcea temeinic. A ţinut de
fapt locul tatei toată vara. Eu şi fratele cel mare, Ionel, eram
ajutoarele lui, ajutaţi şi de doi veri de-ai noştri la cositul fânului
şi al lucernei, la culesul celor două vii. O parte din vin cu
butoaie cu tot l-au dus la o soră de-a tatei. Prevăzuseră că vor
veni din nou să ia cotele, impozitele, vor pune sechestru pe ce
găseau şi-am fi rămas fără nimic. Într-o seară am fost anunţaţi
direct de un prieten de-al tatei să ascundem cazanul de ţuică ce
se afla în curtea casei din deal, în paza lui moş Ioniţă. Fraţii
mei, ajutaţi de unchiul Ivan, au scos noaptea cazanul de aramă
de 400 de l şi răcitorul şi le-au coborât cu nişte frânghii în
fântâna părăsită din livadă, peste care au aruncat grămezi de
crengi uscate. Unul din fraţii mei a anunţat a doua zi la Sfatul
popular că ni s-a furat cazanul de ţuică. Au venit trepăduşii
comunali şi-au răscolit magaziile, hambarul, podul, dar n-au
găsit nimic. Mai târziu peste vreo patru ani, când sărăcia
năpădise gospodăria noastră, tata, aflat la mare strâmtoare
financiară, a vândut pe ascuns cazanul de ţuică unei gospodării
colective dintr-un sat mai depărtat al judeţului.
Mi-aduc aminte că era spre sfârşitul verii, eram în
vacanţă încă, şi ne descărcaseră cei de la CAP în obor şi doi
porci mari, pe care ai mei i-au tăiat, mama a conservat carnea
prăjită în untură, iar oasele le ţinea în saramură în nişte oale
adânci de lut ca să avem provizii mai multă vreme.
Luase sfârşit vara şi fraţii mei a trebuit să plece. Am
rămas din nou, cu mama şi cu Maria. Despre tata nu mai ştiam
nimic. Săptămânal veneau cei conduşi de instructorii de partid,
să ia “birul”, adică cotele... De unde era să dea biata mamă:
38
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
cotă de ceapă, de lapte, de fân, de floarea-soarelui, nu doar de
grâu şi de porumb. La impozitele neplătite la timp creşteau
dobânzile, dublându-le.
În acele zile am trăit spaima că timpul încremenise în
rău, preluând neantul. Noi necazuri în fiecare săptămână se
stivuiau peste cele vechi... Viaţa trece... Dar oare istoria se mai
poate îndrepta?
Şi bunul Dumnezeu mi-a trimis un semn...
Era într-o seară de sfârşit de septembrie, se întunecase
deja, mama mă trimisese să văd dacă sunt încuiate uşile de la
magazie, de la hambar, de la beci şi să-l dezleg pe Ursu, care,
în timpul zilei stătea legat, după ce muşcase un agent fiscal ce
intrase în curte, fără să strige, fără să bată în poartă, ca şi când
n-ar mai fi existat stăpâni. Întorcându-mă din curte, lângă
cuptorul şi plita de sub salcâmi, am auzit plânsul încet al mamei
ce părea agăţată de gâtul unei umbre de om. M-am speriat şi am
alergat cu Ursu lângă mine, să văd ce se întâmplă. Ajuns
înaintea mea, câinele lătra şi se gudura, sărea în sus de bucurie.
Îl recunoscuse pe tata. Venise acasă tata! Venise tot pe
întuneric, aşa cum îl ridicaseră. Nu îndrăzneam să mă apropii
de el. Mi se părea un străin...
Slab, schimbat, îmbătrânit, se uita lung la mine
aşteptând probabil să-i sar în braţe...iar eu încremenisem
locului! A venit încet, încet spre mine şi m-a înşfăcat în braţe
fără să spună o vorbă.
Îi simţeam tremurul bărbiei aspre, udate de lacrimi...
Am intrat în casă, iar tata după ce a privit odaia mare, s-a aşezat
în pat şi a scos primele vorbe: “Să nu mă întrebaţi încă unde
am fost şi cum a fost acolo... Nu pot să retrăiesc coşmaruri.
Vreau să le uit măcar pentru o vreme!”
În noaptea aceea, dormeam într-o odaie alăturată de cea
a părinţilor, n-am putut închide ochii. Mi-era frică... Ce-i
39
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
făcuseră tatei?! Ce se întâmplase cu el de se schimbase atât de
mult?! Înainte de a se culca, mama îi aşezase masa să mânânce
ceva. S-a aşezat pe scaun privind în gol, nu scotea o vorbă, ca şi
când cineva ar fi stat la pândă în întunericul de afară... Au
trecut câteva săpătămâni sau poate luni de zile ca să-i mai
vedem un zâmbet pe buze.
De-acolo, de unde venea, înţelesesem, ştia ce ne
aşteaptă, ştia că nu-şi mai poate salva gospodăria, nu numai el,
ci şi semenii lui din sat. Cred că se gândea şi la faptul că mai
are un fecior mai mic încă, pe care numai Dumnezeu ştie cum o
să-l ajute să răzbată la şcoli, mai departe. Deseori ridurile
frunţii lui nu mai dispăreau, era măcinat de necazuri, la care el,
tata, nu mai găsea acum soluţii...
Tata înţelesese care era politica dictaturii comuniste în
perioada 1949-1959 faţă de gospodăria ţărănească: deter-
minarea prin impozite şi cote cât mai mari de renunţare la
dreptul de proprietate asupra pământului, vitelor, atelajelor de
către ţărănii-gospodari şi intrarea lor forţată în colhozuri numite
“gospodării colective”. Vedea că lucrăm din greu, degeaba,
pământul întrucât toate roadele erau luate de stat, drept cote
obligatorii, impozitele nu mai puteau fi plătite, dobânzile
creşteau, bunurile din ogradă erau puse sub sechestru şi multe
dintre ele înstrăinate, luate cu japca. Aşa mi-am explicat mai
târziu faptul că tata a acceptat şi a vândut din pământ la preţ
mult sub valoarea adevărată a acestuia. Şi a făcut-o ca să ne
asigure cele necesare traiului zilnic.
N-am să pot uita vreodată o zi de început de septembrie
1951, când în curte au năvălit vreo 12 oameni, conduşi de
preşedintele sfatului popular, om străin de sat, de instructorul
de partid, un muncitor de prin Galaţi, de agenţii fiscali ai
comunei, dar şi de câţiva indivizi din sat pe care-i cunoştea prea
bine toată lumea pentru că nu se omorâseră nicicând cu munca,
40
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
îşi petreceau zilele prin cărciumi... Un hăţiş de ciudăţenii... Să
te miri, să te tot miri... sau să te indignezi? Ei erau oare cei
chemaţi să dea lecţii de cinste, de morală, de respectarea legii
(şi ea strâmbă)?! Au cerut să fie descuiate magaziile, hambarul,
beciul, podurile de la cele două corpuri ale casei. Au cotrobăit
peste tot. Pe chipuri li se citea bucuria diabolică că mai găsiseră
o baniţă de fasole, un sac de cartofi, un sac cu mălai, o căldare
de ceapă, nişte damigene cu vin... toate erau luate şi duse în
cele două căruţe trase în curte.
Ce intuiţie avusese bietul tata! Cu vreo trei săptămâni
înainte, săpase pe ascuns o groapă dreptunghiulară, adâncă de
vreo 2,5 m, în grădina din spatele oborului de vite, unde aveam
o mică livadă de pruni, piersici şi meri. A acoperit-o cu dulapi
groşi de lemn, cu bucăţi de tablă, ca să nu plouă în ea. Deasupra
a pus pământ şi crengi uscate, lăsând doar un loc de coborâre
pe o scară ca într-un beci. Acolo au cărat şi au ascuns părinţii
mei roadele muncii necesare traiului: cartofi, făină, fasole, grâu,
porumb, legume, vin, ţuică, până şi oalele de untură sau
cavarma. Ne ascundeam merindele ca în Evul Mediu când
năvăleau hoardele străine ce jefuiau totul. Lucrurile din casă le-
am dus la două mătuşi să le păstreze.
Nu mai eram copil. Muriseră de doi ani în mine
inocenţa, zbrudălnicia, lipsa oricărei griji. Grav era, îmi dau
seama acum, că învăţasem să urăsc oamenii, să doresc
răzbunare.
Domnul învăţător Nicolae Tătăreanu venea des pe la noi
să stea de vorbă cu tata la un pahar de vin bun. Mi-aducea
mereu câte o carte şi îmi cerea să o citesc, să învăţ mereu mai
mult şi mai bine. Îl respectam mult, nicicând nu i-aş fi ieşit din
cuvânt.
Satul a început să fiarbă când la ordinul lui Vasile Vâlcu
al ţinutului, un duşman al ţăranilor, primul secretar de partid al
41
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
regiunii Dobrogea a dezlănţuit acţiunea de colectivizare.
Şuvoaiele vântului istoric podit cu moartea unei lumi,
năvăliseră peste sat. Câte 3-4 echipe de activişti umblau din
casă în casă, pentru ca mai ales ţăranii care aveau pământ, vite,
atelaje, adică gospodarii satului, să-şi semneze cererea de
renunţare nu doar la proprietate, ci la identitatea lor de ţăran.
Aproape toţi bărbaţii se ascunseseră fugind în pădure. Doi
unchi de-ai mei, nenea Pricop şi nenea Vasile, tatăl Domnicăi,
au stat 2-3- luni de zile, ca lotri în pădure, se sălbăticiseră.
Femeile nu voiau să semneze cererile fără consinţământul
capilor de familie. Cei care erau prinşi, erau bruscaţi, înţepaţi
pe la spate cu acul, înconjuraţi de 6-7 inşi, ce proferau vorbe
urâte. Erau lăsaţi să se gândească câte 6-7 ore pe scaun în faţa
cererii.
Toţi cei ce se împotriveau deveneau duşmani de clasă.
Iată că nu doar tata era duşman de clasă, fusese primul căruia i
se dăduse această sentinţă. Ceea ce mă mira era faptul că
această echipă de “poteraşi” n-a intrat şi în gospodăria tatei. El
era “chiabur” şi nu trebuia încă să intre în colectivă, pentru că
atunci nu-i mai puteau cere cotele şi impozitele cu care ne-au
sărăcit. Deşi luase fiinţă gospodăria colectivă “Unirea”, deşi din
ea făceau parte doar vreo douăzeci de familii care nu avuseseră
pământ sau vite, niciun gospodar nu voia să semneze cererea de
intrare în GAC, până când se va înscrie şi Grigore Calenic,
fraţii săi ca şi alţi oamnei înstăriţi din sat. Bieţii ţărani au fost
înşelaţi... Activiştii au acceptat să înfiinţeze a doua gospodărie
colectivă al cărei preşedinte a foat numit un gospodar, om
respectat în sat, Ion Baciu.
Dar aceasta a durat doar vreo 2 ani pentru că apoi au
unificat cele două GAC. Echipele de “lămuritori” n-au plecat
din Nifon câteva luni de zile. Aşteptaseră să vină iarna ca bieţii
oameni să nu mai aibă unde să se ascundă. Doar două familii de
42
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
ţărani n-au accepat în ruptul capului înscrierea în colectivă: Ion
Jochinev şi Ionel Chiţu, fiul lui Ilie Chiţu. Au fost pedepsiţi. Li
s-a luat pământul roditor pe care-l aveau la Nifon şi li s-a dat în
loc pământ tocmai la 10 km de sat, pe dealurile pietroase ale
Balabancei. De ce povestesc toate acestea?! Pentru că îi văd
parcă şi acum pe cei din jurul meu: părinţi, unchi, mătuşi,
vecini, consăteni speriaţi, umiliţi, fugăriţi pentru că Vasile
Vâlcu, primul secretar al regiunii, un tiran, voia să încheie cel
dintâi colectivizarea în Dobrogea. Şi s-a ţinut de cuvânt... Dar
cu câte suferinţe şi mai ales cu hâituri ale bietului ţăran ce-şi
iubea pământul ca pe o parte a fiinţei sale. Este dureros că
generaţii de tineri de ieri şi de astăzi nu ştiu aceste adevăruri.
Colectivizarea forţată a făcut să răbufnească doar peste
câţiva ani mânia robilor pământului, care înfruntînd tancurile
conduse pe atunci de generalul Nicolae Ceauşescu, au tras
clopotele bisericilor, au ieşit pe uliţe cu mic cu mare, femei,
bărbaţi, bătrâni, copii, şi la Niculiţel, şi la Valea Teilor, şi la
Văcăreni, au intrat în sediile colhozurilor şi au dat foc cererilor
pe care fuseseră forţaţi să le semneze. Mulţi au fost arestaţi şi
condamnaţi la ani mulţi de puşcărie. Unii au şi pierit acolo. Ca
fiu de ţăran nu pot, nu trebuie să uit acest tragic destin al
gospodăriei ţărăneşti...
Intrarea părinţilor în “colhoz” a survenit în 1958, când
eu terminasem de un an liceul. Nu mai aveau ce să ia din
bunurile fostului gospodar şi l-au chemat să-şi semneze cererea.
Durerea cea mai mare a tatei, a mamei şi a mea a fost nu că ne
luaseră pământul, atelajele (pluguri, boroane, semănătoarea,
machina, căruţa etc), ci devotatul armăsar Corbu, care ne slujise
cu credinţă peste 10 ani.
Dus în grajdurile CAP, dat în seama unui individ care
nu crescuse, nu îngrijise şi nu iubise animale mai ales cai,
bietul Corbu ce nu mai era tânăr, nu suferea să fie lovit cu
43
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
biciul. Când trecea pe la poarta noastră se oprea şi necheza.
Biciuit cu duşmănie de noul stăpân, Corbu lovea năpraznic cu
picioarele din spate în coşul căruţei. Dacă tata era în curte, îl
vedeam fugind spre una din magazii cu lacrimi în ochi, mama
plângea în bucătăria de vară, iar eu mă asundeam cu laşitate în
casă, fără să îndrăznesc să cer veneticului stăpân să nu mai
chinuie un animal care nu ştia ce este bătaia, şi care oprea
căruţa acolo unde ştia că intrase atâţia ani, unde fusese îngrijit.
Corbu trebuia să care laptele GAC-ului tocmai de la stâna
Oancei undeva pe dealurile împădurite dintre Nifon şi comuna
Cerna. Se ajungea acolo pe un drum de care, săpat adânc de
apele ploilor vreo 7 km, cu dealuri şi văi, de urcat şi coborât.
L-au omorât în bătaie şi acolo la stâna Oancei i-au
rămas osemintele. O altă lume se aşază pe rădăcinile bunicilor
şi părinţilor noştri. Timpul nu iartă niciodată pe nimeni şi nici
unde.
Între timp, părinţii vânduseră şi oile şi una din vacile de
lapte pentru că nu mai aveau nutreţ. Când am venit acasă, în
vară, tata îmbătrânise de tot deşi avea doar 58 de ani. Îşi
pierduse identitatea şi totodată cu ea fizionomia lui ce iradia
molipsitor sete de viaţă, încredere în puterea de a ajunge acolo
unde doreşte. Până nu trăieşti un fapt de viaţă nu-l poţi crede
verosimil întotdeauna... Copil mic fiind, am intrat în viaţă,
conştient de ceea ce văd şi aud, cu imaginea celor patru salcâmi
înfloriţi într-un sfârşit de mai 1944, în grădina de flori din faţa
casei.
Ei bine, tata neavând bani să cumpere lemne, nici cal şi
nici căruţă, a trebuit să taie cu mâinile lui bătrâne salcâmii din
curte unul câte unul pe rând... Îi găsise acolo tineri în 1923
când îşi construise casa şi îi ocrotise, ne ţinuseră umbră lângă
şopronul bucătăriei de vară. Ne desfătaseră privirea atâtea
primăveri cu florile lor, mă legănasem de crengi pe când eram
44
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
copil. Când l-am văzul pe tata cu toporul şi fierăstrăul cel mare,
căruia noi, nifonenii, îi ziceam beschie în mâini şi lângă el
stătea vecinul nostru, nenea Gheorghe zis Ciocan, am intuit că
bunul meu părinte n-a vrut să-mi ceară ajutorul... Am intrat în
casă. Mă simţeam legat prin fire nevăzute de bătrânii salcâmi.
Când am ieşit, mai târziu, cerul părea pustiu. Tata tăcea, privind
la salcâmul răpus. Nu întrăznesc să-i tulbur tăcerea. Îl simţeam
că suferă. „La ce s-o gândi?! “Ai tăiat mulţi copaci, în viaţa ta,
tată?” îl întreb rupând tăcerea rece ce coborâse asupra întregii
gospodării - “În pădure, dar în curte şi livadă doar pe cei
uscaţi. Însă întotdeauna în locul lor am şi sădit două livezi:
meri, peri, cireş, vişin, pruni, caişi şi mai ales opt nuci...” Se
auzi ca un ecou surd glasul tatei. Şi nucii care cresc aşa de greu
şi rodesc atât de târziu ni-i tăiaseră cei ce ne luaseră cu japca
casa din deal spre a o transforma într-o crescătorie de raţe fără
ca undeva în preajmă să existe un pârâu ori o sursă de apă. Aici
fântânile se săpau greu, izvoarele se întâlneau la peste 35-45 m
adâncime.
Din cei opt falnici nuci, ce aveau peste 35 de ani,
culegeam două căruţe de nuci ce umpleau podul casei. De
Crăciun şi de Anul Nou, colindătorii şi urătorii primeau în dar
nuci, mere, covrigi, colăcei. Acum locul lor era pustiu, îi
tăiaseră din duşmănie sau prostie, indivizi care nu sădiseră în
viaţa lor un pom.
Când salcâmii şi nucii falnici au dispărut, şi nu doar cei
din grădina noastră, devenind lemne de foc, adică cenuşă, am
simţit că a murit nu doar o parte din sufletul tatei, ci şi din al
meu şi mai ales din al satului meu.
Inteligenţa nativă a tatei, setea lui de viaţă, umorul său,
spre uimirea mea, au reînviat încet începând cu 1962 când am
recăpătat casa din deal, confiscată timp de 7 ani de gospodăria
colectivă. La 62 de ani, tata s-a apucat să planteze acolo unde
45
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
fuseseră nucii, viţă-de-vie nobilă, dar şi hibridă. Avea credinţă
că va apuca să culeagă şi rodul. Şi a făcut-o în 1965-1966-
1967. A curăţat merii domneşti, cireşii, perii, vişinii şi prunii
care mai rămăseseră în picioare. Împreună cu mama, careia nu-i
stăteau mâinile şi picioarele toată ziua, scoteau apa dintr-o
fântână adâncă şi-şi udau zarzavaturile, legumele din grădină,
dar şi florile din faţa casei. Îşi lucrau şi lotul dat de CAP (fostul
GAC se numea deja Cooperativa Agricolă de Producţie).
Creşteau păsări. Casa şi grădina redeveniseră o gospodărie
ţărănească.
Aveau deja doi nepoţi pe care atât de mult îi aşteptaseră.
Pe Valeria, căreia îi spuneau Valerica, fiica fratelui mijlociu,
Niculiţă, ca şi pe Doru, mai mic cu patru ani ca ea, fiul fratelui
cel mare, Ionel. Bunicii îi alintau şi răsfăţau cât se aflau la ei.
Valerica semăna când era de 6-11 ani cu Olguţa lui Ionel
Teodoreanu, prin curiozitate şi neastâmpăr. Iar năzdrăvanul şi
dolofanul de Doru cu Dănuţ, eroul aceluiaşi autor. Amândoi
când se întâlneau voiau să meargă cu bunicul în pădure. Şi o
făceau, căci tata îşi iubea nepoţii ca pe propriii copii. Le depăna
fel de fel de poveşti, multe născocite de inteligenţa lui nativă şi
imaginaţia sa bogată. Păcat că nu mai trăia moş Ioniţă să-i
poarte ca Moş Gheorghe pe fostele “domenii” ale bunicului lor.
Iar ei îl ascultau vrăjiţi cum o făcusem şi eu când mergeam cu
el după melci sau ciuperci. Nu se supăra niciodată, orice
ispravă i-ar fi făcut nepoţii.
Boala căpătată de tata mai demult, i-a curmat viaţa în
1967. Mama a mai trăit fără el şi fără rost, cum spunea, că şi-a
părăsit satul, încă 20 de ani.
Moartea tatei a făcut să se rupă şi o parte din rădăcinile
ce mă legau de satul pe care l-am iubit şi-l iubesc. Poposesc din
când în când la veri, nepoţi de veri, la mormintele părinţilor din
cimitirul satului. Oamenii mai în vârstă şi cei maturi mă cunosc
46
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

şi mă respectă, mulţi mi-au fost elevi... Tineri şi copii îi

întreabă pe părinţi cine este omul al cărui nume îl poartă astăzi
şcoala din sat, iar eu trec cu emoţie şi nostalgie pe uliţa fostei
mele copilării....
CAPITOLUL III

Fiul de ţăran gospodar răzbate cu greu

la învăţătură în anii “obsedantului deceniu”
(1950-1960)

Am fost martor, dar şi “actor” al unui timp dramatic mai

ales pentru cei care vin, eu şi generaţia mea, cu rădăcini în satul
românesc. Sunt obligat să depun mărturie, chiar dacă aceste
rânduri vor fi citite doar de câţiva din generaţiile ce vin. Nu am
dreptul să uit şi să tac, dar nu-mi voi permite nici luxul să fac
digresiuni fanteziste sau să cobor în zonele obscure doar ale
proprie-mi conştiinţe. Am precizat de la început că nu mi-am
propus să scriu un jurnal intim, ci să evoc secvenţe de viaţă
trăite, să depun mărturie şi pe cât este posibil, să reflectez,
acum la anii maturităţii depline, aproape de cei ai senectuţii,
asupra lor. Poate o fac pentru propriile-mi fiice, Delicia şi
Diana, nepoate de ţăran ele însele, pentru că n-au avut cum să
cunoască universul rădăcinilor paterne.
Terminând clasa a IV-a în satul Nifon (1951), tata,
Grigore Calenic, a hotărât să mă dea mai departe la şcoală să
fac ciclul gimnazial într-o comună, Horia, aflată la 17 km. Nu
mai eram copil din 1948-1949, ştiam că nu are bani cu care să
plătească internatul. Îl vedeam pe tata îngrijorat. Deşi
terminasem clasa a patra ca premiant, bursă nu mi se dădea
47 48
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
pentru că eram fecior de „chiabur”, duşman al clasei
muncitoare.
Timp de trei ani de zile, părinţii şi-au rupt de la gură,
plătindu-mi cazarea şi masa cu produse: cartofi şi fasole, sau
porumb pentru porcii pe care-i avea internatul în gospodăria
anexă. Ştiam că nu puteau plăti impozitele foarte mari, că în
niciun an nu li se lăsa aproape nimic din recoltă şi că în orice zi
tata putea fi din nou închis pentru sabotaj.
Am avut, totuşi, o stea norocoasă. În clasa a V-a la
gimnazul din comuna Horia, l-am avut ca profesor de limba şi
literatura română pe fostul meu învăţător, Nicolae Tătăreanu,
detaşat de la şcoala primară Nifon, fiindcă nu exista profesor
calificat pentru această specialitate. Domnia sa mi-a fost doi ani
diriginte. Domnul meu învăţător era însă un intelectual cu o
cultură solidă, rod al pasiunii pentru studiu, pentru lectură, avea
vocaţia catedrei, avea prestanţă şi, mai ales, ştia să impună
respect. Lui îi datorez, cel puţin pentru început, clasa a V-a,
acceptarea de către directorul şcolii, învăţătorul Dumitru Vâlcu,
un dascăl de mare exigenţă, bun gospodar, să-mi poată plăti
părinţii internatul cu produse agricole.
La matematică, începând cu clasa a VI-a, a intrat în sala
de clasă un tânăr înalt, brunet, cu priviri vultureşti. Era Aurel
Vlad, avea 23 de ani, fusese student la Facultatea de
Matematică din Bucureşti şi exmatriculat în anul III pentru
origine socială periculoasă, fiu de chiabur. Era îndrăgostit de
matematică, copil fiind chiar nu puteai să nu observi pasiunea,
dăruirea, înţelegerea, imaginaţia lui bogată, inteligenţa cu care
reuşea să transforme abstractele probleme şi teoreme
matematice, în urcuşuri, nu uşoare, dar fascinante după ce
ajungeai sus, adică la rezultate... Şi aveam atunci în faţa ochilor
minţii poteca aleasă, ca cea mai bună din mai multele posibile
cărora le-am fi putut porni urcuşul. Locuia şi domnia sa într-o
49
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
cămăruţă la internat. Eram 25 de băieţi interni şi 32 de fete. Ne
făceam lecţiile în două săli de clasă seara, la lumina a patru
lămpi de petrol. Din două în două zile, domnul profesor Aurel
Vald venea seara să lucreze cu noi de plăcere 2-3 ore, şi poate
şi să-şi demonstreze lui însuşi că matematica nu este o ştiinţă
de care elevii trebuie neapărat să se teamă, să fugă de ea. Şi pe
mulţi dintre noi ne-a cucerit.
Domnul învăţător Dumitru Vâlcu, directorul şcolii, era
preocupat permanent de ordinea şi disciplina din şcoală şi din
internat. Îşi începea programul la 6 dimineaţa când noi, internii,
aveam deşteptarea şi se încheia la ora 22, când aveam stingerea.
Este adevărat că nu avea familie, aceasta era doar şcoala.
În cei trei ani de gimnaziu s-au perindat în clasele
noastre şi alţi dascăli la atâtea discipline de învăţământ. De ce
oare doar ei trei mi-au rămas mie în memorie? Iar respectul faţă
de domniile lor a crescut când eu însumi am ajuns profesor şi
am înţeles câtă dărnicie, pasiune, jertfă chiar implică profesia
de educator pentru cel care şi-o alege ca pe o chemare, ca pe o
vocaţie.
Se făcea şi carte în “obsedantul deceniu”, acolo unde
existau Apostoli ca cei pe care i-am evocat.
Se făceau însă şi mari nedreptăţi. Copilul suferă mai
mult decât omul matur atunci când simte că i se face o
nedreptate, nu poate să se detaşeze, să nu fie profund afectat
când este desconsiderat, când nu înşelege de ce să fii obligat să
accepţi că albul este negru şi invers.
În fiecare clasă gimnazială (V-VII), aveam la finele
anului şcolar media generală cea mai mare, dar nu aveam
dreptul să iau premiul I. Trebuia să i se atribuie unui fiu de
“colectivist”, eu nu aveam dreptul să fiu nici pionier odată cu
ceilalţi colegi. La fel, n-am fost primit în UTM (Uniunea
Tineretului Muncitor), ba mai mult, tovarăşul instructor raional
50
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Boşcu, le vorbea colegilor mei utecişti în şedinţe, mulţi dintre
aceştia fiind prieteni, cât de periculos sunt, ca un pui de
“viperă” care oricând poate să atace. Mă dureau cumplit aceste
destăinuiri pe care mi le făcea prietenul şi colegul meu de
cameră la internat, Iluţă din Floreşti, rugându-mă să nu spun
nimănui această mărturisire, că li se cerea să mă izoleze, să mă
facă să părăsesc şcoala.
Bunul meu profesor de limbă şi literatură română,
domnul Nicolae Tătăreanu, care-mi era şi diriginte, mă chema
înaite de serbarea de sfârşit de an ce avea loc în curtea şcolii şi
mă avertiza că, de fapt, “coroniţa” trebuia să fie a mea, dar... să
nu uit însă că mă chema Cezar, că trebuia să lupt şi asta o pot
face învăţând cât mai mult şi mai bine. Nu se poate să nu vină
şi clipa adevărului! (aceasta mi-o spunea la absolvirea
gimnaziului când noi, “internii”, ne-am sculat de dimineaţă tare
şi am plecat pe câmp, de unde am cules doi snopi de flori de
mac, atunci în floare pe care i-am dăruit fostului nostru
diriginte).
La terminatrea gimnaziului, în 1954, fratele meu
mijlociu, Niculiţă, s-a dus la Tulcea să mă înscrie la Liceul de
Băieţi, astăzi Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”. Secretariatul a
respins dosarul fiindcă la starea socială a părinţilor mei apărea
“chiaburi”. A venit acasă necăjit şi i-a spus doar tatei că nu pot
urma liceul, nu am dreptul să mă prezint la concurs. Tata însă,
bunul meu părinte, care înţelegea că pătimesc din cauza lui, nu
s-a dat bătut. Îl cunoştea, era chiar prieten bun cu învăţătorul
Marin Ghirindac, ce funcţionase ani de zile ca dascăl la Şcoala
din satul Balabancea tot de pe valea Teliţei ca şi Nifonul meu.
Venise deseori la noi în casă împreună cu naşii mei de botez,
Lazăr, şi ei învăţători. Tata mi-a povestit că domnul Ghirindac
îi pregătise pentru examen pe fraţii mei când dăduseră admitere
şi intraseră la Seminarul Teologic din Ismail, cu ani în urmă.
51
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Atunci, în 1954, domnul Marin Ghirindac era profesor de limbă
română la Şcoala de Arte şi Meserii din Tulcea. Cunoscându-l
foarte bine pe directorul de la Liceul de Băieţi, inimosul dascăl
Ghirindac, ce n-avea copii, a mers împreună cu tata şi cu
dosarul ce cuprindea rezultatele mele şcolare din clasele I-VII
în audienţă la profesorul Nicolae Gâlcă.
Când a venit tata acasă de la Tulcea, mi-a spus că
trebuie să iau o notă foarte mare la examenul de admitere şi
doar aşa s-ar putea să fiu înscris la liceu. Nu ştiam ce să mai
repet la limba română şi la matematică în cele 10 zile. Am stat
în gazdă în timpul concursului la domnul şi doamna Ghirindac,
pe str. Bucovinei, nr. 35. S-au purtat cu mine, copil de ţăran, pe
care oraşul Tulcea îl speriase, îl intimidase de cum intrase în el,
ca şi când aş fi fost fiul lor. Mi-au dat curaj şi încredere. Cu o zi
înainte de marea confruntare, buna mea gazdă m-a însoţit până
în faţa clădirii liceului, ca să ştiu unde să mă prezint la concurs.
Nu mai fusesem la Tulcea decât o singură dată, doar în piaţă, ca
să vindem cu tata o căruţă de cartofi să facă ai mei rost de ceva
bani. Ne sculaserăm pe la miezul nopţii şi prin pădurea ce
ducea la Mănăstirea Cocoş, apoi prin Niculiţel, în căruţa trasă
vajnic de bunul armăsar Corbu, am ajuns dimineaţa la Câşla,
unde tata a hrănit şi adăpat calul, l-a lăsat să se odihnească vreo
două ceasuri şi dimineaţa am făcut cunoştinţă cu hanul lui
nenea Grigore Puşcaşu, unde trăgea tatăl meu căruţa când
venea la Tulcea. Era chiar lângă piaţă...
M-am lăsat furat de amintiri cum am cunoscut prima
oară oraşul Tulcea pe care mai târziu l-am slujit ca profesor
peste 37 de ani.
Acum însă, după 3 ani, venisem să-mi încerc norocul la
liceu. Cu călimara într-o mână şi cu tocul de lemn în cealaltă,
am intrat strivit aproape de impunătoarea clădire a liceului.
Curtea era plină de băieţi gălăgioşi, erau tulceni, însoţiţi de
52
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
părinţi. Erau două probe, la limba română şi la matematică. Ştiu
un singur lucru, că atunci când pe tablă au fost scrise
subiectele, n-am mai fost ţărănuşul complexat ce se retrăsese
într-un colţ al uriaşei clădiri a liceului, aşa cum îmi părea
atunci. Tocul aluneca cu peniţa zburătoare parcă de la sine pe
coala albă, fără nicio şovăire. Ceea ce lucrasem noi la Şcoala
din comuna Horia cu domnii profesori Nicolae Tătăreanu şi
Aurel Vlad fusese, deseori, mai dificil.
La proba de matematică, ce includea şi o problemă de
algebră cu o ecuaţie de gradul doi cu două necunoscute, băiatul
ce stătea în faţa mea, blond, înalt, cu ochi albaştri, şcolit la
liceul gazdă, în gimnaziu, mi-a cerut o fiţuică cu ecuaţia
problemei, observând că eu terminasem şi îmi reciteam
lucrarea. Nu ne cunoşteam. Mi-a fost jenă să nu-l ajut.
Tremurând de frică să nu fiu prins, i-am dat soluţia...
Când s-au afişat rezulatele, am stat undeva mai departe,
în mijlocul curţii şi m-am dus printre ultimii să le citesc pentru
că mi-era frică de nedreptate. Am holbat ochii, pentru că citind
lista nu mă găseam, nici admis, nici respins. Tremurând de
spaima eşecului pe care ştiam că nu-l merit, am luat lista de la
început. Şi marea mea bucurie din ultimii cinci ani, am trăit-o
când m-am văzut primul pe listă cu cea mai mare medie.
Regretatul profesor Nicolae Gâlcă îi spusese tatălui
meu că îşi va asuma riscul de a mă înscrie numai dacă reuşesc
printre primii zece elevi. Astrele mi-au fost favorabile... Aşa
am fost înscris elev al Liceului de Băieţi în toamna anului 1954.
N-am regretat că mi-am asumat riscul de a da o fiţuică
la proba de matematică colegului din faţă, deşi eram la un
concurs de admitere. În timpul liceului, am devenit prieteni. Era
inteligent, provenea dintr-o familie de intelectuali ce avea o
bibliotecă în casă de mai multe generaţii. A făcut mai târziu
Politehnica şi a ajuns conferenţiar universitar. Eduard nu şi-a
53
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
uitat prietenul, pe Cezar, rămas dascăl de literatura română în
Tulcea. Se bucura să mă întâlnească ori de câte ori revenea în
urbea natală. M-a îndurerat faptul că numai la 52 de ani o boală
necruţătoare i-a curmat viaţa şi cariera universitară.
În cel mai vitreg deceniu al epocii comuniste, după aşa-
zisa reformă a învăţământului românesc din 1948 ce copiase
modelul sovietic, Liceul “Principele Carol” a devenit, de fapt, o
şcoală medie de 10 ani, în care se foloseau manuale traduse din
limba rusă la disciplinele ştiinţifice, fără manuale la literatura
română şi la istorie. Am avut însă şansa, eu şi colegii mei, să
beneficiem de o echipă profesorală de aur, pregătită în perioada
interbelică şi care-şi făcea datoria cu pasiune şi pricepere,
neţinând seama, de multe ori, de programele şi manualele
şcolare aprobate oficial. Ei, dascălii aceştia anonimi, au slujit
catedra în vremuri grele apăsate, mai ales, de proletcultismul
dictaturii comuniste, asumându-şi, de multe ori, riscuri mari.
Am obligaţia morală să evoc figurile măcar a câtorva
dintre ei, personalităţi proeminente ce şi-au lăsat amprenta
asupra multora dintre discipolii lor tulceni.
Profesorul Adam Răileanu (1894-1955), licenţiat în
matematică, cu studii universitare la Viena, a slujit şcoala
tulceană 26 de ani ca profesor şi ca director al Liceului
“Principele Carol”.
Pasiunea sa pentru geometrie ştia să o transmită
discipolilor săi, stimulându-le cu răbdare gândirea şi imaginaţia
creatoare. Rigoare ştiinţifică, claritate, fantezie - erau trăsături
definitorii pentru stilul său didactic. Căuta valorile autentice
între elevii săi şi le cultiva cu migală, hotărându-le de multe ori
cariera.
Ca director, s-a preocupat de buna organizare şi
desfăşurare a procesului de învăţământ, de calitatea lecţiilor
ţinute de profesorii liceului. A întreţinut şi îmbogăţit baza
54
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
materială a şcolii cu material didactic şi mijloace de
învăţământ.
A elaboart şi publicat lucrarea “Rezolvarea ciclografică
a problemei de atingere a lui Apoloniu”. A fost, de asemenea,
inspector şcolar.
Profesorul Niciolae Gâlcă (1904-1970), licenţiat în
drept, litere şi filosofie, îşi dă examenul de capacitate în
geografie-istorie. Din anul 1940, când a venit la Tulcea, şi până
în 1957 a slujit cu credinţă şi devotament Liceul “Principele
Carol”, i-a fost director 10 ani, în vremuri tulburi (1941-1949;
1955-1957). I-am fost elev în ultimii săi doi ani de directorat şi
de profesor la şcoala pe care o iubea şi din care a fost scos în
1957. El ne-a învăţat geografia astfel încât şi astăzi, după 44 de
ani, aş putea să răspund cu uşurinţă despre ţările, munţii, apele
şi oraşele lumii, le-aş putea fixa pe tablă contururile, trasându-
le coordonatele aşa cum o făceam la lecţiile domniei sale. Ca
director, era un desăvărşit organizator, ferm în decizii. Era
sever cu elevii, dar drept. Nu ierta uşor minciuna, perversitatea,
răutatea sau abaterile repetate. Când se supăra, arunca priviri
fulgerătoare pe sub ochelari şi apostrofa era: „Ştii, măi...”
urmată de o pauză în care ne lăsa să ne gândim ce pedeapsă ne
aşteaptă.
Era un exemplu viu de dascăl, de pedagog, de om de
caracter. Eu însumi, director al liceului timp de 19 ani, pe care
domnia sa îl condusese “cu o mână de fier într-o mănuşă de
catifea” îmi îndrept, adesea cu respect gândurile spre Omul
falnic ce a iubit şcoala ca pe propria-i familie. A ştiut să se
înconjoare de profesori străluciţi cu care meşteşugea, ca un
făurar, la opera sa: creşterea prestigiului liceului.
Vasile Crâlov, licenţiat în fizică-chimie, a fost profesor
al liceului între 1938-1959. Profesor de chimie, trecea modest,
aproape neobservat, pe holurile şcolii cu statura-i firavă. Intra
55
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
în clasă alunecând parcă dintr-o altă lume. Aducea cu el liniştea
şi încrederea. Îşi ţinea elegantele lecţii de chimie meşterind cu
mâinile sale de vrăjitor în eprubete lumea misterioasă a
reacţiilor. Ochii lui ardeau sfredelitori, sub sprâncenele-i negre,
zbârlite, ademenindu-ne spre universul tainic al cunoaşterii.
Rareori punea o notă mică, rareori avea elevi corigenţi, rareori
însă îndrăzneam să venim vreunul din noi cu lecţia neînvăţată.
Glumele şi ironiile cu care „dăruia” pe cel pe care îl prindea cu
lecţia nepregătită era cea mai mare pedeapsă şi un exemplu viu
pentru ceilalţi. Niciodată nu ridica tonul; întotdeauna rezolva
orice situaţie printr-un zâmbet discret sau cu o vorbă liniştită ce
pătrundea în intimitatea fiinţei noastre. Lecţia explicată era
clară şi cuprindea nu numai mintea, ci şi sufletul. Niciodată nu
ştiam când treceau minutele acesteia. Doar El, profesorul nostru
de chimie, ca un cronometru îşi încheia demonstraţia, îşi lua
catalogul şi părăsea clasa exact când clopoţelul suna de
recreaţie.
Profesoara Măndiţa Grigorescu, licenţiată a Facultăţii
de Litere din Iaşi în 1927, vine la Tulcea în 1928 la Liceul de
fete unde a fost şi directoare (1932-1934; 1945-1948).
Din 1948 şi până la pensionare, în 1958, a fost
profesoară de limba şi literatura română la fostul liceu
“Principele Carol” devenit Liceul mixt Tulcea din 1948 şi apoi
Şcoala medie de 10 ani nr. 1 din 1953.
Doamna profesoară Măndiţa Grigorescu a beneficiat de
respectul şi admiraţia tuturor seriilor de elevi pe care i-a avut.
Ştia să ne dezvolte gustul pentru frumuseţea limbii şi a
literaturii române şi aceasta într-o vreme când marii noştri
scriitori: Eminescu, Blaga, Goga, Bacovia, Rebreanu fuseseră
alungaţi din programa şcolară. Domnia sa ne-a pus cartea de
literatură în mână şi ne-a ajutat să facem o interesantă excursie
în lumea operelor literare create de marii noştri clasici şi de cei
56
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
ai literaturii universale. Şi a făcut aceasta înfruntând cu curaj
dogmele comuniste ce stăpâneau pe atunci programa de
literatură română, după care Eminescu, Blaga, Goga, Bacovia,
Arghezi n-ar fi trebuit să ajungă în clasă la noi. Doamnei
profesoare nu-i ajungeau niciodată minutele puţine ale orei spre
a dărui elevilor săi, arzând sufleteşte, valorile spirituale ale
neamului. Adevărata ei familie a fost şcoala. De câte ori nu
rămânea aici până seara târziu spre a pregăti cu noi, discipolii
ei, spectacole de teatru. Pe scena liceului se jucau piesele :
“Revizorul” lui Gogol, “O scrisoare pierdută” şi “Năpasta “ de
I. L. Caragiale, “Înşiră-te mărgărite” de V. Eftimiu , “Omul
care a văzut moartea “ de V. Eftimiu ş.a. Actul de cultură al
profesoarei se desfăşura dincolo de hotarele clasei şi ale lecţiei.
Profesorul Olimpiu Bonjug, absolvent al Şcolii
Superioare de educaţie fizică, fiul învăţătorului dobrogean
Nichita Bonjug, a slujit Liceul teoretic de băieţi din Tulcea
începând cu anul 1946 şi până în 1968 când a devenit inspector
şcolar la Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea, şi mai apoi
director al Liceului nr. 2 Tulcea.
A fost un om de o aleasă ţinută intelectuală, născut să
fie dascăl. Fac această mărturisire în cunoştinţă de cauză,
fiindcă mi-a fost nu numai profesor, ci şi diriginte în anii de
liceu. Îi plăceau simplitatea în port, modestia, buna-cuviinţă,
munca şi aceste calităţi a stăruit mereu să le cultive la elevii săi,
să facă din ele temeiul lor de mai târziu. Excelent profesor de
educaţie fizică, meşterea armonie şi frumuseţe nu numai în
trupurile noastre, ci mai ales în spiritele noastre. Iubea mult
poezia şi muzica. Ne recita din Bacovia, Minulescu, Eminescu.
Abia mai târziu am realizat semnificaţia unui gest al
profesorului meu diriginte. Ca elev, am iubit teatrul, jucam în
diferite spectacole sau recitaluri de poezie. Înaintea unui
spectacol în care trebuia să recit nişte versuri de A. Toma,
57
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
dirigintele meu mi-a recitat, şoptit în culise “Lacustră” de G.
Bacovia spre a-mi da curaj, credeam atunci, în 1955... După
aceea, apropiindu-mi-l pe Bacovia, am înţeles că fusese o lecţie
despre adevărata poezie, despre adevăratele valori spirituale ce
fuseseră izgonite o vreme din lumea cărţilor de şcoală, dar nu şi
din sufletele dascălilor noştri.
A fost mereu interesat de dezvoltarea intelectuală şi
morală a elevilor săi şi nu doar de cea fizică. Scria poezie,
compunea bucăţi muzicate, cânta la chitară, avea simţul
umorului şi era tare îndrăgit şi respectat de elevii săi.
Profesoara Julieta Bonjug, fiică de învăţător tulcean,
licenţiată a Facultăţii de Filosofie, şi-a început cariera didactică
la Liceul de fete din Tulcea. Victimă a reformei din 1948, când
filosofia şi psihologia au fost alungate din planul de învăţământ
liceal, domnia sa a trebuit să predea alte discipline la cursul
gimnazial. A venit la Liceul Teoretic de băieţi când acesta
ajunsese Şcoala medie de 10 ani din Tulcea, în 1953.
Profesoarei Julieta Bonjug, întotdeauna noi toţi nu i-am
putut spune decât „doamna profesoară”, deşi apelativul impus
era cel de “tovarăşa”. Se impunea prin figura sa deosebită, prin
prestanţa şi eleganţa ţinutei. În lecţiile de psihologie ale
domniei sale, elevii învăţau să-şi preţuiască şi să-şi cultive
propriul spirit, să-şi clădească caractere curate. Se plimba cu
dezinvoltură prin literatură şi artă, de unde-şi alegea exemplele
cu care putea să deschidă spre noi ferestre abstracte ale
psihologiei. Ca directoare adjunctă a liceului, a luptat cu
întreaga-i fiinţă pentru a crea o atmosferă de respect şi
înţelegere, de preţuire a valorilor autentice. Întotdeauna au
definit-o modestia, dorinţa de a nu ieşi în prim-plan, chiar şi
atunci când pentru scurtă vreme a acceptat funcţia de inspector
şcolar şef la nivelul municipiului Tulcea (1968-1971). În acest
58
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
om, noi, elevii, am găsit modelul de conştiinciozitate, pasiune,
corectitudine, modestie, sete de cultură.
În răstimpul din 1948 şi până în 1958, când Şcoala
medie nr.1, redevine Liceul de cultură generală nr. 1, această
instituţie de învăţământ a avut şi alţi profesori valoroşi care au
dus mai departe perestigiul clădit de înaintaşi.
Foştii elevi îşi aduc aminte cu respect şi veneraţie de
profesorii: Elena Dumanschi (limba latină), Margareta Pan-
delea (limba franceză) Manea Marcovici (limba rusă), Elena
Simionescu (matematică), Ortansa Mucenica (limba română),
Virginia Mondescu (psihologie), Vasile Simionescu (mate-
matică), Dumitru Mondescu (fizică, autor de manuale, ulterior
conferenţiar universitar), Victoria Hariton (limba rusă), Lidia
Volcinschi (limba latină), Constantin Potolea (desen), Virginia
Grădinaru (istorie) ş.a.
Apariţia unei generaţii care şi-a făcut studiile liceale
într-o perioadă nefastă pentru cultura românească, când aşa-zisa
reformă a învăţământului din 1948, după model sovietic, aşa
cum am mai amintit, a schilodit, a desfiinţat de fapt liceul de
tradiţie al României interbelice, trecându-se la Şcoala medie de
10 ani cu programe şi manuale superficiale ridica întrebarea:
Ce va fi? Ei bine, în astfel de condiţii vitrege, la Şcoala medie
nr. 1 Tulcea, fostul liceu de băieţi, se făcea carte serioasă cu
dascălii pe care i-am evocat, pentru că ei aparţineau elitei
intelectuale interbelice. Iar eu, care trăiam mereu cu spaima că
oricând pot fi dat afară ca “pui de viperă”, “de duşman de
clasă”, am găsit în actul învăţării temeinice, după notiţe riguros
luate şi în lectura cărţilor din biblioteca doamnei profesoare
Grigorescu, forţa care-mi dădea credinţa că voi învinge... Ştiam
cu ce greutăţi mari se confruntă părinţii mei acasă, cu câte
eforturi reuşeau să reziste de azi pe mâine în fosta lor
gospodărie jefuită prin cote şi impozite mari, prin sechestre şi
59
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
confiscări abuzive ale bunurilor strânse prin munca lor de-o
viaţă.
N-am fost un “bucher” sau “tocilar”; moştenisem de la
tata setea de a pătrunde în adâncul întrebărilor şi de a nu fi
superficial. Am mai avut şansa ca în clasă şi la nivelul anilor de
studii să am colegi admirabili. Unul dintre ei, Stelian Băluţă,
fiu de ţăran ca şi mine, chiar dacă venea din orăşelul Isaccea,
mi-a devenit şi mi-a rămas un camarad şi, mai târziu, un prieten
adevărat. Inteligent, ambiţios, mereu în confruntare cu sine, cu
întrebările şi problemele vârstei adolescenţei, Stelian le trântea
vorba verde în faţă, fără menajamente, celor care-l supărau prin
minciună, prin şmecheriile aşa-zişilor “golănaşi” urbani. Am
jucat teatru împreună sub regia doamnei Grigorescu în două
spectacole: “Omul care a văzut moartea” de V. Eftimiu şi
“Pătru al Catrincii” după T. Arghezi. Era plin de talent şi la
desen. De câteva ori mi-a făcut planşele şi mie. A devenit un
remarcabil institutor şi apoi profesor de geografie. Întregesc
galeria colegilor cu numele şi chipurile unor prieteni la fel de
apropiaţi, deşi orăşeni sau fii de intelectuali care trăiau în alte
condiţii: Victor Baumann, riguros până la limita nevăzută a
lucrurilor, mereu loial celor apropiaţi lui; Eduard Berceanu,
Mihai Văcăreanu, Ştefan Banu, Pimen Grădinaru, fiul
profesoarei noastre de istorie, Cristian Drăgan “băşcăliosul”
clasei. Toţi s-au realizat în viaţă, trei dintre ei au trecut deja,
prea devreme, în lumea umbrelor.
Am terminat liceul ca premiant şi am bătut la porţile
Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Învăţasem zi şi noapte
pentru admitere ştiind prin ce oprelişti va trebui să trec cu
dosarul pentru înscriere. Trăiam doar în “obsedantul deceniu”
1950-1960 al secolului XX. Bietul tata a făcut rost printr-un
prieten de o adeverinţă falsă că e ţăran înscris în întovărăşirea
agricolă. M-am înscris, am dat examen la medicina din
60
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Bucureşti şi am reuşit al doilea pe listă. Bucuria am trăit-o şi eu
şi părinţii mei cu rezervă parcă, prevăzând că lichele se găsesc
pretutindeni gata să facă rău. O anonimă a ajuns mai târziu la
decanat şi am fost exmatriculat. Avusese loc revoluţia din
Ungaria 1956, se răzvrătiseră împotriva dictaturii comuniste
studenţii de la Cluj şi de la Timişoara. Aşa că duşmanii de clasă
trebuia exterminaţi. Am suferit cumplit... Am stat două zile şi o
noapte pe scările Ministerului Învăţământului pentru a cere o
audienţă la Athanasie Joja, pe atunci ministru. S-a îndurat şi m-
a primit. Mi-a cerut să-i spun pe scurt păsul. I l-am spus:
“Vreau să studiez şi mi se interzice acest drept câştigat cu notă
mare printr-un concurs de admitere dat la 6 materii”. Mi-a
răspuns sec: “Acestea sunt legile în Republica Populară
Română”... şi cerşita şi aşteptata mea audienţă a luat sfârşit.
Hotărâsem să dau admitere din nou în vară la Filologie, undeva
în Ardeal, spre a mi se pierde urma. Aveam doar 18 ani, însă nu
mai eram copil de la 8 ani, atunci când tata a fost arestat de
securitate, anchetat nopţi în şir, chinuit, umilit, dus la canal fără
să fie judecat, deşi nu avea nicio vină.
Istoria s-a repetat cu fiul său cel mai mic, adică cu mine.
În februarie 1959 m-au chemat într-o zi la Comisariatul Măcin
şi m-au luat în armată la muncă, adică începea surghiunul meu
de pe valea Călmăţuiului, în bălţile unui vechi braţ al Dunării.
Lăsat la vatră prin victoria generalului Iarnă asupra
generalului Dămăceanu, viitorul mi-era nesigur, confuz. Există
însă şi miracole, care pot împinge, schimba cursul nefericit al
soartei.
Verişoara mea Eugenia, studentă strălucită la
Arhitectura din Bucureşti, mi-a trimis o telegramă să merg în
Capitală. Îi murise mama, mătuşa mea, de mică şi crescuse doar
cu tatăl ei, unchiul Vasile, care ajunsese ofiţer politic, cu gradul
de general - locotenent. Îl ajutase enorm steaua norocoasă a
61
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
destinului său. Era locţiitor politic al Marinei militare române.
Ajuns la Bucureşti, Eugenia mi-a explicat că s-a aprobat o
sesiune suplimentară de admitere la Universitate, profilul
pedagogic şi că sunt 15 locuri la filologie. Să-mi fac uu dosar
de înscriere, dar să-mi adaug încă un nume prin adopţie de către
o familie la numele meu. M-a ajutat avocatul Prună din Tulcea
cu care tatăl meu zăcuse în beciurile securităţii. Ştiind cât ţine
Eugenia la mine, unchiul Vasile şi-a pus în joc funcţia şi rangul
său politic, a luat legătura cu decanatul şi m-a înscris la concurs
pentru cele 15 locuri de la filologie. Examenul se ţinea pe 21
decembrie. Aveam la dispoziţie două săptămâni şi jumătate să
pregătesc admiterea. Am făcut nopţile albe şi am luat concursul
cu notă mare. Nu ştia nimeni de acestă înscriere şi nici de
cursurile şi examenele pe care le urmam şi le dam. În anul III
am fost sfătuit să mă transfer la fără frecvenţă şi să absolv doi
ani într-un an. Am făcut-o impunându-mi un program auster de
studiu. Am încercat şi am reuşit să forţez viitorul să curgă mai
repede spre mine. Mi-era teamă că voi fi din nou exmatriculat.
A dat bunul Dumnezeu ca să pot răzbuna măcar o parte din
nedreptăţile care mi se făcuseră. Mi-am luat licenţa în filologie
cu notă mare. Tata a fost, după mulţi ani, fericit. Reuşise şi
Prâslea familiei să răzbată la învăţătură aşa cum visase el,
ţăranul gospodar pentru toţi feciorii lui.
62
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
CAPITOLUL IV
Surghiunit în Valea Călmăţuiului,
la Detaşamentul de muncă Giurgeni.
Armele ,,militare” de instrucţie:
cazmaua, târnăcopul, lopata şi roaba
Neamintirea striveşte văzduhul şi gândul !
Exmatriculat de la Facultatea de Medicină din Bucureşti
umblam ca o fiinţă hăituită care trăieşte spaima că timpul
încremenise preludând neantul. Noi necazuri se stivuiau peste
cele vechi. Credeam deja că speranţa a murit. N-am putut
suporta niciodată autoritatea tiranică a vremii pe care am
respins-o cu mânie în sine-mi şi uneori cu oroare, ca pe un act
de viol săvârşit asupra sufletului meu.
Fiindcă era în iarna lui 1958, n-aveam la ce să-mi ajut
părinţii în gospodărie şi pentru a-mi pierde urma, satul Nifon
aparţinea de raionul Măcin, mi-am încercat norocul de a fi
angajat ca suplinitor în învăţământ în raionul Tulcea, până-n
vară, când eram hotărât să dau din nou admitere la o facultate
din Ardeal. Am aflat că inspector şcolar-şef era tatăl unei
colege de liceu, mai mare decât mine, pe care o întâlnisem la
repetiţiile pentru spectacolele pe care le pregătea doamna
profesoară Grigorescu. Am îndrăznit s-o rog pe Veronica, aflată
în vacanţa de iarnă, ca studentă, să intervină pentru încadrarea
63
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
mea provizorie la o şcoală din orice sat al raionului Tulcea. Şi
tatăl colegei mele, inspectorul-şef, a fost generos. S-a informat
la liceu ce fel de elev am fost şi aflându-mi cartea de vizită de
la foşti profesori de-ai mei, m-a trimis la Şcoala elementară de
7 ani din comuna Mahmudia, unde trebuia să predau
matematică, întrucât profesorul, încadrat tot suplinitor, era în
concediu medical pentru câteva luni. A fost o primă, dar şi
decisivă experienţă, de a sluji catedra. Îmi propusesem să
strâng ceva bani, pentru vara ce urma să vină. Am întâlnit
acolo, la şcoala Mahmudia, câţiva dascăli minunaţi. N-o pot
uita pe profesoara Maria Lascu, o sufletistă ce ardea, se dăruia
cu toată fiinţa ei muncii pe care o desfăşura cu copiii, deşi nu
avea propriii copii, sau poate tocmai de aceea, directorul şcolii,
d-l Albineţ, un bărbat taciturn, dar ale cărui vorbe aveau miez,
m-a ajutat să-mi găsesc o gazdă, să cumpăr 3 trunchiuri
scorţuroase, verzi şi îngheţate de salcie din care în 5 zile cu
ferăstrăul, toporul şi ajutorul gazdei le-am tăiat şi mi-am
stivuit, sub un şopron, ceva lemne pentru godinul din camera
mobilată doar cu un pat, o masă şi un scaun , mare însă şi
luminoasă. Domnul Albinuţ a fost un alt dascăl pe care l-am
agreat. Primeam o leafă de mizerie. Aşa că mi-a spus să
mănânc la internatul şcolii şi să plătesc la sfârşitul lunii. Două
luni a durat începutul iniţierii mele în didactică la şcoala
Mahmudia. Seara citeam la lumina lămpii cu petrol până
noaptea târziu. Văzând că bătrânii la care locuiam erau generoşi
cu mine, dar nu mai aveau nici ei aproape nimic în gospodăria
altădată înstărită, am cumpărat un bidon de petrol să-mi ajungă
pentru nopţile mele albe şi pentru aprinsul îndărătnicilor sălcii.
O telegramă trimisă de tata şi primită de mine pe 1
martie 1959 seara, mă înştiinţa că trebuie să fiu prezent în
dimineaţa zilei de 2 martie la Comisariatul Măcin.
64
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Am plecat dimineaţă cu un camion de ocazie ce mergea
la Brăila. Mi-am pus în geamantănaşul de carton câteva lucruri
Bătrâna şi buna mea gazdă mi-a băgat, mai mult cu forţa un
pacheţel de mâncare.
Când am ajuns la Comisariatul din Măcin era după-
amiază .
Pe lângă zidurile igrasioase ale unei clădiri vechi,
stăteau jos, direct pe pământul rece şi umed, vreo 20 de tineri.
Unii moţăiau, alţi fumau cu încrâncenare. M-a luat în primire
un caporal care m-a dus în faţa Comisarului. Pe un ton răstit,
fără să ridice ochii de pe tabelul ce-l avea în faţă, mi-a cerut
ordinul de încorporare. Nu aveam la mine aşa ceva. Probabil
fusese trimis acasă la părinţii mei. Replica a fost o înjurătură
ameninţătoare ce-mi cerea ,,să-mi intre bine în cap că, de-acum
încolo nu voi mai rosti cuvîntul nu şi voi executa ordinul dat”.
Peste vreo două ceasuri ne-au urcat într-un camion
acoperit cu o prelată.În spate, pe o canapea de lemn, stăteau, ca
paznici, patru militari ce aveau arme adevărate. Am remarcat în
grupul din camion, aproape de mine, chipul blajin şi mohorât
al unui tânăr înalt, cu părul castaniu. Am făcut cunoştinţă şi am
aflat că este absolvent de seminar teologic, chemându-l Nicolae
Tulceanu. Celelalte chipuri îmi inspirau neîncredere, prin felul
în care te priveau, cum vorbeau, prin ţinută.
Bine hurducaţi în cuşca camionului, am trecut cu bacul
Dunărea la Smârdan şi am fost descărcaţi la gara de mărfuri
Brăila. Pe linia ferată erau două vagoane, fără scaune. Într-unul
erau deja alţi ,,condamnaţi” sosiţi înaintea noastră. Cred că
eram în total vreo 70. Se înserase când vagoanele au fost
ataşate garniturii unui marfar şi am plecat în necunoscut.
În lumina slabă a unui bec acoperit de o plasă de sârmă,
priveam la masa inertă şi eterogenă a celor 40 de inşi, unii erau
potopiţi de oboseală şi de somn, câţiva spărgeau seminţe şi
65
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
râdeau în hohote. Ne urcaseră ca pe nişte animale într-un
vagon vechi de marfă, fără să ni se spună unde mergem. Mă
obosea o întrebare , de ce oare niciunul dintre noi n-a protestat,
nu şi-a exprimat indignarea faţă de umilinţele la care eramm
supuşi?!! Şi eu acceptasem prin tăcere, să fiu înjurat de mamă
de Comisarul din Măcin. Eram laşi sau exista o frică colectivă
la români faţă de dictatura comunistă ce uza de metode
staliniste de a reduce la tăcere orice murmur, nu doar
vociferarea?
Pe pereţii metalici ai vagonului se auzeau loviturile
mărunte ale ploii ce începuse mai demult. Eram transportaţi ca
nişte deţinuţi, ca nişte infractori, cu pază armată să nu cumva
să evadeze vreul dintre noi. Gândurile mi-au fugit la istorisirile
tatei despre anii săi de armată... Ce mândru era de cei trei ani
(1921 -1924) petrecuţi sub arme, la artilerie în Chişinău. Se
realizeaze visul României Mari. Deşi copil de ţăran, cu 5 clase
elementare, primise gradul de sergent şi avea în seamă magazia
de alimente şi efecte militare a unităţii. I se recunoscuseră
inteligenţa, cinstea, spiritul gospodăresc, cumpătarea. Cu toate
că era doar la trei ani de la terminarea războiului, erau bine
echipaţi şi hrăniţi. Cu ce emoţie, după după ani de zile,
povestea despre vizita regelui Ferdinad I. la Regimentul lor!
Scârţâind din toate încheieturile, vagonul s-a oprit
brusc. S-au tras zăvoarele, s-au deschis uşile şi am primit ordin
să coborâm. În întuneric se zărea clădirea mică a staţiei ,,
Movila Miresei” Am fost adunaţi în coloană şi am pornit pe
jos, prin ploaie şi noroi, noaptea, spre unitate ... Câţiva dintre
noi fuseseră obligaţi să ducă în mână nişte felinare care să
lumineze calea . Ne aşteptaseră în mica gară vreo 12 soldaţi ce
sosiseră în două căruţe trase de cai. Am mers în neştire prin
ploaia devenită măzăriche, era abia noaptea de 2 spre 3 martie,
vreo 4-5 ore şi am ajuns în comuna Mihai Bravu, pe valea
66
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Călmăţuiului. Ne-a obligat să intrăm într-o clădire aflată în
construcţie, fără uşi, fără ferestre, având însă acoperiş. Eram
uzi până la piele. În încăperea destul de mare a viitorului
cămin cultural se aflau deja vreo 60 de viitori ,,soldaţi”. M-am
aşezat lângă Nicu Tuluceanu rezemat de un perete uscat,
trăgând sub mine nişte talaş din grămada aflată în apropiere.
Dimineaţa ploaia a stat.
Am fost scoşi pe maidanul de-alături şi ni s-a prezentat
comandantul Detaşamentului de muncă Giurgeni, căruia îi
aparţineam deja, colonelul Mărculescu. Înalt, spătos, brunet, cu
nişte ochi a căror privire te fulgera cu fiori de spaimă, cu o
voce puternică şi rece ne-a ţinut un discurs plin de ameninţări,
că va fi dur, că avem de lucru, ne-a ordonat să ne cazăm în sat,
în camere rechiziţionate de la bieţii ţărani. Eram împărţiţi în
grupe de câte 10 inşi, o grupă fiind încartiruită într-o cameră,
pe podelele căreia se găseau zece saltele şi zece pături.
După - amiază s-au constituit brigăzile, fiecare având
patru grupe şi secţiile cu câte patru brigăzi. Făceam parte din
secţia a IV-a, brigada a III-a, grupa a II –a.
Tot echipamentul: pufoaicele, centura de cânepă,
bocancii, căciula, lenjeria de corp erau vechi, probabil ce se
dăduse la ,,casare” în cadrul Ministerului Apărării. Am fost
dotaţi cu câte o gamelă, şi un bidon metalic, ruginite, cu smalţul
sărit şi cu câte o lingură. Trebuia să le purtăm la centură când
vom pleca la muncă. Aveam înaltă datorie patriotică noi, cei
peste 550 de... nu ştiu ce eram soldaţi sau condamnaţi, să
desecăm cu hârleţul, târnăcopul şi roaba Valea Călmăţuiului
să crească recolta patriei...
O săptămână a durat instrucţia de front condusă de
comandantul nostru, a celor de la secţia a IV-a, lt. major
Popescu. Nu întâlnisem până atunci atâta răutate şi ură
întruchipată într-un om. Cu o faţă mâncată de vărsat şi cu
67
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
veşnice umflături purulente, într-o permanentă stare de nervi,
arunca cu dărnicie injuriile în toate ocaziile, chiar şi când luam
masa cu gamelele pe genunchi. Ne ordona, la instrucţie, din
primele 2-3 zile, să ne adăpostim unde era noroiul mai mare,
sau locul plin de mărăcini de baltă. A doua zi trebuia să venim
cu pufoaicele curate ori noi n-aveam unde să ne spălăm, să ne
bărberim, dimineaţa sau seara... Aflasem că între cei 550 de
osândiţi vreo 350 eram fii de duşmani de clasă, restul suferiseră
condamnări pentru furturi sau acte de violenţă, iar alţii cred că-i
adusese soarta nemiloasa. Aveam presimţiri ciudate. Nu mai
puteam dormi, eram tot timpul frământat de gânduri negre. Nu
înţelegeam de ce trebuie să sufăr, să accept aceasta nedreptate,
nu aveam încă 19 ani.
Zilnic trebuia să-ţi faci norma: un şanţ cu adâncimi
variate, oricum în pantă pentru irigaţii, ceea ce înseamnă să
sapi, să lopătezi şi să cari cu roaba metri cubi de pământ clisos
de baltă, cu rizomii de papură şi stuf. Aveam palmele numai
răni. Cine nu-şi făcea norma rămânea până se lăsa întunericul.
Cuvântul preferat pe care îl arunca zilnic cu sadism şi plăcere
era ,,Bandiţilor, faceţi norma pentru că secţia mea trebuie să fie
fruntaşă!” .Am rămas încremenit când am auzit prima oară
jignirea.Am văzut negru înaintea ochilor, mă uitam la camarazii
mei de grupă şi de brigadă. Unii priveau în pământ, alţii îi
sorbeau cu plăcere limbajul crud şi umilitor. Într-o zi nu m-am
putut stăpâni, tocmai mâncam pe marginea şanţului şi l-am
întrebat de ce suntem numiţi ,,bandiţi”? Pentru câteva momente
a rămas şocat de îndrăzneala mea. Apoi s-a dezlănţuit. Voi face
două zile de arest în beciul din curtea unde se afla casa în care
funcţiona Comandamentul. N-a aşteptat să se încheie ziua de
lucru, i-a ordonat sergentului Lazăr, ce comanda brigada
noastră, să mă ducă imediat la arest. Citeam în privirea
sergentului dezacordul, revolta surdă, dar şi neputinţa.
68
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
De profesie sergentul era balerin la Teatrul din Galaţi.
Nu ştiu pentru ce ,,păcate” ajunsese în bălţile Calmăţuiului. Am
stat 1 zi jumătate şi o noapte singur într-o hrubă ce avea o gaură
drept fereastră de de aerisire la care puseseră nişte gratii. Îmi
luase cureaua şi şireturile. Mi se aducea o data în zi o bucată de
pâine şi un bidon de apă. Uşa beciului era încuiată cu lacăt.În
acele ceasuri de singurătate am înţeles şi am hotărât că trebuie
să rezist. În fond repetam la cotă mult, mult mai mică
suferinţele tatei. A stat fără a fi judecat şi condamnat pentru
vreo vină în beciurile securităţii suportând anchetele dure, a
fost dus la canal şi a îndurat teroarea şi ura celor ce voiau cu
orice preţ să-l distrugă fizic şi moral, să-l facă să dispară.
Timp de două luni n-am avut cum să facem baie. Mi-era
frică că ne vor umple păduchii şi râia. Abia la începutul lui mai
ne-am mutat într-o tabără de corturi, undeva în apropierea
comunei Ţibăneşti. Puteam face baie în canalele de desecare,
deoarece apa era acum mai caldă. În fiecare cort, pe saltele
comune, dormeau patru inşi. A început calvarul ţânţarilor, care
seara şi noaptea ne torturau.
Şi mâncarea pe care ne-o dădeau era un mijloc de
tortură. Se aducea pe câmp, adică în baltă, în butoaie mari
aşezate în două căruţe. Ne încolonam cu gamela în mână şi
aşteptam momentul în care bucătarul îţi răsturna un polonic sau
două de zeamă de arpacaş, iar felul doi, stând a doua oară la
coadă, după ce goleai gamela, era de obicei mazăre sau fasole
cu foarte multe gărgăriţe ce pluteau pe deasupra sosului. La
început nu puteam să înghit aşa ceva. Însă nu aveam altceva de
mâncare, chiar dacă aveai bani nu-i puteai folosi, cel mai
apropiat sat era la vreo 17 km. Dimineaţă o bucată de pâine
neagră şi o bucată de marmeladă din lădiţe, iar seara, cartofi
sau paste. Mulţi sufereau de foame fiindcă erau robuşti şi
învăţaţi să mănânce mult. Am dus-o mai bine vara când a
69
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
apărut porumbul. Îl fierbeam în căldările date pentru apă. Nu
departe se găsea un lan mare de porumb al IAS-ului Gropeni.
Din iulie şi până în septembrie am rărit serios ştiuleţii pe multe
rânduri.
Carne nu ni se dădea, de fapt, decât sub forma de
slănină ce plutea deasupra mâncării aduse în butoaie sau
ciolane de vită. Pâinea era adusă în două camioane, la 3-4 zile,
de la Hârşova. Nu conta că era neagră, dar se înăcrea şi
mucegăia. Nimeni nu protesta. Toţi acceptam condiţiile
inumane de viaţă, modul umilitor cu care eram trataţi de
ofiţeri... Mă gândeam câte astfel de detaşamente de muncă
există în Republica Populară Română, câtor tineri li se frânsese
zborul în viaţă, fiind obligaţi să se târască, să se lase
batjocoriţi?! Care era cauza acestei inerţii, amorţeli vecine cu
uciderea personalităţii individului? Se întâmpla oare numai cu
noi, românii? Ungurii se răzvrătiseră cu trei ani în urmă
aprinzând focul unei adevărate revoluţii?
Mai grav era faptul că o parte dintre cei 12 ofiţeri ce ne
comandau erau bărbaţi trecuţi de 50 de ani, făcuseră studiile
militare în perioada interbelică, erau ofiţeri de carieră şi acum
acceptaseră astfel de postură vânzându-se generalului
Dămăceanu care conducea noul departament înfiinţat privind
efectuarea serviciului militar în cadrul unor detaşamente de
muncă, având de fapt statutul unor lagăre.
Îmi făcusem un prieten, de origine din Galaţi, fiu de fost
mare negustor, burghez deci . Aşa se explica exmatricularea lui
Robert Weisman din facultatea de farmacie şi prezenţa sa în
detaşamentul de muncă Giurgeni. Robert venea dintr-o familie
aristocratică, cu o largă cultura umanistă. Se plimba dezinvolt
prin muzică, pictură, istorie, geografie, mitologie. Îl întreceam
doar în ceea ce priveşte literatură română şi universală. Se
vedea însă că mă înfruptasem cu lăcomie, în grabă, parcă
70
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
pentru a recupera absenţa unei tradiţii de educaţie culturală în
cadrul familiei. Făcuse şi un an de închisoare fiindcă încercase
să fugă din ţară în cala unui vapor străin ce-şi ridicase ancora
din Galaţi, dar fusese prins. Nu renunţase la gândul de a ajunge
în Occident. Nu s-a sfiit să- mi mărturisească că va încerca să
forţeze frontiera spre Iugoslavia folosindu-se de aurul şi
bijuteriile pe care familia sa reuşise să le ascundă, deşi li se
luaseră toate magazinele şi casele pe care le avuseseră în
Galaţi. La întrebările mele obositoare de ce nu facem nimic
niciunul pentru noi, Robert Weissmann îmi răspundea, în
dialogurile noastre tainice de fiecare duminică, ,,Timpul le
rezolvă pe toate”. El era mai mare decât noi, avea 23 de ani.
Acelaşi răspuns îl dau şi acum, la vârsta de 64 de ani;
Timpul nu rezolvă nimic, Când avem impresia că neliniştile,
dramele şi lanţul de încurcături au încetat, explicaţia nu trebuie
căutată în simpla trecere a vremii, ci în noi înşine. În lenea de a
mai opune rezistenţă nefirescului ce ne asaltează, timpul deţine
o virtute curativă în măsura în care îl asimilăm oboselii,
îmbătrânirii sufletului, conştiinţei, cugetului. Probabil loviţi o
dată de vreme, fiecare din cei 550 de tineri din Detaşamentul
de muncă Giurgeni nu mai încercau acum suferinţele de la
început, chiar dacă nefericirea, în sine, continua să existe, chiar
dacă nu dispăruseră cauzele începutului Răului. De vreme ce
ştiu că apa nu arde, că urâtul şi răul intră în viaţa noastră e
inutil să aşteptăm ca timpul să înfăptuiească ceea ce foarte bine
putem şi trebuie să facem noi. Aş fi vrut să nu fi fost obligat să
învăţ a urî oamenii. Îmi vine în minte dilema lui André Gide:
,,Între cei ce te urăsc pentru că te cunosc şi cei care te urăsc
pentru că nu te cunosc, pe cine să preferi?”. Oricum e de
preferat, o mărturisesc acum, să fii urât tu, de alţii, decât să-i
urăşti tu, pe alţii, căci dacă ura nu ucide, ucid în schimb
singurătatea şi tristeţea pe care aceasta le declanşează.
71
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Şi a venit toamna pe Valea Călmăţuiului, pe corturi se
aşternea în fiecare dimineaţă bruma. Noi continuam să găurim
pământul care fiind baltă sărăturată nu ar rodi niciodată oricâte
canale de irigaţie îl stăpâneau deja ca un păienjeniş malefic.
Natura îşi are istoria ei srăveche, legile ei tainice. Unde săpam
noi şanţuri trebuia lăsate neatinse bălţile cu peşte, şi cu stuf, şi
cu papură, şi cu sălcii... Erau acolo de veacuri într-un echilibru
dat de Dumnezeu. Ne îngheţau mâinile pe cozile de hârleţ sau
de lopată, mâncarea ajungea sloi în baltă, iar comandanţii
continuau să ne ţină în corturi, în bătaia vântului şi a ploii, cu
o singură pătură de învelit noaptea. Dormeam îmbrăcaţi în
pufoaice, dar ne era frig dimineaţă. Cât am fost în detaşamentul
de muncă, nu doar că nu am tras cu arma niciodată, dar n-am
văzut niciuna în mâinile noastre. Şi doar ne satisfăceam stagiul
militar...
Când nu s-a mai putut înfige hârleţul în pământul
îngheţat bocnă, adică pe 29 noiembrie, am fost adunaţi în
obişnuitul careu al secţiilor şi brigăzilor, iar comandantul,
Colonelul Mărculescu, ne-a anunţat lăsarea la vatră de a doua
zi. S-a întâmplat ceea ce aşteptam de multă vreme, o reacţie a
masei amorfe de bărbaţi în devenire. Ea a venit abia acum
exprimată în chiote, strigăte, fluierături, comandanţii nu mai
aveau nicio putere.
Numai că nu era o victorie a noastră împotriva răului, ci
a iernii care îşi anunţa venirea.
Nimeni nu s-a interesat cu ce vom pleca spre casele
noastre. Fiecare trebuia să se descurce de unul singur. A doua
zi pe 30 noiembrie, lua sfârşit surghinul meu pe Valea
Călmăţuiului.
72
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
CAPITOLUL V
Apostolatul.
Niciodată singur, totdeauna între colegi şi prieteni
E un adevăr arhicunoscut că pentru orice profesie
trebuie să existe o anumită înclinaţie, s-o poţi practica atingând
performanţa şi să te bucuri, să nu-ţi devină o povară care să te
gârbovească prea devreme, nu doar fizic, ci, mai ales,
sufleteşte. Cred însă că profesia de educator, de învăţător sau de
profesor impune şi altceva, mult mai profund şi mai tainic:
vocaţia, harul catedrei. Ele se întrupează în capacitatea de a iubi
şi a te dărui instruirii şi educării omului în devenire.
Apostolatul este tocmai iubirea şi credinţa puse în slujba a ceea
ce trebuie să facă omul mai frumos, mai bun, mai generos.
Am avut ca elev şi ca student asemenea modele de
dascăli-apostoli. Învăţătorul Nicolae Tătăreanu şi profesorii:
Julieta Bonjug, Nicolae Gâlcă, Mândiţa Grigorescu, Vasile
Cârlov, Olimpiu Bonjug, Zoe Dumitrescu -Buşulenga,
Alexandru Rosetti, G. Călinescu, Alexandru Piru, mi-au fost şi
rămân repere privind felul în care se oficiază lecţia la catedră,
relaţiile dascăl-învăţăcel şi, nu în ultimul rând, ţinuta
intelectuală şi morală.
Mi-am început cariera didactică propriu-zisă devenid
profesor de limba şi literatura română în şcoala la care
73
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
absolvisem clasele primare cu 12 ani în urmă. Trăiam sub
chinuitoarea întrebare: Cum voi reuşi să mă impun, să fiu
identificat şi respectat ca profesorul Cezar Calenic şi nu ca
feciorul cel mic al lui nenea Grigore Calenic. Dilematica
dorinţă să vrei să ieşi din umbra personalităţi părinţilor, să-ţi
construieşti propria personalitate, sub ochii comunităţii în care
te-ai născut şi-ai crescut! Au fost trei ani de activitate hrănite de
dragoste şi respect pentru copiii consătenilor mei, de dorinţa de
a fi asemănat cu fostul meu învăţător, Nicolae Tătăreanu. Eram
profesor, diriginte, bibliotecar, director de cămin cultural,
instructor artistic şi actor al echipei de teatru. Nifonul, datorită
unei echipe profesorale formate din 6 tineri inimoşi: Sârbu
Valeriu, Nicola Marcela, Iulian Bichea, Ana Velea, Eugenia
Chiţu şi subsemnatul conduşi de buna, înţelegătoarea şi
modesta învăţătoare Margareta Ariton, devenise un nume
despre care se vorbea în şcolile din raionul Măcin. Am apelat la
preşedintele şi magazinerul gospodăriei colective, ai căror copii
mi-erau elevi, să ne ajute să gospodărim şcoala şi au făcut-o: s-
au reparat acoperişul şi ferestrele, s-a văruit interiorul, s-a
vopsit mobilierul vechi, s-a reparat gardul, s-a început şi s-a
terminat într-o singură vară, 1963, înălţarea a încă două săli de
clasă şi a unei cancelarii.. Preşedintele Sfatului Popular
Hamcearca, Ştefan Burghelea, venit de la Luncaviţa, şi-a
exprimat deschis preţuirea pentru tot ceea ce făceam spre binele
comunităţii din Nifon şi a fost alături de noi sprijinindu-ne mai
ales în desfăşurarea activităţii formaţiilor artistice asigurându-
ne transportul în toate satele şi comunele din împrejurimi. Spre
a se mândri cu noi, ne-a dus şi la Luncaviţa, comuna lui de
obârşie, iar după spectacol ne-a oferit nouă, nifonenilor, peste
45 de actori amatori, o bogată masă pescărească. Era un om cu
mintea limpede, avea abilităţi de conducător, ştia să mobilizeze
comunităţile săteşti pe care le conducea în a-şi gospodări
74
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
aşezările, sprijinea financiar activitatea şcolii, a căminului
cultural, a bibliotecii săteşti. Respecta oamenii şcolii. Şi aceasta
era o mare calitate în acea vreme.
Să vii cu plăcere şi nerăbdare la şcoală spre a-ţi întâlni
discipolii în fiecare zi, să nu observi în nicio privire a celor ce
te înconjoară: colegi, elevi, părinţii acestora, consăteni, nicio
umbră de răutate, de ură, de egoism omenesc, ba dimpotrivă să
simţi respectul şi prietenia pe care ţi le oferă şi pe care le poţi
îmbrăţişa fără suspiciuni, înseamnă să trăieşti sentimentul
fericirii şi al bucuriei că ai un rost pe lume.
Venisem acasă, locuiam cu părinţii mei, în casa din deal
pe care o redobândiserăm de la gospodăria colectivă. Mama şi
tata, deşi aveau peste 60 de ani, refăcuseră o parte din raiul
copilăriei mele de până la 8 ani. Livada era curăţată, refăcută,
plină de roade, viţa-de-vie plantată de tata în locul vechilor nuci
tăiaţi de străinii ce stăpâniseră o vreme gospodăria, era şi ea pe
rod, în faţa casei, deşi mama era în vârstă, înfloreau daliile,
crâşmăresele, gura-leului şi crizantemele. Mai în spate, în
grădină, existau, din nou, răzoare de: ceapă, usturoi, castraveţi,
mărar, pătrunjel, mazăre, fasole. Roşiile legate de tata pe aracii
înalţi se pârguiau în soarele blând dintre pădurile Nifonului.
Sub părul bătrân, înalt şi umbros din faţa casei, tata aşezase
între flori, aproape de viţa-de-vie ce împodobea balconul, o
masă mare şi grea din lemn de stejar şi două laviţe masive,
unde mâncam din aprilie şi până în octombrie. Mama continua
să crească păsări nu aşa multe ca înainte, aşteptându-şi vara şi
ceilalţi copii şi, mai ales, nepoţii. Familia îşi trăia pentru a doua
oară bucuria unei vieţi din care dispăruseră teama, spaima că
mâine răul se va năpusti asupra noastră. Părinţii mei puteau
ţine, ceea ce agoniseau zilnic prin muncă, în magazie, în beci,
în argea, în pod sau în casă şi nu să le ascundă într-o groapă
75
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
săpată în fundul grădinii. Trăiam şi eu bucuria şi liniştea pe
care le citeam în ochii bătrânilor mei părinţi.
Mi-am învăţat elevii să umble înalt prin viaţă, chiar dacă
destinul ne obligă de multe ori să mergem de-a buşilea printre
rătăciri şi vreme. Vream cu tot dinadinsul ca în lecţiile mele
“ţărănuşii” din Nifon să înveţe să lase mintea să le umble. De
aceea, în fiecare seară, în dormitorul meu lampa se stingea după
miezul nopţii. Căutam cheia potrivită pentru fiecare lecţie de a
doua zi. Cum s-o proiectez, cum s-o organizez, cum să-i
angajez pe copii, cum să le căştig interesul şi atenţia ?! Erau
întrebările care m-au obsedat, de fapt, de-a lungul întregii
cariere de peste patru decenii.
Într-una din zilele lui mai am găsit-o pe doamna
învăţătoare Ariton , directoarea şcolii, foarte agitată, speriată.
Fusese anunţată de la comună că soseşte în inspecţie temutul,
reputatul inspector-şef al Secţiei de învăţământ a raionului
Măcin, prof. Ion Buzea. Am încercat s-o liniştesc, spunându-i
că nu are motive de nelinişte. În şcoală e ordine, se face carte,
copiii învaţă, dascălii îşi fac datoria, părinţii sunt mulţumiţi şi
ne ajută ori de câte ori avem nevoie. Mi-a replicat că nu ştiu cu
cine vom avea de-a face. Pe la miezul zilei, când o nebunie de
salcâmi înfloriţi în preajma şcolii îşi legăna mireasma
îmbătătoare de brazdă proaspătă despuiată soarelui, sosi la
şcoală şi domnul inspector-şef Ion Buzea. Nu prea înalt, cu o
privire semeaţă, cu mers seniorial, conştient parcă de propria-i
personalitate, se plimba dezinvolt prin spaţiul restrâns al şcolii.
A vrut să vadă biblioteca. I-am prezentat cărţile noi, câteva
sute, multe din “Biblioteca şcolarului “ şi “Biblioteca pentru
toţi” procurate cu bani oferiţi de părinţi prin gospodăria
colectivă, i-am pus în faţă fişele elevilor, numărul de cititori. A
remarcat colecţia “Revistei de pedagogie” care se vedea că este
folosită. Se uita prin fişele elevilor şi încrunta din sprâncenele
76
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
groase şi stufoase când întâlnea lângă numele lui: Ion Creangă,
M. Sadoveanu, Ioan Slavici, M. Eminescu şi pe cele ale lui:
Jules Verne, Karl May, Alphonse Daudet, Fenimore Cooper
ş.a.
A hotârât să mă asiste la două lecţii, una de lectură la
clasa a VII-a şi una de limba română la clasa a V-a . A început
cu mine inspecţia fiindcă eram de aceeaşi specialitate cu
domnia sa. Am intrat în sala de clasă ale cărei ferestre erau
pline cu ghivece de muşcate înflorite. În clasa a VII- a erau 23
de elevi.
Lucrasem cu ei aşa cum lucrase cu noi, la Horia,
dirigintele meu, Nicolae Tătăreanu. Ştiam că sunt buni. Am
desfăşurat o lecţie normală. I-am angajat cu întrebări care să le
stimuleze şi gândirea, şi imaginaţia, şi sensibilitatea. Le-am
cerut să nareze pe scurt, să extragă idei, să citească expresiv, să
folosească lectura suplimentară în nuanţarea răspunsurilor. Spre
sfârşitul orei, l-am observat pe inspectorul-şef că-mi face semn
să mă apropii de el. Mi-a cerut să-i las cinci minute din lecţie să
stea de vorbă cu copiii. Le-am dat tema pentru acasă, am notat
vreo şapte dintre cei care răspunseseră mai mult şi m-am retras
în spatele clasei. Profesorul Buzea le-a cerut să spună ce cărţi
au citit în ultima lună de la biblioteca şcolii. Mâinile ridicate ale
copiilor cereau să răspundă. Au amintit şi au prezentat pe scurt
şi povestiri ale lui Ion Agârbiceanu şi ale lui Mihail Sadovenau
şi nuvele ale lui Liviu Rebreanu, dar şi romane de aventuri din
literatura universală de Karl May şi Jules Verne. Ne-am retras
în cancelarie. Ora următoare a curs mai repede, subiectul de
limbă fiind mai restrâns, mai limitat, ca întindere. Am făcut
numeroase exerciţii aplicative şi am luat la corectat acasă vreo
7 caiete de teme. În cancelarie, mi-a spus să rămân să discutăm
lecţiile asistate, eu nemaiavând ore în acea zi. După ce colegii
au intrat la clasă, mi-a cerut să iau loc în faţa lui la măsuţa din
77
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
mica noastră cancelarie . Şi mi-a lansat prima provocare -
întrebarea dacă pot să fac lecţii mai bune. Răspunsul meu a
fost: depinde de subiectul lecţiilor, de poziţia orei în orarul
clasei, de dispoziţia elevilor de a participa la dezbateri, ca şi de
propria mea dispoziţie. Deci, pot face şi lecţii mai bune şi mai
slabe. A zâmbit puţin ironic şi mi-a cerut să expun ce-am vrut
să realizez în lecţii. I-am prezentat modul în care îmi proiectez
lecţiile pentru ziua următoare. M-a ascultat atent şi apoi a
vorbit doar 5 minute, subliniind şi apreciind reuşita activităţilor
asistate, că i-au plăcut îndeosebi răspunsurile elevilor şi, mai
ales, relaţia de încredere şi respect ce există între aceştia şi
profesorul lor.
Aşa l-am cunoscut pe profesorul Ion Buzea, care mi-a
devenit un prieten apropiat în următorii ani. În seara aceea,
fiindcă nu avea unde dormi, i-am propus să meargă acasă la
mine sau, dacă nu acceptă, poate fi găzduit de o verişoară de-a
mea care avea unde să primească oaspeţi. M-a rugat să vin să-l
iau de la şcoală după ora 17. A cerut să meargă acasă la părinţii
mei. I-au plăcut mult livada şi grădina prin care s-a plimbat mai
mult de-un ceas. Sub părul din faţa casei, la masa grea de lemn,
mama ne-a oferit bucate, cum ştia numai ea să le gătească, iat
tata a scos din argea o sticlă de vin de mai (cred că mai păstrase
pentru ziua mea de naştere). Bătea un vânt uşor din spinările
teşite ale bătrânelor dealuri acoperite cu păduri străvechi,
mirosea a salcâm înflorit, era o noapte veche, frumoasă,
atârnată în crengile copacilor din livadă. Fără să-mi dau seama,
aparenta pedanterie a omului din faţa mea dispăruse. Ne-am
trezit discutând lejer sau aprins despre literatură, despre artă,
despre şcoală, despre viaţă, ca şi când ne-am fi cunoascut de
multă vreme. Lampa de pe masă avea deja sticla afumată, când
ne-am dus la culcare, după miezul nopţii. Descoperisem un
intelectual veritabil, cu o cultură solidă, vertical în atitudine şi
78
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
mă bucuram că se află la conducerea învăţământului din raionul
Măcin. Adevărul este că peste jumătate de an a fost schimbat
fiindcă nu accepta să-şi plece coloana vertebrală în faţa unor
neaveniţi activişti de partid. A revenit ca şef de secţie pentru un
an, apoi a fost multă vreme un prestigios director al liceului din
Măcin.
În vara şi în toamna lui 1965 culesesem câteva rezultate
spectaculoase ale apostolatului meu la Nifon. Din cei 23 de
absolvenţi ai clasei a VII-a pe care îi păstorisem 3 ani de zile şi
ca diriginte, 19 intraseră la liceu sau şcoli profesionale, 8 dintre
ei pe primele locuri la liceele din: Măcin, Cerna, Isaccea şi
Tulcea. Fusesem premiat şi distins cu diplome la nivelul secţiei
de învăţământ şi pentru activitatea cultural-artistică bogată.
Stam în livada din spatele casei, în care merele
domneşti, perele galbene, piersicile, prunele, gutuile şi nucile se
legănau în bătaia vântului, iar văzduhul era încărcat de vuietul
de sevă al pământului ce urcase în clădăriile de fructe de pe
crengi, de aroma şi de culoarea lor.
Simţeam în mine dorinţa arzătoare de a preda la un
liceu, de a merge mai departe în desăvârşirea carierei mele
profesionale. Trăind intens sentimentul că-mi voi smulge
rădăcinile dintr-un loc ce mi-era atât de aproape sufleteşte, am
trimis totuşi o cerere însoţită de actele necesare la Inspectoratul
şcolar al oraşului Tulcea, întrucât aflasem că se vacantase o
catedră de limba şi litaratura română la Liceul real-umanist nr.
2 de unde plecase profesoara Nica. Întâmplarea fericită a făcut
ca domnul inspector-şef, profesor Virgil Bizovi şi directoarea
liceului, profesoara Eugenia Drosu, să aibă urgentă nevoie de
un profesor filolog şi am fost chemat atunci, la sfârşitul lui
septembrie 1965, având şi acordul inspectoratului şcolar al
regiunii Dobrogea.
79
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Am pătruns într-o altă lume... Un colectiv didactic de
peste 50 de profesori, peste 850 de elevi, o şcoală mare cu
laboratoare şi ateliere, dar mai ales cu un colectiv didactic în
majoritate tânăr, până la 35 de ani, având în componenţa sa,
spre bucuria mea şi oameni cu o foarte bogată experienţă, foştii
mei dascăli de la Liceul real umanist nr. 1 ce-mi erau încă
modele: prof. Nicolae Gâlgă, prof. Vasile Cârlov, prof. Elena
Dumanschi, prof. Lidia Volcinschi şi prof. Constantin Potolea.
Prof. Eugenia Drosu, directoarea liceului, era o femeie
energică, ambiţioasă, pragmatică, mereu cu picioarele pe
pământ, ştia ce şi cum să obţină în activitatea de conducere într-
un liceu. Exigentă, obiectivă în aprecieri, reuşise să închege o
echipă cu care dorea să obţină performanţe în pregătirea
elevilor. Primisem o încadrare pe verticală cu 2 clase a XI-a, 2
clase a X-a, două clase a IX-a şi o clasă a VIII-a. Eram sigur că
directoarea va urmări evoluţia mea la clasă, mai ales că la
catedra de limba şi literatura română exista o încadrare foarte
bună. Sensibila profesoară Victoria Mihăileanu, fusese în liceu
cu doi ani mai mare decât mine, profesoara Rodica Ivanov,
ambiţioasă, reformatoare, cu priză la elevi, profesoara Dobriţa
Elena Vergu, minuţioasă, cu o bogată lectură de specialitate şi o
foarte bună pedagogă la care se adăuga decana de vârstă,
profesoara Ioana Răznoveanu.
Citisem în privirile limpezi ale adolescenţilor din toate
clasele la care am intrat curiozitatea, dorinţa de a intui cu ce fel
de dascăl vor parcurge istoria literaturii în liceu. Împrumutam,
săptămânal, de la biblioteca oraşului un geamantan de cărţi de
istorie şi critică literară. Am studiat în trei nopţi programa
şcolară de liceu şi am hotărât să o am integral pregătită într-o
lună. Mi-am proiectat cu migală şi ambiţie fiecare secvenţă a
lecţiei, miezul şi marginile acestora. am încercat şi mi-a reuşit,
mărturisesc acum, să îmbin pragmaticul cu spectaculosul în
80
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
predare-învăţare. Şi bucuria mi-a fost mare. După vreo trei
săptămâni, elevii mei aşteptau cu plăcere şi chiar cu nerăbdare
orele mele. Pe chipurile lor, în sufletul lor, citeam interesul,
observam implicarea lor afectivă, însufleţirea cu care-şi
susţineau punctele de vedere; cel mai mult mă bucura faptul că
citeau lecturile recomandate, nu doar pe cele obligatorii, ci şi pe
cele suplimentare.
La vreo două săptămâni de la sosirea mea, directoarea
liceului mi-a făcut două asistenţe, însoţită de şefa de catedră,
Rodica Ivanov, la o clasă terminală a XI-a şi la clasă a IX. I-au
plăcut lecţiile şi mi-a spus-o direct şi sincer, bucurându-se ca de
o proprie realizare. Şi aceasta m-a făcut s-o respect şi mai mult.
Nu pot să nu reînviu din memoria afectivă chipurile
câtorva dintre noii colegi-profesori alături de care am trăit
multe bucurii, satisfacţii în două perioade distincte de activitate,
ca profesor nou-venit în mijlocul lor pe care l-au primit fără
reticenţe şi ca viitor director al lor peste 8 ani.
Surpriza şi bucuria au devenit complementare când l-am
întâlnit ca membru al colectivului profesoral pe colegul meu de
liceu şi de clasă, Victor Baumann. Preda istoria. Ce frumos se
vorbea despre lecţiile sale, adevărate demonstraţii ştiinţifice ale
adevărului istoric îmbrăcate în haina didactică a acesibilităţii,
clarităţii, dar şi a atractivităţii. Victor, prietenul meu loial până
astăzi, avea gena cercetătorului, neliniştile acestuia. Fiecare oră
de curs aducea ceva nou, uneori ca interpretare sau ca viziune.
Puţin pedant, sobru, ironic atât cât trebuie, era deseori prezent
cu intervenţii de substanţă în consiliile profesorale.
Filozofia o preda un tânăr profesor aproape blond, înalt,
cu un licăr cuceritor în ochi, taciturn şi flegmatic. Era
Dumitraşcu Preda, intelectual mereu însetat de lectură.
Începând de joi şi până sămbătă când apăreau periodicele de
cultură, profesorul Preda intra cu braţul plin de reviste în
81
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
cancelarie şi în recreaţii sau după lecţii nu mai era disponibil
pentru nimeni şi nimic, dialoga cu revistele. Mi-a devenit
prieten. Împreună cu un grup de 7 elevi ai liceului am scos cea
dintâi revistă şcolară din Dobrogea în decembrie 1966,
“Aegyssus”, ce-a apărut la Liceul real-umanist nr. 2 până în
anul 1977, când au fost desfiinţate liceele teoretice de dictatura
Ceauşescu, deci şi Liceul nr. 2.
Cât de apropiat l-am simţit pe profesorul de limba
germană, Constantin Gudu. Jovial, respectuos şi generos
dincolo de obişnuit, era iubit şi respectat de colegi. Crea cu
abilitate dialogul în lecţiile de germană făcându-i pe discipoli
să stăpânească şi să iubească aspra limbă a lui Goethe. Avea
pasiunea fotografiei artistice. Imortaliza în imagini foto
principalele evenimente cultural-artistice din viaţa liceului şi le
expunea pe simezele de pe holuri sau, o parte, apăreau în
revista şcolii. A dispărut dintre noi mult prea tânăr. Căldura
electrizantă pe care o revărsa zilnic cu chipul mereu jovial
asupra colegilor, prietenilor şi elevilor săi, gesturile spontan
generoaase, entuziasmul său au făcut să nu fie uitat de cei ce l-
au cunoscut şi apreciat.
O figură proeminentă şi aparte în colectivul didactic era
cea a profesoarei Ana Bizovi. O redutabilă biologă petrecându-
şi ore în şir în laborator spre a-şi pregăti fiecare lecţie ce
implica experimentul, domnia sa îşi impunea o anume
sobrietate, gravitate în ţinută, în felul de a fi, era exigentă cu
elevii care însă o respectau şi le plăcea să lucreze împreună.
Când am cunoscut-o mai bine peste ani, fiindu-mi directoare
adjunctă trei ani de zile, cât am fost director al Liceului real
umanist nr. 2 (1974-1977) am descoperit dincolo de sala de
clasă, de laborator sau de cancelarie, un alt om - jovial,
sociabil, capabil să coopereze în realizarea unor proiecte
educative ambiţioase, optimist, savurând ironia de calitate.
82
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Ce dueluri verbale susţineam în consiliile profesorale
deseori, cu regretatul şi talentatul profesor de matematică,
Aurel Dragomirescu. Inteligent, respectat şi căutat de elevi,
avea întotdeauna plăcerea de a săpa la rădăcina unei idei, de a-i
găsi apoi ramificaţiile, de a-şi susţine ardent cu argumente
afirmaţiile, rareori acceptând “înfrângerea”. Cultiva cu pasiune
şi har replica ironică, unori stârnind adversităţi. Mi-a fost un
coleg apropiat mulţi ani.
Întotdeauna am dorit să am în preajmă şi i-am avut în
mare parte oameni care aveau verticalitatea plopului înalt
desenat dintr-o singură trăsătură de condei de Geo Bogza....
Verticalitatea însemnând“ coloană vertebrală”, adică demnitate.
Majoritatea elevilor cu care am lucrat ca profesor sau
diriginte la Liceul real-umanist nr. 2 s-au realizat ca oameni, în
primul rând, a existat şi o elită intelectuală în rândul acestora,
mi-aduc aminte cu multă plăcere de numele multor dintre ei:
Teodora Vasilescu, astăzi actriţa talentată, Tora Vasilescu, Paul
Basarab, actor la Teatrul Naţiona din Cluj, Dan Dobre,
conferenţiar la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii
Bucureşti, poetul Ion Tutunea, Ketti Calcandi, Cornelia Cârlan,
Doru Poponete, Ion Pescaru, Ştefania Dima, Gabriela Vlase,
Vasile Pescaru ş.a. Cu ultimii doi dintre aceştia am obţinut
premii şi menţiuni la olimpiada de literatura română, faza
regională şi naţională.
Deşi nu eram nici utemist şi nici membru de partid,
directoarea liceului mi-a încedinţat coordonarea activităţii
cultural -artistice şi educative la nivelul şcolii. Exista o bogată
şi variată participare a elevilor la viaţa spirituală a liceului.
O formaţie corală pe patru voci condusă cu competenţă
şi pasiune de tânărul şi talentatul profesor de muzică Mihăiţă
Guţu, două formaţii de teatru. Cu una dintre ele am pus în scenă
ca regizor piesele: “Siciliana” de Aurel Baranga şi “Gaiţele” de
83
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Al. Kiriţescu. Am înfiinţat o formaţie de estradă ale cărei
spectacole se bucurau de mare succes la elevi. Lunar, erau
organizate concursuri de cultură generală între echipajele a câte
două-trei clase paralele pe ani de studii. Exista deci o
cunoaştere a elevului de către profesor şi dincolo de hotarele
lecţiei, unde de altfel acesta se comportă mai firesc, mai
dezinvolt, puteai să descoperi că are calităţi pe care nici nu le
bănuiai.
Trebuie să rezum o întâmplare în urma căreia am
devenit pe neaştepate, membru al Partidului Comunist Român
într-o seară... Doamna directoare Drosu Eugenia se muta cu
familia la Bucureşti unde se şi titularizase pe un post de
geografie. Probabil a fost întrebată de primul secretar sau de cel
cu propaganda pe cine propune în locul său. Şi m-a propus pe
mine, după ce le-a prezentat activitatea mea. Era însă un
impediment major. Nu eram membru de partid. M-am pomenit
chemat într-o miercuri seara din decembrie 1967 la primul
secretar orăşenesc de partid, Sava. M-a primit în biroul său ,
mi-a oferit o cafea, era prima oară când trăiam o astfel de
confruntare. M-a întrebat direct de ce nu sunt deja membru al
Partidului Comunist. I-am explicat că sunt fiul unui “duşman de
clasă”, tata fusese chiabur, fusese dus la canal, eu însumi am
fost exmatriculat de la facultatea de medicină. Răspunsul lui m-
a lăsat perplex: “Aşa a fost momentul istoric!”, cerându-mi să
fac cererea şi mâine seară voi fi primit în Organizaţia de Partid
a Liceului nr. 2, întrucât trebuia să mă numească director. I-am
răspus că trebuie să mă mai gândesc, trebuie să ştiu care este
atitudinea colegilor din şcoală. A intervenit prompt: “I-am
consultat noi pe colegii din şcoală şi sunt de acord, încât
poimâine, vineri, te vom confirma în şedinţa biroului
orăşenesc.” Am ieşit buimac după un sfert de oră de dialog cu
primul secretar al oraşului. Nu ştiam că în politica de cadre a
84
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
lui Ceauşescu, în perioada 1965-1971, intervenise o anumită
schimbare, deschidere spre intelectuali. Şi în 2 zile cu două
voturi împotrivă, din cele 39 exprimate, m-am înrolat în
Partidul Comunist. Numai că, în ianuarie 1968 a avut loc o
nouă împărţire administrativă a ţării, au luat fiinţă judeţele şi
între cele nou înfiinţate, de fapt reînfiinţate, a fost şi judeţul
Tulcea. În loc de numirea de director al liceului, am fost
selectat şi numit inspector de specialitate începând cu 1
februarie 1968 în cadrul Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea.
Una dintre cele mai interesante şi pline de neprevăzut
experienţe pe care le-am trăit în cariera mea profesională a fost
cea de inspector de specialitate pentru limba şi litaratura
română la nivelul judeţului Tulcea, nou înfiinţat. Pe
neaşteptate, am fost chemat la sediul fostei prefecturi, unde
funcţiona acum Consilul Judeţean cu toate direcţiile sale. Mi se
spusese că trebuie să mă prezint la prof. Mihai Albotă ce fusese
numit inspector şcolar general. Nu-l cunoşteam. Mă aşteptam
să întâlnesc un şef plin de morga înaltei funcţii pe care o
primuse. Într-o încăpere mare, am privit dezorientat spre un
birou masiv la care lucra un tânăr profesor, nu cred să fi avut
mai mult de 35 -36 ani. Şi-a îndreptat spre mine o privire
zâmbitoare, dar curioasă în acelaşi timp, rugându-mă să iau loc.
Amabil, s-a prezentat şi mi-a explicat de ce a dorit să mă
întâlnească şi să mă cunoască. Dorea să formeze o echipă de
inspectori şcolari tineri cu care să obţină performanţe, dar să
câştige şi respectul dascălilor din judeţ faţă de pregătirea
profesională a celor care-i vor îndruma şi controla. Mi-a propus
să accept postul de inspector de specialitate la unul din
obiectele de bază-limba şi literatura română. I-am explicat că
sunt prea tânăr, aveam doar 28 de ani, abia îmi luasem
examenul de definitivat şi că îmi place să lucrez la clasă cu
85
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
elevii de liceu. Cu diplomaţie, cu tact, cu firea-i bonomă de
bucovinean echilibrat şi calm ce ştia să-şi asculte interlocutorul,
să-l respecte şi să-l convingă mi-a câştigat încrederea şi am
acceptat să încep o nouă experienţă, care, mărturisesc, mă
captiva prin noutatea, necunoscutul, diversitatea şi dimensiunile
ei.
Şi o afirm acum, după atâţia ani, că n-am greşit....
Acolo, am întâlnit o echipă de profesori tineri şi maturi care se
bucurau de prestigiu în marea lor majoritate pentru foarte buna
lor pregătire de specialitate, pedagogie şi metodică.
Cel care mi-a atras atenţia de la început a fost
inspectorul-şef, prof. Gheorghe Dascălu, de obârşie oltean, dar
care a făcut apostolatul în Dobrogea aproape 4 decenii, deci se
integrase şi aparţinea acestui spaţiu geografic şi spiritual,
prinzând rădăcini şi simţindu-se parte integrantă a Dobrogei de
nord. Era mai în vârstă decât mine cu 5 ani, absolvise tot
filologia şi fusese inspector-şef al raionului Istria. Am devenit
amici, apoi prieteni foarte apropiaţi. Îi spuneam Gelu. A fost un
dar pe care mi l-a făcut o întâmplare în vara tinereţii. Gelu era
prietenia vie, detaşată de succese sau eşecuri. Când mă
întâlneam cu el, nu se ştie prin ce descântece, toate necazurile
se stingeau şi simţeai că deznădejdea se poate împleti cu
speranţa. Îl numeam în glumă don Quijotte, fiindcă de cele mai
multe ori, în puritatea şi onestitatea lui simţeai un dram de
inocenţă şi credulitate infantilă ce-l făceau să se lupte uneori cu
morile de vânt ale unor vremuri foarte tulburi. Era locuit de
înţelesuri împletite cu un mâine ce va să vină şi pe care el îl
aştepta cu mare încredere. În discuţiile noastre, deseori lungi, îl
simţeam mereu aplecat peste undele unui râu curgând din
mitologie. Era un intelectual de rasă. Iubea şi preţuia cultura
antică ca orice romantic. În clipele lui de înfrângere şi necaz, şi
a avut câteva în viaţă, se ascundea îndărătul unui surâs şi al
86
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
replicii: “Lasă, măi Cezare, că va fi bine !” Chiar tăcerea lui
pentru mine era odihnă ţipată.
Ca inspector şef, proiectând şi conducând inspecţiile
frontale în echipă, ştia şă se oprească asupra a ceea ce era
esenţial pentru şcoala pe care o controla, în raport cu încadrarea
ei, ca şi pentru etapa anului şcolar, ştia să stimuleze colegii în a
nu repeta sloganuri goale de orice miez, ci să ofere soluţii
concrete la problemele dificile cu care se confruntau şcolile din
nou înfiinţatul judeţ. Lucra 3-4 zile la planul de inspecţie, iar
concluziile pe care le prezenta în sinteză vădeau o gândire vie,
prospectivă, cu încredere în dascăli şi elevi. Îşi respecta colegii
de echipă.
Şi totuşi, a fost un mare singuratic. Îmi mărturisea, şi îi
simţeam amărăciunea din glas, că nu are decât un singur
prieten, pe mine. Trăia prea mult în lumea cărţilor şi a con-
deiului. A scris şi publicat numeroase articole şi eseuri în
“Gazeta învăţământului”, “Limba şi literatură română”,
“Revistă de pedagogie, “Tribuna şcolii” ş.a.
A participat la numeroase simpozioane şi sesiuni de
comunicări ce exprimau puncte de vedere originale şi viabile
privind reforma învăţământului.
A părăsit repede funcţia de inspector-şef şi a revenit în
“Sinaia” lui dobrogeană adică la Babadag, fiind unul din cei
mai străluciţi dascăli de limba şi litaratura română ca şi un
eminent director al liceului din urbea natală.
A plecat dintre noi, pe neaşteptate, în anul 2000. Trăiesc
o stranie senzaţie de frig în spinare. Mi s-a făcut dor, o să-mi
aduc aminte de Gelu, cel care prin naştere, destin şi gând era un
copil teribil al unui sfârşit de veac nemilos. Va rămâne un zbor
şi dincolo de uitare.
Aş vrea să mărturisesc că acceptarea mea de a fi
inspector de specialitate nu a însemnat sete de putere, dorinţa
87
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
avidă de a avea o funcţie, ci nevoia de a-mi asuma o
responsabilitate şi de a-mi dovedi mie însumi că pot şi trebuie
să las ceva durabil în urma mea. N-a fost uşor să bat drumurile
judeţului, să ajung în toate şcolile gimnaziale, mai ales, că după
puţină vreme, am rămas singur, unul din cele două posturi se
desfiinţase. Am trăit bucuria să întâlnesc mulţi dascăli tineri
foarte bine pregătiţi în specialitate, pasionaţi de ceea ce făceau,
indiferent că lucrau în cătunele din Podişul Casimcei sau în
inima Deltei Dunării, despre care până atunci nu aflasem şi nu
ştiam nimic. Cu ei am încercat şi am reuşit să dăsăvârşim
pregătirea metodico-pedagogică, pe care, de regulă, facultăţile
o neglijează. Am înfiinţat Filiala Tulcea a Societăţii de Ştiinţe
Filologice, am organizat dezbateri angajante cu problemele
stringente ale predării limbii şi literaturii naţionale. Mai mult, o
mare parte din tinerii absolvenţi erau preocupaţi de cercetarea
folclorului local, a toponimiei şi onomasticii în spaţiul
geografic în care predau. Citez cu preţuire numele câtorva
dintre aceştia, care ulterior s-au consacrat ca profesori străluciţi
în şcolile generale şi în liceele tulcene: Eugen Petrescu, şef de
promoţie la Universitatea din Oradea îşi alesese la repartiţie
Şcoala C.A. Rosetti din fundul deltei pe care a slujit-o peste 2
decenii. Şi-a donat propriile cărţi bibliotecii şcolii, a trebuit să-i
înveţe pe mulţi dintre copii să vorbească româneşte pentru că
limba lor maternă era una slavă. Le-a pus în mână şi pensula
pentru pictură, i-a sensibilizat, i-a câştigat. I-a atras în
cunoaşterea şi protejarea speciilor de păsări rare din arealul
Deltei. În toate şedinţele cercului pedagogic ridica probleme de
interes general, provoca reacţii, purta un dialog civilizat numai
pe bază de argumente ştiinţifice.
În satul Văcăreni, când am descins prima oară, m-a
întâmpinat figura unui tânăr filolog ce impunea respect prin
felul său de a fi, de a se purta. După o discuţie preliminară prin
88
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
care am încercat să ne cunoaştem, i-am ascultat cu interes
proiectele pe care le avea în lucru: un studiu asupra toponimiei
locale, şi un altul privind istoricul comunităţii. M-a invitat la
lecţii. I-am văzut doar două şi am înţeles că nu exista nimic
formal, artificial, că verigile, secvenţele demersului didactic
erau gândite şi organizate cu miniţuozitate, că în atenţia
pedagogului era fiecare copil din clasă, cu posibilităţile lui mai
mari sau mai mici de performanţă.Tonul cald, blajin,
încurajarea elevilor mai timizi la momentul oportun au creat o
atmosferă de lucru degajată şi eficientă. Acesta era tânărul
profesor Ştefan Zăvoiu, mai târziu profesor şi director adjunct
într-un liceu tulcean, iar din 1990 inspector de specialitate de
limba şi litaratura română. Îmi aduc aminte de înfruntările
verbale în probleme de limbă pe care le aveam uneori, în
tinereţe, în şedinţele Filialei de filologie cu regretatul profesor-
intelectual, Hariton Ghilim de la liceul Babadag.
Nu pot să nu amintesc numele altor dascăli: Mihai
Marinache, taciturn, aparent modest, dar temeinic şi tenace în
tot ce făcea. Părea melancolic şi sceptic, uneori, dar dincolo de
aparenţe a fost un coleg minunat, un om de echipă. Astăzi este
profesor la Seminarul Teologic şi editează ca director
prestigioasa revistă de cultură “Steaua Dobrogei”.
La liceul Măcin, am intrat cu sfială şi emoţie, fiincă era
condus de profesorul Ion Buzea, cel care-mi făcuse prima
inspecţie, iar acum eu venisem să îndrum şi să controlez
catedra de limba şi litaratura română. Am cunoscut-o la început
pe profesoara Sandu Viorica, mai în vârstă decât mine, cu un
nume câştigat şi respectat în urbea şi în raionul în care
lucrase.M-a privit neîncrezătoare, puţin ironică, dar a acceptat
să discutăm împreună cu ceilalţi membri ai catedrei: Radu
Chioveanu, Ioana Buzea şi profesorul Sandu. Le-am expus
obiectivele, ţintele pe care le-am propus la nivelul judeţului în
89
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
ceea ce priveşte conceperea, organizarea şi desfăşurarea
lecţiilor de limbă şi literatură română, înfiinţarea de cabinete de
specialitate, realizarea de material didactic, îmbogăţirea
fondului de carte şi funcţionarea bibliotecii şcolare, pregătirea
elevilor capabili de performanţă pentru olimpiadele şcolare şi a
tuturor elevilor pentru examenele de admitere şi de bacalaureat,
colaborarea cu celelalte catedre în ceea ce priveşte îmbună-
tăţirea exprimării elevilor şi mai ales, îmbogăţirea voca-
bularului acestuia. Discuţiile la care a participat şi prof. Ion
Buzea, directorul liceului, au fost consistente în ceea ce
priveşte schimbul de idei, ceea ce şi doream. Doamna prof.
Viorica Sandu m-a invitat prima să-i fac o asistenţă. M-am dus
cu plăcere şi interes. Lecţia a fost condusă cu siguranţă, era la o
clasă a XI-a, terminală, condusă de o profesoră stăpână pe
programă şi materie,exigentă, uneori puţin rigidă în relaţiile cu
elevii, dar aceştia erau pregătiţi pentru examenul de
bacalaureat. Am rămas în relaţii de respect reciproc şi peste ani.
Profesorul Radu Chioveanu era un ins discret, retras,
tăcut, dar de încredere, fidel, din specia celor pe care te poţi
bizui fără nicio ezitare, Mi-a devenit prieten apropiat până când
moartea l-a răpit dintre noi. Nu-l interesa deloc să iasă în
evidenţă, chiar şi atunci când a condus mulţi ani Liceul
Teoretic Măcin. Dimpotrivă grija lui principală era să nu fie
băgat în seamă. Radu făcea parte însă din acei oameni care au
consistenţă morală, nu sunt doar nişte imagini. Poposea deseori
la mine, pe când eram directorul Colegiului Dobrogean “Spiru
Haret” şi discutam la o cafea, care veşnic se răcea, problemele
conducerii şcolii, cum poţi să-i atragi pe cei îndărătnici să-şi
facă datoria la clasă.
Avea el o vorbă: ”Ce-i rău şi prost din naştere, greu se
mai schimbă, mai ales dacă s-a căpătuit cu un post pe care este
titular!”. Şi îi dădeam dreptate. De la o vârstă preferi ca proştii
90
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
să tacă... Numai că mare parte din ei devin egoişti, delatori,
intriganţi în cadrul colectivului constituind cel mai periculos
mod de disensiuni.Tăcut, dispreţuitor, Radu Chioveanu ştia să
alunge himerele realităţii, ca unul care a fost pe lumea ailaltă.
Parcă mereu stătea la pândă.
Au fost alţi oameni minunaţi de care m-au legat
sentimente de preţuire şi respect multă vreme, cu care au
colaborat în realizarea unor proiecte educative ce vizau şi au
contribuit în mod real la implicarea motivaţională atât a
profesorului cât şi a elevului în actul de predare-învăţare.
Profesori ca: Lucian Cristea de la Rachelu, apoi
Luncaviţa, un foarte bun manager, Păcuraru Mihai de la
Stejaru, Gheorghe Rădulescu, un spirit mereu neliniştit căutând
alte şi alte răspunsuri la întrebări ce păreau epuizate, Craus
Victor de la Liceul Babadag, ajuns director al Casei Corpului
Didactic, al Liceului Industrial nr. 3 şi apoi inspector şcolar
general adjunct, echilibrat, calculat în deciziile pe care trebuia
să le ia, cu un spirt colegial deosebit, aplecat spre studiu,
cercetare, dovadă cele trei cărţi publicate, Ernesto Mihăilescu,
profesând în Turcoaia, unde se bucura de prestigiul
intelectualului ce nu şi-a uitat obârşia şi pe ai săi.
Ernesto are în el harul omului de cultură care ştie să
caute, să găsească şi să cultive frumosul în oameni, dar şi să
creeze, dovadă romanul său “Muntele”. Anii pe care i-a
sacrificat îndrumării şi conducerii activităţii culturale la nivelul
judeţului Tulcea l-au rupt de catedra pentru care avea o reală
vocaţie, dar au fost în beneficiul culturii tulcene Şi nu la urmă,
decât în mod întâmplător, amintesc numele profesorului
Petroschi Constantin care lucra cu pasiune şi foarte bune
rezultate la Şcoala Niculiţel. Foarte apropiat de elevi,
câştigându-le încrederea, lecţiile deveneau dialoguri fireşti,
lecţia se învaţă în clasă, iar zâmbetul profesorului le răsplătea
91
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
efortul. În comuna Baia am întâlnit un dascăl de o blândeţe şi
un tact deosebit, Tudose Valeriu.
S-ar părea că am fost subiectiv citând doar numele unor
bărbaţi- profesori filologi pe care am încercat şi cred că am
reuşit să-i fac cunoscuţi la nivelul judeţului dincolo de şcoala în
care lucrau, să le recunosc competenţa, meritul realizărilor, să
le încredinţez responsabilităţi la nivel de catedre de specialitate,
cerc pedagogic, Filială de filologie. Am întâlnit profesoare
deosebite de limba şi litaratura română. Să începem cu decana
de vârstă de la “Spiru Haret”, prof. Elena Simion, un spirit
aristocratic, pentru care lecţia se oficia după un ritual ce-i dădea
amprenta puternicei sale personalităţi dominate de demnitate şi
orgoliu bine motivate.
Apoi profesoarele: Popescu Felicia, o meticuloasă
cercetătoare a creaţiei marelui Eminescu, Preda Sena, Sandu
Aurelia, Crâncev Lucia şi Marin Rodica de la Topolog, Lascu
Maria de la Mahmudia, Constantin Aurelia de la Mineri şi apoi
peste 16 ani la Colegiul Dobrogean , Omer Memnune de la
Liceul Isaccea, Grigore Elena de la Luncaviţa, Rizu Laura, un
vulcan de energie didactică, capabilă să deştepte şi pe cei mai
adormiţi elevi şi să-i pună la teabă, Beşleagă Rodica,
meşteşugind cu migală ca pe nişte broderii lecţiile de lectură
litarară, Guţu Florica, ambiţioasă, mereu nemulţumită de ceea
ce face, căutând mereu alte performanţe, Munteanu Ruxandra,
capabilă să ascundă sub masca unui calm aparent un torent de
emoţii ce dădeau fără ştire culoare şi vigoare lecţiilor domniei
sale. Cred că este drept să nu omit numele profesoarei Calenic
Floarea, care, cu inteligenţă nativă, cultură asimilată prin studiu
asiduu, ambiţie firească de afirmare încă din primii ani ai
carierei didactice, vocaţie pentru învăţământ, a reuşit mult să
fie apreciată de elevi şi părinţii acestora şi căutată în a le fi
profesoară.
92
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Pătraşcu Victoria de la Sf. Gheorghe cu cel mai greu şi
îndelung apostolat la capătul pământului, izolată de orice
mijloc de informare, mai ales iarna , a dat generaţii de elevi
bine pregătiţi; am cunoscut-o la clasă, am cunoascut-o ca
directoare de şcoală, am cunoscut-o ca mamă, fiica ei fiindu-mi
elevă la liceu, am cunoscut-o ca om - pot spune că puţini dintre
noi ar fi rezistat condiţiilor pe care le-a avut de înfruntat, brava
dăscăliţă.
Nu întâmplător încerc, deşi nu cred că voi reuşi să
surprind portretul definitoriu al unei profesoare de excepţie a
învăţămâmtului tulcean: Ana Maria Galbur, ce a predat limba şi
litaratura română peste două decenii şi jumătate la cea mai
dificilă instituţie liceală, Liceul Pedagogic Tulcea. Şi-a asumat
responsabilitatea pregătirii unor învăţători şi educatoare care
trebuia să lucreze în şcolile judeţului Tulcea. Având capacitatea
empatiei, înţelegând mereu ce simte elevul, adoptând mereu un
comportament firesc, dublându-l cu entuziasm, pasiune şi cu
umor, lecţiile domniei sale erau o sărbătoare pentru elevii care
o respectau şi o iubeau mult. Pot spune că nu lipsea rigoarea
nemţească pe care o avea în sânge în toate activităţile pe care
le-a desfăşurat. A predat ani în şir metodica disciplinei sale şi
litaratura pentru copii cu aceeaşi pricepere şi eficienţă.
Cazuri fericite pentru mine, inspectorul de specialitate,
au fost acelea în care şi soţul şi soţia predau limba şi literatura
naţională aflându-se într-o competiţie loială sprijinindu-se,
sfătuindu-se reciproc şi trăind împreună bucuriile şi necazurile,
succeselor sau eşecurilor. La Nalbant şi apoi la Tulcea predau
minunaţii profesori Ciumacencu Elena şi Ciumacencu Nicolae,
la Greci, tinerii profesori Vinea, la Tulcea profesorii Gaidanut
Lili şi Gaidanut Titus, Rodica şi Gheorghe Bucur, la Sarichioi
soţii Dolghin, la Topolog Rodica şi Iulian Marin.
93
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
La Colegiul Dobrogean “Spiru Haret” se aflau două
generaţii de profesori de limbă şi literatură română. Între cei
mai în vârstă merită să subliniez pasiunea cu care profesorul
Aurel Munteanu a cules şi publicat câteva volume de litaratură
populară nord-dobrogeană şi a realizat o monografie a poetului
dobrogean Panait Cerna. Aurel Munteanu, de altfel un publicist
consacrat, şi-a dedicat anii de carieră didactică învăţământului
de la cursul seral, unde lecţiile ţinute cu oamenii maturi, veniţi
la şcoală după orele de serviciu, de producţie, obosiţi, erau
dificile şi cereau tact, înţelegere şi pricepere.
Din generaţia tânără, atunci în plină afirmare, făceau
parte profesorii Gheorghe Bucur şi Dumitru Stan. Amândoi mi-
au fost ani îndelungaţi colaboratori apropiaţi în tot ce am
întreprins nu doar ca inspector de specialitate, ci, mai ales, în
cei 19 ani cât am fost director al Colegiului Dobrogean.
Gheorghe Bucur, o fire interiorizată, având o temeinică
pregătire profesională, neostenind a se informa continuu cu tot
ce era nou în specialitate, metodică şi pedagogie îşi plăsmuia
lecţiile ca pe nişte ceasornice elveţiene: cu secvenţe perfect
armonizate şi subordonate obiectivelor specifice temei, cu un
bogat material ilustrativ, cu permamenta reluare şi subliniere a
ceea ce era esenţial. A condus cu pasiune un sfert de veac
Cenaclul “Aspiraţii” al liceului, a ştiut să intuiască şi să
descopere elevii talentaţi le-a deschis drum spre paginile unor
reviste şi doi dintre ei sunt poeţi consacraţi: Angelica Mihalcea
şi Augustin Marian Ion. A fost director al Casei Corpului
Didactic şi director adjunct al liceului.
Profesorul Dumitru Stan şi-a însoţit întotdeauna în lecţii
inteligenţa şi solida pregătire în specialitate, de spontaneitate,
de nevoia de a descoperi acolo, în clasă, cu elevii, alte şi alte
semnificaţii, simboluri, mesaje ale textului litarar, sau să
desfacă şi să refacă mecanismele de funcţionare a limbii,
94
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
determinându-şi discipolii să fie creatori, să observe şi
nuanţele, nu doar esenţa fenomenului. A fost inspector de
specialitate, şi apoi, în perioada directoratului meu, 9 ani de
zile, şef de catedră şi membru în consiliul de administraţie.
Împreună, timp de 8 ani, ajutaţi de un larg colectiv redacţional
format din elevi am editat trimestrial, revista “Aspiraţii” ce-a
reuşit să obţină o dată premiul I pe ţară şi de două ori premiul II
în competiţie cu cele mai prestigioase licee din ţară. Târziu, am
descoperit că profesorul Dumitru Stan era un talentat şi sensibil
poet. Un loc aparte în memoria afectivă a inspectorului de
specialitate, dar şi în învăţământul liceal tulcean îl ocupă
profesorii Marin Perşinaru şi Nicolae Hâncu, dascăli la liceul
“Henri Coandă”. Pe profesorul Hâncu l-am cunoscut prima
oară la Liceul Isaccea. Tânăr, vorbea uşor şi legănat ca orice
moldovean care se respectă, reuşind să bine dispună şi pe
interlocutorul său prin umorul şi calmul ce-l dominau. În lecţii,
dădea deseori dreptate adevărurilor susţinute de elevi
încurajându-i să aibă opinii şi să le exprime. Deşi păreau
improvizate actele didactice erau rotunde, aveau la bază o
concepţie, fuseseră elaborate.
Profesorul Marin Perşinaru suferise rigorile dictaturii
comuniste; l-am întâlnit la Liceul Real Umanist nr. 2, am intuit
de la bun început seriozitatea cu care îşi făcea datoria, orgoliul
de a nu se dezamăgi pe sine în cariera aleasă. Stăpânea clasa cu
privirea pătrunzătoare şi cu vocea-i puternică, dar nu
obositoare. Deseori în cercurile pedagogice, în şedinţele Filialei
de filologie ridica probleme ce stârneau interesul colegilor care
se lansau, fără voia lor parcă în dezbateri aprinse, dar nu facile.
Cititorul se va întreba dacă în şcolile judeţului Tulcea n-
am întâlnit şi profesori slab pregătiţi. Era în firea lucrurilor să
găsesc oameni “schilozi” din punct de vedere intelectual, adică
analfabeţi, alţii n-aveau nicio legătură cu învăţământul fiind cu
95
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
totul străini de metodică şi de pedagogie, iar alţii total
dezinteresaţi, rutinaţi înainte de vreme, refuzaţi de părinţi, dar
titulari pe post. Astfel de cazuri puteau fi întâlnite nu doar în
şcolile săteşti de la: Nicolae Bălcescu, Alba, Iulia, Sarinasuf,
Mircea Vodă, Luminiţa, Hamcearca, ci şi unele licee din
Tulcea. Pe unii viaţa însăşi i-a debarcat, altora, revoluţia din
decembrie 1989 le-a permis să-şi părăseasca postul şi să-şi
caute în altă parte a ţării locul.
O parte, din nefericire pentru şcoala tulceană şi pentru
elevii ei, se mai găsesc profesori titulari, iar elevii lor la
examene iau note de 2-3 sau sunt obligaţi să facă meditaţii
plătite de părinţi cu alţi profesori... Nu le mai citez numele,
breasla profesorală a filologilor îi cunoaşte foarte bine, elevii de
asemenea; dar scoaterea lor din învăţământ este un proces
dificil ce nu stă în decizia inspectorului de specialitate. Aceştia
sunt de obicei, şi nu numai la limba română, ci şi la celelalte
specialităţi cei care au tendinţa de a defăima, de a denigra, de a
distruge, de a se socoti nedreptăţiţi, pentru a se putea produce
golul unde să se instaleze impostura. Sunt clienţi ai
conjuncturii, în locul personalităţii autentice, exponenţiale. Prin
complicitate, spirit descurcăreţ, delaţiune, linguşire, fără
scrupule ajung în posturi de conducere şi putând să ia decizii ce
privesc viaţa şi munca a sute de elevi şi zeci de profesori. Omul
din şcoală care minte, defăimează, colegii aruncă cu stropi de
noroi în tot ce depăşeşte măsura comodităţii curente a
adaptibilităţii laşe nu are ce căuta la catedră, trebuie extras şi
aruncat ca o măsea stricată. Afirmasem că acceptasem funcţia
de inspector de specialitate fiindcă doream să-mi asum o
responsabilitate prin care să pot lăsa ceva în urma mea care să-
mi dea rost în viaţă. După 6 ani şi jumătate cât am fost
inspector de specialitate la obiectul “regina doamnă” a
cataloagelor, limba şi literatura română, mă întreb şi trebuie să
96
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
răspund. Ce am lăsat în urmă?
Am organizat la naşterea judeţului Tulcea activitatea
ştiinţifică şi metodică a celor mai mulţi şi mai înclinaţi dascăli
spre informare, autoformare, autoperfecţionare, cercetare,
profesorii de limbă şi literatură română. Am cultivat capacitatea
de performanţă a profesorului cu sine însuşi şi apoi cu ceilalţi,
am încercat şi cred că am reuşit să impun respectarea şi
atingerea prevederilor programelor şcolare în ceea ce priveşte
nivelul de pregătire al elevilor având ca prioritate buna
pregătire a fiecărei lecţii de către educator.
Organizarea în oraşul Tulcea a unei prime sesiuni de
comunicări cu caracter naţional în septembrie 1972, la care au
participat 11 cadre universitare, 37 preşedinţi de filiale ale
Societăţii de Ştiinţe Filologice, redacţiile revistelor “Limba şi
literatura română” şi “Tribuna”, toţi profesorii de limba şi
litaratura română din judeţul Tulcea. S-au susţinut 25 de
comunicări, dintre care 8 au aparţinut tulcenilor. Pentru prima
oară s-a afirmat că aici la porţile Deltei, la capăt de ţară există
o viaţă culturală autentică, şi oameni valoroşi care s-o trăiască.
În plină cenzură ceauşistă am organizat ca preşedinte al
Filialei Tulcea, a Societăţii de Filologie, două simpozioane,
dedicate Centenarului morţii lui M. Eminescu şi ale lui I.
Creangă, tipărind un volum omagial cuprinzând comunicările
colegilor tulceni, atunci, când se ştie, fusese interzisă chiar şi
tipărirea revistelor şcolare. Dar mai ales am satisfacţia că am
fost primul care a intuit şi a descoperit ce corp valoros de
profesori de limba română avea judeţului Tulcea.
N-a fost uşor să ajungi să cunoşti fiecare om la locul
unde profesează. Am avut însă în inspectorul şcolar general,
profesor Mihai Albotă, un adevărat colaborator. Lăsa libertatea
iniţiativei subordonaţilor săi, avea încredere în calitatea muncii
lor şi a aprecia obiectiv, îşi exprima deschis şi direct opiniile şi
97
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
nu prin intermediari. Nu mi-a plăcut niciodată să adulez şefii şi
aceasta pentru că propriu-mi orgoliu şi propria-mi vanitate m-
au cenzurat tot timpul. Trebuie să spun cinstit că dincolo de
simpatii sau antipatii domnul Mihai Albotă rămâne o perso-
nalitate proeminentă a învăţământului tulcean de la sfârşitul
secolului al XX-lea. A condus timp de 15 ani ca inspector
şcolar general acest important şi dificil sector al vieţii social-
culturale, reuşind să obţină fonduri a peste 10 localuri de şcoală
în municipiul Tulcea, alte câteva zeci în judeţ, a diversificat
reţeaua liceelor reînfiinţând Liceul Pedagogic, înfiinţând liceele
de construcţii, naval, de marină, economic ş.a.
S-a preocupat de dotarea şcolilor, mai ales a celor mari,
cu mijloace de învăţământ ce au permis modernizarea
învăţământului tulcean. Nu i-a fost indiferentă situaţia cadrelor
didactice tinere titulare din mediul urban sau rural luptându-se
să le obţină repartiţii de locuinţe.
A ştiut să-şi formeze o echipă de inspectori cu care să
poată colabora şi care să ridice prestigiul instituţiei pe care o
conducea şi o reprezenta. Apoi avea o mare abilitate în relaţiile
cu oficialităţile locale sau centrale spre a obţine sprijin pentru
dezvoltarea învăţământului.
Începând din septembrie 1974, când mi-am dat demisia
din funcţia de inspector , întrucât mă îmbolnăvisem, am preluat
conducerea Liceului real - umanist nr. 2. Nu mi-au plăcut
niciodată oamenii ipocriţi. Nu m-a obligat nimeni să fiu
director al acestei instituţii, nici primul secretar Ioan C. Petre,
nici inspectorul general, ci mi s-a propus, iar eu mi-am asumat
şi această responsabilitate fiindcă mi s-a părut că va fi o
experienţă nouă, captivantă ce-ţi aduce multe satisfacţii,
bucurii. Ca director de liceu ai autonomia şi obligaţia de a lua
propriile decizii pentru bunul mers al instituţiei, eşti pus în
situaţia de a-ţi alcătui o echipă de colaboratori cu care să fii
98
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
mereu în stare de empatie, pe care să-i respecţi, fiindcă sunt
respectaţi de întregul colectiv şi care să te respecte şi să te
accepte ca lider. Am revenit în mijlocul colegilor de la Liceul
nr. 2 după 6 ani şi jumătate ca director al lor şi pot spune că i-
am simţit mereu aproape, animaţi de aceleaşi aspiraţii ale
creşterii prestigiului instituţiei, ce dispunea de un nou şi
modern local, dar nedotat încă, cu anexele nefinalizate. Au fost
trei ani de provocări zilnice cu mine însumi. Cu sprijinul
echipei de maiştri-instructori (7 la număr) şi al elevilor din
clasele mari am confecţionat mobilierul pentru cancelarie,
pentru cabinetul metodic, pentru holuri, dulapuri şi cornize
pentru sălile de clasă şi laboratoare , gardul de împrejmuit
curtea şcolii, am prestat cu elevii la practică activităţi a căror
contravaloare am folosit-o în mochetarea holurilor, a
laboratoarelor, a cabinetelor, în cumpărarea de perdele şi
draperii. Socoteam că ambianţa plăcută creează un cadru
propice unei activităţi eficiente, îi educă pe elevi să se
comporte civilizat. Am asfaltat terenul de sport, am aşezat
pietriş pe aleele spre cantină, dar mai ales am realizat din curtea
şcolii un parc, plantând garduri vii, plopi, salcâmi japonezi,
iasomie, etc.
Liceul nr. 2 devenise în doi ani de zile loc al
schimburilor de experienţă cu directorii de şcoli. N-am neglijat
niciodată însă oamenii şi problemele lor. Am încercat şi am
reuşit, în mare măsură, să mediez problemele conflictuale ce
pot apărea oricând, să organizez periodic întâlniri ale întregului
colectiv prilejuite de diferite momente aniversare.
Am numit ca şefi de catedră pe cei mai buni şi mai
respectaţi profesori de specialitate, am atras în comitetul de
părinţi al liceului oameni care puteau să ne sprijine material
obţinând sponsorizări mai ales pentru acţiunile cultural-artistice
şi sportive ale elevilor sau pentru olimpiadele şcolare. Director
99
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
adjunct mi-a fost d-na profesoară Ana Bizovi. În 1977,
Ceauşescu a desfiinţat abuziv liceele teoretice, astfel că fostul
Liceu real-umanist nr. 2 s-a unificat cu liceul de construcţii, de
fapt a dispărut.
Întâmplarea a făcut ca una dintre cele mai bune
directoare de liceu pe care le-a avut şcoala tulceană
contemporană să fie schimbată în iunie 1977 de la conducerea
liceului Spiru Haret pe motive politice, din dispoziţia primului
secretar al comitetului judeţean de partid, Ioan C. Petre, care de
fapt era o minte luminată, iubitor de cultură, încât nu i-am
înţeles gestul.
Am fost chemat şi mi s-a propus, este adevărat pe un
ton oarecum imperativ, să preiau conducerea Liceului “Spiru
Haret”. Nu mă putea obliga însă nimeni să o fac împotriva
voinţei mele. Eram în mare dilemă. Pe doamna prof. Dima
Virginia o cumoşteam şi o respectam ca om şi ca dascăl devotat
şcolii, mai ales că fusese primul director al Haretului, fiind şi
fostă elevă a acestuia. A merge în locul ei putea să însemne că a
fost schimbată din cauza mea, ori eu nu eram implicat cu nimic
în această demitere şi nici nu-i cunoşteam cauzele. Pe de altă
parte, exista lăuntric tentaţia de a fi directorul şcolii în care ai
fost elev, ai învăţat ce înseamnă actul de cultură şi cum se
dobândeşte aceasta. Mai ştiam două lucruri: aveam deja
capacitatea şi experienţa să conduc acest liceu de prestigiu, în
care pe lângă o echipă de profesori de excelenţă existau şi
câţiva oameni roşi de invidie şi de orgolii pentru că nu-şi
cunoşteau adevărata valoare. Trăiau într-o lume a lor confuză şi
limitată.
Am acceptat provocarea, am luat taurul de coarne şi la
37 de ani am devenit directorul liceului pe care-l absolvisem cu
două decenii în urmă. Ştiam că trebuie să lupt împotriva unor
mentalităţi ale unor profesori numite fals tradiţie în care
100
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
profesorul dictează, elevul scrie, profesorul vorbeşte, elevul
ascultă, profesorul jigneşte, aruncă vorbe urâte, crude, elevul
tace... Eram convins că atunci când nu poţi elogia mediocritatea
sau îţi alegi drept colaboratori oameni pe cate îi socoteşti
capabili, demni de respect, lezezi inşii complexaţi ce se doreau
în consiliul de administraţie sau directori adjuncţi măcar. Am
respins demersul câtorva “traseişti” ce-şi ofereau serviciile
oricărei conduceri noi, denigrând-o pe cea dinainte. Mi-am
asumat riscul de a simţi făţiş antipatia lor. Dar nu poate fi
stabilită o scală de valori într-o şcoală dacă nu-ţi asumi
asemenea riscuri ca manager.
În cei 19 ani de directorat la cel mai prestigios liceu
dobrogean, şi nu numai, am trăit cele mai mari şi profunde
bucurii ale carierei mele didactice. Am stabilit câteva obiective,
ţinte prioritare în fiecare compartiment de activitate, atât în
ceea ce priveşte resursele materiale cât mai ales cele umane.
Am cooptat şi numit ca şefi de catedră şi membri ai
consiliului de administraţie personalităţi consacrate şi recu-
noscute: reputatul matematician Petre Guţescu, astăzi directorul
Colegiului, mi-a câştigat preţuirea şi respectul prin loialitatea şi
fermitatea caracterului său, prin foarte buna pregătire
profesională, prin felul de a spune deschis părerile sale în
şedinţele de consiliu de administraţie, fără reticenţe, prin
prestigiul de care se bucura în rândul elevilor al căror profesor
le era. Deşi uneori năvalnic, incisiv în observaţii la nivelul
catedrei pe care a condus-o 8 ani de zile, stârnea discuţii care
înviorau atmosfera, te obligau să aduci argumente în care să-ţi
susţii punctul de vedere. Îl observam pe prof. Viorel Buga,
înzestrat cu o inteligenţă nativă, capabil să găsească soluţii
simple şi rapide la probleme diferite, zâmbind ironic şi pândind
clipa potrivită a replicii sau pe visătoarea şi romantica, dar
talentata şi respectata profesoara Marcelina Popa migrând
101
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
mereu dincolo de marginile stricte ale discuţiei, preocupată de
nuanţe şi mai ales de relaţia profesor-elev în lecţia de
matematică care nu mai trebuia să sperie pe elevi, să-i facă să
fugă de ea, ci să-i atragă. Nu întâmplător am ales-o consilieră.
Alături Elena Buric, la limbi străine, o fiinţă delicată ca un fulg
de păpădie, dar adâncă în idei şi judecăţi, mereu deschisă
reformării învăţământului şi mai ales relaţiei profesor-elev,
mutării accentului obţinerii performanţei nu doar în
confruntarea deseori acerbă a elevilor între ei, ci a elevului cu
sine însuşi, învăţându-l să lucreze în echipă. Lor li se adăuga în
grupul de consilieri ai directorului prof. Gheorghe Bucur şi
Simion Ion. Toţi s-au achitat cu competenţă şi dăruire de
responsabilităţile pe care le acceptaseră, au fost deseori prezenţi
cu comunicări, intervenţii, puncte de vedere în şedinţele
consiliului profesoral, în sesiunile de comunicări, în consiliul
de administraţie, la nivelul catedrelor.
Catedra de biologie i-am încredinţat-o unei dăscăliţe
dăruite cu întreaga-i fiinţă şcolii pe care a slujit-o o viaţă, prof.
Maria Bibu. Întotdeauna am participat cu plăcere şi interes la
activităţile acestei catedre. Se experimentau modalităţi de
creştere a randamentului şcolar în lecţie, validându-se sau
infirmându-se varianta supusă testării. Inimoasa doamnă
profesoară Pereni Maria, calmul şi echilibratul Dumitrescu Ion,
fost inspector de specialitate la biologie, Niculescu Mauriciu
atent şi puţin pedant simţeau nevoia de a schimba în mai bine.
Lecţiile aveau întotdeauna nu doar încărcătură informaţională
esenţială, erau integrate într-un sistem, erau realizate cu
participarea activă a elevilor şi foloseau bogata baza materială
a laboratorului, unul dintre cele mai dotate din şcoală, aceasta şi
prin grija dascălilor de specialitate .
Profesoara Bibu Maria a obţinut performanţe deosebite
în cadrul olimpiadelor şcolare obţinând ani la rând premiile
102
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
întâi la faza judeţeană şi premii şi menţiuni la fazele naţionale
şi internaţionale. Am preţuit-o şi respectat-o pe profesoara Bibu
Maria pentru modestia ei, pentru tenacitatea şi ambiţia de a
demonstra că elevii Haretului sunt capabili de performanţe
maxime atunci când simt că sunt ajutaţi să zboare mereu mai
sus.
Şeful catedrei de limba română şi membru timp de 9 ani
în consiliul de administraţie, prof. Dumitru Stan, avea prestanţa
intelectualului de ţinută care ştie să distingă ideea ce te fulgeră,
îţi aprinde imaginaţia, de platitudinile debitate ca să umple
timpul unor şedinţe. Vorbea scurt, dens şi la obiect, specula cu
abilitate şi deseori cu ironie, dar fără răutate scăpările din unele
lecţii demonstrative, oferea soluţii, accepta contraargumente. Îi
aşteptam mereu cu interes cuvântul şi în consiliul de
administraţie sau în consiliul profesoral. Este adevărat că firea
sa orgolioasă şi ambiţioasă stârnea unoeri adversităţi care îl
marcau sufleteşte şi de care încercam să-l “tămăduiesc” în
discuţiile pe care le aveam împreună. Mi-a fost doar un coleg
foarte apropiat şi am regratat că nu mi l-am putut face prieten.
Catedrele de fizică şi de chimie au fost conduse de
profesorii Mircea Mititelu şi Florian Dobre pe care îi apreciam
atât pentru temeinica pregătire în specialitate, Florian Dobre
fusese şef de promoţie la Facultatea de Chimie din Iaşi, cât şi
pentru felul în care se comportau cu elevii lor - îi respectau, le
cultivau încrederea în forţele proprii, îi îndemnau spre lectura
unor lucrări de specialitate dincolo de copertele manualului.
La catedra de istorie şi de ştiinţe sociale şi membră în
consiliul de administraţie am propus-o, iar consiliul profesoral
a aprobat-o în două legislaturi, pe doamna profesoară Ioana
Marinache. Exigentă cu sine, cu colegii, dar şi cu elevii,
întotdeuna puteai avea încredere în cuvântul domniei sale.
Niciodată nu întârzia la ore, întotdeauna lecţiile aveau claritate
103
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
şi un demers didactic logic şi eficient, au împletit valoarea
instructivă cu cea educativă a predării istoriei. Iar pe omul
Ioana Marinache ca şi pe colegul ei, jovialul Viorel Chirilă, i-
am apreciat pentru curajul de a sfida făţărnicia şi laşitatea unor
colegi, în ianuarie 1990, după aşa-zisa revoluţie când şi-au
ridicat glasul, fără menajamente, în şedinţa aşa-zisului consiliu
profesoral la care fuseseră aduşi oamenii de serviciu şi elevi
montaţi de profesori fără caracter să atace vechea conducere a
colegiului. N-am uitat gestul lor singular de spirit de dreptate şi
de dispreţ pentru oportunişti şi făţarnici.
Catedra de limbi moderne, cea mai numeroasă din
şcoală, numărând 13 membri, a fost condusă în ultimii ani de
profesoara Cârlan Carmen Model de eleganţă şi ţinută pentru
cei din jur, domnia sa preda cu eficienţă limba lui Shakespeare
elevilor săi, ce devenea instrument de comunicare, adopta
tehnici moderne, angaja creativitatea elevilor, folosind mijloace
de învăţământ auxiliare. Deşi uneori se dezlânţuia vulcanic
exprimându-şi deschis opiniile, Carmen Cârlan era apreciată şi
respectată de elevi, colegi şi părinţi.
Mi-a fost hărăzită ocazia unică, fericită de a fi directorul
liceului la aniversarea de 100 de ani de existenţă a sa în spaţiul
dobrogean, ca cea dintâi şcoală secundară. Am reînfiinţat
formaţiile corală şi de teatru, am reeditat revista “Aspiraţii” am
iniţiat organizarea “Zilei şcolii” la 21 mai, de Sfinţii împăraţi
Constantin şi Elena, la care (în cadrul celor 7 ediţii în 2002) au
participat profesori, directori şi elevi de la colegii repre-
zentative din ţară: “Nicolae Bălcescu” din Brăila, “Gheorghe
Lazăr” şi “Spiru Haret”din Bucureşti, “Vasile Alecsandri” din
Galaţi, “Mircea cel Bătrân” din Constanţa, “Spiru Haret “ din
Tecuci şi din toate liceele judeţului Tulcea. Sesiunea de
comunicări ale elevilor desfăşurată pe 7-8 secţii, programul
artistic dat de formaţiile şcolii gazdă, întrecerile sportive,
104
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
excursiile în Delta Dunării, la mănăstirile nord-dobrogene,
balul elevilor alături de oaspeţi, din curtea colegiului,
întâlnirea, discuţiile colegiale ale gazdelor cu oaspeţii au
umplut programul dându-i atractivitate şi eficienţă şi făcând ca
prestigiul Colegiului Dobrogean să crească şi să fie apreciat
dincolo de hotarele judeţului. La toate aceste manifestări la
dispoziţia elevilor şi profesorilor oaspeţi au stat laboratoarele şi
cabinetele şcolii, internatul şcolii, cantina, biblioteca şi
terenurile de sport. Au onorat cu prezenţa lor orice manifestare
culturală deschiderea anului şcolar, “Ziua şcolii” oficialităţile
judeţene şi cele municipale.
Cea mai apropiată colaboratoare mi-a fost însă
profesoara Aurelia Mirăuţă, directoarea adjunctă a colegiului cu
care am lucrat 9 ani, trăind împreună cu bucurie succesele pe
care colectivul Haretului le merita sau necăjindu-ne atunci când
o decizie pripită a directorului, trebuia îndreptată, corectată din
mers. Am fost însă întotdeauna adeptul ideii că un manager este
obligat să decidă uneori fără posibilitatea de a face prognoza şi
diagnoza cerute. A amâna luarea unei decizii înseamnă ştirbirea
autorităţii, frica de răspundere, stagnarea activităţii în şcoală.
Recunosc că s-a întâmplat ca unele decizii luate ca director să
nu fi fost cele adecvate, dar am avut capacitatea de a interveni,
de a-mi recunoaşte greşeala şi de a o îndrepta. Aurelia Mirăuţă
era o reputată chimistă apreciată şi căutată de elevii şi părinţii
nu doar de la liceul pe care îl conducea. Mai avea însă calitatea
de a fi sinceră şi dechisă cu cei ce-i erau colaboratori, punea
mâna la treabă nelimitându-se doar să dea indicaţii. Împreună
am instituit tradiţia serbării de Crăciun, împreună am iniţiat,
pregătit şi organizat toate ediţiile “Zilei şcolii”, împreună am
urmărit şi programat pregătirea olimpicilor Colegiului, care în
cei 9 ani, au depăşit la fiecare ediţie peste 50% din efectivul
celor premiaţi la nivelul judeţului. N-am neglijat niciunul din
105
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
noi legătura cu şcoala, cu fiecare om al şcolii, stabilind sarcini
concrete, încercând să fim obiectivi şi mai ales oneşti din punct
de vedere moral. Am gândit toate proiectele educative pentru
ziua de mâine şi nu pentru tradiţia de ieri, adică am creat o nouă
tradiţie şi este dreptul nostru să ne-o revendicăm împreună cu
întreaga echipă de magiştri, care la Colegiul Haret, au fost
scutiţi de bisericuţe şi grupuleţe care să comploteze unele
împotriva altora.
Nu pot, în încheiere, să nu aduc mulţumirile mele
fostului inspector şcolar general Lidia Catrinescu, care, deşi a
condus învăţământul tulcean îm cea mai tulbure şi grea
perioadă a sa, 1979-1989, când liceele româneşti deveniseră în
majoritate şcoli profesionale, pentru că domnia sa a ştiut să
susţină şcolile de prestigiu, să aleagă, sau să menţină directori
valoroşi capabili să înfrunte furia ceauşistă împotriva a tot ce
înseamnă liceu real-umanist, cultura umanistă, menţinând
corabia şcolii pe făgaşul de pe care nu trebuie scoasă. Colegiul
Haret a beneficiat mereu de fonduri pentru că trebuia, în
viziunea realistă a inspectoarei generale, să existe o şcoală -
pilot care să crească elita intelectuală atât de necesară acestui
colţ de ţară şi nu numai.
Trebuie să mărturisesc că am avut ca director al celui
mai prestigios liceu din acestă parte a ţării mândria de a fi
gazda vizitei în cei 19 ani de conducerea acestei instituţii, a trei
miniştri ai învăţământului: Liviu Maior, Andrei Marga şi
Ecaterina Andronescu. Am apreciat gestul lor ca respect pentru
o şcoală emblematică a învăţământului naţional. Modul în care
s-au interesat de rezultatele elevilor noştri, de încadrare, de
baza materială, de relaţiile cu comunitatea locală, vizitarea
laboratoarelor, a cabinetelor, a bibliotecii şi mai ales a
muzeului instituţiei noastre, consemnările pe care le-au făcut în
Cartea de onoare, atestă o apreciere sinceră şi elogioasă a
106
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
efortului unui colectiv didactic remarcabil în a şti să valorifice
înzestrarea nativă a elevilor şi să-i conducă spre performanţă.
Cea mai mare onoare ce i s-a făcut instituţiei noastre de
învăţământ a fost aceea nu doar de a i se atribui titlul de
Colegiu în 1996, primul la nivelul învăţământului dobrogean, ci
ca în septembrie 1999, aici la capătul ţării, de a avea loc
deschiderea festivă a anului şcolar preuniversitar în prezenţa
preşedintelui României şi a întregului staf al Ministerului
Educaţiei. Am simţit atunci şi am exprimat-o în cuvântul meu,
mândria pe care o trăise academicianul Constantin Moisil, fost
director al liceului, care în 1902 primise vizita ministrului şi
ilustrului om de cultură Spiru Haret, nume emblematic,
aristocratic, pe care cea dintâi şcoală secundară dobrogeană îl
onorează prin rezultatele pe care le obţine an de an, prin
absolvenţii de excepţie daţi culturii şi ştiinţei româneşti şi în
ultimul tmp şi celei europene. Numai în ultimii 25 de ani peste
30 de absolvenţi ai noştri sunt cadre universitare în mari centre
de cultură de la Bucureşti, Iaşi la Paris, Tokio sau Montreal.
Profesia de dascăl trebuie trăită, nu mimată, ea trebuie
să aibă izvoare lăuntrice şi respectul pentru elev. Profesorul
trebuie să ştie măsura lucrurilor, să rămână veşnic tânăr
sufleteşte, să preţuiască firecare om al şcolii care-şi face
datoria, de la cel mai bun dascăl, la femeia de serviciu. Cum m-
aş fi descurcat ca director dacă n-aş fi avut o secretară-şefă
dinamica, pricepută, punctuală, fiind cureaua de transmitare şi
însumare a informaţiei având un scris impecabil, o agendă
completată cu problemele curente ce nu suferă amânare, cu
grija zilnică ca toate lucrările statistice să fie bine întocmite şi
la timp, ca arhiva şcolii să păstreze toate datele unei istorii
zbuciumate. Ea, această doamnă elegantă şi cu doză de orgoliu
ce-i stă bine, s-a numit Livia Munteanu, fostă elevă a şcolii.
Dublată de fosta mea elevă Daniela Acceleanu, generoasă şi
107
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
atentă cu fiecare om ce păşea pragul secretariatului, puţin
romantică, făcându-şi datoria de multe ori şi peste orele de
program aşa cum o făcea şi bibliotecara Vlad Olga şi cele două
laborante. Am înţeles astfel că oamenii cu care lucrez mă
respectă şi le datorez cele mai multe din bucuriile şi satisfacţiile
pe care le-am trăit. Pentru toate acestea la încheierea carierei le-
am adus prinosul meu de recunoştinţă ca semn al iubirii pentru
şcoală şi am redactat şi tipărit monografia acestei prestigioase
instituţii.
Dacă ar trebui să fac o ultimă mărturisire este aceea că
mai ales ca manager, nu doar ca profesor, trebuie să optezi
pentru ceea ce va rămâne, nu pentru ceva vremelnic, tratând cu
indulgenţă şi umor, în tăceri înţelepte, un pic sceptic, unele
răutăţi inerente ale firii umane, pentru că lucrurile se aşază până
la urmă în matca lor sau, dacă nu merită, se acoperă singure
definitiv de ridicol.
Câtă duioşie şi tulburare, cât zbucium încap într-o inimă
de dascăl, cât de adânci pot fi sentimentele, ce profunzime are
spiritul la unii dintre noi, aceasta o va judeca cei mai drepţi şi
aspri justiţiari ai noştri-foştii elevi...
Am iubit muntele şi pădurea. Mi-au plăcut drumurile
neumblate, nesigure ce se prăbuşeau uneori în neguri odată cu
frunzele de aur ale amurgului ce primeau mângâierile vântului
înserării. Niciodată pasul nu mi-a fost înşelat de regrete, nici
măcar în tinereţe pentru fetele ce mi-au fost dragi şi le-am
pierdut, cu atât mai puţin pentru profesia pe care mi-am ales-o
şi pe care am trăit-o plenar cu toată puterea, vigoarea fiinţei
mele mai ales aici, în Dobrogea, care este luna mai a României,
când fiecare stea e o fântână minusculă cosmică ce-şi caută sora
gemănă şi n-o găseşte jos...
108
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
CAPITOLUL VI
Bărbatul şi tatăl între oglinzile paralele ale vieţii
şi ale vremii
Bunicul şi tatăl meu aveau o vorbă moştenită de la
stăbunii lor: bărbatul care nu-şi întemeiază la vremea potrivită
o familie e ca un copac rătăcit într-un câmp pustiu pentru el,
uşor de doborât de furtună, oricând pradă fulgerelor şi
trăznetelor sau căzând sub toporul stăpânului ogorului pentru
că-l împiedică să tragă brazda dreaptă a ogorului, face umbră
lanului de grâu sau de porumb răpindu-le razele de lumină ale
soarelui binefăcător şi picăturile, izvor de viaţă ale ploii, îl
sorteşte în fond pieirii...
Locul copacului este în pădure, între semenii lui,
însoţindu-se în destin cu aceştia, înmulţindu-se şi rezistând
tuturor vitregiilor: furtuni, geruri, trăznete. Numai aşa codru-i
nemuritor fiindcă, de fapt, e o familie, cu străbuni şi buni,
arbori seculari, cu părinţi, arbori în plină maturitate şi cu mulţi
puieţi ce se strecoară cu abilitate la lumină de sub umbra
înaintaşilor spre a le lua la o vreme locul.
Aşa şi bărbatul îşi are menirea de a fi capul unei familii,
de a avea pentru cine trăi şi munci, de a putea să-şi asume
necazurile şi bucuriile celor dragi de lângă sine, de a şti că
poartă nu doar grija egoistă a sinelui, dar mai ales să simtă că-l
109
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
arde dorul când e plecat de acasă de lângă cei de acasă. Chiar
dacă greutăţile şi insomniile unor nopţi nu lipseau, nimic în
lumea asta n-a fost pentru mine, ca bărbat şi ca tată, mai de
preţ, izvor de neostoită bucurie şi fericire ca familia pe care
Dumnezeu şi Steaua mea norocoasă mi-au dăruit-o.
Soţia mea, prahoveancă, şi-a părăsit locul de obârşie
urmându-şi după datină, bărbatul în aşa-zisul capăt de ţară,
Dobrogea. Şi cred, pentru că am simţit asta, n-a regretat
devenind o dobrogeancă get-beget. A fost să se întâmple ca şi
eu şi ea să fim copii de ţărani ce suferiseră efectele nefericite
ale colectivizării, ale dezmoştenirii ilegale de proprietate a
părinţilor noştri.
Am răzbătut la carte, amândoi, înfruntând dificultăţi
materiale, dar mânaţi de voinţa şi ambiţia de a reuşi prin
eforturi proprii să ajungem filologi, dascăli de limba şi
literatura română, cea mai aleasă şi dificilă menire de a descifra
şi a face înţelese atâtea taine pline de frumuseţi nebănuite ale
limbii şi sufletului românesc. Am locuit la început în cel mai
năstruşnic bloc tulcean, celebrul L1 din cartierul 23 August, ce
avea arhitectura unor chilii călugăreşti, încât scrisesem pe una
din uşile interioare, de fapt singura existentă, un anunţ pentru
prietenii şi oaspeţii noştri: “Simţiţi-vă în largul vostru în
strâmtoarea noastră!”. Şi mulţi dintre ei nu s-au simţit
stingheri, iar discuţiile, la un pahar de aligote, nişte aperitive,
cafele şi ceva dulciuri, ţineau de multe ori până spre dimineaţă.
Atunci am înţeles ce bogăţie mare sunt în viaţa omului
prietenii.
Şi erau mulţi şi se numeau familiile: Galbur, Bidoaie,
Baumann, Dragomirescu, Bucur, Băluţă, Bonjug, o parte mai în
vârstă decât noi, iar alţii de vârsta noastră. Ce întâlniri pline de
intimitate şi căldură!
110
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Şi a fost să fie un 18 august 1971 şi un 3 aprilie 1975,
când buna mea soţie, cu voia Bunului Dumnezeu, mi-a dăruit
ca tată două comori de fete: Monica-Delicia şi Diana-Valencia.
Abia atunci casa noastră a fost plină, abia atunci am trăit
sentimentul că nu mai sunt doar bărbatul legat de femeia iubită
în faţa lui Dumnezeu, la Mănăstirea Cocoş, ci soţul şi tatăl
obligat să le apere cât poate de loviturile neprevăzute ale
vieţii. Hotărâsem să le aducem în fiecare zi, eu şi mama lor, o
fărâmă de fericire şi să le învăţăm să o trăiască şi să o
preţuiască oricât de mică ar fi ea. Ele trebuia să ştie că viaţa nu
le va dărui, niciodată “bucăţi”, “felii” de bucurii, că acestea de
fapt trec de multe ori pe lângă noi fără să le observăm, avizi
fiind de mai mult, de mai bine, de mai frumos, de mai repede...
Decisesem să le creştem singuri, pentru că nici nu
aveam o altă soluţie. A fost nespus de greu, dar am putut trăi
atâtea şi atâtea satisfacţii.
Eram inspector şcolar şi hălăduiam 4-5 zile pe
săptămână pe toate coclaurile judeţului; dar când se apropia
seara, abia aşteptam orice ocazie, camion, remorcă, tractor,
căruţă să mă întorc acasă unde mă aşteptau două bucăţi ale
propriei mele fiinţe: Delicia şi Diana. I-a fost asupra de greu
soţiei mele, deşi găsisem două femei simple care iubeau copiii
şi ştiam că le poartă de grijă fetelor în absenţa mamei lor.
Ne-au fost aproape mereu, dar mai ales când am avut
nevoie, fratele meu cel mai mare, Ionel şi cumnata noastră,
Delicia, care ne-au şi cununat religios şi au botezat fetele.
Acolo pe strada Babadag 93 A din Tulcea, în casa şi grădiniţa
cu trandafiri, iasomie, corcoduşi şi gutui ne-am simţit
întotdeauna ca acasă, îndrăgiţi şi primiţi ca propriii lor copii.
Diana şi Delicia au crescut într-un apartament modest al
unei familii oneste de profesori. Nu le-au lipsit însă, niciodată,
jucăriile, cărţile adecvate vârstei, iar patima pentru lectură, spre
111
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
bucuria noastră, a doi părinţi filologi, a crescut odată cu vârsta;
gustul s-a rafinat şi de la basme şi cărţi de aventuri adulate de
preadolescenţi şi-au apropiat marea literatură, autoobligându-se
să nu le scape capodopere ale literaturii române, franceze,
engleze, germane, americane sau ruse.
Cred însă că cea mai mare izbândă a tatălui lor, al cărui
chip îmi zâmbeşte astăzi din oglinda vremii, când avea doar 38
de ani, şi a îndrăznit o primă aventură cu cele dragi lui, a fost să
plecăm la Durău, la poalele bătrânului Ceahlău. Fără maşină
proprie, cu rucsacuri în spate, cu trenul şi o rată, cu Diana de 4
ani şi jumătate şi o Delicie de 8 ani, am poposit într-o după-
amiază de august “la porţile raiului”. Pe-atunci nu exista decât
un hotel şi o singură vilă. La 30-50 m de ele începeau
nesfârşitele poiene smălţuite cu flori de toate culorile şi
nuanţele, de iarbă înaltă, verde şi fragedă ale poalelor
bătrânului Patriarh al Răsăritenilor, Ceahlăul. Am găsit o
cameră la vila situată vizavi de Schitul Durău. Timp de două
zile, copilele noastre au învăţat să iubească muntele, colindând
poienile, colţuri de Eden, s-au travestit în zâne şi prinţese
făcându-şi nenumărate coroniţe, brăţări şi ghirlande din flori de
munte mai ales că le spusesem că în primul război mondial,
familia regală a României se refugiase şi locuise la schitul
Durău. Deci locurile fuseseră călcate cu adevărat de autentice
prinţese şi domniţe. A urmat încercarea cea mare a treia zi:
urcuşul pe potecile abrupte ale Ceahlăului. Pădurea deasă şi
adâncă de brazi le-a adus prima bucurie - au văzut veveriţe
coborând jucăuşe după conurile ce le cădeau dintre lăbuţe sau
sărind spectaculos de pe un arbore pe cel vecin. Ne-a ieşit în
cale şi primul izvor de munte, cu o apă limpede şi rece cum
niciodată nu mai băuseră. După două ore de urcuş, s-a arătat
privirii printre molizi, cabana Pietrele. Delicia şi Prâslea
familiei, Diana, au zbughit-o de lângă noi alergând spre poiana
112
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
în care ne aşteptau parcă două mese lungi de lemn cu scaune
aşişderea şi care la ora aceea, 10, n-aveau în preajmă niciun
împătimit al muntelui.
Copiii noştri n-au fost nicicând mofturoşi, pretenţioşi la
mâncare. Era în vara lui 1979. Sărăcia ceauşistă începuse să-şi
arate colţii.
Amabil, cabanierul ne-a pregătit ce avea: câte o omletă
şi nişte brânză sărată de munte turnând în ceşti şi binevenitul
ceai al fiecărei cabane. Nu le-am mai văzut înfulecând aşa cu
poftă din bucatele frugale bând ceaiul şi rugându-ne să mergem
mai departe. Privind spre mine, gazda mi-a sugerat, prin semne
să ne întoarcem, ţinând seama de dificultăţile, lungimea
traseului şi vârsta lor...
Fetele m-au întrebat ce urmează să mai vedem şi le-am
înşiruit lanţul de podoabe ale bătrânului munte: Căciula
Dorobanţului, Vârful Toaca, Vârful Panaghia, staţia meteo-
rologică şi, mai ales, cabana şi Vârful Dochia, unde vor afla şi
legenda acestor locuri străvechi.
Au rupt-o la fugă pe poteca în urcuş şi-am îndrăznit să
credem că frumuseţea şi tainele muntelui alungă oboseala
fizică. Am ajuns până la vârful Toaca, fetiţele noastre de 4 şi 8
ani urcând cele 340 de trepte ale scării de lemn ce ducea spre
micul punct meteorologic. Acolo, sus de tot, le-am văzut
fericite, că-şi învinseseră oboseala şi teama de înălţime, ca să
poată fi deasupra norilor. Atunci am intuit că fetele noastre vor
fi nişte luptătoare în confruntarea cu viaţa. Când am ajuns şi
poposit la Vârful şi Cabana Dochia, trecând pe lângă “oile”
împietrite ale fiicei lui Decebal, au cerut mai întâi de mâncare
şi apoi povestea. Ciorba şi grătarul cabanierului ni s-au părut
daruri alese, Plănuisem în gând să dormim la Dochia.
Alpinistele mele se jucau în poiană, ca şi când nu urcaseră la
cota 1904 m. Şi-am început coborâşul, mult mai uşor pentru ele
113
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
decât pentru noi, părinţii. Ca doi pui de ciută se cocoţau pe
arborii seculari doborâţi de furtuni la pământ sau pe bucăţile de
stâncă întâlnite în cale ce deveneau pentru câteva minute scenă
improvizată a unor “recitaluri” de muzică şi poezie. Când, după
“Căciula Dorobanţului”, o stâncă proeminentă, înaltă şi
singuratică în ocolul platoului, am găsit pe potecă o vestă
bărbătească de lână groasă, pierdută de pe rucsac de vreun
turist şi am luat-o a început un adevărat scandal: nu era a
noastră şi nu trebuie s-o luăm. Le-am lămurit că jos la Durău,
vom întreba la cazare dacă cineva şi-a pierdut o vestă albastră
şi i-o vom da păgubitului. Cu oarecare neîncredere au acceptat.
Ne-am oprit din nou la Cabana Fântânele şi de astă dată
“prietenul” nostru cabanierul ne-a fript nişte mici, a găsit nişte
pungi cu Eugenia şi nişte biscuiţi şi bomboane prin magazie,
uimit de performanţa alpinistă a două fetiţe venite de la porţile
Deltei, ce colindaseră doar de două-trei ori pădurile Mănăstirii
Celic-Dere. Când soarele dispăruse în spatele Panaghiei şi se
lăsau perdelele amurgului, am ajuns la vilă, după 14 ore de
călătorie într-o lume fantastică, cea a muntelui, cea devenită
familiară familiei noastre, în fiecare vară.
Pe brâna ce duce spre Crucea de pe Caraiman, pe
Pietrele Doamnei din Rarău, în Făgăraş, sau în Apuseni, pe
Giumalău sau în peşterile Ialomicioarei, Meziad sau a cea a
Muierii, la Lacul Roşu sau la Lacul Sfânta Ana, la Cheile
Bicazului sau în ţinutul Dornelor Bucovinei, la mănăstirile:
Văratec, Agapia, Putna, Sihăstria, Ciolpani, Cheia, Drago-
mirna, la Curtea de Argeş sau la Vidraru, pe Transfăgărăşan, la
Timişoara sau la Năsăud peste tot şi-au deschis sufletul şi l-au
îmbogăţit cu frumuseţile dăruite de Dumnezeu acestui pământ
sau făurite de mintea, sensibilitatea şi mâinile acestui neam. Au
cunoscut direct istoria zbuciumată despre care le-au grăit
cetăţile prevăzute, s-au recules la mormintele şi casele
114
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
memoriale ale marilor spirite româneşti. S-au lăsat fermecate
de obiceiurile şi datinile Maramureşului şi Bucovinei,
Moldovei şi Banatului, ale moţilor şi ale dobrogenilor. Cred că
a fost cea mai eficientă şi atractivă lecţie de viaţă cunoaşterea
pământului, istoriei şi a sufletului neamului din care îţi tragi
rădăcinile. Întotdeauna Diana şi Delicia au aşteptat vacanţele,
chiar şi pe cele studenţeşti pentru încă o călătorie în lumea
muntelui , a pădurii, dar şi a lăcaşelor străvechi de cult, a
muzeelor, unde, de fiecare dată, le citeam uimirea şi plăcerea
de a descopri alte şi alte nebănuite şi neaşteptate frumuseţi.
Nu pot să nu rezum o întâmplare petrecută în 1987, în
august, la Câmpulung Moldovenesc. Am avut răbdarea de a sta
ore în şir şi a vedea sutele de exponate din unicul muzeu al
meşteşugului lemnului din ţară. Eram cazaţi la un motel al
ACR-ului. Nu se găsea pâine nicăieri. Era dată la cartelă. M-am
dus la un restaurant şi l-am rugat insistent pe un chelner să-mi
vândă o jumătate de pâine, albă, neagră, veche, proaspătă, cum
s-o găsi. N-avea. Mi-a şoptit că nu departe era fabrica de pâine
a oraşului să încerc să mă descurc.
Le-am urcat în Dacia, ”Maricica” noastră, şi ne-am oprit
lângă poarta fabricii. Am bătut şi a ieşit paznicul. Atunci, prima
oară, fetele mele au asistat la “un furt”, complice fiind propriul
lor părinte. I-am oferit portarului dublul valorii a patru pâini,
mi-a luat banii şi mi-a cerut să merg cu maşina vreo 200 de m
mai în spate, dar lângă gardul fabricii şi să mă prefac că repar o
roată a maşinii aflate în pană. L-am ascultat, n-aveam ce face.
În portbagaj şi la motel aveam conserve, ceva legume, fructe,
era vremea pepenilor, dar n-aveam pâine de două zile,
mâncaserăm biscuiţi.
Peste vreo trei sferturi de oră, m-am pomenit cu patru
pâini mari şi calde aruncate peste gard, căzând în apropierea
maşinii. M-am furişat, le-am înhăţat în grabă ducând “mana
115
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
cerească” la maşină şi privind chipurile mirate, speriate, dar şi
satisfăcute ale copilelor mele, care se bucurau că pot mânca o
bucată de pâine caldă, într-o duminică din august 1987, în ţara
grâului...
De altfel, cu o zi înainte la Vatra - Dornei, de uşa celui
mai mare restaurant văzusem cum atârna un lanţ de care era
prins lacătul.
Aşteptam să se deschidă, deşi era deja ceasul 14.00,
întrucât la cantinele staţiunii puteau mânca doar cei veniţi cu
bilete de odihnă şi tratament. Turiştii flămânzi ca noi veneau,
încercau uşa, dădeau mărunt din buze şi plecau neavând ce
face. Un singur domn le-a arătat fiicelor noastre lanţul spunând
tare, fără nici o reţinere, că acesta-i lanţul comunismului şi o să
cadă.... Pe la ora 15.00 am intrat într-un local sumbru şi
singurul fel de mâncare oferit: orez cu pipote de pasăre.
Ne-am făcut datoria patriotică de-a consuma porţiile
reci, aduse fără nicio grabă, de ospătarul parcă adormit. Aceasta
era bunăstarea bietului neam românesc în ultimii ani ai “epocii
de aur”! Fără să vreau, Diana şi Delicia au înţeles “lecţiile” de
viaţă trăite la Vatra Dornei sau la Câmpulung Moldovenesc.
Absolvente ale facultăţii de psihologie, peste ani,
exercitându-şi profesiile în Bucureşti, au şi acum nostalgia
pădurii dobrogene de la Celic, Cocoş sau Nifon, sau cea a
zilelor şi a săptămânilor în care au bătut cu piciorul potecile
munţilor..., îşi disputau rucsacul cel mai mare şi mai greu, erau
fericite de scurtele popasuri la cabane unde întotdeauna
serveam ceva cald şi ni se părea o minunăţie. Adică învăţasem
împreună să trăim bucuriile mărunte, să căutăm motive de
fericire. Cred cu certitudine că bărbatul şi tatăl şi-a crescut şi le-
a dăruit fiicelor sale plăcerea de a te bucura de viaţă, cu clipele
ei de lumină, dar şi cu umbrele sau norii ce îi întunecă deseori
potecile. Am văzut şi văd în ele nişte luptătoare, care la 4-8 ani
116
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

s-au luat “la trântă” cu Ceahlăul şi l-au doborât şi nu se poate

“ca la maturitate” să nu aibă mereu forţa să caute şi să
găsească: binele, frumosul şi adevărul, triada ce-l face pe om
fericit.
Le-am făcut să înţeleagă că nu trebuie să lăsăm viaţa să CAPITOLUL VII
curgă fără rost, să se distrugă, aşteptând ca viitorul să ne aducă
lecuire, mană cerească. Să-ţi rânduieşti fiecare zi ca şi când ar
fi viaţa întreagă. Să ne umplem zilele cu rostul ce-l avem... Cel 40 de ani de viaţă închinată şcolii tulcene
ce-şi află un rost, o menire a vieţii sale, atunci când ştie de ce
pune capul noaptea pe pernă să se odihnească, va şti de ce şi
pentru el răsare soarele în zori... Cei ce trăiesc fără rost, doar
există. Şi sunt de compătimit! Interviu cu dl. prof. Cezar Calenic (19 mai 2001) -
directorul Colegiului Dobrogean Spiru Haret Tulcea

Reporter: Stimate domnule profesor, aflându-vă la

un moment foarte important al activităţii dvs., vă rugăm să
marcaţi, în câteva cuvinte, cu ce gânduri, sentimente şi
atitudini vă apropiaţi de încheierea unuei cariere unanim
apreciate?
C.C. : Orice spirit uman simte nevoia să se situeze între
început şi sfârşit, pentru a da un sens existenţei. Ca om corect, a
cărui existenţă în anii săi de maturitate s-a confundat cu
profesia de dascăl şi cu instituţia numită şcoală, clipa coborârii
pe plajă mă obligă să mă întreb dacă prin ceea ce am gândit, am
sperat şi am făcut, am dat sens existenţei mele, pe care timpul a
marcat-o cu suişuri şi coborâşuri, cu lumini şi umbre, cu
prietenii şi adversităţi... După patruzeci de ani de slujire a
catedrei, mă simt un om ce poate trăi, fără îndoieli, sentimentul
împlinirii, tocmai pentru că am conştiinţa că am dat un sens
existenţei pe care mi-a dăruit-o Cel de Sus.
Reporter: Care sunt factorii care au contribuit la
formarea dumnevoastră ca om, ca profesor , ca director?
117 118
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
C.C.: Prioritatea în formarea mea ca om au avut părinţii
mei, ţărani dobrogeni dintr-un sat pierdut în codri de la poalele
bătrânilor Hercinici, de unde-şi trage izvoarele singurul pârâu,
trecut pe harta Dobrogei de Nord-Taiţa... tatăl meu, deşi avea
doar cinci clase primare, citea foarte mult, noaptea, după o zi de
trudă cu pământul. Punea la mare cinste bogăţia spiritului
omului, prețuia cartea şi şi-a trimis cu sacrificii destule cei trei
feciori pe care i-a avut la şcoli, învăţându-ne să răzbatem, să
credem în puterea noastră, să nu ne dăm bătuţi chiar şi atunci
când viaţa ne-a fost potrivnică. Apoi am avut şansa să
beneficiez de harul şi măiestria unor dascăli străluciţi de la
învăţătorii Nicolae Tătăreanu şi Elena Uliescu, la profesorul
Aurel Vald care mi-a dat o primă lecţie despre viaţă: dacă vrei
ceva cu adevărat crezi în tine şi lupţi cu dăruire, izbânda vine.
Eu, copil de ţăran învăţăcel la şcolile din satul Nifon şi din
comuna Horia, am dat concurs de admitere la Liceul de băieţi
din Tulcea, astăzi Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”, şi la
afişatul listelor cu rezultatele concursului am trăit cea dintâi
bucurie, reuşisem cu cea mai mare medie, fiind primul pe listă.
Mereu i-am avut şi îi am încă ca model pe aceşti adevăraţi
apostoli ce au slujit la Haret şcoala sătească, ajutându-i pe fiii
de ţărani să intre pe uşa din faţă la şcoli înalte. Ca profesor, am
avut, din fericire, multe modele. Echipa de aur de la cea dintâi
şcoală secundară din Dobrogea, a cărei elevă eşti şi tu astăzi,
reportara care-mi pune întrebările, era formată în deceniul al
şaselea al veacului trecut din personalităţi proeminente, şcolite
în perioada interbelică: Măndiţa Grigorescu, Julieta Bonjug,
Vasile Cârlov, Olimpiu Bonjug, Margareta Pandele, Dumitru
Mondescu, Elena Dumanschi, Virginia Mondescu... Domniile
lor mi-au fost modele. Este o şansă a destinului să ai astfel de
întâlniri. Iar ca director l-am avut ca model pe profesorul meu
de geografie, Nicolae Gâlcă. Era un desăvârşit organizator,
119
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
ferm în decizii. Nu ierta uşor minciuna, răutatea şi abaterile
repetate. Era un exemplu viu de dascăl, de pedagog, de om de
caracter; peste ani am fost coleg de cancelarie, la Liceul
teoretic Nr. 2 din Tulcea cu fostul meu director. Cu sfială mă
apropiam de cancelarie de locul unde îşi avea scaunul rezervat
ca un adevărat patriarh. Îmi spunea că întotdeauna să mă întreb
asupra justeţei gândurilor şi faptelor mele, să fiu consecvent,
sincer, drept, exigent faţă de mine şi apoi faţă de alţii. În cei 19
ani cât am condus Colegiul Dobrogean „Spiru Haret” ca
director, m-am străduit să-i urmez pilda şi sfaturile. Ca student
al Facultăţii de Filologie de la Universitatea Bucureşti, i-am
avut ca profesori aleşi, la apusul carierei lor, pe: G. Călinescu,
Tudor Vianu, A.I. Rosetti, A. Piru, Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
iar ca asistent pe actualul academician Nicolae Manolescu. Iată
deci că soarta mi-a fost darnică, generoasă în modele şi valori
demne de urmat. Uneori, vorba cronicarului, „se sparie gândul”
că le-am urmat pilda...
Reporter: Întrucât şi dvs. aţi fost elev al liceului, ce
amintiri plăcute (sau de ce nu) şi neplăcute vă leagă de acea
perioadă a adolescenţei? Ce diferenţă vedeţi între generaţia
dvs. şi generaţia actuală?
C.C. : Cea mai plăcută amintire a mea ca elev al acestui
prestgios lăcaş de învăţătură este în legătură cu prima oră de
literatură română făcută de doamna Măndiţa Grigorescu.
Intrase în sala de clasă maiestuoasă, cu o figură ce părea severă.
Prima întrebare a fost care este elevul ce luase nota cea mai
mare la admitere, fiindcă ştia că se află în acea clasă. Pierise
suflarea din mine de teamă, de emoţie, încât nu îndrăzneam să
mă ridic în picioare. Atunci mi-a rostit numele şi m-a obligat să
spun de la ce şcoală vin şi cu cine am învăţat limba şi literatura
română. Suntem toţi făcuţi din dorinţe şi incertitudini, suntem
un joc, o întâmplare, un univers de lumini şi umbre şi am vrea
120
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
să fim altceva. Iar eu, atunci, eram incertitudine şi umbră şi
voiam să fiu altceva decât elev la liceul tulcean. Şi totuşi am
îndrăznit să rostesc numele şcolii mele de pe Valea Taiţei şi
numele dragului meu învăţător, ce-mi fusese şi profesor de
limbă şi literatură română. Uimită, doamna mi-a cerut să recit
cea mai frumoasă poezie a unui poet român pe care o ştiu. Şi-
am recitat „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” de Mihai
Eminescu. Ne-o predase Domnul nostru învăţător, Nicolae
Tătăreanu. Se întâmpla asta în anul 1954, când marii clasici
români fuseseră scoşi din programa şcolară, iar cărţile lor
scoase din bibliotecă şi chiar arse în curtea şcolii. Faţa
Doamnei profesoare Grigorescu s-a luminat şi mi-a zis: „bravo,
băiete!”... Aşa am devenit elevul pe care domnia sa şi l-a
apropiat, i-a pus cartea de literatură în mână, i-a cerut să joace
în echipa de teatru a liceului, petrecând multe ceasuri împreună
la repetiţii şi spectacole. Nu degeaba i-am continuat, nu ştiu
dacă cu aceeaşi pasiune şi măiestrie, munca de dascăl de limba
şi literatura română la liceul unde am ucenicit la un astfel de
magister.
Acum înţeleg că suntem cu adevărat nişte secunde care
aleargă nebuneşte spre viitor şi care, în goana lor, păstrează
totuşi câte ceva din mireasma anilor ce au trecut...
Cât despre întâmplări neplăcute, le-am făcut uitate, nu
merită să ne obosim memoria cu ele. Din nefericire, am avut şi
unul, doi profesori ce n-aveau vocaţia apostolului catedrei, aşa
că i-am uitat...
Reporter: Ce v-a determinat să deveniţi profesor de
limbă şi literatură română?
C.C.: Ca să fiu sincer, la absolvirea liceului tulcean,
trădasem făgăduinţa ce mi-o făcusem de a urma filologia. Am
dat examen la Facultatea de Medicină din Bucureşti, am reuşit
al doilea, dar după un semestru, pe motive „sociale” pe atunci
121
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
„grave”, tata fusese „duşman de clasă”, închis, dus să lucreze la
canal, m-au exmatriculat, am fost luat în armată la hârleţ, la
desecarea văii Călmăţuiului... Un coşmar... Când mi-au dat
drumul, am spus că drumul a fost greşit, ca şi Iona a lui Marin
Sorescu, şi am urmat Facultatea de Filologie. Şi nu-mi pare
rău... În loc să vindec trupuri bolnave, am clădit suflete, spirite
curate, bogate şi frumoase ale atâtor generaţii de adolescenţi
fermecători, pe care i-am respectat şi iubit deopotrivă ca pe
propriii copii. Fără a fi subiectiv, nimic nu poate fi mai înălţător
şi mai nobil decât să predici pe altarul – catedră despre sufletul
şi limba neamului căruia îi aparţii. Şi când ELE sunt atât de
bogate şi cu orizonturi atât de largi, ce bucurie mai poţi avea şi
trăi?!
Reporter: Ce calităţi sunt necesare unui director de
liceu? Care au fost principiile care v-au călăuzit în această
meserie? Câţi ani aţi dedicat din viaţa dvs.acestei funcţii şi
ce satisfacţii aţi încercat? Au meritat aceste sacrificii
făcute?
C.C.: Am să încep cu răspunsul la ultima întrebare. Să
mergi alături de oameni, să trăieşti între ei, să înveţi de la ei, să-
i iubeşti, să începi cu ceea ce ei ştiu, să construieşti pe aceea ce
ei au deja. Iată câteva principii ce mi-au călăuzit această
activitate.
Am avut şansa de a fi director al celei mai prestigioase
şcoli liceale din Dobrogea şi nu numai, timp de 19 ani. Să fi
fost, în acelaşi timp şi elev al acestei „alma mater”, să lucrezi la
început alături de unii dintr foştii tăi dascăli este o provocare. A
fost cea mai grea, dar şi cea mai pasionantă încercare a vieţii
mele.
Deşi conducător, directorul rămâne, totuşi, OM! De
multe ori, din păcate, multe dintre cele pe care le observăm la
alţii nu le „putem” vedea suficient de clar la noi înşine. Pentru a
122
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
evita acest lucru, am încercat şicred că am reuşit să mă cunosc
mai bine pe mine însumi, să mă feresc de capcane, să-mi educ
capacitatea activităţii manageriale: diagnoza, prognoza,
organizarea şi coordonarea activităţii într-o şcoală cu 70 de
profesori şi peste 1100 de elevi foarte buni, ale căror familii
aşteptau şi aşteaptă performanţe, într-o comunitate tulceană ce
are ca reper al calităţii prima şcoală secundară românească din
acest spaţiu cultural.
Un director al unei astfel de instituţii trebuie să aibă
cunoştinţe de înalt nivel şi la zi, o cultură generală solidă, să
posede deprinderea şi abilitatea de a construi o echipă eficientă,
de a aborda un stil de conducere optim, flexibil şi eficient. Cred
că, calitate esenţială este şi aceea de a fi ferm în principii şi
cerinţe, dar şi înţelegător, de a lucra cu profesorii şi elevii pe
baza comportamentului empatic, de a finaliza o promisiune
făcută, de a se impune ca lider eficient, de a rezolva o situaţie
conflictuală în care este implicat şi el, sau oamenii pe care îi
conduce. A trebuit să am umor, să fiu şi optimist, să rezist la
stresul determinat de relaţiile cu oamenii. Şi nu în ultimul rând,
a trebuit să am încredere în profesori şi elevi, să-i respect pe
fiecare, să ştiu să-i ascult şi să-i unesc în atingerea unui scop:
creşterea calităţii şi prestigiului şcolii în care trăim şi muncim
împreună. Am avut ca director al Colegiului Dobrogean „Spiru
Haret” două mari satisfacţii de a trăi şi a contribui la clipa când
a devenit Colegiu. Blazonul aristocratic pe care-l merita, şi de a
şti că performanţele generaţiei actuale de profesori şi elevi ai
săi sunt, cred, superioare celor ale înaintaşilor noştri, care,
acolo unde sunt, se bucură că discipolii lor sunt mai buni.
Reporter: Vă mulţumim şi vă doresc în numele atâtor
elevi pe care i-aţi avut multă sănătate şi bucurii!
(Reporter: Panaitache Melina, clasa a XII-a,
21 mai 2002, revista „Aspiraţii”)
123
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Câteva consideraţii privind
Traditia şi Reforma în procesul de învăţământ din cadrul
Colegiului Dobrogean "Spiru Haret"
Într-o şcoală a tradiţiei, ce şi-a clădit renumele pe
performanţele obţinute de-a lungul deceniilor, în nivelul ridicat
de pregătire al absolvenţilor săi, pot apărea, mai ales acum la
sfârşit de secol XX şi de mileniu, într-o Românie "mişcătoare",
unele contradicţii provocate chiar de actul Reformei, dar şi
posibil de rezolvat prin demersuri reformatoare. Ne propunem a
semnala câteva dintre acestea, ca şi modul în care încercăm să
Ie diminuăm.
O primă contradicţie cu care ne-am confruntat, în
ultimii ani, a fost cea dintre slaba motivare a unor elevi ai noştri
pentru învăţătură şi necesitatea de a dezvolta un proces
educaţional de performanţă eficient şi flexibil. Această
contradicţie este o consecinţă a compromiterii conceptului de
muncă la nivelul macrosocial, cât şi absenţei unei scări reale a
valorii. De aceea, în orele educative cu elevii sau în cele de
consiliere, se insistă în formarea unui stil de muncă intelectuală
care să trezească interesul pentru studiu, dar şi bucuria,
satisfacţia acestui act. Trebuie să găsim modalităţile şi le găsim
numai atunci când suntem neliniştiţi, de a-i învăţa pe elevi să
înveţe, să se realizeze în funcţie de propria prestaţie şi
performanţă.
O altă contradicţie delicată şi nocivă, despre care
credem că nu este întâlnită doar în şcoala noastră, este cea
dintre tratarea standardizată a elevilor în actul instructiv-
educativ şi necesitatea de a desfăşura un proces educaţional
individualizat cerut şi de Reformă.
124
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Aceasta cultivă mediocritatea, eşecul şi abandonul
şcolar. De aceea in Planul-cadru de proiectare a activităţii pe
ultimii doi ani şcolari, prioritate a avut obiectivul:
"Cultivarea capacităţilor fiecărui elev de a rezolva
probleme şi situaţii concrete, sprijinirea elevului performant
să-şi desfăşoare activităţile specifice. Se va trece de la
învăţământul pentru toţi la învăţământul pentru fiecare.”
Este greu, dar trebuie sa acceptăm că eşecul şolar al
unui elev este rezultatul unor interferenţe psihopedagogice şi
educaţionale inadecvate, interferenţe generate tocmai de
această contradicţie. La nivelul consiliului profesoral, al
catedrelor de specialitate din colegiu s-au proiectat şi desfăşurat
lecţii, activităţi educative care să angajeze, diferentiat, pe
fiecare elev în raport cu capacitatea sa intelectuală, aptitudinile
şi interesele sale.
A afirma că fiind o şcoală cu o tradiţie clădită în 117 ani
de existenţă şi că strategiile didactice folosite de generaţiile
anterioare de dascăIi, înaintaşi ai noştri, şi-au dovedit eficienţa,
ar fi o gravă eroare. Raţiunea de a fi a Colegiului Dobrogean
“Spiru Haret" constă în a rămâne un reper al performanţei în
pregătirea elevilor. Aceasta nu este însa posibil fără a ţine
seama de contextul educaţional, comunitar şi naţional, de
stabilirea unor ţinte strategice care să vizeze perpetuarea
tradiţiei, dar în acelaşi timp, deschiderea motivată a corpului
profesoral spre Reformă, spre satisfacerea nevoii fiecărui elev
al şcolii noastre de a se simţi competent, lucrând cu alţii, dar şi
autonom.
Aud uneori remarca: "Învăţământul vechi a fost mai
bun." Este cel mai simplu lucru pe lume să vorbeşti fără
constrângerea faptelor. Putem oare ignora, aşa cum se întreba
ministrul Andrei Marga, sărăcia endemică a ţării? Putem
excepta educaţia care a fost şi care trebuie schimbată de la
125
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
răspunderea pentru sărăcie? Educaţia, în societatea europeană,
este eflcientă, atunci când devine sursă de bogăţie. Este o
obligaţie a-i învăţa pe elevi conţinutul verbului "a face“ şi mai
ales a Ie cultiva credinţa, pe care trebuie s-o avem mai întâi noi,
dascălii lor, că putem muta “munţii”. Nu mă refer la munţi în
sensul lor fizic, ci la munţi, bariere pe care Ie impunem noi
înşine ca să avem de ce ne împletici, să avem de ce sta în loc şi
de ce dispera, găsind o scuză slăbiciunilor proprii. Sunt munţi
precum ignoranţa, lipsa curajului, prostia, lenea, indolenţa...
Cum a acţionat învăţământul mai vechi sau mai nou împotriva
lor? În ce măsură le-a luat în seama?
Deloc de neglijat este şi contradicţia dintre dimensiunea
preponderent informativă a procesului educaţional şi impe-
rativul că acesta trebuie să devină formativ. Ne străduim să
înlăturăm prejudecata că informaţia, prin ea însăşi, are şi o
dimensiune formativă şi din această cauză se ajunge la falsa
convingere ca sporind câmpul informaţional se favorizeaza
câmpul formativ.
Cercetările psihopedagogice din domeniul educaţional
au confirmat că resursele creierului uman de memorare a
informaţiei sunt limitate, iar a spori informatia în actul
educaţional, în speranţa că va avea efecte formative, este o
eroare profesională profundă. Potenţialul formativ şi educativ al
informaţiei se manifestă numai când este pus în relaţie cu omul
şi cu problemele sale, cu sensul existenţei umane şi cu sensul
dorinţei sale de a cunoaşte. Numai în acest sens informaţia
ştiinţifică induce elevului semnificaţii, mesaje educalive şi
efecte formative. De aceea şi la Colegiul Dobrogean „Spiru
Haret”, şcoală a tradiţiei, regândim procesul educaţional,
provocăm pe dascăli şi elevi să-şi pună întrebări şi să dea
răspunsuri, stimulăm lucrul în echipă. Rămânem însă adepţii
unei axiome a tradiţiei: profesorul rămâne, în orice sistem,
126
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
hotărâtor pentru calitatea acestuia. Oricât s-ar tehnologiza
învăţământul, educatorul organizeză posibilităţile sistemului şi
le pune în valoare. Competiţia profesională, capacitatea in-
teractivă, cultura intelectuală, initiativa şi devoţiunea pro-
fesorilor, capacitatea lor de a testa soluţiile alternative în raport
cu faptele, de a purta un dialog argumentativ şi de a întreţine o
dezbatere dau viaţă sistemului.
Un alt aspect concret al Reformei într-o şcoală de veche
tradiţie, cum este Colegiul Dobrogean "Spiru Haret", putem
numi implicarea elevilor noştri din clasa a VII-a, a VIII-a, şi a
IX-a în programul naţional interactiv “Şcoala Democraţiei
2000" Este un program de educaţie şi aplicaţie civică şi
democratică, ce are ca principal scop iniţierea şi exersarea
tinerilor în însuşirea formelor şi rnecanismelor de organizare şi
manifestare specifice societăţii democratice sub aspect
educaţional, social, economic şi politic.
Urmărim formarea şi dezvoltarea la elevi a spiritului
participativ, constructiv, de echipă precum şi a aptitudinilor
organizatorice şi de comunicare, a creativităţii iniţiativei şi
asumării rolului şi responsabilităţii individuale şi de grup. Ţinta
prograrnului "PALTlN"este de implicare a tinerilor în
analizarea şi luarea de decizii specifice la nivelul comunităţilor
din care fac parte, precurn şi susţinerea exprimării opiniei lor în
forurile educaţionale, sociale, politice şi administrative ale
comunităţii.
Relaţiile pe care le-am stabilit cu colegii din ţară şi de la
liceele din municipiu, în cadrul "Zilei şcolii" , de trei ani, ca şi
relaţia recentă cu un Colegiu din Moschato-Atena (Grecia)
semnifică deschiderea instituţiei noastre spre lumea din afară,
nevoia de dialog, de schimb de experienţă, de confruntare.
Am consemnat câteva "probleme" din activitatea
profesorilor şi a discipolilor lor de la Colegiul Dobrogean,
127
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
tocmai pentru a sublinia că tradiţia unei instituţii de învăţământ
se poate hrăni, revigora, îmbogăţi, dacă-şi deschide ferestrele,
lăsând să intre înlăuntru schimbăirile impuse de Reforma.
Păstrând şi folosind cu grijă certitudinile tradiţiei, nu ne temem
de schimbările ce-şi cer dreptul şi se impun. Conştiinţa
profesională a noastră, a haretiştilor tulceni, nu acceptă
indiferenţa, deoarece ştim că educaţia reprezintă procesul
devenirii umane, procesul dobândirii sentimentului relevanţei
de sine a fiecăruia dintre noi şi a comunităţii în general.
21 mai 2000- comunicare susţinută la sesiunea ştiinţifică
de “Ziua şcolii”
Ecouri ale gândirii reformatoare a lui Spiru Haret în
nordul Dobrogei
Anul 1998 marchează un secol de la adoptarea Legii
învăţământului secundar şi superior, iniţiată în 1898 de Spiru
Haret, personalitate exemplară a vieţii sociale româneşti, ctitor
al şcolii naţionale moderne. Este o obligaţie morală ca şcoala
noastră, ce-i poartă numele, să-i cunoască, să-i preţuiască şi să-i
valorifice, chiar şi după veac, principiile reformatoare în
domeniul învăţământului.
Fructuoasa lui activitate în sfera instrucţiei şi a
educaţiei, a culturii se constituie ca un model reprezentativ al
intelectualului legat de popor, animat de aspiraţiile şi nevoile
acestuia. Spiru Haret este apreciat ca "una din acele
personalităţi universale care apar în viaţa şi cultura unui
128
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
popor, atunci când nevoia de progres şi de dezvoltare o
reclamă cu prisosinţă" (M. I. Nicolescu).
A doua jumatate a secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX este o astfel de epocă pentru poporul român. În
calitate de ministru al învăţământului în trei perioade (1897-
1899; 1901-1904; 1907-1910), prin legile de reformă ale
învăţământului secundar şi superior din 1898, Spiru Haret
realizează o sinteză creatoare a celor mai bune tradiţii ale
legislaţiei şi şcolii româneşti, o punere de acord a învăţă-
mântului nostru cu cerinţele dezvoltării României de atunci, în
strânsă corelaţie cu elementele novatoare ale pedagogiei
universale contemporane lui. Subliniem, din predigioasa sa
activitate, câteva principii care se impun distinct.
a) Largirea caracterului democratic al şcolii prin
înmulţirea numarului de şcoli de toate gradele (primar,
secundar, profesional).
Din 1903 până în 1910 au luat fiinţă în judeţul Tulcea
80 de şcoli, până atunci existau doar 40. Spiru Haret a sporit
numărul de învăţători şi al profesorilor, a dat ajutor copiilor de
ţărani, a înfiinţat cantine şcolare pe lângă şoli, a înviorat viaţa
spirituală a satelor şi oraşelor prin modul în care a gândit rostul
şcolii, al învăţământului.
Avântul construcţiilor şcolare este impresionant în
Dobrogea şi în special în judeţul Tulcea, unde între 1890-1910
s-au construit 63 localuri de şcoală, dintre care 45 după vizita
din 14 iunie 1902 a lui Spiru Haret la Tulcea.
b) Legarea învăţământului de viaţă, de necesităţile social-
economice existente, este un alt principiu al gândirii lui Haret.
În acest scop, prin legislatia sa şcolară şi prin măsurile
întreprinse pentru dezvoltarea învăţământului primar şi
secundar, a dat o orintare realistă instrucţiei şi educaţiei, le-a
129
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
legat de activitatea practică, de viată (loturi şcolare, ateliere
şcoală, desen şi lucru manual - ca discipline de învăţământ)
c) Prin extinderea activităţii extraşcolare a învăţătorilor
şi profesorilor el a dat pentru prima oară, contur educaţiei
permanente la noi.
În timpul său, şi după aceea au luat un deosebit avânt
şcolile şi pentru adulţi, bibliotecile populare, cercurile culturale,
serbările şcolare, şezătorile săteşti. Acestui curent reformator
haretist îi datorăm, înfiinţarea în cadrul liceului "Principele
Carol" , astăzi Colegiul Dobrogean “Spiru Haret", a primei
Societăţi literar-ştiinţifice a elevilor în 1898, a echipei de teatru,
tot în acelaşi an, a formaţiei corale în anul 1900. .
Acadamicianul Constantin Moisil, fost profesor (1899-
1910) şi director al Colegiului (1903-1905) a luptat pentru
transpunerea principiilor reformatoare ale gândirii lui Spiru
Haret în viaţa şcolii.
Lui i se datorează înfiinţarea bibliotecii şcolare, a unui
cabinet de antichităţi, de documente, obiecte de industrie veche
în incinta liceului, pe care le folosea ca material didactic în
atractivele sale lecţii de istorie. De aici a plecat pasiunea pentru
istorie şi arheologie a elevului sau, Oreste Tafrali, viitorul
academician.
Se năştea, de asemenea, o orchestra semisimfonică a
elevilor din liceu iar în 1906 prima revistă şcolară din
Dobrogea "Colnicul Hora" scoasă de elevii liceului nostru.
În anul 1907, la 30 octombrie, se pun bazele Cercului
didactic, forma de activitate profesională, ştiintifică şi metodica
prin care se oferea profesorilor şi învăţătorilor tulceni posi-
bilitatea participerii la conferinţe, dezbateri de specialitate,
concerte, şezători culturale, - preşedinte fiind profesor AI.
Calafeteanu, director al liceului.
130
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
d) Spiru Haret a conceput dezvoltarea armonioasă a
învăţământului nu ca scop în sine, ci mai ales pentru sporirea
valenţelor sale formative în planul educaţiei civice, estetice,
fizice.
Astfel, cum am amintit deja, vizitele şi excursiile
şcolare, cercurile culturale şi societăţile literar-ştiintifice ale
elevilor îi aparţin ca idei şi au luat în timpul ministeriatului sau
şi după aceea un avânt deosebit.
Gândirea pedagogica reformatoare a lui Spiru Haret a
lăsat urme adânci şi în dezvoltarea şcolii nord-dobrogene.
Simţind problematica dramatică a învăţământului în acest colţ
de ţară, după 1878, Haret s-a interesat personal de evoluţia
şcolii tulcene şi poate că nicăieri ca aici ideile şi renumele lui n-
au avut teren mai propice de desfăşurare, şi poate că nicăieri
mai mult decât aici ele nu erau atât de necesare şi vitalizante.
Dobrogenii, în special tulcenii, l-au iubit şi venerat pe
Spiru Haret. Pe strada 14 Noiembrie din Tulcea, ce urcă lin
spre Colegiul Dobrogean care-i poartă numele, pe soclul
bustului său, e înscrisă o mărturisire “Lui Spiru Haret Dobrogea
recunoscătoare”. Noi am ştiut şi trebuie ştiut că omul şcolii
româneşti făcuse mult şi pentru şcoala dobrogeană. Cele două
licee din Tulcea: de băieţi şi fete au fost înfiinţate cu sprijinul
său; a dat fonduri necesare pentru material didactic, cărţi pentru
biblioteci şi mai ales corp profesoral bine pregătit şi dăruit
profesiei, care să aibă la îndemână mijloacele spre a se
perfecţiona mereu.
În nenumărate ocazii, Spiru Haret nu obosea să subli-
nieze că scopul învăţământului nu este numai instrucţiunea, ci
şi educaţia tinerimii, iar aceasta a doua parte - aprecia - este
mai importantă şi mai grea decât cea dintâi.
131
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Adresându-se corpului profesoral şi subliniind
răspunderile educative ale dascălilor faţă de tineri, Spiru Haret
îi îndemna:
„Luptaţi pentru a nu lăsa să prindă rădăcini la dânşii
deprinderea de a găsi rău tot ce văd şi tot ce-i înconjoară în
ţara lor. Combateţi din toate puterile tendinţele unei şcoli
nenorocite care lucrează pentru a distruge în sufletele lor orice
avânt, încredere în oameni şi în instituţiile ţării, iarba
veninoasă, care paralizează tocmai ceea ce face puterea şi
bucuria tinereţii: credinţa în bine.” (Monitorul Oficial Nr.
18/1897).
În încheierea acestor reflecţii privind actualitatea şi
valoarea unei moşteniri, la împlinirea unui secol de la adoptarea
Legii Spiru Haret, exact în momentul în care se încearcă o nouă
reformare a sistemului de învăţământ, poate cea mai
concludentă şi îndreptăţită apreciere pe care o merită ctitorul
şcolii româneşti moderne este aceea că întreaga activitate,
opera vieţii sale, “ îi dau dreptul de a face parte din grupul
puţinilor oameni pe care opinia publică a ţării în care au trăit îi
defineşte dându-le viaţa ca exemplu şi numele de epocă.”
Expunere la a II-a ediţie a
sesiunii de comunicări a “Zilei şcolii”, 21 mai 1998
Performanţă în formarea fiecărui elev - cerinţă esenţială
a unui învăţământ modern
Cunosc foarte bine şcoala aceasta, fiindcă i-am fost
elev, i-am fost profesor trei decenii, i-am fost director aproape
două decenii.
132
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Niciodată n-am încetat să fiu uimit de vitalitatea, de
capacitatea sa de a se schimba singură, din interior, de a se
adapta mereu la noile circumstanţe impuse de societate, de
viaţă, menţinându-şi însă cu forţă aproape sacră identitatea
aproape unică în acest spaţiu de cultură: de a cultiva elita
intelectuală. Şi câte nevoie a avut şi are ţara şi neamul de o
astfel de forţă.
Ştiu că fiecare dintre directori şi profesorii prezenţi
astăzi, aici, în sală poate susţine că şcoala e unică şi fiecare are
dreptul la o prezentare specială şi la un statut aparte în peisajul
şcolii româneşti. Ceea ce voi susţine eu astăzi aici este însă deja
un bun câştigat prin efortul, dăruirea şi priceperea a peste 680
de profesori, câţi au slujit în cei 119 ani această instituţie de
cultură, pe care eu astăzi încerc să-i prezint... Nu voi face
pledoarie care să definească identitatea Colegiului Dobrogean
“Spiru Haret” deoarece ea există, este evidentă prin
performanţele obţinute de-a lungul deceniilor, în nivelul ridicat
de pregătire al absolvenţilor noştri, în performanţele obţinute de
mulţi dintre aceştia, mai ales, în integrarea în viaţa socială.
Şi totuşi, într-o Românie “mişcătoare” la început de sec.
XXI şi de mileniu III, putem oare, noi, dascălii de la Colegiul
Dobrogean, să fim satisfăcuşi, mulţumiţi, liniştiţi, pentru că
avem multe premii la olimpiadele şcolare, pentru că majoritatea
absolvenţilor clasei a XII-a - 85% au medii peste 8 la examenul
de bacalaureat, 75-80% dintre aceştia sunt admişi la
învăţământul superior, că există în şcoală o bogată viaţă
cultural-artistică şi sportivă”?!
Am convingerea, fundamentată pe buna cunoaşterea a
echipei profesorale care profesează aici de câteva decenii, că
am reuşit să înţelegem şi să realizăm în actul instructiv-
educativ, toate nuanţele, sau măcar pe cele esenţiale, ale
noţiunii de performanţă, în activitatea cu discipolii noştri.
133
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Reforma în învăţământ se rezumă încă, la mulţi dintre
oamenii şcolii, doar la noul curriculum: planuri de învăţământ
reformate, programe şcolare restructurate, manuale alternative,
standarde de performanţă, itemi de evaluare etc., etc.
Un prim obiectiv pe care şi l-a stabilit colectivul
managerial al Colegiului Dobrogean în ultimii 3 ani a fost
trecerea de la învăţământul pentru toţi la învăţământul pentru
fiecare elev, preocuparea de a găsi cauzele slabei motivări a
unor elevi ai noştri pentru învăţătură şi nevoia imperioasă
impusă de Reformă reală de a dezvolta un proces educaţional
de performanţă, eficient şi felxibil pentru fiecare copil sau
tânăr.
Această contradicţie este şi o consecinţă a compro-
miterii noţiunii de nivel macrosocial, dar şi absenţa unei scări
reale ale valorii. Or, fără muncă asiduă, izvorâtă ca o cerinţă
lăuntrică nu este posibilă autodepăşirea, adică performanţa, în
întrecerea cu tine însuţi, în primul rând, şi apoi cu semenii tăi.
De aceea în orele educative cu elevii sau în cele de
consiliere ale psihologului şcolar s-a insistat pe formarea unui
stil de muncă intelectuală care să trezească interesul pentru
studiu, dar şi bucuria, satisfacţia acestui act.. Trebuie să găsim
modalităţile, noi dascălii, pedagogi şi psihologi deopotrivă, de
a-i învăţa pe elevi să înveţe să realizeze în funcţie de propria
prestaţie şi performanţă. Atunci când, într-o clasă a IX-a , de
matematică-informatică în care elevii admişi au avut medii mai
mari de 8,62, la absolvirea claselor V-VIII şi la capacitate au
obţinut la matematică, de exemplu medii tot peste 8, iar în clasa
a IX-a rămân o parte dintre ei (7-8) corigenţi în trimestrul I la
acestă disciplină, se ridică un mare semn de întrebare... Cum a
fost posibilă contraperformanţă? Care sunt cauzele acestui eşec
şcolar ce derutează şi descurajează pe elevi? Am căutat
răspunsuri, discutând situaţia în consiliul profesoral la nivel de
134
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
catedră, individual cu profesorii şi cu elevii în cauză. Delicată
şi neeficientă este tratarea standardizată a elevilor în actul
instructiv - educativ, lipsa cunoaşterii personalităţii acestora, a
aptitudinilor şi intereselor lor, cu cuvinte absenţa unui proces
educaţional individualizat, care cultivă mediocritatea, eşecul şi
abandonul şcolar.
Este o obligaţie în şcoala noastră, deşi nu a intrat încă în
deprinderea fiecăruia dintre cei 68 de profesori de a-i învăţa pe
elevi conţinutul verbului „a face” şi mai ales încrederea pe care
trebuie să o aibă în ei şi în noi, dacălii lor.
Reforma de învăţământ, în viziunea noastră, a hare-
tiştilor tulceni, trebuie realizată cu prioritate şi în relaţia
profesor-elev. Cuplul educator-educabil trebuie să aibă senti-
mentul respectului reciproc ce trebuie însă câştigat şi îmbogăţit
în timp.
Ne mai oprim asupra unei probleme legate de conceptul
performanţă în viaţa şcolară. Încă se apreciază şi se stimulează
ca atare drept performanţă capacitatea unor elevi ai noştri de a
reţine cât mai multe informaţii, date, cunoştinţe, privind note
maxime în evaluarea curentă, ba chiar premii la unele
concursuri, olimpiade sau examene. Adevărul este că sporind
câmpul informaţional nu favorizăm câmpul formativ.
Potenţialul educativ şi formativ informaţiei se va manifesta
doar atunci şi numai atunci când va fi pus în relaţia cu omul şi
cu problemele sale, cu sensul vieţii umane şi cu sensul dorinţei
elevului de a cunoaşte. Astfel am încercat, şi în parte am reuşit,
la Colegiul Dobrogean, să regândim procesul educaţional,
astfel încât informaţia ştiinţifică să inducă elevului semnificaţii,
mesaje educative şi efective formative.
I-am provocat pe dascăli şi pe elevi să-şi pună întrebări
şi să dea răspunsuri, să nu dispere când se împleticesc de
mentalităţi şi bariere potrivnice, să adopte lucrul în echipă.
135
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Aici, într-o şcoală de tradiţie, rămânem credincioşi unei
axiome: profesorul rămâne, în orice sistem, hotărâtor pentru
calitatea acestuia.
Oricât s-ar tehnologiza învăţământul, şi mulţumim din
suflet M.E.C., personal doamnei inspector Elena Călina, pentru
noul laborator ultraperformant de educaţie informatizată pe
care l-am primit şi pe care-l folosim, educatorul şi numai el
organizează posibilităşile sistemului şi le pune în valoare.
Competiţia profesională, capacitatea interactivă, cultura
intelectuală, iniţiativa şi devoţiunea profesorilor, capacitatea lor
de a testa soluţiile alternative în raport cu faptele, de a purta un
dialog argumentativ şi de a întreţine o dezbatare dau viaţă
sistemului.
O astfel de viaţă ne străduim să cultivăm în şcoala a
cărei zi o sărbătorim şi ai cărei oaspeţi sunteţi o parte dintre
dumneavoastră
Păstrând şi folosind cu grijă certitudinile tradiţiei, nu ne
temem de schimbările ce-şi au dreptul şi se impun. Şi cred că şi
aceasta este o performanţă...
21 mai 2002-Sesiunea de comunicări la a V-a ediţie a
“Zilei şcolii”
136
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
“ Dacă ar exista perfecţiunea, atunci ea ar trebui căutată la
Colegiul Dobrogean Spiru Haret”- a afirmat inspectorul
general Elena Călina cu ocazia sărbătoririi a 119 ani
de la înfiinţarea Colegiului
În ziua în care toţi creştinii îi celebrau pe Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena, Colegiul Dobrogean "Spiru
Haret" a sărbătorit 119 ani de la înfiinţare.
Manifestarea s-a bucurat de prezenţa primarului
municipiului - Constantin Mocanu, însoţit de prefectul Ion
Vărgau şi preşedintele CJT- Trifon Belacurencu, inspectorul
general ISJ Tu1cea prof. Elena Călina, numeroşi elevi, părinti
şi profesori.
Evenimentul a debutat cu un "TE DEUM", o slujbă
religioasă săvărşită de un sobor de preoţi în frunte cu părintele
protopop de Tu1cea, Romeo Gabriel Ispas, şi în acordurile
corului Seminarului Teologic Liceal Ortodox Tu1cea.
Cuvantul de întâmpinare rostit de prof. Cezar Calenic,
în sala de festivităţi a Colegiului a conţinut o suită de mulţumiri
adresate foştilor profesori şi directori (doi dintre ei: prof.
Virginia Dima şi prof. Mihai Albotă, fiind prezenţi în această
sală). Domnia sa a transmis elevilor că şcoala urmăreşte două
ţinte: în primul rând educaţia intelectuală, formarea deprin-
derilor de învăţare, performanţă şi în al doilea rând integrarea
elevilor în viaţă, în mediul natural şi societate, pentru că
,,modul în care îi întegrăm este cel mai bun argument al
scopului nostru. Exemple elocvente de reuşită - sunt directorul
Aker Tulcea - Dumitru Ivanov, guvernatorul ARBDD - Virgil
Munteanu, primarul Constantin Mocanu sau preşedintele CJT -
Trifon Belacurencu. Cu mândrie putem spune că suntem
137
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
patriarhul învăţământului dobrogean. ÎI avem alături pe cel mai
tânăr campion - Iulian Vasilescu medaliat cu aur la Balcaniada
de la Atena şi cu argint la olimpiada de infomatică de la
Helsinki. Este un model de perfonanţă demn de urmat.
Cu multă emoţie, Trifon Belacurencu a declarat că ,,a fi
elev la această şoală nu se constituie numai în mândria de a
învăţa- şi totuşi, într-un procent de 75% cei care urmează
cursurile fac şi o pregătire universitară ulterioară. Aduc un
respectuos omagiu profesorilor pentru munca plină de
dăruire". Inspectorul general Elena Călina a subliniat că
momentul este o întâlnire a trecutului cu prezentul şi viitorul -
,,Nu pentru şcoală ci pentru viaţă învăţăm, spunea Seneca.
Vechimea înseamna conservare şi imobilitate, dar nu este cazul
aici, pentru ca există profesori mereu receptivi la nou.
Dacă ar exista perfcţiunea, atunci ea ar trebui căutătă
aici. Ieşirea în acest an la pensie a directorului Cezar Calenic
lasă un gol greu de umplut. Tocmai pentru ca a pus mult suflet
în tot ceea ce a realizat". Acestei intervenţii i-au urmat câteva
cuvinte rostite de foşti elevi ai Colegiului Dobrogean "Spiru
Haret" ajunse personalităţi ale ştiinţe şi culturii româneşti. În
acelaşi context elevii oaspeţi de la “Şcoala Normală “Benedek
Elek” din Odorheiul Secuiesc, Colegiile Naționale "Gheorghe
Lazăr" Bucureşti şi ,,Mircea cel Bătrân" din Constanţa
,,Nicolae Bălceseu" din Brăila, "Vasile Alecsandri" din Galaţi,
au sustinut o sesiune de comunicări.
In după-amiaza aceleiaşi zile, un grup de recitatori şi
solişti prceum şi fomaţia corală a Colegiu1ui Dobrogean a
oferit asistenţei un spectacol inedit în Arena sportivă, ,,Mircea
cel Bătrân", în cadrul Cupei Colegiului Dobrogean, echipe de la
colegiile şi liceele invitate au susţinut o serie de intreceri
sportive.
138
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

Pentru a întregi atmosfera de sărbătoare, s-a organizat o

excursie la Mănăstirile Celic Dere şi Cocoş pentru elevii sosiţi
de la instituţiile de învăţământ din ţară.
(apărut în ziarul “Delta” din 22 mai 2002) Monografia satului Nifon din judeţul Tulcea

Festivitățile organizate la Școala Generală Nifon

În ziua de 8 iunie 2002 Nu ştiu ce dar mai emoţionant mai viabil şi mai durabil
PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR în timp putea oferi consătenilor săi profesorul Cezar Calenic,
10.00-11.00 Adunare festivă decât acest "volum de viaţă" intitulat,cu simplitate şi modestie,
-Cuvânt de întâmpinare-director Marioara Nicola. “Monografia satului Nifon"...
-Cuvânt de salut din partea oficialităţilor judeţene şi Cu siguranţă o parte din sufletul său fiindcă alături de
comunale. rigoarea ştiinţifică, lucrarea menţionată îl implică direct pe
-Şcoala "Cezar Calenic" - numirea oficială a unităţii autor ca fiu al localităţii, în trăirea nădejdilor, bucuriilor,
şcolare. necazurilor unei întregi colectivităţi. Şi nu numai o viaţă de 40
-Cuvântul domnului profesor Cezar Calenic, director al de ani dedicată învăţământului tulcean l-a făcut pe acesta să
Colegiului Dobrogean "Spiru Haret" din Tulcea. dezvolte, cu precădere, istoricul şi evoluţia şcolii, relaţiile inter-
11.00-11.30 "Binecuvântează, Doamne !" etnice, obiceiurile,datinile şi tradiţiile locuitorilor, împlinirile,
-Slujba de sfinţire a şcolii. în timp, a peste 42 de fii ai satului,absolvenţi a diverse domenii
12.00 - 13.00 de învăţământ, medii sau universitare ...
Odă bucuriei O "obligaţie morală" ne aduce în prim-plan portretele
Program artistic sustinut de elevii şcolii "Cezar Calenic" luminoase ale învăţătorilor Nicolae Tătăreanu şi Elena Uliescu,
din Nifon. ale bătrânilor localnici, deţinători de informaţii istorice, scrise
12.00-13.00 sau povestite (G.rigore Puşcaşu, Grigore Calenic, Şerban
"Du-ma-acasa, dorule !" Pătraşcu, Iosif Baciu) sau ale păstrătorilor de obiceiuri şi creaţii
-Lansarea cărţii "Monografia satului Nifon" scrisa de folclorice(Constantin Nanu, Ştefan Mihailov). Aceştea sunt, de
profesor Cezar Calenic, de către doamna Axinia Hogea, altfe1, şi paginile în care emoţia este 1a ea acasă, lângă
consilier cultural-Tulcea. înţelepciune şi echilibru, lângă intimitate şi calm, lângă vis şi
10.00-14.00 Întâlnire la cabana...între gazde şi oaspeţi. realitate.
Reţinem lista materialului bibliografic, fotografiile de
epoca sau cele recente, graficele şi tabe1e1e care i1ustreaza
evoluţii şi situaţii economice, demografice, şcolare. lmaginile şi
datele
139 140
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
oferă suficiente subiecte de meditaţie şi se constituie în
adevărate puncte nodale destinate să ofere perspective diverse
Monografia are valenţele unui “buletin de identitate" al
localităţii Nifon cu care aceasta intră in mileniul al III-lea, iar
valoarea documentară şi educativa se constituie într-o “bancă
de date” utilă pentru toţi cei interesaţi de cunoaşterea spaţiului
natural şi spiritual tulcean.
Paginile închinate de Cezar Calenic consătenilor săi de
ieri, de azi, dar mai ales celor de mâine, îl înnobilează pe autor
cu aura de purtător de cuvânt, în faţa istoriei, a acelui neam de
oameni deosebiti, nascuti la poalele batranilor He.rcinici,langa
izvoarele bătrânei Taiţe..."
Olimpiu Vladimirov, Nifon, 8 iunie 2002
Dragi elevi, Stimaţi părinţi, Distinşi educatori,
Sunt onorat să mă adresez dumneavoastră cu ocazia
Festivităţii de numire a şcolii din Nifon, înfiinţată în urmă cu
aproape a suta de ani de marele om de ştiinţă şi pedagog - Spiru
Haret şi bucuros ca acum, modernizată, va purta numele -
Cezar Calenic - profesor de elită a învăţămâtului românesc şi
totodată autorul volumului "Monografia satului Nifon"
Consider că în fiecare perioadă istorică, influenţa şcolii
în dezvoltarea societăţii a fost primordială. Rolul ei nu este
doar acela de a transmite cunoştintele acumulate până la un
moment dat, cât mai ales de a forma şi dezvolta deprinderi,
capacităţi, care să permită tinerilor absolvenţi integrarea în
societate şi participarea activă la transformarea şi dezvoltarea
acesteia.
Tocmai de aceea sunt mulţumit să constat că şcoala
dumneavoastră are o altă înfăţişare, demnă de cerinţele unui
141
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
învăţământ modern şi am credinţa că şi roadele ei vor fi la un
standard de educaţie compatibil cu noile cerinţe europene.
Este o provocare atât pentru elevi, cât şi pentru cadrele
didactice, pentru a intra într-o competiţie pe calea perfor-
manţelor cu şcolile de elită din judeşul nostru, la care vă rog să-
mi permiteţi să mă alătur şi eu pentru a vă ura cu toată
sinceritatea mult succes în acest drum al competenţei care va
avea cu siguranţă efectul aşteptat de noi toţi - clădirea unui
viitor mai bun.
Inchei, adresând felicitări organizatorilor, asigurandu-vă
de tot sprijinul meu în calitate de Preşedinte al Consiliului
Judeţean Tulcea şi urându-vă multe împliniri şi importante
succese în modelarea tinerilor ce reprezintă speranţa noastră
peste ani.
Trifon Belacurencu
Stimate domnule profesor Cezar Calenic,
Am fost plăcut impresionat de onoarea ce mi-o acordaţi,
invitându-mă la manifestarile prilejuite de lansarea cărţii
dumneavoastră "Monografia satului NIFON din judeţul
Tulcea“.
Sunt alături de dumneavoastră în acest important
moment al carierei, care încununează eforturi îndelungate de
documentare, concepţie şi creaţie.
Din nefericire, probleme importante pe agenda mea de
lucru mă împiedică să fiu alături de dumneavoastră şi cei dragi
care vă înconjoară, în aceste clipe cu mare încărcătură
emoţională.
Doresc să mă alătur trăirilor dumneavoastră şi vă felicit
din inimă pentru performanţa de a finaliza monografia satului
142
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

Nifon, care, cu siguranţă, va constitui un reper important în ales om de mare nobleţe sufletească, Cezar Calenic încheie la
istoriografia judeţului nostru. mijlocul acestui florar o carieră didactică de excepţie. Întreg
De asemenea, mă asociez cu toată fiinţa mea inimoşilor personalul şi elevii Colegiului Dobrogean Spiru Haret Tulcea,
reprezentanţi ai comunităţii locale, care au dat o înaltă apreciere îi urează multă sănătate, bucurii alături de cei dragi şi toată
întregii dumneavoastră activităţi profesionale, dedicată pro- dragostea şi preţuirea, un călduros “La mulţi ani!”
păşirii învăţământului şi culturii tulcene şi, în aceeaşi măsură,
naţionale.
De altfel, expresia aprccierii pe care concetăţenii
dumnavoastră o exprimă astăzi, prin acordarea numelui
"CEZAR CALENIC" şcolii generale din satul Nifon, constituie
o înalta preţuire pe care o meritaţi din plin, pentru efortul
permanent, pasiunea, dăruirea, conştiinciozitatea şi perse-
verenţa cu care v-aţi straduit o viaţă de om să promovaţi cultura
şi învăţământul românesc.
Tuturor participantilor la manifestarea de astăzi, le
transmit cele mai bune urări de sănătate şi împliniri în viitor, iar
dumneavoastră personal, vă urez să aveţi parte numai de
bucurii în compania bravilor şi recunoscătorilor locu itori ai
satului Nifon, al cărui fiu de seama sunteţi şi veţi fi de-a pururi.
Cu deosebit respect,
prefectul judeţului Tulcea, Ion Vărgău

Aniversări

Activitatea didactică de aproape o jumătate de veac,

pasiune şi competenţă profesională exemplare, inspector şcolar
şi director de prestigiu autor al unor apreciate lucrări de
specialitate, monograf al liceului şi al satului său natal, dar mai
143 144
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

145 146
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

147 148
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

149 150
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

Profesorul CEZAR CALENIC, în mijlocul elevilor de la

Colegiul „Spiru C. Haret”
Profesorul Cezar Calenic alături de colegii săi

151 152
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

Vizita în Colegiu a preşedintelui României, Emil Constantinescu,

alături de ministrul învăţământului, Andrei Marga, La aniversare – 110 ani (13 noiembrie 1998)
şi a prefectului de Tulcea, dl. Dr. Răzvan Vasiliu În prezidiu, doamna directoare Virginia Dima

153 154
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

IN MEMORIAM

Au trecut treisprezece ani, dar cenuşa uitării

nu s-a aşternut...

Ipostaze din viața directorului Cezar Calenic

155 156
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
O personalitate proeminentă
CEZAR CALENIC
(1940 – 2004)
Născut în satul Nifon, judeţul Tulcea, absolvent al
Facultăţii de Filologie Universitatea Bucureşti, a fost profesor
de limba şi literatura română la Şcoala Generală Nifon şi Liceul
nr. 2 Tulcea, ulterior, inspector de specialitate la Inspectoratul
Şcolar Judeţean, directorul unor licee.
Între anii 1968-1974 a fost preşedinte al Consiliului
Naţional al Societăţii de Ştiinţe Filologice Filiala Tulcea, unde
a susţinut nenumărate comunicări şi referate. În paralel, a
coordonat editarea mai multor volume de versuri ale elevilor
tulceni, realizând şi editarea revistei şcolare „Aegyssus”,
apărută la 23 martie 1967 la Liceul nr. 2 din Tulcea.
1974 – Profesorul Cezar Calenic acceptă să fie
directorul onorific al Teatrului Popular din Tulcea. De la bun
început s-a implicat în activitatea teatrului ca recitator şi actor.
recunoscut ca o personalitate de prim rang a Tulcei, el atrage în
activitate şi alţi oameni de seamă ai urbei, care se remarcaseră
cândva prin talent scenic, precum medicul pediatru Teodor
Matei, profesoara Silvia Radu Iorgulescu, pictorul Octavian
Moiseanu Zizin, Coca Serotencu, Elena Neguţ, care au format
nucleul distribuţiei piesei „Soare apune, soare răsare” de
157
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Suzana Ciortea, în regia maestrului emerit Dan Nasta. În
această piesă, Cezar Calenic a jucat cu patos, dăruire şi talent,
la Biena Caragiale, fiind răsplătit cu Premiul I.
La Consfătuirea Teatrelor Populare de la Focşani, a
ţinut o cuvântare aprinsă privind repertoriul impus teatrelor de
amatori „ca unor rude sărace, nevolnice şi leneşe”, încât
participanţii l-au aplaudat. Coordonatorul Consfătuirii, criticul
Victor Parhon, a felicitat Tulcea pentru că are un director
obiectiv şi informat.
1975 – După şase ani de bătut şoselele desfundate ale
judeţului în munca grea de inspector şcolar, tânărul profesor
Cezar Calenic a fost numit director al Liceului nr. 2
Mergând la proaspătul director să-l felicit, am observat
surprins că pe pereţii biroului nu se afla portretul lui Ceauşescu
(directorii de instituţii şi întreprinderi aveau obligaţia parşivă să
agaţe fotografia lui C. pe perete, ca pe o icoană). În locul pozei
„geniului Carpaţilor” era o frumoasă reproducere cu chipul
adevăratului geniu al românilor: Mihai Eminescu. Citindu-mi
mirarea pe chip, profesorul mi-a spus:
„- Un dascăl de română trebuie să-l aibă pe Eminescu
permanent în cuget. pe tovarăşul C. îl port în... buget.”
La două luni de la numirea ca director, el formează o
echipă de teatru şi o formaţie de estradă. Semnează regia
artistică la piesele „Siciliana” de A. Baranga şi „Gaiţele” de Al.
Kiriţescu. Entuziasmul său molipsitor îl cuprinde şi pe
profesorul Guţu Mihăiţă, care inţiază o formaţie corală pe patru
voci.
„Printre picături”, domnul profesor de română Cezar
Calenic are vreme să scrie un reuşit eseu despre cărturarul
Antim Ivireanul (lucrarea sa a apărut ca serial în ziarul Delta).
158
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

În 1975 a obţinut gradul didactic I cu lucrarea „Tendinţe

în evoluţia lexicului românesc. Modalităţi de îmbogăţire şi
nuanţare a vocabularului”.
Între anii 1977-2002 a fost (cu intermitenţe) director al
Liceului „Spiru C. Haret”, remarcându-se în mod excepţional
prin spirit organizatoric, ca mentor şi profesor de frumoasă
amintire.
Cezar Calenic este autorul mai multor cărţi de
specialitate, a monografiei satului Nifon, al unui volum
referitor la activitatea Liceului „Spiru C. Haret” şi al unei cărţi
de memorii unde se întâlnesc figuri importante ale Tulcii.
Pentru întreaga activitate desfăşurată a fost distins cu
„Titlul de profesor evidenţiat” (1969), „Medalia muncii”,
„Ordinul muncii casa a III-a” (1973) şi cu alte merituoase
titluri.

Aurel Ifrim
(Nord Dobrogea Cultural, Nr. 10, 2016)

159 160
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

Puterea vine din iubire

Să scrii despre soţul tău? Cum să păstrezi măsura între

viaţa personală, de familie, şi cea socială, profesională?
Învingând durerea şi emoţia provocate de această evocare,
scriu despre Cezar Calenic convinsă că, la doisprezece ani de
când a păşit în lumea veşniciei, Tulcea, toţi cei care l-au iubit şi
l-au apreciat, nu l-au uitat. Sunt oameni cărora le-a marcat
destinul, le-a fost mentor, model de viaţă, oameni care îmi
vorbesc despre personalitatea lui de excepţie. Simt că este încă
prezent în memoria lor, simt iubirea lor! Şi le mulţumesc!
De unde și-a luat Cezar Calenic puterea să fie ce a fost,
în ciuda problemelor de sănătate (ascunse de lume), probleme
încă din tinereţe? A fost el un om fericit? Un om împlinit? Cu
siguranţă DA. Puterea i-a venit din iubirea pentru oameni,
pentru familie, din iubirea şi preţuirea pe care le-a primit toată
viaţa din partea celor cunoscuţi.
Destinul a ales să fie profesor. De multe ori vorbea ,
încă cu revoltă , de faptul că, după un an de medicină, a fost
exmatriculat din motive sociale. Viaţa însă nu a greşit!
Generaţiile de elevi cărora le-a fost profesor de limba şi
literatura română, anii în care a fost director de şcoală, sunt o
dovadă că vocaţia lui a fost învăţământul.
Exigent cu sine, dornic mereu de autodepăşire, de
performanţă a elevilor şi a şcolii conduse, Cezar Calenic nu a
uitat nicio clipă să fie OM. Generos cu cei din jur, dornic să

161 162
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
dea tot, muncea mult, uitând uneori de sine. O făcea cu o
bucurie profundă, cu o ardere care îi aducea împlinirea.
Pentru mine, a fost bărbatul perfect, cel pe care l-am
iubit, l-am apreciat treizeci şi cinci de ani, cât a vrut Dumnezeu
să-l am alături. M-a format ca om, ca profesor, m-a impulsionat
mereu spre a mă dezvolta ca intelectual. Am luat unul de la
altul tot ce era frumos.
Pentru fetele noastre a fost tatăl ideal, deloc rigid şi
restrictiv, cum credeau unii. Le-a vegheat creşterea, le-a dat tot
ce poţi da copiilor, dar nu le-a impus voinţa lui în deciziile
esenţiale. Şi ele nu l-au dezamăgit niciodată!
Am găsit la el, toate trei, dragoste şi putere, un reper
moral. I-am dat puterea pe care să se sprijine, căminul de care
avea nevoie ca să fie fericit. Am dus împreună lupta cu boala
necruţătoare (pe care prima oara a învins-o), i-am dat curajul de
a trăi cu sabia deasupra capului. Nu a fost uşor, dar sprijin ne-a
fost iubirea!
În ultimele luni de viaţă, după încercări grele, avea
dorinţa de a-şi termina ultima carte. A terminat-o, nu a văzut-o
tipărită, dar a fost sigur că va fi. Dorea să lase cât mai mult din
trăirile lui, să lase tulcenilor şi familiei ,,amintiri, evocări,
mărturii, reflecţii“.
Motoul cărţii, adresat fetelor, spune: ,,Timpul ce ne este
dat, trebuie trăit, dar nu oricum!”
Cezar Calenic a trăit intens, a avut parte de tot ce-ţi
oferă viaţa. Şi-a trăit timpul, dar nu oricum!
Floarea Calenic, (Nord Dobrogea Cultural, Nr. 10, 2016)
163
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Comemorarea ca aniversare…
Se împlinesc, iată, şapte ani de când l-am văzut ultima
dată pe CEZAR CALENIC şi ceva mai mult de când am vorbit,
să zicem, între patru ochi…
Despre marii dispăruţi, orice discuţie trebuie percepută
ca o bucurie, ca o sărbătoare a sufletului aşa încât afirmaţia din
titlul acestor rânduri nu e deloc un paradox şi, cu atât mai puţin,
o impietate!
Despre Cezar Calenic nu poţi vorbi niciodată, indiferent
de împrejurare, decât la modul superlativ şi asta fiindcă rareori
se pot regăsi în aceeaşi persoană - ca în cazul lui - omul de
vastă cultură (nu neapărat şi nu numai umanistă), bunul simţ şi
condescendenţa în relaţiile cu cei din jur, o forţă de persuasiune
copleşitoare, mândria specifică celor care ştiu că sunt
îndreptăţiţi să şi-o exteriorizeze.
S-ar putea spune că mă număr printre cei care l-au
cunoscut bine, încă din anii tinereţii, în împrejurările fireşti
legate de activitatea la catedră. Proaspăt absolvent al facultăţii
de literatură, eu, tânăr inspector de specialitate, el, ne-am
cunoscut mai bine în urma inspecţiilor legate de prezentarea
mea la examenul de definitivat şi apoi de gradul al II-lea.
Era prin anii '69-'70 când, la Şcoala Văcăreni, sosea, în
inspecţie, tânărul Cezar Calenic, la mai tânărul profesor, autor
al acestor rânduri… Nu pot să nu-mi reamintesc capacitatea de
analiză a fostului inspector, sinceritatea şi forţa de convingere
în procesul de analiză şi interpretare a fiecărui moment al
lecţiilor. Seara târziu, după încheierea programului, aveam să
depăşim caracterul oficial al întâlnirii şi să vorbim, deja, ca doi
apropiaţi despre cele mai variate aspecte ale existenţei noastre
164
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

umane, inclusiv, desigur, împlinirile sau aşteptările din sfera A ţinut, altfel spus, să autentifice, prin atributul
sentimentalului… dobrogean conferit şcolii pe care o conducea, specificul local şi
Altă dată, era sigur spre sfârşitul anului şcolar 1973-'74, regional al acesteia, evitând emfaza altor colegii care se
ca director al Şcolii Rachelu, am avut din nou ocazia să-l am ca definesc uneori fără o motivaţie expresă, drept Colegii…
oaspete pe Cezar Calenic, într-o calitate şi mai … oficială decât Naţionale.
cea dinainte. Cezar Calenic a inspectat şcoala, a făcut câteva …La şapte ani de la înveşnicirea colegului şi prietenului
asistenţe, inclusiv la o lecţie de gramatică; în timpul discuţiilor Cezar Calenic, prezenţa sa în inimile celor ce i-au fost aproape
purtate înaintea definitivării procesului-verbal al inspecţiei avea este şi va rămâne o constantă de onoare.
să-mi facă o propunere care - trebuie să o mărturisesc cu Fie iertat şi pomenit!
sinceritate, avea să-mi schimbe într-o măsură considerabilă
cursul vieţii. Ştefan Zăvoiu
Inspectorul mi-a vorbit despre noile licee industriale ce (Revista de cultură „Steaua Dobrogei”, 2011)
se înfiinţaseră în judeţ, m-a îndrumat (de fapt, m-a convins cu
adevărat) să particip la concursul pentru ocuparea catedrelor ce
apăreau în noile şcoli. Dacă am devenit titular al unei catedre
de literatură din oraş, i-o datorez în mare măsură şi m-am
bucurat că nu l-am dezamăgit pe sfătuitorul şi, într-un fel,
mentorul meu…
… Peste ani, când tânărul profesor de atunci ajunge,
prin forţa destinului, director de şcoală şi, mai apoi, inspector
de specialitate, întâlnirile cu Cezar Calenic au rămas în liniile
aceluiaşi spirit camaraderesc şi constructiv. Ca director al
Liceului „Spiru Haret”, cel pe care-l evocăm astăzi, a avut
incontestabile merite în creşterea prestigiului şcolii prin crearea
unui climat de moralitate şi competenţă intelectuală ca
fundament în ridicarea generală a calităţii actului didactic şi de
educarea adolescenţilor şi tinerilor şcolii.
Mai mult, în plan strict formal, a reuşit să particu-
larizeze instituţia şcolară pe care o conducea şi să-i confere
atributele fireşti în conceptul general al învăţământului
dobrogean, atribuindu-i numele pe care-l poartă astăzi, Colegiul
Dobrogean „Spiru Haret”.
165 166
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Împotriva cenuşii uitării
“Vine o vreme când trebuie să tragi o linie şi să aduni,
să socoteşti: ce-a fost bine şi ce-a fost rău în “jucăria
frumoasă” ce ne-a fost dată, numită viaţă; ce-a fost frumos şi
ce-a fost urât; ce-a fost greu şi ce-a fost uşor; cât am iubit şi
cât am fost iubiţi; cât am râs şi cât am plâns; de câte ori am
zburat şi de câte ori am fost îngenunchiaţi de vreme sau de
soartă...”
Cu aceste tulburătoare rânduri debuta Apelul la memorie
împotriva cenuşii uitării, scris cu întreaga frumuseţe a spiritului
şi inimii, cu câteva luni înainte de stingerea sa prematură, de
domnul Profesor Cezar CALENIC, mentor al câtorva generaţii
de pedagogi şi dascăli de limba şi literatura română, care au
ales apostolatul profesiei în mirificul spaţiu dintre Dunăre şi
Mare. Dispariţia sa fulgerătoare, urmare a unei teribile şi
necruţătoare boli suportate cu profundă discreţie şi demnitate, a
îndoliat pentru multă vreme sufletele colegilor, prietenilor,
admiratorilor, adolescenţilor care au avut şansa şi privilegiul de
a-l vedea zilnic oficiind la catedră. Prin munca exigentă, talent
şi merit personal, intelectualul de certă valoare Cezar Calenic
s-a impus ca un eminent profesor, director, inspector şcolar,
devenind un reper sigur pentru colegii mai tineri şi, în egală
măsură, un model, asumat şi urmat de foarte mulţi dintre elevii
săi. A condus ani îndelungaţi filiala Tulcea a Societăţii de
Ştiinţe Filologice, a iniţiat şi organizat simpozionale naţionale
pe teme variate de literatură, limbă şi didactica specialităţii, a
167
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
semnat articole pline de substanţă în presa de profil, a tipărit
monografii dedicate unor instituţii şcolare, lucrări cu caracter
didactic, memorialistic. A devenit, de-a lungul a peste patru
decenii de activitate, o voce autorizată, ascultată de oficialităţile
parcă eterne ale vechiului regim (ori mai noi, repede trecătoare,
reprezentând partidele politice ce se succed şi ele ameţitor şi
inconsistent)... Presa locală, mai veche sau mai recentă, este şi
aceasta mărturie, prin materialele semnate de distinsul profesor,
a simţului civic exprimat în probleme care vizau cetăţenii şi
viaţa cetăţii, a responsabilităţii intelectualului privind destinele
comunităţii din care face parte...
Ne-am numărat (o spun cu bucurie şi mândrie!) printre
dascălii mai tineri, care, în mai multe împrejurări, a avut
norocul să fie îndrumat în tainele profesiei de către dl. Profesor
Calenic, să fie colaborator al său în desfăşurarea unor
importante acţiuni şi manifestări culturale, literare, didactice, să
reprezint, alături de persoana sa, filiala S.S.F.
Cu gândul încărcat de mâhnire, asociat trecerii
vijelioase a zilelor existenţei noastre (cotidiene şi profesionale)
cenuşii, iau act că în vara aceasta s-au împlinit şapte ani de la
plecarea dintre noi a OMULUI ŞI PROFESORULUI
CALENIC. Am recitit excepţionala sa carte de Amintiri,
evocări, mărturii, reflecţii (1944-2002), apărută la o editură
tulceană în iunie 2004, la puţin timp după încheierea vieţii lui
pământeşti, din nefericire atât de puţin cunoscută de colegii
noştri foarte tineri.
Profesorul Calenic, în misiunea sa de inspector şcolar,
mi-a deschis calea examenului de definitivat prin analiza
lecţiilor ţinute de mine la o şcoală modestă din Deltă. În alte
împrejurări, însoţiţi de dânsul, au fost oaspeţii mei în această
instituţie marii noştri profesori universitari Ovid. S. Crohmăl-
niceanu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, care au onorat
168
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
lucrările simpozionului pe teme de specialitate, cu participare
naţională... Cu mulţi ani în urmă, profesorul Calenic a fost
solicitat de regretatul nostru prof. univ. Al. Piru să facă parte
din comisia care a analizat lecţiile şi lucrarea ştiinţifică pentru
susţinerea gradului didactic I de către subsemnatul...
Ca secretar al filialei SSF Tulcea, l-am ajutat pe
preşedintele Cezar Calenic în misiunea sa pe parcursul mai
multor ani, recunoscându-i întotdeauna meritele în privinţa
actului de naştere al societăţii şi al inegalabilului său rol. L-am
admirat pentru că era un vorbitor artist, cu un simţ uimitor al
frazării şi al rostirii (comunicator la simpozioane, propunător în
timpul unor lecţii deschise, interlocutor, analist al problematicii
actului de conducere şcolară), deloc intimidat de autorităţile
locale, miniştri, oficiali ai unor partide, preşedintele ţării,
personalităţi străine...
Nu este încă vremea să conturez în detaliu momentul
când, în primele luni din 1990, directorul (şi profesorul)
Calenic a fost jignit violent în cadrul “organizat” al aşa-ziselor
adunări democratice din şcoală. L-au contestat chiar colegi
apropiaţi, consideraţi prieteni... Fără explicaţii, de asemenea, i
s-a cerut să plece şi de la conducerea filialei S.S.F. A fost
dezamăgit, a suferit în sinea sa mult timp... Mi s-a confesat
adesea în legătură cu aceste acte reprobabile. I-a iertat pe toţi
cei care l-au insultat, ponegrit, atacat...
A fost numit “apostolul învăţământului tulcean”, o
personalitate care şi-a închinat viaţa propăşirii şcolii pe aceste
meleaguri. A condus strălucit, vreme îndelungată, cea mai
veche instituţie şcolară din Dobrogea, devenită şi cea mai
reputată, COLEGIUL DOBROGEAN “SPIRU HARET”. În
anumite etape a fost director şi al altor licee din municipiul
Tulcea... Încă din timpul vieţii sale, comunitatea satului natal,
169
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Nifon, l-a onorat, şcoala de aici primind oficial numele demn al
fostului elev de odinioară...
Totuşi, un gând nu-mi dă pace...
Instituţia şcolii, comunitatea locală, Inspectoratul şcolar,
prietenii au făcut tot ceea ce era necesar pentru a-i răsplăti
eforturile? Nu am auzit despre existenţa vreunei asociaţii,
societăţi culturale, ştiinţifice locale care să îi poarte numele. Nu
am ştiinţă despre instituirea vreunui premiu nominal. O
denumire a unei străduţe, şcoli, biblioteci, librării? E prea mult
pentru Consiliul Local să-i acorde, fie şi post-mortem, titlul de
CETĂŢEAN al municipiului? A organizat Casa Corpului
Didactic vreo manifestare în aceşti ani, care să omagieze
personalitatea acestui eminent profesor şi director? Noua SSF
Tulcea (reactivată după o absenţă de aproape un deceniu) nu ar
trebui să-şi propună în programul ei şi o acţiune de cinstire a
memoriei, operei şi activităţii profesorului (publicist, mono-
grafist, autor de lucrări didactice) Calenic?
Sigur, credem neputinţii omeneşti! Explicabilă până la
un punct... Atâtea lipsuri zilnice, neîmpliniri profesionale,
demotivări, jigniri din partea guvernanţilor, mutilări salariale,
nerecunoaşterea rolului intelectualului şi a valorii sale în
sociatete, lipsa de speranţă!!
Totuşi, cu câtă demnitate ne-a mai rămas, trebuie, în
continuare, să ne facem datoria, să onorăm şcoala şi pe bravii ei
înaintaşi, să urmăm pilda lor, să-i cinstim cum se cuvine pentru
jertfa, devotamentul, altruismul şi credinţa lor nestrămutată în
destinul neamului nostru, al şcolii româneşti şi al educaţiei
fiilor săi.
La împlinirea a şapte ani de când profesorul Calenic ne-
a părăsit, eu şi colegii generaţiei mele îi aducem un pios
omagiu, recunoştinţă perpetuă pentru modelul de om, dascăl,
170
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

prieten şi coleg pe care l-a sădit în sufletul, cugetul şi în inima

fiecăruia dintre noi.
Odihnească-se în pace! Fie-i ţărâna uşoară!
Destin
Mihai Marinache
(Revista de cultură „Steaua Dobrogei”, 2011)
Cine vrea să îmbătrânească? Nimeni. Din păcate,
tinereţea fără bătrâneţe se obţine doar în basme. În realitate,
începem să îmbătrânim de când ne naştem. Însă doar apropierea
de vârsta a treia ne creează cu adevărat probleme. Schimbarea
noastră capătă tot mai mult aspectele pierderii. Nu toţi
îmbătrânim la fel, ci fiecare după cum a trăit.
După ce s-a născut şi s-a iniţiat cât de cât într-ale lumii,
principala problemă a unui om este alegerea drumului în viaţă.
Nu la mult timp după luarea unei decizii, problema se complică
mai mult când trebuie să-i înveţe şi pe alţii cum şi ce să aleagă
în viaţă. Înveţi şi munceşti, înveţi să-i înveţi pe alţii, înveţi să
mergi la serviciu, dai examene, devii tată sau mamă, bunic sau
bunică.
Cam aceasta e ideea, în care evaluezi viaţa unui dascăl –
educator, învăţător, profesor.
Şi, ca într-un miracol, bătrâneţea nu vine, pentru că, deşi
anii trec, în fiecare dimineaţă trebuie să intri pe uşa şcolii vesel,
odihnit, cu chef de muncă şi cu lecţia proaspăt învăţată, fără
scuze, fără iertare!... Mai faci o injecţie, mai mergi la băi, mai
iei o gripă, dar bătrâneţea, prudentă, se ţine departe, speriată de
directorii de şcoală, de inspectori, de reforma din învăţământ
care nu se dă deloc bătută şi împlinită... Pofta de muncă se
menţine, în ciuda impedimentelor.
Vine însă aşa, deodată, incredibilă, o decizie de sus, ca o
frunză îngălbenită, desprinsă în plină vară din copacul vieţii şi-

171 172
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

ţi spune că trebuie să depui... indicatorul în cancelarie şi... treci

în acel loc pentru care nu eşti pregătit niciodată.
Multe mai avea de spus dragul nostru profesor Cezar
Calenic, dar se pare că Domnul avea nevoie de el, acolo, pentru
un alt început...
Era sobru, o statură falnică, părul ondulat negru,
strălucitor, care scotea în evidenţă tenul creol binecuvântat de
razele strălucitoare ale soarelui. Un glas dulce şi suav te înviora
şi-ţi transmitea mii de emoţii. Era un profesor cu suflet mare,
care şi-a dedicat viaţa pentru a forma oameni. Era o bucurie să
fii în preajma sa. În cadrul orelor, elevii îl sorbeau din priviri,
inspira o mare puritate sufletească. Ca un adevărat actor,
interpreta întrutotul rolul personajelor din lectura citită... Era un
adevărat om al şcolii... da. Un om între oameni.
Pentru tot ce aţi făcut pentru învăţământul tulcean, în
numele tuturor celor care v-au cunoscut, vă mulţumesc!

Mircea Marcel Petcu

(Revista de cultură „Steaua Dobrogei”, 2011)

Eu, soţia lui Cezar Calenic timp de 35 de ani,

continuându-i pasiunea pentru poezie, într-un grup,
„Drag de muzică şi poezie”, la Casa Avramide

173 174
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

***

Nepoților mei...

Nimic nu este mai frumos decât să fii copil! Voi,

Alexandra și Alexandru, aveți o copilărie de vis, cu părinți
minunați, cu bunici și străbunici; sunteți înconjurați de atâta
dragoste, de atâta grijă!
Uneori, când ești mic, ai impresia că adulții din jurul tău
așa au fost mereu, mari, atotștiutori, înțelepți și pricepuți. Nu-i
așa, și e bine să aflați și cum au fost ei în copilărie.
Am simțit în tine, Alexandra, o curiozitate încărcată de
emoție când, în vara lui 2011, mă rugai să-ți povestesc din
copilăria Monicăi, a mea...
Mă blocam pentru că „mami al tău” a fost copil și
singură, dar și cu Diana (surioara ei), și eu nu puteam vorbi
atunci. Nici acum nu e ușor, dar simt că trebuie să scriu. Poate
multe tu le cunoști deja de la mami, Alexandru le va fi afla și
el, dar scrise au farmecul lor.
Am scris despre bunicul Cezar, ca tată (bunic nu a fost),
despre mine, copil, despre fetele noastre, Monica – Delicia și
Diana (la fel, când erau mici) și despre voi, nepoții mei...
(toamna anului 2011- Floarea Calenic)

Foto 1 – Monica-Delicia cu Alexandru,

„bărbatul” cel mic al familiei.
Foto 2 – Arin, soţul Monicăi, cu „prinţesa” lui,
Alexandra

175 176
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Bunicul Cezar!
„Bunic” – o ipostază pe care Cezar Calenic nu a
cunoscut-o în realitate, dar şi-a dorit-o ca orice om!
Este însă bunic în sufletul şi în viaţa nepoţilor lui,
Alexandra, de unsprezece ani, şi Alexandru, de şase ani,
datorită mamei lor, Monica – Delicia, care le vorbeşte despre
viaţa ei ca fiică a celui care i-a fost un tată perfect.
La opt luni de când Diana, fata noastră mai mică, a
plecat lângă tatăl ei, am simţit, ca o eliberare, nevoia să le scriu
nepoţilor despre viaţa noastră de familie, să-l cunoască pe
bunicul lor aşa cum era „acasă”.
Primul capitol este „Bunicul Cezar”. Voi selecta
fragmente din el cu dorinţa ca această evocare să completeze
ceea ce a scris Cezar Calenic în ultima lui carte, apărută în
2004, la o lună de când el păşise pragul spre veşnicie.
***
„Nu vorbesc despre bunicul ca profesor, ca director, ca
om de cultură, îl evoc pentur voi, Alexandra şi Alexandru, ca
familist, ca tată. Nu cred că e un om care să-l fi cunoscut şi să
nu-i poarte o amintire plină de respect şi de admiraţie.
În familie, era cu totul devotat nouă, lupta ca totul să fie
bine, să fim fericiţi! Nu am avut greutăţi materiale, chiar dacă
eram amândoi profesori, pentru că munceam amândoi cu
pasiune.
Cea mai mare bucurie pentru noi au fost fetele, el
spunea mereu „fetele mele”, eu adăugam zâmbind că sigur sunt
177
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
şi ale mele! A fost mândru de ele, le-a transmis tot ce a avut
mai frumos în caracterul lui: temeinicie şi pasiune în muncă,
devotament în familie, capacitate de a iubi, responsabilitate,
putere de a înfrunta viaţa care nu-i mereu uşoară.
S-a ocupat mult de pregătirea şcolară a amândurora, le
veghea să facă temele, până prin clasa a V-a, când ele deja
aveau un stil de muncă corect şi eficient.
Când a venit pe lume Diana, a fost tare fericit, nu făcea
parte dintre bărbaţii care doreau neapărat şi un băiat.
Îmi vine în minte o imagine pe care mulţi cunoscuţi o au
şi ei în memorie: bunicul cu Diana în cărucior, „ajutat” de
Monica, mergând prin Piaţa Civică şi aşteptând să apar eu, care
veneam de la Şcoala Nr. 10, unde aveam program după-amiaza.
Un moment de neuitat în viaţa noastră era când
„bucătărea”. Era foarte priceput, tot ce gătea era gustos şi
preţuit de cele trei „fete” ale lui. Excela în plachie de peşte,
friptură de miel, drob, iepure la cuptor, piroşti şi mai ales...
cozonac! Era mare bucurie când ne hotăram să facem cozonac.
Eu pregăteam ingredientele, dar el era cu frământatul. Nu am
mai mâncat niciuna un cozonac atât de reuşit! Era o tradiţie: pe
primul copt îl mâncam cald, rupt în bucăţi. Ne aşezam uneori
toţi patru, pe hol, unde aveam covor verde, şi, fericiţi, ziceam
că suntem pe iarbă, în pădure!
În fiecare weekend mergeam la Celic-Dere, la Cocoş
sau la Teliţa, uneori în deltă. Dorinţa lui era ca fetele să.şi
cunoască ţinutul natal şi să fie mândre de el. Vizitele la vărul
lui din patrea tatălui, Simion, erau cea mai mare bucurie, ne
aflam la Nifon, satul copilăriei lui!
În familie, dăruia iubire şi o primea la rându-i. A fost un
soţ şi un tată fericit şi a luptat să ne facă fericite. Vorbeşte în
cartea lui despre concediile petrecute în ţară. Cu câtă pasiune
178
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
realiza din timp itinerarul fiecărei vacanţe, cât de mult dorea ca
fetele să-şi cunoască ţara lor şi s-o iubească aşa cum o iubea el.
Uneori ne mai supăram, ne sculam de dimineaţa, urcam
munţi (muntele a fost marea lui pasiune!), oboseam, era
obligatoriu să vizităm toate obiectivele turistice şi mai ales...
mănăstirile. Monica, mama voastră, se bosumfla uneori şi
exclama cu năduf: „Altă mănăstire?!!” Avem o poză cu ea în
faţă la Dragomirna în această ipostază.
Dacă nu ar fi procedat aşa, am fi cunoscut ţara în tot ce
are ea mai frumos? Crescând, amândouă au realizat ce comoară
le-a oferit tatăl lor, ele puteau să vorbească despre România cu
sentimentul cunoaşterii pe viu a fiecărui colţ!
Monica vă vorbeşte despre bunicul vostru şi astfel el
este cu voi, aşa cum este şi cu mine.”
179
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Diana
„Berbecul” familiei s-a născut în aprilie 1975, când
Monica avea trei ani și opt luni, o diferență de vârstă foarte
bună pentru amândouă.
Diana s-a născut la opt luni și câteva zile. Cine credeți
că a fost „vinovată” pentru nașterea mai devreme? Monicuța!
Stăteam toți trei la masă în bucătărie, eu, din cauza sarcinii,
aveam o poziție mai țeapănă, eram probabil puțin caraghioasă
și Monica, după ce s-a uitat lung la mine, a răbufnit: „Ce stai
așa ca o matracucă?” (Nu știu de unde auzise acest cuvânt) Am
izbucnit într-un râs puternic, am râs minute în șir... Noaptea am
simțit că se va naște bebelușul și am plecat la spital. A fost totul
bine, a doua zi Monica avea o surioară.
Eu citisem o carte în care eroina se numea Diana, de
aceea am hotărât ca așa s-o cheme. A fost prima dezamăgire a
Monicăi. Când a auzit, a exclamat: „Ca pe magazin?” (Cel mai
mare magazin din Tulcea, aflat în Piața Civică, se numea
„Diana”.) Ea ar fi dorit s-o numim Rosalinda, un personaj
îndrăgit de ea dintr-o poveste.
A doua dezamăgire a fost când, venind cu bunicul Cezar
și cu mamaia de la Mizil, la spital, s-o vadă, le-am arătat-o de la
fereastră, prin geam, sigur că era mică, înfășurată în scutece,
crec că Monișor își închipuia că e deja bună „de joacă”.
Noi am hotărât ca Monica să meargă cu mamaia la
Mizil câteva zile, cât era mai greu pentru mine, care nu aveam
ajutor. Când s-a întors, eram foarte emoționați să-i vedem
reacția întâlnindu-și surioara „în direct”. A intrat în dormitorul
mic, s-a uitat puțin la ființa din coș, nu i s-a părut prea
180
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
interesantă, și s-a dus în celelalte camere să facă controlul de
rigoare. Sigur că și-a descoperit surioara în zilele următoare și
35 de ani au fost cele mai apropiate, mai bune și mai iubitoare
surori din lume!
În toamna lui 1975, când Diana avea șase luni, în
noiembrie, a nins pe neașteptate atât de mult încât s-au blocat
toate. Nu aveam căldură, apă, lumină. A durat câteva zile și a
fost cumplit. Topeam zăpadă să avem apă, am dus aragazul în
dormitor să ne încălzim, dar era puțin spațiu, așa că am mutat
totul în sufragerie. Vă închipuiți ce era acolo! Împrăștiasem o
sârmă să usuc lucrurile Dianei, atunci nu erau scutece de unică
folosință, spălam, nu se uscau, era foarte greu!
A trecut și acest episod, în timp am râs, fetele au mai
crescut, au sosit momente deosebite, Diana a început să
vorbească, ca orice copil mic stâlcea cuvintele și noi ne
amuzam grozav. Pe „r” a învățat-o tati să-l pronunțe, după
multe repetiții, în Ceahlău. Când avea aproape doi ani, se scula
uneori noaptea, îi era foame, eu o luam în brațe, iar ea mă
întreba: „Ai pine (pâine)? Ai ate? (lapte) Ai ut? (unt) Ai gen?
(gem) Ade! (haine); mergeam la bucvătorie, îi făceam bucățele
de pâine, unt și gem, îi încălzeam lapte și ea, așa somnoroasă
cum era, mânca bine, reveneam în dormitor și adormea din nou.
Crescând, îi plăcea să stea pe lângă noi, în „butăcărie”
sau să mă ajute la curățenie. De obicei, după ce eu aspiram, ea
peptăna ciucurii de la covor. Odată, făcuse treaba asta și tati a
trecut și a întors ciucurii cu pantalonii. S-a uitat la el și l-a
certat: „Eu m-am cuiunit să-i agez!”.
Când făceam salată de boeuf, venea și-mi cerea un
funduleț, un cuțit „să tocălească” și ea. Nu se plictisea pentru că
și povesteam, râdeam, era frumos!
Pentru 9 Martie se fac mucenici (măcinici, cum le
ziceam eu ca în Prahova). Tata făcea opturi din aluat de
181
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
cozonac, îi ungea cu ou, îi cocea la cuptor, apoi, când erau
calzi, îi dădea prin miere și nucă pisată. Se băteau turcii la gura
noastră!
Eu făceam măcinici fierți, ca la mama acasă. Trebuia să-
i pregătesc cu o zi înainte, să se usuce puțin. De obicei, seara
pregăteam aluatul și făceam inelușe. Diana stătea cu mine
„sucălea” și ea, apoi așeza măcinicii pe ziar. Era tare scumpă,
preocupată să-i pună unul lângă altul, să aibă loc cât mai mulți.
A doua zi îi fierbeam, îi îndulceam, puneam coajă de lămâie,
apoi în farfurie adăugam nuci și scorțișoară. În timpul anului
făceam și din paste cumpărate, dar nu erau la fel de buni.
Monicăi îi plăceau papanașii și scovergile. Stăteam
uneori seara în pat la televizor și o auzeam: „Mami!!” Știam,
după ton, că vrea gogoși. Nu era greu să fac, ne plăceau tuturor.
Când venea seara de la școală, obosită, sunam, îmi apăreau toți
trei în față, pe hol, Monișor mă întreba pofticioasă: „Mami, ce
mâncăm în seara asta?” De multe ori voia și scovergi. Eu o
rugam să-mi pună întrebarea asta după ce-mi trag puțin sufletul.
Așa a făcut după aceea.
Dianei îi plăcea laptele de pasăre, dar făceam
mai rar, deoarece era mai complicat. La fel, dorea des colțunași
cu brânză dulce, fierți și cu unt topit peste ei. I-am făcut și în
ultimul an. Prefera clătitele, crema de zahăr ars...
Știi, Alexandra, că-mi spui uneori să-ți fac „chestia aia”,
însemnând supă cu găluște sau mâncare de gutui. Tuturor ne
plăceau, toamna pregăteam la două săptămâni. Și acum fac! Nu
am uitat ce-mi spunea Dienel când o chemam la masă, iar ea
avea ceva de terminat. Striga: „Îmediat!”, dar nu venea.
Strigam din nou, iar „îmediat”, și tot așa, până termina. Mă mai
supăram, eram cu ochii pe ceas, aveam multe de făcut, îmi era
însă tare drag când o auzeam „îmediat”.
182
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Mult timp ea a dormit în pătuțul special, alb, cu plasă,
unde dormise și Monica. Seara, când se culca, avea un adevărat
ritual: se așeza pe mijlocul patului, culcată, cu fața în sus și-mi
cerea s-o învelesc, apoi să-i așez de-o parte și de alta câteva
lucrușoare preferate: un maiou roz, ursulețul bej, o maimuțică...
Adormea preocupată să nu-i deranjeze, eu îi luam apoi.
Dimineața mai uitam să-i pun la loc, important însă era să-i
aibă seara lângă ea.
Când Monica era deja elevă, am hotărât să doarmă
separat, așa că Dianei i-a revenit sufrageria. O înveleam bine, îi
dădeam o cană cu lapte cald îndulcit cu miere și spuneam
povestea. Monișor trecuse de faza asta. Imaginam întâmplări cu
fetițe rătăcite, cu iepuri, lupi, pădure, mai toate erau
moralizatoare, doar eram profesoară!
Dimineața eu aveam cam multă treabă, așa că le
pregăteam micul dejul, tartine, lapte și plecam în dormitoare, să
fac ordine. Lor nu prea le plăcea laptele, dar găseam cănile
goale, tartinele dispăreau, eram mulțumită! Mai târziu mi-au
spus că vărsau laptele în chiuvetă, ce nu puteau mânca din
tartine piteau după calorifer, apoi aruncau în găleata de gunoi.
Nu făceau mereu aşa, altfel nu creşteau mari şi sănătoase.
Şi Diana ne-a speriat odată. O lăsasem afară, am
coborât, nu am găsit-o. Atunci aveam o femeie, d-na Beudean,
care venea să stea cu ele cât era nevoie. A apărut şi ea şi am
căutat-o împreună, dar Diana... nicăieri. Târziu, mi-a venit
ideea să sun pe la vecini. Aşa am găsit-o la etajul II, deci sub
apartamentul nostru. Confundase uşa, sunase şi doamna
Manolache o primise bucuroasă, fără să ne anunţe pe noi. Diana
era foarte senină, nu ştia ce spaimă cumplită trăisem eu în acel
timp!
183
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________
Când erau mai mari, surioarele se jucau mult împreună,
de-a şcoala, de-a magazinul, de-a prinţesele care merg la bal.
La fel cum te joci şi tu acum, Alexandra!
Pe vremea aceea nu erau atâtea cosmeticale cum sunt
acum, noi însă primeam de la vaporeni, le aduceau din
străinătate. Puneam printre rufe săpunuri, spray-uri. Îmi cereau
voie, le scoteam, le înşirau pe birou în dormitorul mic, Monica
era vânzătoarea, Diana cumpărătoarea. Se jucau aşa un timp,
Monica se plictisea tocmai când Diana dorea să fie şi ea
vânzătoarea. Se mai certau, făceau gălăgie, le era greu să mai
pună totul la loc. Eu apăream „ameninţătoare” în uşă, cu un
umeraş de lemn în mână, le făceam „maimuţe” şi „pupeze”. Nu
era frumos, dar eram obosită, aveam de lucru pentru şcoală. Nu
ţin minte însă să le fi bătut vreodată. Nu concepeam aşa ceva!
O joacă preferată a Monicăi era „de-a prinţesa”. O gătea
pe Diana, cel mai des cu eşarfe, baticuri, bijuterii, cu un halat
verde al meu pe sub care băga o umbreluţă desfăcută să stea
bufant, ca o rochie de bal. Diana se supunea, defila prin faţa
noastră, făcea parada modei, aşa cum făceai şi tu, Alexandra, cu
noi la Diana acasă. Ţii minte?
Au trecut anii, ele au mers la grădiniţă, la şcoală, apoi la
facultate şi aşa şi-au luat zborul din casa părintească. Perioada
aceea, extrem de fericită, nu va dispărea niciodată, e o bogăţie
sufletească care atenuează prezentul, cu problemele lui.
184
Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii Cezar Calenic Amintiri, evocări, mărturii, reflecţii
______________________________________________________________________ ______________________________________________________________________

Diana nu mai e cu noi, a plecat lângă tatăl ei. Aceeași

boală necruțătoare, învinsă în 2005, a revenit în 2009. Nu a mai
avut puterea de a-i rezista.
Îmi spunea uneori, în acel an în care am fost împreună
clipă de clipă, că s-a îmbolnăvit „din dragoste pentru tati”.
Timpul ce ne-a mai fost dat, l-am trăit sperând, luptând,
făcând tot ce era omenește posibil – Monica, Arin, medicii și
eu. A avut bucuria ca cinci ani să fie cu nepoata ei, Alexandra.
Spera să-și vadă și nepotul – cel care creștea în pântecele
Monicăi. Nu a mai apucat. S-a stins în noaptea de 9 ianuarie
2011. Exact la o lună, la aceeași oră din noapte, venea pe lume
Alexandru.
În acești ani, am găsit puterea în tot ce ne înconjoară,
dar mai ales în speranța că ACOLO lor le e mai bine.
Plecați fizic de lângă noi, tati și Diana vor trăi atâta timp
cât noi și ceilalți oameni care i-au iubit vom vorbi despre ei.
Așa, ei sunt și vor fi mereu AICI.

Diana nu a avut copii, a plecat prea devreme de lângă noi.

A avut însă bucuria să iubească
şi să fie iubită de minunea de fetiţă numită Alexandra!

***
185 186