MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT

„ION CREANGĂ” DIN CHIȘINĂU

Facultatea Psihologie și psihopedagogie specială

Catedra Psihologie

Specialitatea ACTIVITATEA PSIHOEDUCAȚIONALĂ, DE CONSILIERE ȘI

PSIHOTERAPIE A PSIHOLOGULUI PRACTIC

Rezumat

La Disciplina

Gestalt-terapia

Tema:

,,Concepte de bază ale gestalt terapiei’’

Redactori:Seretean Andreea;Damaschin Cătălina;

Sîrbu Nicoleta;Ruschi Valeria

Profesor:Bîceva Elena,dr.conf.univ

Chișinău 2023
 I. Conceptele de bază ale Gestalt-Terapiei: organismul şi mediu.

Un principiu care fundamentează psihologia Gestalt şi care constituie totodată o bază

teoretică în terapia Gestalt este perspectiva legată de mediu. Această teorie consideră că toate
fenomenele sunt în mod indisolubil legate şi că fac parte dintr-un sistem foarte vast de
interacţiuni, care este numit mediu. Câmpul înlocuieşte noţiunea de particule izolate, discrete.
Persoana, în accepţiunea gestaltistă, este concepută ca un câmp, iar conform teoriei câmpului,
orice eveniment care are loc într-o parte a câmpului se resimte într-un fel în toate celelalte
părţi. Într-un câmp, părţile sunt în relaţii directe şi responsive unele faţă de altele, fiecare
influenţând totul, aşa încât, orice acţiune care are loc în terapie, se adresează tuturor
aspectelor personalităţii, conform principiului care postulează că şi întregul se regăseşte în
parte, nu numai partea în întreg.

În teoria câmpului, nicio acţiune nu se află la distanţă. Mediul este format şi din cei
care îl studiază sau îl observă. Câmpul fenomenologic este definit de către observator şi
capătă sens doar atunci când se cunoaşte cadrul de referinţă al observatorului. Prin urmare, a
studia mediul înseamnă a deveni parte a studiului. Elementele mediului pot fi cunoscute de
noi doar din punctul de vedere al modului în care interacţionăm cu ele, al modului în care
relaţionează cu noi, precum şi din punct de vedere al instrumentelor şi senzaţiilor pe care ni le
provoacă când luăm contact cu ele şi le studiem.

„Nu există obiectivitate în teoria mediului, pentru că nimic nu poate fi privit obiectiv,
din exterior. Stabilim o relaţie cu absolut orice. Toate sunt diferite în funcţie de felul în care
ne raportăm existenţa la ele. Din moment ce nu există obiectivitate, nu există nici
subiectivism- cele două nu pot exista una fără cealaltă. În schimb, există, pur şi simplu, opinii
distincte.” [1, p. 33].

Continuând descoperirile din biologie, Gestalt-terapia a mizat foarte mult pe tendința

naturii spre creștere și dezvoltare. Autoreglarea organismică, numită şi homeostaza sau
echilibrul, cuprinde două componente fundamentale – mediul și organismul.

Întâlnirea persoanei cu mediul său poartă în Gestalt numele de frontieră-contact. Și

pentru că mediul este în permanentă schimbare, iar organismul este orientat către a-și menține
echilibrul interior, acest echilibru implică în mod automat o dinamică prin care organismul
însuși este obligat să se schimbe pentru a face față schimbărilor din mediu.

Goodman (1951) înțelege autoreglarea organismică ca o funcționare a organismului la

granița-contact. Pentru a se adapta, organismul trebuie să fie capabil să se ajusteze în
permanență la condițiile de mediu care sunt într-o perpetuă schimbare. El trebuie să își
dezvolte strategii din ce în ce mai ingenioase și eficiente pentru dezvoltare și creștere.
Adaptarea presupune flexibilitate, fluiditate, creativitate. Transpus la nivel psihologic, pentru
a se adapta este nevoie ca o persoană să fie ancorată în prezent, să fie în același timp
conștientă de trăirile interne, cât și de configurația câmpului din care face parte.

Concluzie: Omul şi mediul înconjurător reprezintă în sine un întreg. Mediul influenţează

organismul, iar organismul îşi creează mediul său. Pe noi ne influenţează comportamentul
oamenilor din jur, iar dacă noi ne schimbăm comportamentul, atunci mediul din jur trebuie să
se schimbe.

II. Conceptele de bază ale abordării fenomenologice în Gestalt-terapie

Abordarea fenomenologică în Gestalt presupune că terapeutul, fiind în contact cu clientul, nu
aduce nicio semnificație specifică acțiunilor și sentimentelor clientului său, nu interpretează,
ci rămâne aici-și-acum și permite clientului de sinestatator. să înțeleagă sensul acțiunilor și
sentimentelor sale. Fenomenologia este o direcție în filosofia secolului al XX-lea care
studiază experiența conștiinței cunoscătoare și identificarea trăsăturilor(fenomenelor)esențiale
în ea .

Fenomenologia a început cu teza filozofului german Edmond Husserl (1859-1938)

„ Înapoi la lucrurile în sine !”, ceea ce înseamnă nevoia de a
abandona construcția sistemelor deductive ale filozofiei și implică unapel la experiența
primară .

Fenomen (greacă) - un fenomen sau eveniment observabil.

Metoda fenomenologică de chestionare

Abordarea fenomenologică este de a fi cât mai aproape de experiența clientului, de a fi aici-și-

acum și nu de a interpreta comportamentul clientului , ci de a-l ajuta să exploreze și să devină
conștient de modul în care dă sens lumii.

Cu alte cuvinte, ajutați clientul să afle cine este și cum se simte.

Metoda fenomenologică nu este doar o tehnică, ci și o atitudine . Potrivit acesteia, clientul ar

trebui abordat cu curiozitate, fără prejudecăți și fără alt scop decât să-și exploreze experiența
personală. Pentru a face acest lucru, este util să focalizezi atenția clientului asupra
conștientizării propriilor sale procese și a alegerilor pe care le face.

Husserl a fost primul care a propus metoda fenomenologică, cu scopul de a investiga natura
experienței. Fiind adaptată la condițiile terapiei, metoda este folosită pentru a explora opinia
subiectivă și experiența clientului cu privire la sine și lumea din jurul lui.

Metoda fenomenologică este formată din trei elemente.

 Primul este bracketing- ul sau luarea in paranteze (convingerile, ipotezele și judecățile

consilierului sunt temporar lăsate deoparte pentru a vedea fenomenul sau situația ca
pentru prima dată). Astfel, poziția proprie a terapeutului este „în pauză” sau între
paranteze.
 A doua este descrierea (fenomenul este descris simplu pe baza a ceea ce este
disponibil organelor de percepție la un moment dat).
 Al treilea este egalizarea (toate aspectele fenomenului sunt recunoscute ca potenţial la
fel de semnificative).
Bracketing (luarea in paranteze)

Este o încercare de a recunoaște prejudecățile, judecățile și atitudinile pe care terapeutul

le aduce inevitabil în relația terapeutică . El încearcă să pună toate acestea pe o parte a lui,
iar pe de altă parte se îndreaptă către acest client unic și această situație unică. Poate ai avut
ocazia să privești o persoană cunoscută într-un mod nou (de exemplu, după o lungă separare)
și ți s-a părut că o vezi pentru prima dată.

Adesea, această experiență este însoțită de un sentiment de prospețime, apreciere și surpriză

față de persoana pe care anterior ai considerat-o de la sine înțeles. În practică, desigur, dacă
reușim să ne scoatem punctele de vedere dintre paranteze, atunci pentru câteva secunde,
pentru că fără ele practic nu putem funcționa normal. Este natura umană să căutăm sens și nu
putem trăi cu sens fără a învăța, fără a trage concluzii, fără a face judecăți și fără a ne forma
opinii. Dar, în același timp, oamenii sunt predispuși la rigiditate și părtinire - văd ceea ce se
așteaptă să vadă și nu observă noul, inclusiv noile oportunități.

Nu trebuie să căutați departe exemple de consecințe ale părtinirii asupra culorii pielii,
naționalității sau bolilor mintale.

Astfel, bracketing-ul nu înseamnă a te elibera de prejudecăți, atitudini sau reacții. Este o

încercare de a fi mai aproape de noutatea de aici și-acum și de a evita pericolul judecăților
premature și negândite despre semnificația experienței unice a fiecărui client.

Bracketing-ul este un pic ca și explorarea unui mister. Încercați să înțelegeți această situație
specială, să puneți întrebări și să găsiți răspunsul „Cum vă simțiți despre asta?” sau „Ce
înseamnă asta pentru tine?” — Ce înseamnă asta pentru tine? "Cum s-a întâmplat?" dar fără
nicio așteptare la un posibil răspuns (cel puțin la început). Încercați să lăsați sensul situației să
iasă la iveală, iar bracketingul și deschiderea este cea mai bună modalitate de a face asta.

Descriere

A doua abilitate necesară pentru chestionarea fenomenologică este abilitatea de a descrie. Ar

trebui să continui să fii conștient de ceea ce percepi acum și să-l descrii. Terapeutul își susține
ipotezele și valorile și se limitează la ce

 descrie ceea ce observă (vede, aude, simte etc.),

 modul în care percepe el ceea ce spune clientul și
 cum se simte (fără interpretare).

Intervențiile comune pot fi după cum urmează:

 Observ că... (respirația ta se accelerează).

 Mi se pare că... (ceea ce spui este important pentru tine).
 Pari suparat.
 Îmi dau seama că... (ai întârziat 10 minute).
Consilierul trebuie să rămână în contact cu senzațiile sale imediate, cu funcțiile de contact și
cu reacțiile corporale. Pe măsură ce faceți acest lucru, vor apărea modele - postura clientului,
tonul vocii, ritmul respirației, teme recurente.

Terapeutul va observa, de asemenea , propria sa fenomenologie , poate un răspuns

emoțional, tensiune corporală sau pierderea interesului. Astfel, el va descrie (uneori cu voce
tare, alteori pentru sine) figurile și temele emergente ale clientului. Această activitate a
terapeutului se mai numește și „ urmărirea ” - el urmărește constant mișcarea de desfășurare
a procesului fenomenologic.

Este uimitor cât de puternică poate fi această tehnică în a ajuta clientul să intre în contact cu
experiența sa și să descopere ce o blochează. Descrierea implică atenție, sprijin și interes față
de figurile emergente, care, totuși, se pot dovedi a fi nesemnificative și se pot îndepărta de
sarcina principală. Terapeutul îl ajută apoi pe client să-și descopere propriile interpretări,
perspective, reflecții și să-și concentreze atenția asupra propriilor sentimente și experiențe.

Avertizare. Adesea, fenomenele sau reacțiile clientului observate de terapeut nu sunt

recunoscute de client. Unii clienți se pot simți vulnerabili și chiar rușinați că cineva le observă
mișcările și tensiunile corpului, tonul vocii, alegerea cuvintelor etc. Când vă exprimați
observațiile, este important să fiți sensibil și adecvat. Clientul nu trebuie să se simtă ca la
microscop.

Egalizare

Tot ceea ce se întâmplă este de importanță egală. Terapeutul nu trebuie să-și asume nicio
ierarhie de semnificații în ceea ce vede și aude. Mișcarea poate fi la fel de importantă ca ceea
ce spune clientul. Acest lucru, desigur, necesită o anumită abilitate. Este de la sine înțeles că
nu ar trebui să întrerupeți nepoliticos clientul cu un mesaj că iese în afara subiectului. Cu toate
acestea, ar trebui să ne amintim cuvintele lui Perls că Gestalt este o terapie a evidentului și, de
asemenea, să țineți cont de principiile teoriei câmpului.

Egalizarea este mai ușoară dacă am reușit să punem paranteze și să ne reducem intervențiile la
o descriere a ceea ce se intampla. În acest caz, avem încredere în capacitatea noastră sporită
de a observa și de a numi posibile conexiuni. Este clar că ceea ce este în fundal, ceea ce
lipsește sau omis, poate avea o importanță egală cu ceea ce este evident, ca, de exemplu, în
cazul unui client care vorbește despre un divorț iminent fără aproape nicio emoție.
 III. Conceptele de bază ale terapiei-gestalt,,Aici și Acum’’
Terapia Gestalt inventată de Fritz Perls (SUA), îşi are originea în psihanaliză din care
utilizează anumite procedee. Ea împrumută de la W. Reich şi bioenergie numeroase date
despre relaţiile între emoţii şi corp. Se înscrie în noile terapii ale mişcării umaniste, insistând
pe "aici si acum", unde fiecare repetă rănile trecutului. Gestalt îşi găseşte originalitatea mai
ales în mijloacele terapeutice: centrare constantă pe trezirea conştiinţei sentimentelor şi
corpului şi punerea în acţiune a noi comportamente în vederea reducerii rezistenţelor care
reprezintă un obstacol pentru contact.

În Gestalt-terapie, atenţia se concentrează asupra lui „aici şi acum”, nu ca excludere a

trecutului sau a viitorului, ci ca o „atenţie îndreptată” asupra prezentului (corpul meu,
senzaţiile mele, conştientizarea, nevoile şi acţiunea mea), asupra a ceea ce este actualizarea
trecutului (prin procesul introiecţie-proiecţie-transfer) şi neliniştea privind viitorul apropiat.
În „aici şi acum” există repetarea constructivă sau nevrotică a trecutului şi anticiparea
(ne-)potrivită a viitorului. Atenţia constantă fixată pe „aici şi acum” pare a fi o componentă
terapeutică comună în situaţii diferite. Ceea ce este important este capacitatea de a simţi.

Aici şi acum: evadare sau resursă. Aici şi acum pot fi înţelese în diverse feluri, fie negativ, ca
o evitare a realităţii, fie pozitiv, ca o trambulină spre creativitate. În budism şi Gestalt-terapie,
această noţiune are o semnificaţie pozitivă, prezentând totuşi cîteva diferenţe.

Evadarea în prezent. Jocul psihologic distrugător al lui „da...dar” se desfăşoară atunci când o
persoană vine să se plângă şi dă acest răspuns repetitiv atunci când i se propune o schimbare.
Este un „nu” camuflat. Dacă acest joc între consilier şi victima neputincioasă continuă, se va
ajunge la dependenţă şi status-quo, un prezent dureros, imobil şi fără ieşire. O viaţă ritualizată
produce acelaşi efect: ritualul face viitorul previzibil. „Soluţiile probate” sunt răspunsuri
ineficace pe care o persoană le repetă în faţa aceleiaşi probleme. În acel caz, soluţia este
problema. Dacă faceţi tot timpul acelaşi lucru, veţi ajunge la acelaşi rezultat. Este o fixare,
deci o evadare în prezent.

Terapia propune următoarea soluţie: dacă nu sunteţi satisfăcut de serviciul sau de partenerul
dumneavoastră, schimbaţi-vă mai întâi comportamentul, înainte de a le schimba pe cele de
mai sus.

Evadarea în viitor. Anxietatea este groapa dintre acum şi după. Este o necunoaştere a
prezenţei proprii în prezent şi o fugă într-un viitor imaginat sau creat cu nelinişte. „Mâine”
este un joc psihologic: a amâna tot timpul pe mai târziu ceea ce se poate face azi. Este o
evadare în viitor, o iluzie, dar şi o fugă într-un prezent care astfel este fixat. În tot acest timp,
viaţa plictisită nu se schimbă.

Evadarea în trecut. Nostalgia poate fi o fixaţie într-un trecut revolut pe care persoana în
cauză nu reuşeşte să-l depăşească, să-l „termine”, cum ar spune Gestalt-terapia.
Ea poate fi cauzată:

o de un ataşament prea mare la nişte plăceri de altădată: o perioadă fericită a unei

copilării protejate, o dragoste intensă, o viaţă materială împlinită sau o reuşită
profesională. „Când eram tânăr” sau „ca altădată” ar putea fi refrenele acestei
tragedii.
o de o teamă de a înfrunta prezentul devenit prea dificil: iubire dezamăgită, eşec
profesional, doliu sau respingere.
o de o aşteptare imposibilă a unei persoane sau a unei situaţii: aşteptare prea
mare sau nerealistă, niciodată adecvată: dacă continuaţi să aşteptaţi de la o
persoană (sau de la o situaţie) ceva ce nu poate sau nu vrea să vă dea, vă
provocaţi singur nefericirea, săpându-vă singur gropa. Acţionaţi altfel, ca şi
cum celălalt nu se va schimba niciodată; atunci îşi va modifica atitudinea sau
unul dintre dumneavoastră va renunţa.
o din prioritatea dată celor cunoscute. A privilegia cunoscutul în locul
necunoscutului, este începutul bătrâneţii sau al procesului de îmbătrânire:
bătrâneţea începe când nu mai avem proiecte. Nu începe la 60 de ani.
Laborit arată că inhibarea acţiunii facilitează apariţia oricărei maladii.

Creativitatea implică acţiune, ieşirea din inhibiţie şi deci, vindecarea.

Aici şi acum – resursă. A fi din plin în prezent, cel mai des şi în orice caz, atunci când este
decizia mea, este o poziţie de bază potrivită. Mai întâi a fi conectat sau conectabil în orice
moment la prezent. A fi conectat cu mine însumi implică o bună utilizare a organelor de simţ.
A capta tot ce văd, a decoda, a analiza, a păstra ceea ce este necesar, a şterge ceea ce îmi este
nefolositor. A fi sensibil în aceeaşi măsură la forme, la culori, la clar-obscururi, la distanţe şi
mişcări, identificând în acelaşi timp originea sunetelor, intensitatea lor, tonalitatea,
succesiunea în timp, semnificaţia. A fi prezent la cea ce simt, la temperatura aerului de pe
pielea mea, la căldura şi la presiunea hainelor pe corp, la respiraţie, inima mea care bate,
muşchii întinşi sau destinşi, stomacul încordat sau relaxat. Prezent de asemenea pentru
gusturi, parfumuri, mirosuri. Pentru a fi complet prezent, în orice clipă, pentru că totul se
schimbă de la un moment la altul. Binenţeles, nu pot fi conştient de toate astea, dar conştiinţa
mea este pregătită să se îndrepte spre trecut pentru a căuta informaţiile necesare înţelegerii
prezentului sau în viitor pentru a crea spaţiul necesar îndeplinirii nevoilor prezente. Trecutul,
ca şi viitorul, sunt toxice atunci când sunt prea mult timp desprinse de prezent.

A fi conectat cu mine însumi precede o relaţionare corectă cu mediul înconjurător. În lipsa

acesteia, risc să fiu destabilizat în orice moment, vulnerabil la evenimentele stresante,
incapabil de a spune nu. Suntem în stare să spunem da atunci când suntem capabili să spunem
nu. A fi conectat cu mine însumi este şi mai important pentru a intra în contact cu ceilalţi: cei
pe care îi întâlnesc,cei care îmi vorbesc sau mă ascultă şi mai ales apropiaţii mei. În fiecare
clipă a unei întâlniri observ mii de detalii, imaginez, evaluez, simt şi acţionez în acelaşi timp
cu celălalt care face acelaşi lucru într-un du-te vino neîncetat care se îmbogăţeşte ca o partidă
de ping-pong, reuşită atunci când fiecare este concentrat asupra lui însuşi sau eşuată atunci
când unul dintre jucători pierde contactul cu mingea, imaginea comunicării.
Apoi, a fi în legătură cu trecutul atunci când un eveniment prezent evocă o amintire conexă,
rămânând conştient de situaţia respectivă a fiecăruia fără a le confunda. În fine, a fi în legătură
cu viitorul în felul următor: când o situaţie prezentă nu îmi convine, învăţ să observ ceea ce nu
îmi convine şi acţionez conform nevoilor mele, respectându-l în acelaşi timp pe celălalt. Acest
fel de schimbare este cea mai bună modalitate de pregăti un viitor mai satisfăcător. Dacă
pregătesc un proiect, mă gândesc dacă răspunde cum trebuie nevoilor mele prezente şi nu
unor nevoi din trecut nesatisfăcute. De exemplu, mă afirm pentru a obţine ceea ce îmi este în
prezent necesar şi nu pentru a satisface o nevoie din trecut, care trebuie realizată mai degrabă
în terapie, eventual în terapia Gestalt.

Poetul antic Horațiu a spus: “carpe diem, quam minimum credula postero” , care s-ar putea
traduce prin “trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine“, în sensul
în care viitorul este oricum în mișcare. Poate fi clădit prin acțiunile de azi, dar el nu există
până când azi nu devine mâine.

A uita să ne bucurăm de viață, să trăim azi, nu ne asigură de un “mâine” dorit, pentru că dacă
o să facem asta, atunci “mâine” ne vom afla mental în “poimâine” și tot așa. Azi putem
planifica anumite acțiuni care vor avea efect în viitor, dar și pe acestea tot azi le îndeplinim –
ar fi bine să fim conștienți de asta și să ne lăsăm dreptul de a ne bucura azi de ceea ce am
realizat sau de evenimentele plăcute la care am participat.

În final aș mai avea un lucru de adăugat: a trăi aici și acum nu înseamnă a trăi la întâmplare,
fără vreo grijă referitoare la cum se vor reflecta acțiunile de azi în propriul viitor – dimpotrivă,
înseamnă asumarea completă și responsabilă a momentului și situației prezente, astfel încât să
nu se transforme într-un regret de purtat fie în “mâine” fie într-un “acolo” diferit de aici.
 IV. Conceptele de bază ale terapiei-gestalt-responsabilitatea și
conștientizarea
Un concept de bază al gestalt terapiei este Conștientizarea.

Privind propriile noastre experiențe și gânduri ne permite, pe de o parte, să fim mai buni în
recunoașterea stilului nostru atunci când experimentăm și, pe de altă parte, să avem mai multă
putere de luare a deciziilor atunci când vine vorba de schimbarea modului nostru de a vedea
lucrurile. Cu alte cuvinte, se poate spune că a fi sincer cu modul nostru de a trăi ne permite să
dezvoltăm o mai bună Inteligență Emoțională.

Este importantă forma de experiență în parcurgerea ciclului gestaltist.Împreuna cu dialogul,

conștientizarea este totodata și un principal instrument terapeutic. Ea poate fi definita ca
punere în contact a unei persoane cu sine sau cu altcineva, ori altceva,rezultand dintr-o
focalizare a atentiei asupra a ceea ce este. Dupa Laura Perls, scopul terapiei gestaltiste este
crearea unui continuum al conștientizarii, formare perpetua, libera a gestaltului.

Gestaltul include simultan o experiența de acțiune, cunoaștere și traire – o achizitie

reconstructiva a personalitatii iar conștientizarea este mecanismul prin care gestalturile se
formeaza, elibereaza și inlocuiesc unele cu altele într-o devenire continua.

Conștientizarea deplină este procesul prin care se intra în contact cu cele mai importante
evenimente din campul individual (intrapsihic) sau din mediu (exteropsihic), cu ajutorul
suportului total senzorio-motor, emotional, cognitiv ~i energetic. Experimentand în cadrul
terapiei prin focalizarea atentiei asupra sieși sau exteriorului (în acest sens terapia gestaltista
dispune de o varietate imensa de exerciții și tehnici de provocare), clientul accede la insight,
ca punct culminant al conștientizarii depline. Insight-ul este realizarea imediata, spontana, a
unei unitati evidente. Între elementele disparate din campul fenomenologic experimental, care
reveleaza un sens nou, ceea ce creeaza conditii pentru restructurarea gestaltului, pentru
creștere.

Conștientizarea deplina este energizata de nevoia dominanta a organismului și ea implica nu

numai autocunoaștere, ci și cunoaștere directa a situatiei curente și a modului în care se

situeaza sinele în situație, așa încat orice negare a situatiei și a cerintelor acesteia, ca și a
propriilor dorințe și raspunsuri alese de persoana, este o perturbare a conștientizarii. Multe
dintre aceste perturbari țin de experientele familiale timpurii care induce automistificarea
(Laing, 1965).

Daca o conștientizare deplina poate sa clarifice și sa confere siguranta de sine, o perturbare a

acestui proces întreține confuzie și anxietale în contactul cu sine și cu altii. Ea nu trebuie
confundata cu o simpla introspectie focalizata launtric,

Prin conștientizare deplina, gestaltiștii înleleg procesul prin care cineva cunoaște modul în
care el se autocontroleaza, In care alege și decide modalitatile de actiune sau comportament in
situatiie lui de viata, precum și cum sau cat iși asuma raspunderea pentru propriile sentimente
și comportamente. Cu alte cuvinte, persoana invata în terapie sa cunoasca (sa conștientizeze)
chiar modul in care ea conștientizeaza: cheia autoreglarii și schimbarii strategiilor de
rezolvare a propriilor probleme, interioare sau externe.

Conștientizarea deplina ca instrument de lucru terapeutic deschide persoanei accesul la ea

insași într-un mod responsabil, autoasumat. Deciziile, sentimentele, actiunile sunt liber
cunoscute și experimentate, ceea ce echivaleaza cu posibilitatea individului de a-și debloca
propriile resurse rezolutive și de a se automodifica. în cadrul terapiei, clientul invata sa
lucreze cu el insuși și asupra lui insuși, sa conștientizeze cum se poate conștientiza pentru ca
apoi sa actioneze responsabil în propria devenire. El descoperă astfel cum se poate trai
sanatos, eficient, in armonie cu sine și cu lumea, adaptandu-se creativ la situațiile de viața,
integrandu-le holistic. Într-un anume fel, terapia gestaltista îl invața și il provoaca pe om sa se
autoelibereze de "balastul psihologic" pe care îl transporta de-a lungul vieții sale,
dezvaluindu-i și instrumentele psihologice prin care se poate reconstrui din propriile lui
resurse (disponibilitati și material informational).

Cum se provoacă și explorează procesul conștientizarii depline de sine în terapia

gestaltistă?

Focalizarea conștientizării se poate face în două maniere:

• fie prin contactul cu sine și cu propria experiența traită în prezent, "aici și acum" (inclusiv
prin

aducerea în prezent a experientelor trecute sau a celor viitoare, prin intermediul jocului de
rol);

• fie prin contactul cu mediu înconjurator (persoane, relații, situatii).

Trebuie precizat ca actul conștientizarii este intotdeauna "aici și acum" chiar daca ceea ce se
conștientizeaza (conținutul) poate privi trecutul sau anticiparea viitorului.

Responsabilitatea

A deveni conștient de propriile acte și stiluri de a trăi lucrurile implică și asumarea

consecințelor acestor opțiuni . De la acceptarea erorilor și ipoteza riscurilor, autonomia este
câștigată. Aceasta deschide o gamă de opțiuni și concepții ale simțurilor în care se poate
acționa, dintr-o perspectivă existențială.Iresponsabilitatea este considerată rezultatul unei
iluzii, al negării prezentului și al refuzului de a lua conștiință. De aceea, Terapia Gestalt
subliniază necesitatea de a-și asuma responsabilități, nu numai pentru a îmbunătăți coexistența
cu ceilalți, ci și pentru a fi mai liberi și mai capabili să dăm viață vieții noastre.

Asumarea responsabilității clientului pentru ceea ce trăiește (experiența sa), pentru ceea ce
dorește să trăiască, pentru viața sa constituie un alt mecanism ce promovează schimbarea
terapeutică.
 Bibliografie:

1. NEVIS, EDWIN C. Terapia Gestalt. Perspective şi aplicaţii. Editura Gestalt Books,

Bucureşti, 2013, p. 436. ISBN 978-606-93316-1-3.

2. Лебедева Н. М. , Иванова Е, А. Путешествие в Гештальт: теория и практика.

Издательство Речь, 2005. 560 с. ISBN 5-9268-0259-8.

3. MITROFAN, IOLANDA. Orientarea experienţială în psihoterapie: dezvoltare personală,

interpersonală, transpersonală. Editura S.P.E.R., Bucureşti, 2000. p. 373. ISBN 973-
99221-4-7.

4. Brownell, P., ed. (2008) Handbook for Theory, Research, and Practice in Gestalt Therapy,
Newcastle upon Tyne, Marea Britanie: Cambridge Scholars Publishing.
5. Ginger, S. (2005). Gestalt. Arta contactului. Integral - RBA. Barcelona.
6. https://spre-sine.ro/schimbarea-in-gestalt-terapie/
7. https://elenaneagu.ro/gestalt-terapie/