Poezia simbolistǎ - Lacustrǎ

George Bacovia - Lacustrǎ

Aspect generale despre simbolism:

Curent literar situat în avangarda poeziei moderne (reprezintă prima vârstă a modernismului poetic), simbolismul î și
găsește punctul de plecare în cercurile arti știlor boemi (autointitula ți decadenți) din Parisul sfârșitului de secol al XIX-lea.
Adevǎrate genii tragice (inadaptaţi, nevrozaţi, zguduiţi de crize mistice, vagabonzi), ace știa consideră depășită poezia
romantică și caută să experimenteze numeroase formule de înnoire a literaturii (poeziei). Sunt interesați de realizarea unei
„poezii a viitorului” (modernă sub aspectul limbajului, al tehnicilor de construcţie şi sub aspect tematic; o poezie cantabilă,
muzicală). Vor pune accentul pe investigarea universului citadin și a zonelor sufleteşti ascunse și vor contura imagini ale
descompunerii: cadavre în putrefacție, peisaje dezolante, apocaliptice .
Spre deosebire de cea romantică, poezia simbolistă nu mai transmite sentimente, ci stări vagi, imprecise (angoasă,
plictis), apelând la simboluri și la tehnica sugestiei. Scriitorii propun teme și motive noi: solitudinea, evadarea, nevrozele,
spleenul (plicits generat de banalitatea vieții), toamna, orașul, ploaia etc.
În ceea ce prive ște limbajul liric, trebuie precizat că acesta mizează tocmai pe obscurizarea/opacizarea sensurilor
cuvintelor, dând naștere astfel ambiguității, ca element specific poeziei simboliste.

Universul poeziei bacoviene. Elemente specifice:

Manifestându-se aproape sincron cu cel european, simbolismul românesc atinge apoegeul în crea ția lirica a lui George
Bacovia (socotit cel mai reprezentativ simbolist român). Cu toate acestea, trebuie spus că lirica bacoviană prezintă şi influenţe
din zona altor curente literare (în special din zona expresionismului).
Asemeni simboliştilor francezi, Bacovia îşi cautǎ şi el materialul de inspiraţie în lumea oraşului provincial şi descrie
peisaje dezolante (strǎzi pustii, parcuri rǎvǎşite), conturând un univers liric în care „pluteşte obsesia morţii şi a neantului”
(Eugen Lovinescu). Revin frecvent la Bacovia imagini macabre, imagini ale sfâr șitului, ale mor ții (cadavre în putrefac ție, peisaje
dezolante, apocaliptice). Temei morții îi sunt asociate câteva motive specifice: singurătatea (solitudinea) , ploaia, întunericul.

Lacustră
Reprezentativă pentru universul poetic bacovian este poezia Lacustră.
Lacustră face parte din volumul de debut al lui George Bacovia (Plumb, 1916) şi e un fel de poem-sinteză a creației
bacoviene pentru că reuneşte temele şi motivele dominante ale acesteia: angoasa (teama că „n-am tras podul de la mal”),
dezagregarea, ostilitatea naturii, izolarea (redată prin simbolul locuinței lacustre, construită în mijlocul apelor pentru a-l feri pe
om de primejdiile uscatului), solitudinea („sunt singur”), apa, căderea în neant (metafora pilonilor care se prăbuşesc).
Alcatuită din patru strofe de tip catren (prima strofă e reluată în final, cu excepția celui de al doilea vers: „Tot tresărind,
tot aşteptând”), poezia anunță încă din primele versuri un discurs liric subiectivizat (marcat prin verbe la prezent: „aud”, „tresar”,
„simt”) și introduce câteva motive tipic simboliste: motivul nopții (vazută ca un timp ce sporește starea nevrotică), motivul
ploii/ apei (motivul apei e susținut de un întreg câmp lexical: plouând, locuințe lacustre, scânduri ude, mal, val, ploaie.),
motivul solitudinii („sunt singur”). Asocierea ploii cu noaptea creeazǎ imaginea unui decor ostil, apocaliptic. Cele douǎ motive
complementare (al solitudinii şi al apei/ ploii) sunt anunţate încǎ din titlul poeziei.
Incipitul poeziei consemnează un fapt banal: căderea ploii. Gravitatea situației (permanentizarea fenomenului) e
subliniată prin versul al doilea („Aud materia plângând”). Ploaia periclitează nu doar psihicul labil al eului liric, ci întreg
universul (materia se lichefiază). Se delimitează două planuri: al realității exterioare (conturează un tablou apocaliptic) şi al

1
 Poezia simbolistǎ - Lacustrǎ

realității interioare (eul liric e prizonierul propriilor senzații; ploaia are un efect distructiv asupra psihicului). Starea de spirit a
eului liric e detaliată prin notații concrete de percep ții şi de senza ții : aud, sunt singur, tresar, dorm, mi se pare.
Se conturează imaginea unei naturi ostile, exasperante. Natura (cadrul exterior) nu mai este un spa țiu reconfortant în care
eul liric să cunoasca starea de fericire și de echilibru (ipostază recurentă în lirica eminesciană/romantică). Ea induce ideea de
insecuritate. Eul liric contemplă căderea interminabilă a ploii și are senza ția că asistă la o reeditare a potopului biblic.
Actul percepției căderii ploii este unul durativ şi nocturn („de-atâtea nopți aud plouând”). Nocturnul pare să se
permanentizeze şi să excludă diurnul. Succesiunea nop ților ploiaoase generează prăbu șire sufletească, suferin ță. Eul liric are
senzația că asistă la un potop continuu. Tabloul creat redă apocaliptic disolu ția materiei („aud materia plângând”).
Recurgând la principiul simbolist al corespondențelor, poetul stabilește legături secrete între fenomenul fizic
permanentizat („De-atâtea nopti aud plouând”) şi trăirile sale lăuntrice („sunt singur”, „tresar”). Realitatea lumii exterioare
(dezintegrarea materiei din cauza ploii interminabile) afectează via ța sufletească, psihicul.
Sentimentul care se degajă din întreaga poezie este acela al precarită ții fiin ței umane. Omul (atât cel preistoric, care locuia
în locuințele lacustre, cât și cel contemporan) rămâne vulnerabil în fa ța stihiilor naturii.
Începând cu strofa a doua, textul substituie prezentul cu trecutul, realitatea cu imaginarul. Eul liric face o incursiune
mentală („mă duce-un gând”) spre trecutul îndepartat, spre epoci umane revolute („spre locuin țele lacustre”). Se observă o
deplasare de la realitate la vis, dar visul nu are o valoare compensatorie, ci îl întoarce pe poet cu fa ța tot spre realitatea tragică în
care trăiește.
Întoarcerea în timp, în preistorie e redată plastic prin imaginea locuin ței lacustre, simbol al solitudinii, al izolarii, al
însingurării tragice.
În strofa a treia, poetul creează senza ția unei suspendări temporale şi a rătăcirii într-un gol premordial. Timpul devine “un
gol istoric”. Trecutul îndepărtat al omenirii (timpul primitiv al locuin țelor lacustre) se identifică cu timpul poetului (prezentul
înfricoșător). Așadar, se produce o indistincție (confuzie) a momentelor istorice.
Calificată de George Călinescu drept un „sonet pluvial”, poezia, așa cum o sugerează și titlul, valorifică un bogat câmp
semantic al apei.
Simbolul apei, capată însă conotații diferite față de cele din imaginarul poetic romantic. La poe ții romantici, apa era privită
ca fiind elementul primordial din care s-au întrupat primele zeită ți („Căci cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea”-
Luceafărul). Spre deosebire de Mihai Eminescu, în poezia căruia izvoarele, lacul, sunt spa ții ale împlinirii erotice (locul de
întâlnire al îndrăgostiților), la Bacovia apa capătă conotații malefice , devine o stihie a naturii. Ea descompune materia și, prin
aceasta, accentuează neliniștea eului liric.
Poezia își trădează apartenența la simbolism nu doar prin cultivarea simbolului (apa), ci și prin ambiguitatea limbajului.
Aceasta se naște din confuzia voită între sensul propriu si sensul figurat al cuvintelor. Aceste sensuri nu se exclud reciproc, ci
sunt complementare. Astfel, poezia Lacustră ridică prin însăși titlul ei unele dificultați de interpretare. Cititorul oscilează între a
da un sens propriu ori un sens simbolic (figurat) termenului lacustră.
După cum se știe, lacustra reprezintă un tip de locuință preistorică, ridicată pe niște piloni, în mijlocul unei ape. Legătura
cu malul se stabilea prin intermediul unui pod mobil. În cazul atacului fiarelor sălbatice, podul era ridicat, izolând fiin ța umană și
oferindu-i protecție. În sens figurat, lacustra trimite cu gândul la ideea de solitudine, de captivitate într-o lume amenin țată de
spectrul morții. De fapt, tocmai acest sens al termenului îl valorifică Bacovia. Astfel, lacustra î și pierde sensul ei protector. Nimic
nu oferǎ salvarea în mijlocul disoluţiei generale.
O altă particularitate de ordin simbolist o constituie muzicalitatea versurilor. În Lacustră acestea au o tonalitate gravă
realizată prin refren (reluarea strofei ini țiale, cu excep ția celui de al doilea vers, în finalul poeziei), prin frecven ța vocalei închise

2
 Poezia simbolistǎ - Lacustrǎ

„u” („plouând”), prin stridența gerunziilor („tresărind”, „aşteptând”) dar și prin punctele de suspensie care fragmentează discursul
liric.