STRUCTURA SEMANTICA A VOCABULARULUI

1.OMONIMELE

Definiţia omonimelor
Omonime (gr. homos "la fel", onoma "nume") se numesc cuvintele care au forme
sonore identice, dar sensuri diferite, fără vreo legătură între ele.
De exemplu: bar1 "unitate de măsură a presiunii atmosferice", bar2 "loc de odihnă şi
refugiu la unele jocuri de copii", bar3 "local în care se vând băuturi alcoolice, cafea etc, şi în
care consumatorii stau de obicei în picioare sau pe scaune înalte în faţa tejghelei";
moţ1 "şuviţă de păr din frunte sau din creştetul capului", moţ 2 "român din Munţii
Apuseni";
pistol1 "revolver"; pistol2 "veche monedă de aur a unor ţări europene";
rom1 "băutură alcoolică"; rom2 "ţigan";
roman1 "specie a genului epic"; roman2 "persoană care făcea parte din statul roman;
locuitor al Romei" etc.
Omonimia este privită, pe bună dreptate, ca un fenomen al lexicului opus sinonimiei.
În timp ce sinonimia constituie manifestarea unui mod de organizare a cuvintelor în
jurul unui referent, ale cărui aspecte particulare sunt redate prin termenii sinonimia,
omonimia este manifestarea unui proces contrariu: acelaşi corp fonetic trimite la doi
referenţi diferiţi. Omonimele lexicale reprezintă nucleul categoriei mai generale a
omofoniei lingvistice care se întâlneşte la nivelul tuturor unităţilor limbii: la nivelul
morfemelor (omomorfie): terminaţia -ă la substantive (mamă, masa), verbe (cântă,
pleacă) etc; la nivelul formelor gramaticale ale unuia şi aceluiaşi lexem sau ale unor
lexeme diferite (omoformie): cântă1 (vb., 3 sing.) — citită2 (vb-, 3pL); ouă (sub. pl.) —
ouă2 (vb., 3 sing. şi pl.); sare1 (sub. sing.) — sare2 (vb., 3 sing.) etc; la nivelul
cuvintelor diferite, în totalitatea paradigmelor morfologice sau numai la formele lor
de bază (omonimie lexicala): milă1 "compătimire, îndurare" — milă2 "unitate de
măsură pentru lungimi"; mină, (reg.) "loc subteran cu zăcăminte"; mină2 "expresie a
feţii"; pană1 "formaţie epidermică cornoasă la păsări"; pană2 "defecţiune la motor"; ris1
"specie de mamifer sălbatic din familia felinelor, linx"; rîs2"acţiunea de a
râde" etc; la nivelul construcţiilor, propoziţiilor şi modelelor sintactice (omonimie
sintactica), aşteptarea oaspeţilor : 1. "oaspeţii aşteaptă pe cineva sau ceva"; 2. "cineva îi
aşteaptă pe oaspeţi".
Spre deosebire de alte categorii de omofone, omonimele lexicale autentice aparţin, de
regulă, aceleiaşi părţi de vorbire şi coincid atât în pronunţare, cât şi în scriere. Nu
trebuie să confundăm omonimele cu omofonele şi omografele.
Omofonele sunt unităţi lexicale care se rostesc la fel, dar se scriu diferit: unsoare — un
soare, ai - a-i, demult — de mult, niciodată - nici o dată, altfel— alt fel etc.
Omografele sunt cuvinte care se scriu la fel, dar se rostesc diferit din cauza accentuării:
deşi — deşi, voi — voi, mobilă — mobilă, opera — operă etc.

Cauzele omonimiei
Omonimele lexicale, ca şi alte categorii de omofone, se întâlnesc în diverse
limbi. Aceasta înseamnă că ele au în limbă o existenţă reală şi nu sunt produsul creaţiei
unor lingvişti. Apariţia omonimelor este legată de acţiunea unor cauze obiective ale
evoluţiei sistemelor lingvistice. Dar, spre deosebire de alte categorii semasiologice, cum
ar fi polisemia sau sinonimia, omonimele nu corespund unor necesităţi obiective de
funcţionare a sistemului.
Omonimele apar pe următoarele căi diferite dintre care putem enumera:
1. Ca urmare a unor procese fonetice convergente sau a unor
modificări în structura morfologică a cuvintelor, care duc la
coincidenţe fonice ale unor lexeme diferite: încinge "a arde cu o flacără
mare" < lat. incendere; încinge "a (se) înfăşură peste mijloc cu o
cingătoare" < lat. incingere; semăna, "a pune, a arunca sămânţă în pământul pregătit
prealabil" < lat. seminare; semăna2 "a avea trăsături comune cu altcineva sau altceva" <
lat. similare; laţ1 "nod larg la capătul unei sfori" < lat. laceus; laţ2 "despicătură îngustă
de lemn" (var. leaţ)<magh. lec etc.
2. Ca urmare a coincidenţei dintre formele sonore ale cuvintelor
autohtone sau moştenite din latină şi a împrumuturilor mai târzii din
alte limbi: jurui "a face să se rotească" jur + ui; jurui2 (reg.) "a făgădui" < magh.
gyuruzni; lac, "întindere de apă" < lat. lacus, lac2 "preparat chimic pentru vopsit" <
germ. Lack; naş "grad de rudenie" < nun + aş, naş2 "numele literei „ n” din alfabetul
chirilic" < sl. nasi; ţort1 "fir tors de cânepă" < lat. tortus; tort2 "prăjitură din mai multe
straturi de aluat" < germ. torte etc.
3. Ca urmare a coincidenţei întâmplătoare a cuvintelor împrumutate
din limbi diferite: jale1 "tristeţe, mâhnire" < sl. zalî, jale2 "nume de plantă"
"(Salvia)" < magh. zsalya, mol (Chim.)"moleculă-gram" < germ. mol; mol 2
"dig de piatră în port" < fr. mole;patron, "cartuş" < germ. patrone, patron2 "proprietar,
protector" <lat.patronus; violă) "instrument muzical cu coarde" < it. viola, violă2
(Bot.)"toporaş" < lat. viola; zar "cub mic cu puncte folosit la jocuri cu noroc" < tc. zar,
zar2 (reg.) "broască de la uşă" < magh.zar
În urma împrumutului de omonime din altă limbă: marcă1
"unitate în toate ţările europene" < germ. mark, marcă2 "provincie de
frontieră în statul franc" < germ. mark, marcă3 "timbru poştal" < germ. marke, pascal
"unitate de măsură a presiunii"<fr. pascal pascal2
"referitor la Paşti" < fr. Pascal etc.
În urma adaptării fonetice sau morfologice a unor cuvinte,
străine, care în limba respectivă se deosebeau prin forma lor sonoră,
iar în limba română se pronunţă la fel: rutină "experienţă; obişnuinţă" <
fr. routine, rutină2 "substanţă chimică extrasă din unele plante, folosită în medicină" <
fr. rutine; şpalt 1 (Tipogr.) "zaţ aşezat în formă de coloană lungă pe copia căruia se fac
corecturile" < germ. Spalte, şpalt2 "piele subţire de calitate inferioară folosită pentru
căptuşeli şi feţe de încălţăminte" < germ. şpalt etc.
În urma proceselor de derivare, când cuvintele cu acelaşi radical formate cu
ajutorul unui prefix sau sufix polisemantic sau omonimie tind să se separe prin
sensurile lor: prescrie 1 "a indica, a arăta", prescrie2 (înv.) "a transcrie un text", ciocănas1
"ciocan mic" < ciocan + suf. dim. -aş, ciocănaş2 "muncitor care sparge cu ciocanul şi
scoate sare în ocne" < ciocan + -aş, suf. cu valoarea numelui de agent: măluros"atacat
de mălură (despre cereale)" < mălură + -os, măluros "cu maluri abrupte" < mal + -ur- +
-os etc.
Prin dezagregarea structurii semantice a unui cuvânt, în urma ruperii legăturii dintre
sensuri: boia, însemna la început numai vopsea (indiferent de culoare), iar apoi boia2 a
căpătat înţelesul de "praf de ardei"; lună "astru, satelit al pământului", lună2 "interval de
timp, egal cu aproximativ a douăsprezecea parte a anului", scăunaş "scaun mic",
scăunaş2 (înv.) "negustor, comisionar" denumit astfel, probabil, din
cauza faptului că avea un scaun, bancă (cu sensul de "tejghea"), spre deosebire de
negustorul ambulant).Problema ar trebui pusă în mod diferenţiat de la o limbă la alta,
deoarece nu toate limbile dispun de un număr aproximativ egal de omonime, şi, ca
atare, gradul de toleranţă faţă de acest fenomen este diferit.
Le putem clasifica după trei criterii mai importante:
 după nivelul limbii la care se realizează (lexicale, gramaticale şi lexico-
gramaticale);
 după aspectul fonetic (totale şi parţiale);
 după raportul dintre pronunţare şi scriere (omofone şi omografe).
Omonimele lexicale pot fi, la rândul lor, totale (când şi forma de bază şi formele
paradigmatice sunt identice) şi parţiale (când nu mai coincid toate formele paradigmei).
Tipuri de omonime

În lucrările teoretice consacrate omonimiei lexicale, ca şi în practica

lexicografică, există două puncte de vedere diferite asupra categoriilor de cuvinte care
intră în sfera fenomenului discutat. Adepţii unei concepţii mai largi asupra omonimiei
include în categoria omonimelor lexicale orice complexe sonore identice sau apropiate,
care prezintă diferenţe în planul conţinutului. Interpretarea omonimiei în sens larg duce,
în cele din urmă, la desfiinţarea limitelor dintre omonimie lexicală şi omomorfie sau
omografie, dintre omonimie şi polisemie. „Cuvintele cu mai multe sensuri - scrie acad.
Iorgu Iordan - se numesc omonime”.
Omonimia, într-o accepţiune mai restrânsă, este circumscrisă la cuvinte identice
ca formă, dar cu etimologii diferite: poliţa "suport de scândură" < sL. polica, poliţă2 "act
financiar" < it. poliza; ramă, "cadru pentru o fotografie, un tablou" < rus. rama germ.
Rahmen, ramă "vîslă" < fr. rame etc.
În lexicologia şi lexicografia românească actuală predomină o concepţie mai
largă asupra omonimiei, deşi există deosebiri esenţiale între categoriile de cuvinte
omofone pe care autorii diverselor dicţionare le include în sfera omonimiei lexicale.
Omonimele lexicale cuprinse în dicţionare, deşi în linii mari corespund definiţiei
("cuvinte cu forme identice, dar cu sensuri diferite") se grupează în mai multe tipuri,
după cauzele care au generat apariţia lor, după gradul de apropiere a formelor, după
gradul de toleranţă a vorbitorilor faţă de prezenţa lor în limbă. Se pot distinge
următoarele tipuri de omonime:
1. Omonimele propriu-zise sau omonimele totale, adică cuvinte
aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire ,care coincid la toate formele lor şi
au, de regulă, etimologii diferite: baie1 "scăldat, scăldătoare" < sL. banja,baie2 "mină" <
magh. banya; bancă, "scaun lung pentru mai multe persoane" < fr. banc, bancă2
"întreprindere financiară" < it. banca;leu1"mamifer carnivor din familia felinelor",
leu2 "unitate monetară principală în România"; lira1 "instrument muzical" < fr. lyre,
lat.lyra,liră2 "nume de unităţi monetare din unele ţări" < lit. lira etc.
2. Omonimele parţiale sunt denumite uneori şi omonime false, întrucât ele
coincid numai la unele forme ale cuvintelor şi se diferenţiază la altele. In acest
grup intră atât omonimele cu etimologii diferite, cât şi omonimele apărute prin
dezagregarea polisemiei cuvântului. De exemplu: caval 1 "fluier ciobănesc" (pl.
cavale) - caval2 "şanţ de irigat" (pl. cavaluri); corn (pl. coarne) - corn2 (pl. cornuri), brac1
"câine de vînătoare" (pl. braci) - brac2 "deşeu" (pl. bracuri), moţ1 (pl.moţuri) - moţ2
(pl. moţi) etc.
3. sunt forme identice ale cuvintelor aparţinând unor părţi de vorbire
diferite, de aceea, ele sunt denumite şi omoforme. De exemplu: cer1 (sub. n.) - cer2 (vb.
3 sing. şi pl), fluier (subs. n.) -fluier2 (vb. 1 sing.); tremur (subst. n.) - tremur 2 (vb. 1
sing.); vine, (pl. de la /vână) - vine (vb. 3 sing. de la a veni) etc.
4. Omonimele lexico-gramaticale provin de pe urma transpoziţiei unui cuvânt
dintr-o parte de vorbire în alta, fără modificarea formei morfologice: absolut) (adj.) -
absolut2 (subst.) - absolut 5 (adv.), drept, (adj.) - drept2 (adv.), muncitor 1 (adj.) -
muncitor2 (subst.) etc.
După datele obţinute în urma cercetării tipurilor de omonime cuprinse în
Dicţionarul limbii române literare contemporane (DLRC), ultimul tip de omonimie
ocupă primul loc. Explicaţia acestui fapt este destul de simplă: limba română se numără
printre limbile în care fenomenul conversiunii părţilor de vorbire este foarte frecvent.
Aproape orice adjectiv poate fi folosit ca substantiv sau adverb. S-au substantivizat
formele verbale ale supinului şi o bună parte a participiilor. Acestea din urmă trec, de
asemenea, cu multă uşurinţă în categoria adjectivelor. Având în vedere frecvenţa mare a
fenomenului de conversiune a părţilor de vorbire, unii cercetători, pe bună dreptate,
consideră că în cazul formelor substantivate sau a participiilor adjectivizate, ca şi la alte
tipuri de conversiuni, nu avem a face cu omonimie, ci mai curând cu o polisemie
condiţionată sintactic. "Schimbarea categoriei lexico-gramaticale a cuvintelor
(substantive devenite adjective, adjective devenite substantive etc), exprimarea prin
desinenţe diferite a categoriei gramaticale a cuvintelor sau limitarea flexiunii (de
exemplu, în cazul verbului, la anumite diateze) determină apariţia de omonime numai
în cazul când cuvintele respective îşi schimbă şi sensul lexical. Astfel, dacă sensul
lexical rămâne acelaşi, deşi cuvântul poate fi trecut în altă categorie decât cea din care
face parte sau, uneori, poate primi forme morfologice diferite, el nu-şi pierde
indentitatea, nu dă naştere la două sau mai multe omonime în limbă".
Acest punct de vedere a fost adoptat de autorii noului Dicţionar explicativ al
limbii române (DEX), în care majoritatea conversiunilor adjectiv-substantiv, adjectiv-
adverb nu au mai fost tratate în articole separate. La explicaţia cuvântului respectiv s-a
indicat doar posibilitatea folosirii lui cu funcţie de substantiv. De pildă, savant, -ă,
savanţi, -te, adj., s.m. şi f. "(Persoană) cu cunoştinţe vaste şi temeinice, care creează în
domeniul ştiinţei"; scandinav, -ă, scandinavi, -e; 1. S.m. "persoană care face parte din
una dintre populaţiile de bază ale Scandinaviei"; 2. Adj. "care aparţine Scandinaviei sau
populaţiilor ei".
Dar autorii dicţionarului analizat nu au aplicat acest principiu în cazul tuturor
conversiunilor. Astfel, au tratat în articole de dicţionar diferitele derivate postverbale
(formele de supin şi participiu) şi formele care au trecut în categoria adjectivelor. De
exemplu: sărit 1 s.n. "acţiunea de a sări; săritură"; sărit -ă. Adj. (fam.) "Smintit, ţicnit,
aiurit, nebun".
Separarea formelor substantivate de supin sau participiu de adjectivele omofone
şi considerarea lor ca omonime a fost dictată, probabil, de faptul că aceste coincidente
sunt uneori mai supărătoare decât alte tipuri de omofonii (cf. infra 5.7.3).
5. Omonimele derivaţionale provin de pe urma proceselor de derivare prefixală
sau sufixală, când unei rădăcini cu mai multe sensuri i se ataşează un morfem de
derivare cu sensuri şi funcţii diferite. De pildă, în limba română cu ajutorul sufixului -ie
(-ărie) de la substantive nume de agent (argintar, aurar, cojocar, dulgher, rotar, tăbăcar
etc.) se pot obţine substantive cu mai multe sensuri: 1) "meseria practicată de persoana
respectivă"; ceasornicăriei "meseria ceasornicarului", dogărie "meseria dogarului",
blănărie 1 "meseria blănarului"; 2) "atelierul în care se lucrează sau prăvălia unde se
vând produsele" ceasornicărie2 "atelierul ceasornicarului", dulgherie2 "atelierul
dulgherului", blănărie2 "atelierul blănarului; magazinul în care se vând blănuri",
fierărie2 "atelierul fierarului"; 3) "obiecte confecţionate în atelierul respectiv" (blănărie3
"sortimente sau obiecte de blană", fierărie3 "obiecte din fier").
Acest tip de omofonii prezintă mari dificultăţi de interpretare, deoarece este
foarte greu de stabilit cu exactitate dacă în cazurile menţionate mai sus avem a face cu
fenomenul polisemiei sau cu cel al omonimiei. Grăitor în acest sens este modul în care
derivatele respective sunt interpretate în DEX, unde se observă numeroase
inconsecvenţe de la un cuvânt la altul. In unele cazuri, sunt considerate omonime
sensurile de "meserie" şi "atelier" (ceasornicărie, ornicărie, dogărie etc.) la altele, în
categoria omonimelor sunt trecute sensurile "meserie" şi "obiecte confecţionale" (blănărie,
fierărie, rotărie etc). La multe dintre cuvintele acestui grup perechile de sensuri sau toate
cele trei tipuri de sensuri sunt considerate polisemii (argintărie, dulgherie, croitorie,
tăbăcărie etc). întrucât tipul de omonime derivaţionale de felul celor analizate mai sus se
apropie foarte mult de omonimele semantice, ar trebui să fie considerate omonime
derivaţionale, în adevăratul sens al cuvântului, numai derivatele cu un sufix sau prefix
identic de la rădăcini omonimice, de tipul: muşchi - rmuşchios 1 "care a prins muşchi
(lichene)"; muşchi2 - muşchios2 "musculos"; păsui1 - păsuire2 "răgaz, amânare".
6. Omonimele semantice reprezintă categoria cea mai controversată a
lexicologiei. După cum s-a mai spus ele sunt rezultatul dezintegrării cuvântului
polisemantic ca urmare a ruperii legăturii dintre sensuri, într-adevăr, foarte puţini
vorbitori ai limbii române îşi dau seama că între cuvântul somnişor 1 denumirea
populară a macului, şi diminutivul somnişor2 de la somn ("stare fiziologică de repaus")
ar exista vreo legătură. Asemănarea dintre formele sonore ale acestor cuvinte pare, la
prima vedere, pur accidentală. In realitate, denumirea somnişor dată macului are o
dublă motivare prin cuvântul somn(işor): floarea acestei plante are proprietatea de a se
închide odată cu apusul soarelui, iar seminţele ei s-au folosit din vechime ca mijloc de
provocare a somnului.
Tot aşa cum pierderea motivării dintre forma cuvântului şi obiectul denumit se
explică prin cauze extralingvistice, probabil, şi ruperea legăturilor dintre sensurile unui
cuvânt se explică, de asemenea, nu prin factori de natură lingvistică, ci prin cauze de
ordin cultural-istoric. De pildă, distanţarea dintre sensul diminutivului peniţă, "pană
mică de pasăre, penişoară" şi peniţă2 "placă metalică concavă cu vârf ascuţit şi despicat
folosită la scris" a fost determinată de modificările produse în cultura materială a oamenilor
care au trecut de la pana de gâscă la instrumente mai perfecţionate de scris. Dacă totuşi
legătura dintre cele două sensuri se mai simte, aceasta se datorează sensului metaforic al
cuvântului pană, precum şi faptului că pana de gâscă a rămas simbolul scriitorului.
În orice limbă, există, fără îndoială, omonime care, altădată, alcătuiau în
conştiinţa vorbitorilor o unitate, iar astăzi se resimt ca forme lingvistice străine una de
cealaltă. Este însă foarte greu de stabilit limitele care despart omonimia şi polisemia,
căci acolo unde pentru unii vorbitori nu există nici o legătură între două denumiri
asemănătoare, pentru alţii o asemenea legătură poate să existe. De fapt, nici
lexicografii nu au întotdeauna criterii mai sigure de delimitare între omonimie şi
polisemie, deşi căutări în acest sens au existat.
Este interesantă încercarea de a aplica procedeul analizei componenţiale
(semice) pentru a stabili dacă două unităţi lingvistice sunt omonime sau formează un
caz de polisemie. "Dacă fasciculele de seme din structura unui lexem desemnează
clase total diferite de obiecte şi exprimă noţiuni diferite, şi dacă între trăsăturile lexicale
distinctive nu se poate stabili nici un semn de identificare comun, atunci lexemul
respectiv se constituie din două unităţi omonimice. De pildă baba- are următoarele
seme componente: 1. animat; 2. uman; 3. femeie; 4. bătrână, care nu coincid cu semele
omonimului său babă 1. obiect; 2. bîrnă; 3. de lemn; pentru sprijin.
Caracterul labil al limitelor dintre polisemie şi omonimie îşi găseşte reflectarea
în dicţionarele lingvistice. Nu odată au fost semnalate numeroase cazuri în care
aceleaşi forme sunt interpretate într-un dicţionar ca sensuri ale unui cuvânt
polisemantic, iar în altele considerate omonime.
7. Omonimele tolerabile şi intolerabile (distincţie propusă de I. Coteanu) se
deosebesc între ele prin predispoziţia lor de a se pune în "stări conflictuale" în procesul
folosirii în limbă. Omonimele intolerabile au drept caracteristică faptul că toate
formele lor sunt identice (cf. omonimele totale sau propriu-zise). "Identitatea tuturor
formelor nu este însă singura caracteristică a acestei categorii. Mai trebuie ca
omonimele în discuţie să funcţioneze în acelaşi grai şi în acelaşi stil de limbă, altfel
spus, să apară în contexte de acelaşi tip. De exemplu, cuvintele leu1 "animal din familia
felinelor" şi leu2 "unitate monetară", deşi au toate formele identice (lei, leilor) nu pot fi
considerate omonime intolerabile, deoarece ele nu apar în acelaşi context, ceea ce
înlătură pericolul de a confunda leul din cuşcă cu leul din buzunar.
Omonimele tolerabile sunt două sau mai multe cuvinte care nu coincid în toate
formele gramaticale, deosebindu-se totodată prin însuşirile lor stilistico-funcţionale. I.
Coteanu include în această categorie şi omografele (cf. barem şi barem, boi "făptură,
înfăţişare, aspect" şi boi "colora, vopsi"), precum şi omoformele (cf. dragă (adjectiv) şi
dragă (substantiv) "maşină de adâncit sau de curăţat albia unui rîu")
Rolul coincidenţei parţiale sau totale a formelor cuvintelor omonimice, uneori
este mai puţin hotărâtor decât factorul stilistico-funcţional, atunci când avem în vedere
gradul de toleranţă a limbii faţă de omonimie.
 2.PARONIME

Paronimele(gr. pará ,, lângă, aproape de’’ + ónoma ,,nume’’)sunt cuvinte

neologice care se diferenţiază printr-un singur fonem , cu înveliş sonor aproape identic, cu
sensuri diferite şi uşor confundabile. Prin forma sonoră, paronimele se apropie de
omonime, fiind aproape identice motiv pentru care ele reprezintă sursa unor frecvente
greşeli de exprimare.
Fiind vorba de cuvintecvasiomonime sau aproape omonime , este clar că
omonimele nu pot să difere între ele printr-un fonem sau prin două foneme, când ne
aflăm în faţa unor cuvinte care au un corp fonetic mai lung. Dintre paronimele care aparţin
celei de-a doua categorie gramaticalăpot da ca exemplu pe inveterat şi înveterat care sunt
cel mai adesea confundate deşi atât sensul cât şi originea lor diferă fundamental.
O cauză a greşelilor de exprimare o reprezintă ’’atracţia paronimică’’ – un
paronim familiar vorbitorilor îl atrage pe altul mai puţin cunoscut care are un înveliş
sonor aproape identic cu acesta. Unii lexicologi consideră că avem de-a face cu
paronime şi atunci când diferenţa este de mai multe sunete ex: combustie –
combustibilitate, amplitudine – amploare.
Paronimele pot avea aceeaşi origine mai apropiată sau mai îndepărtată sau pot
avea origini coplet diferite atât din punctul de vedere al etimologiei lor imediate, cât şi
al celei mai îndepărtate. În unele cazuri paronimele sunt formate din exact aceleaşi
sunete, diferenţiind foarte puţin prin modul lor de combinare.
Este bine să avem în vedere forma sonoră sau învelişul sonor, deoarece numai
astfel recunoaştem paronimele. Cuvintele ca lamă, ramă, lac, rac nu sunt paronime,
chiar dacă formal, sunt aproape identice, deoarece forma sonoră le face total diferite.
Dacă forma sonoră este aproape identică, în cazul perechilor de paronime putem
observa doar diferenţe ca:
a) organizarea diferită a fonemelor:
cauzal = privitor la cauză
cazual = accidental, întâmplător

preceptor = pedagog al copiilor unei familii bogate

perceptor = funcţionar care încasează impozitele
b) un fonem diferit:
a evolua = a se dezvolta, a se transforma
a evalua = a stabili valoarea, a calcula

lacună = spaţiu gol în interiorul unui corp

lagună = porţiune di apa unei mări sau a unui ocean separată de rest printr-o fâşie de
pământ
c) două foneme diferite
învederat = vizibil, evident
inveterat = învechit în rele

bravadă = expunere în mod inutil în faţa unei primejdii

bravură = vitejie, curaj, îndrăzneală
d) un fonem în plus
fiabil = care reprezintă siguranţă în funcţionare
friabil = care se poate sfărâma, sparge uşor

a se apropia = a se deplasa mai aproape în spaţiu

a-şi apropria = a-şi însuşi un lucru străin
e)două foneme în plus
a eluda = a ocoli, a evita
a elucida = a clarifica
f)prefixe diferite
a erupe = a ase revărsa cu putere
a irupe = a năvăli cu violenţă

a prescrie = a stabili ce urmează să se facă, a recomanda un tratament

a proscrie = a izgoni din patrie, a osândi
g)sufixe diferite
literal = care se reproduce literă cu literă
literar = care aparţine literaturii, conform cu normele literare
h)afixe şi rădăcină diferite
oral = bucal, verbal, prin viu grai
orar = care anunţă orele, program de ore
Cele mai multe dintre paronime au aceeaşi valoare morfologică. Astfel, ele pot
fi întâlnite la următoarele părţi de vorbire:
 adjective: eminent ,,remarcabil’’ şi iminent ,,inevitabil’’; justiţial ,,care ţine de
justiţie’’ şi justiţiar ,,care iubeşte dreptatea’’;solidar ,,unit’’ şi solitar,,izolat’’
 substantive: anticameră ,,cameră de precombustie” şi anticameră ,,cameră de
aşteptare la intrarea într-un birou”; atlas ,,colecţie de hărţi geografice,
lingvistice” şi atlaz ,, ţesătură”; cinematică ,, ramură a mecanicii care studiază
mişcarea corpurilor” şi cinematecă ,,arhivă de filme”
 verbe: abjudeca,, a anula într-o hotărâre judecătorească un titlu” şi adjudeca ,,a
atribui prin hotărâre judecătorească un obiect scos la licitaţie persoanei care a
 oferit mai mult pentru el”; a deseca,, a îndepărta apa de pe diferite terenuri” şi a
diseca ,, a face o disecţie”.
Alte perechi de paronime au valoare morfologică diferită: anual,, care are loc o data
pe an”(adj.) şi anuar ,,publicaţie de bilanţ”(subst.), adagio ,, lent”(adv.) şi
adagiu ,,maximă, sentinţă”(subst)
Din punctul de vedere al etimologiei, paronimele pot fi clasificate în două mari
categorii:
 a) cuvinte cu origine complet diferită:
adagio < it. adagio : parte dintr-o operă muzicală care se execută într-un tempo lent
adagiu < fr. adage : aforism, maximă

apsidă < fr. apside : fiecare dintre cele două extremităţi ale axei mari a unui corp ceresc
aspidă < sl. aspida : şarpe veninos

bard < fr. barde : poet care crea cântece războinice sau religioase
brad < cf. alb. bradh : arbore din familia pinaceelor care creşte la munte

contoar < fr. comptoir : birou de comerţ

contor < germ. Kontor : aparat care înregistrează consumul de electricitate

popas < sl. popasu : pauză de odihnă în timpul unui drum obositor
popaz < tc. Popaz : plantă tropicală din familia liliaceelor cu frunze lungi şi înguste
 b) cuvinte cu etimologie comună:
afluent < fr. affluent : apă curgătoare care se varsă în altă apă mai mare
efluent < fr. eflluent : fluid care iese dintr-o instalaţie

deferenţă < fr. deference : respect, stimă

diferenţă < fr. difference : deosebire, nepotrivire

feeric < fr. feerique : încântător, minunat

feric < fr. feerique : care conţine fier

reflua < fr. refluer : a reveni, a se întoarce

refula < fr. refouler : a transfera din conştient în subconştient

Concluzionând pot afirma că paronimele sunt uşor confundabile. Această

situaţie de confundabilitate este generată de mai multe cauze. Cea mai frecventă dintre
acestea este de natură lgică. Necunoscând sensul unuia dintre cei doi termeni şi
constatând similitudinea formală, vorbitorul trage concluzia greşită că între ei
există şi similitudine semantică. Alteori confuzia este provocată de
necunoaşterea exactă a unui cuvânt.
Scriitorii, epigramiştii au ridiculizat de cele mai multe ori confuziile paronimice
ale unor personaje care pretindeau că au o cultură aleasă. De exemplu, Tudor Arghezi
vorbeşte despre o ,,doamnă bine”, care era foarte nervoasă, deoarece pe străzile
Capitalei circulaţia se desfăşura greoi şi că peste tot era ,,sex unic”. Să nu –l uităm şi pe
Conu Leonida a lui I.L.Caragiale, care folosea sintagme ,,geantă latină”.
 3.SINONIMIA

Bogăţia unei limbi este ilustrată nu numai de numărul cuvintelor, a

construcţiilor şi expresiilor specifice, fixate de-a lungul timpului prin uz, ci şi de
volumul şi calitatea acelor cuvinte variate şi expresive, care denumesc aceeaşi
noţiune, numite sinonime. Ele au aproximativ acelaşi înţeles, putând fi
substituite unul prin altul într-un context dat, fără ca valoarea de ansamblu a
mesajului să se schimbe. Într-un enunţ de felul: Tatăl tău şi-a făcut o casă mai
mare, acesta poate deveni Părintele lui şi-a construit o locuinţă mai încăpătoare. Se
poate observa cu uşurinţă echivalenţa elementelor componente ale acestor
enunţuri: tatăl = părintele, său = lui, şi-a făcut = şi-a construit, o casă = o
locuinţă, mai mare = mai încăpătoare.
Limba română recurge frecvent la sinonime din necesitatea de a nuanţa şi de
a preciza ideea, fiind acceptată în general, de către vorbitori evidenţa unor
suprapuneri de cuvinte peste aceeaşi noţiune, dacă se neglijează nuanţele mici de
diferenţiere stilistică, afectivă, regională, familiară etc. Astfel adjectivele
cenuşiu, plumburiu şi sur pot însemna, aproximativ acelaşi lucru, fapt ce-l
putem observa la Mihail Sadoveanu, într-un context în care autorul recurge la
primele două sinonime plasate la mică distanţă pentru a nu repeta pe plumburiu.
Pentru exemplificare am dat următorul citat: „Era un cer plumburiu de
toamnă, şi vântul apleca prelung copacii. Frunzele copacilor treceau grăbit prin
aerul cenuşiu"
Scriitorii noştri recurg mai ales la sinonime pentru a imprima stilului lor
bogăţie, varietate şi pitoresc, demonstrând astfel bogăţia reală a limbii, resursele
expresivităţii ei. Limba curentă recurge şi ea adesea la sinonime ca: timp-vreme,
speranţă-nădejde, oră-ceas, fertil-roditor, abundenţă-belşug, bază-temelie, clar-
limpede, eronat-greşit, mândru-îngâmfat, veac-secol, a transpira-a năduşi, etc.
 Observaţii importante asupra folosirii sinonimelor în limbă română au
formulat Lăzăr Şăineanu şi mai ales Sextil Puşcariu în lucrarea Limba română
(Vol. I Bucureşti, 1940), în care se recomandă următorul principiu;
„Cel ce vorbeşte - şi mai ales cel ce scrie - are să aleagă între doi sau mai
mulţi termeni ce-i stau la dispoziţie, pe cel mai potrivit cu situaţia în care se
găseşte vorbitorul.
De la bun început trebuie să spunem că se impune din partea vorbitorilor
sau din partea scriitorilor selecţia atentă a celui mai potrivit termen în context,
date fiind diferenţele de ordin stilistic, regional, familiar, posibile în sfera de
sensuri a fiecărui cuvânt, mai ales atunci când ne exprimăm în scris.
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX, 1975) oferă informaţii
bogate despre sinonimie, folosind foarte frecvent sinonime pentru a defini şi mai ales
pentru a explica înţelesul multor cuvinte, de exemplu: fudul = îngâmfat, mândru, încrezut,
arogant, trufaş (p. 355), solicitudine = înţelegere, ataşament, bunăvoinţă, etc,
Cunoaşterea temeinică a limbii, a sensurilor multiple pe care le pot
dezvolta unele cuvinte (cuvinte polisemantice) impune selecţia potrivită pentru
fiecare context din aceste sinonime bogate ale limbii noastre. Asupra acestor
realităţi atrăgeau atenţia acum un secol Maiorescu, Eminescu, Slavici, Haşdeu,
Odobescu şi alţii, cunoscători profunzi ai tezaurului nostru lexical.
„Românul are pentru labor - scria Slavici - cuvintele lucru, muncă,
robotă şi clacă; lucrul e plăcut, munca — truditoare, robota - silită şi claca e fără
plată." B. P. Haşdeu remarcă şi el: „Ce limbă are norocul de a dispune de patru
cuvinte pentru o însuşire care trebuie să fie mândria fiecărui popor: voinicie,
vitejie, bravură, eroism" în cunoscuta sa lucrare rămasă, din păcate,
neterminată (Etymologicum Magmum Romaniae), acelaşi autor indică la fiecare
cuvânt toată reţeaua de sinonime posibile, ca de exemplu: bănat = năcaz,
mâhnire, nemulţumire, supărare, supăr.
 Limba română are un mare avantaj în privinţa bogăţiei sinonimelor
datorită condiţiilor istorice specifice de dezvoltare şi a diverselor influenţe care s-
au exercitat asupra ei din vechime până astăzi, ea fiind obligată să asimileze un mare
număr de elemente relative sub presiunea condiţiilor materiale şi spirituale de care
limba nu a putut rămâne izolată. Lexicul românesc s-a îmbogăţit mereu prin
asimilarea unui important număr de cuvinte de origini diferite. De aceea, limbă
română are o situaţie specială faţă de alte limbi romanice, în sensul că sunt mai
multe straturi istorice în vocabularul ei, cu totul altele decât în celelalte limbi
romanice, iar după afirmaţia unor cercetători de marcă, forţa ei de asimilare
este mai mare decât a limbilor romanice occidentale.
Fondul latin din limbă română s-a completat sub raportul sinonimiei cu
termeni primiţi succesiv din limbile slave, din turcă, greacă, maghiară, iar în
ultimele două secole un mare număr de neologisme romanice a înnoit domeniul
lexicului nostru, apropiindu-l tot mai mult de limbile romanice apusene: veac –
secol, a năduşi - a transpira, etc.
Existenţa sinonimelor în limba română evocă un lung proces istoric şi
ilustrează, într-o formă aparte, însăşi istoria limbii şi evoluţia poporului nostru. La
noi, încă din primele texte tipărite, traduceri religioase, sinonimia stă pe primul
loc în efortul autorilor de a face textul cât mai inteligibil.
În opera cronicarilor, autori înzestraţi cu talentul naraţiunii, cu ştiinţa
limbii, a adevărului şi a frumosului, sunt pagini de creaţie adevărată cu o
conştientă aplicare a selecţiei sinonimice la resursele lexicului:
testament — diată, mulţime — duium, senat —zăbor, măscărici--pehlivan.
Cu apariţia Şcolii Ardelene se deschid perspective noi de modernizare a
culturii şi limbii naţionale. Contactul direct cu sursele romanităţii au avut efect
direct asupra dezvoltării contactelor europene şi au anunţat epoca luminilor
pentru vechea Dacie. Opera multilaterală a lui Micu, Şincai, Maior, Budai -
Deleanu, stimulează investigaţia şi arta literară, sugerează înnoirea resurselor
limbii prin asimilarea unui mare număr de neologisme romanice.
Scriitorii noştri au fost factori activi în selectarea şi valorificarea celor mai
bune elemente expresive, contribuind la promovarea lexicului romanic. Ei au
privit cu multă răspundere problemele dezvoltării şi îmbogăţirii limbii naţionale, au
creat cu subtilitate şi realism termenii necesari, au eliminat cuvintele de prisos.
Eminescu, poetul care a scris cea mai artistică limbă românească a
formulat şi unele idei legate de sinonime. El notă: „A primi un sinonim care
însemnând aceeaşi (nuanţă), înseamnă totuşi altceva, o altă nuanţă a înţelesului, asta
înseamnă a-şi înavuţi, a-şi înnobila limba. Şi această avuţie o recomand cu
deosebire inovatorilor noştri."
Concurenţa sinonimelor este însoţită de procesul alterării sferei semantice a
cuvintelor vechi, care îşi restrâng sensurile cu acea parte cuprinsă în
semnificaţia neologismelor. Coexistenţa sinonimelor e un avantaj pentru limbă, dar
adesea apar nuanţe noi care dau fineţe limbii şi o sporită capacitate de sugestie.
Această bogăţie a limbii române este în avantajul nuanţării, al înnoirii
stilistice nelimitate, este mărturia sensibilităţii şi imaginaţiei unui popor înzestrat cu
reale însuşiri poetice, atestând în acelaşi timp etapele vieţii sale istorice,
persistenţa fondului romanic al culturii sale.

Împrumutul-sursă a sinonimiei

Bogăţia considerabilă a limbii noastre are cauze istorice şi reflectă o

sensibilitate vie pentru puterea cuvintelor. Fondul originar latin a păstrat şi
numeroase elemente de contact cultural, lingvistic provenite din vecinătăţile
noastre, din convieţuirea aici cu alte neamuri.
 Au pătruns astfel în limbă multe cuvinte slave, puţine maghiare, greceşti,
turceşti şi, de câteva secole încoace odată cu reluarea contactului direct cu
civilizaţia şi limba popoarelor romanice din vest, de care suntem legaţi prin
originea latină a limbii un număr mare de cuvinte romanice, în special din
franceză şi italiană care au contribuit la modernizarea lexicului
românesc:mândru-îngâmfat-trufaş-vanitos-megaloman-încrezut;zodier-
astrolog-vrăjitor-mag-magician-ghicitor în stele etc.
Circulaţia acestor termeni noi este preponderentă în limba cultă de astăzi,
cum se poate vedea din presa cotidiană, imprimând limbii noastre un specific
remarcabil, o bogăţie expresivă.
Când limba română împrumută un cuvânt străin, ea păstrează de cele mai
multe ori cuvântul anterior care serveşte pentru a exprima acelaşi lucru: timp (latin) şi
vreme (slav), nea (latin) şi zăpadă (slav). Deşi de origine latină, cuvântul nea are o
circulaţie mai restrânsă decât zăpadă. El se mai păstrează în colindele noastre româneşti:
Neaua ninge nu-l atinge, / Vântul bate, nu-l răzbate (Colind de stea).
Aspectele complexe ale sinonimiei lexicale se oglindesc în chiar istoria
limbii noastre scrise în succesiunea unor atestări care merită să fie amintite
măcar în fugă. Astfel, în Psaltirea scheiană, limba veche nu ignoră unele
echivalenţe posibile de termeni. Dorinţa autorului de a insista asupra unor
noţiuni sau idei şi preocuparea de a fi înţeles de cititori au adus la juxtapunerea
sinonimică, de tipul: păzitorul sau ocrotitorul sufletului; milostivire şi îndurare;
nemăsurată şi negrăită bunătate. Atunci când neologismele romanice încep să pătrundă
masiv în limbă, sinonimele explică sensul cuvintelor noi prin termeni vechi, populari, aşa
cum se poate observa la reprezentanţii Şcolii Ardelene: definiţie - tâlcuire, cauză —
pricină, gintă - neam, insulă - ostrov, libertate -slobozenie
Circulaţia tot mai intensă a literaturii primilor noştri clasici, răspândirea
cărţilor ştiinţifice şi a traducerilor, manualele şcolare au contribuit la continua şi
rapida răspândire a neologismelor, la creşterea sinonimiei. Limba română a
asimilat repede şi a menţinut constant în uz termeni echivalenţi necesari
exprimării precise, moderne, nuanţate. în lucrarea „Formarea terminologiei
ştiinţifice româneşti", autorul ei N. A. Ursu ilustrează convingător bogăţia
limbii,sinonimia ei specifică (aliaj — amestec, amputare — tăiere, calcul -
socoteală, circumstanţă—împrejurare, eclipsă —întunecare, etc.)

Tipuri de sinonime
Sinonime(gr.sunonumus „cu acelaşi nume”)sunt cuvinte diferite ca
formă,dar apropiate sau identice ca sens.Ex. bază-temelie-fundament, bucurie-
veselie-bună dispoziţie,faţă-chip-obraz.
Sinonimele se află în diferite grade de echivalenţe între ele. Acest lucru se
reflectă în clasificarea lor în sinonime totale, sinonime parţiale şi sinonime
aproximative.
 Sinonimele totale (puţine la număr) corespund semantic în toată sfera
lor de înţelesuri. În astfel de cazuri, sinonimia lexicală se stabileşte
între un cuvânt vechi, popular, regional sau familiar, pe de o parte, şi
un cuvânt literar sau uzual în limba standard de astăzi, pe de altă
parte. Acelaşi gen de sinonime se mai stabileşte între termenii tehnici
şi denumirile populare, general cunoscute: cupru-aramă, dalac —
antrax, exil - surghiun, lexic — vocabular, tuci -fontă, curechi-varză,
oleacă —puţin, şal -fular, ai - usturoi, lift — ascensor, natriu-
sodiu,răsărit - est, păpuşoi - porumb, perje — prune, ucigaş —
criminal, kaliu-potasiu etc.
 Sinonimele parţiale constituie o categorie numeroasă şi se întâlnesc,
mai ales, la cuvintele vechi şi polisemantice, unele sensuri ale acestora
coincizând cu sensurile altor cuvinte sau chiar cu termeni antonimi.
 Ele au o parte de sens comună, dar şi o parte de sens diferită. Partea
de sens comună poate fi foarte mare sau, dimpotrivă foarte mică: bun
— preţios - valoros, a uni - a lega - a împreuna, priceput — destoinic -
dibaci, copac — arbore —pom, ceas -pendulă -orologiu, a vorbi - a
glăsui - a grăi — a şopti — a murmura, casă — imobil -clădire —
cămin — locuinţă, - domiciliu, steag — drapel — stindard - prapure.
 Sinonimele aproximative se întâlnesc mai ales în stilul scriitorilor,
care stabilesc apropieri sau coincidenţe de termeni, atribuind valori
semantice figurate, metaforice, cuvintelor uzuale, lărgind mereu
sfera semantică a limbii române se îmbogăţeşte mereu, seriile
sinonimice devin tot mai nuanţate, aşa după cum se poate observa la
marii noştri poeţi: cuibar de ape = copcă, vârtej (M. Eminescu);
mulţime = potop, pădure de suliţe (M. Sadoveanu); iubire = lavă,
arşiţă (L. Blaga). Prezenţa unor asemenea echivalenţe semantice în
stilul scriitorilor a preocupat în ultimii ani, pe unii cercetători în
încercarea lor de a defini mai bine originalitatea artei literare prin
imagini — cheie. Aceste trei categorii de sinonime au la bază criterii
semantice, contextuale şi stilistice, cantitatea posibilă de echivalenţe
mergând progresiv de la sinonimia denotaţiei (deci a semnificaţiilor
obiective, logice) până la cea a conotaţiei (adică a semnificaţiei
figurate, metaforice).
În ultimul timp,s-a impus tot mai mult ideea că sinonimia nu se întâlneşte
numai în domeniul vocabularului,ci în toate compartimentele limbii,de la fonetică
până la sintaxă şi frazeologie.
Tot lexicale sunt şi sinonimele care presupun folosirea unor prefixe şi
sufixe la rădăcini diferite:
Prefixe
 dis-: discordanţă - distonanţă - discrepanţă;
in-: indecis - inconsecvent - indefinit;
ne-: nechibzuit - necugetat - necumpătat;
necirculat - neumblat - necălcat - nebătătorit.
Sufixe
-tor: asupritor - exploatator -persecutor;
-eală(-ială): ţicneală - căpială - sminteală - scrânteală;
-at: favorizat -protejat -privilegiat.
De asemenea, tot sinonime sunt şi acelea care presupun existenţa unor
lexeme identice, de data aceasta sinonimia realizându-se la nivelul sufixelor şi al
prefixelor.
Sufixe
-uţă = -ioară: căsuţă — căscioară, liniuţă — linioară;
-uţ = -uleţ: brăduţ - brăduleţ;
-et = -uţ: păhărel -păhăruţ.

Prefixe:de - ne - : defavorabil - nefavorabil;

bi -di- : bivalent - divalent;
in-ne : incoruptibil -necoruptibil, inacceptabil – neacceptabil. Legat de
tipurile de sinonimie, Th. Hristea, în lucrările sale de lexicologie, vorbeşte şi
despre sinonimele lexico -frazeologice şi sinonimele frazeologice Sinonimele
lexico -frazeologice sunt acele sinonime în care relaţia de echivalenţă
semantică se stabileşte între un cuvânt şi o locuţiune sau o expresie frazeologică:
vulgar — decoltat la gură,
a mitui –a vărsa mălaiul
slab —piele şi os
tânăr — în floarea vârstei
 a muri - a înceta din viaţă
cinstită — uşă de biserică
însemnat — cu stea în frunte
depravată — rea de muscă
vorbăreţ — bun de gură
a se certa - a se lua în clanţă
a se înfuria - a se pune pata
multe — câte şi mai câte
cuminte - la locul lui
a rezista - a-l ţine balamalele
a cerceta - a face săpături
a divulga - a da în vileag
opinie —punct de vedere
regret -părere de rău
observator — băgător de seamă
epitaf— inscripţie funerară
După cum se poate observa, multe locuţiuni sau expresii frazeologice
aparţin argoului frazeologic.
 Sinonimele frazeologice presupun o relaţie de echivalenţă între
două locuţiuni, între două construcţii frazeologice.
a se da rotund— a se da mare
pete-n soare - nod în papură
ca pe tatăl nostru —pe de rost
cu luare aminte — cu băgare de seamă
câte şi mai câte — verzi şi uscate
pe alese -pe încercate -pe gustate
claie peste grămadă — de-a valma
ca din puşcă — ca glonţul
cu picioarele pe pământ — cu capul pe umeri
a tăia frunză la câini — a arde gazul de pomană
a i se apropia funia de păr — a avea cuţitul la os
a-şi arăta arama — a-şi da în petic
a avea în vedere — a ţine cont
a da bir cu fugiţii — a o lua la sănătoasa
a pune cu botul pe labe - a reduce la tăcere
a face din cal măgar — a face din ţânţar armăsar
a cere socoteală — a lua la rost
a da viaţă — a aduce pe lume
a face faţă — a ţine piept
a da de furcă — a face zile fripte
a-i intra în voie — a-i face pe plac
a-şi lua viaţa — a-şi pune capăt zilelor;
se luminează de ziuă — se revarsă zorii
a întrece măsura — a trece calul
a-şi ieşi din minţi — a o lua razna
a bate palma — a face târgul
a se umfla în pene — a se da mare
a purta pică - a purta sâmbetele
a da piept cu cineva — a se lua la luptă
a-i plesni buza - a-i crăpa măseaua
a o lua razna - a bate câmpii
a bate toba - a duce vorba
a pune unghia-n gât - a strânge cu uşa
a face zâmbre - a-i lăsa gura apă.
 Cele mai multe sinonime frazeologice le întâlnim la verb. O categorie
specială de sinonime o constituie eufemismul. Acesta constă în înlocuirea unui
termen jignitor, dur, trivial cu un termen mai puţin jignitor: lacom —
apucător, leneş - comod; prost — slab pregătit etc.
Toate cuvintele dintr-o serie sinonimică trebuie să aibă aceeaşi valoare
morfologică.
Este foarte important de reţinut că dacă un cuvânt este polisemantic
(dezvoltă mai multe sensuri înrudite între ele), atunci la formarea seriei
sinonimice se va avea în vedere fiecare sens în parte

Analiza sinonimiei
ANALIZA COMPONENŢIALĂ
În cele ce urmează, am urmărit, pe de o parte, dacă şi în ce măsură
relaţiile de sinonimie reprezintă o modalitate de organizare a vocabularului şi
prin ce anume se caracterizează structurile astfel rezultate (prin comparaţie cu
cele rezultate la alte nivele, de exemplu, antonimia, câmpurile lexico-
semantice); pe de altă parte, am încercat să precizăm ce aspecte sunt necesare în
analiza sinonimiei. Prin necesare înţelegem aici faptul că cercetarea dintr-un
unghi sau altul aduce informaţii noi, suplimentare şi utile în înţelegerea
fenomenului şi în precizarea conceptului de sinonimie. Aplicarea, în cercetarea
sinonimiei, a unor principii riguroase contribuie la validarea observaţiilor
teoretice pe care le facem mai mult sau mai puţin intuitiv şi, totodată, relevă
aspecte interesante în privinţa utilităţii practice.
Analiza pe care o întreprindem în continuare are, prin urmare, un caracter pur
ilustrativ, deoarece nu examinăm toate sinonimele din limba română. De aceea,
materialul care va fi analizat conform principiilor pe care le vom expune în
continuare a fost exceptat din dicţionarele limbii române în funcţie de interesul
pe care îl prezintă pentru ilustrarea diverselor situaţii.
Descrierea diferitelor tipuri de relaţii care se stabilesc între cuvinte şi prin care
unităţile lexicale se definesc nu este posibilă fără repartizarea acestora în clase.
Este evident că nu putem depista relaţiile unei unităţi lexicale cu altele,
dacă considerăm izolat. Ea trebuie pusă în legătură cu alte unităţi ale aceluiaşi
sistem. Numai în interiorul unei clase relativ închise (limitate) pot fi puse în
evidenţă relaţiile de opoziţie dintre unităţi.
Pornim deci de la principiul că sinonimele se organizează în clase de
termeni (cvasi)echivalenţi, numite în mod curent serii sinonimice.
Deşi termenul de serie sinonimică este clasic, accepţia sa în diferite lucrări
nu este totuşi clară, de vreme ce seriile oferite ca exemple sunt alcătuite după
criterii diferite. În unele sunt grupaţi termeni identici semantic, dar care diferă sub
aspectul variantei stilistico-funcţionale căreia îi aparţin, altele conţin termeni mai
mult sau mai puţin echivalenţi ca sens, iar în alte serii sunt grupate unităţi lexicale
substituibile în unele (toate) contexte(le). Oricum, o analiză riguroasă trebuie să
furnizeze date care să contribuie la precizarea conceptului de serie sinonimică.
Gruparea sinonimelor în clase are în vedere un sens şi numai unul, de
aceea cuvintele selectate sunt considerate doar pentru acest sens. Totuşi,
gruparea se face mai mult sau mai puţin intuitiv. Prima condiţie formulată mai
sus, şi anume identitatea semantică, impune verificarea, sub acest aspect, a
termenilor care alcătuiesc clasa. Această operaţie se poate face relevând
componentele (trăsăturile) de sens, semnele unităţilor lexicale considerate, şi
urmărind în ce măsură ele sunt comune tuturor termenilor din serie.
În semantica lexicală paradigmatică, semul este definit ca acea trăsătură
minimală de conţinut, capabilă să distingă sensul unei unităţi lexicale de al
alteia. Se admite deci, în principiu, că semul are un caracter minimal şi
distinctiv. Fără a intra în detaliile problemei, trebuie să precizăm totuşi un lucru:
caracterul distinctiv este mai important decât cel minimal, întrucât trăsăturile de
sens prezintă interes pentru analiză numai în măsura în care servesc la
diferenţierea sensurilor. Analiza semantică trebuie subordonată unor scopuri
practice şi nu are valoare în sine. Caracterul distinctiv trebuie înţeles deci în sens
funcţional ca diferenţă semantică. El poate fi probat de regulă prin substituirea
unei trăsături semantice cu alta, urmată de modificarea sensului cuvântului,
adică de obţinerea altei unităţi lexicale. De exemplu, semele care descriu sensul
lui înalt sunt următoarele: „adjectival", „extensiune", „verticalitate", „aprecierea în
plus", „grad nedeterminat". Dacă substituim semul „adjectival" cu
„substantival", obţinem substantivul înălţime; prin înlocuirea lui „vertical" cu
„longitudinal" se obţine lung; prin înlocuirea lui „apreciere în plus" cu
„apreciere în minus" rezultă scund etc. Conţinutul semantic al unei unităţi lexicale
este reprezentat de ansamblul de seme care alcătuiesc formula semică
(componenţială) a acestuia. Formula semică acoperă sensul lexical al unei
unităţi, numit semem. Formularea seinelor, operaţie dificilă, se face, în general,
pornind de la elementele definiţiei lexico-grafice (pentru a evita, pe cât posibil
arbitrariul), dar şi în funcţie de relaţiile, de opoziţia pe care o unitate lexicală le
stabileşte cu alte unităţi din aceeaşi clasă.
Gruparea termenilor este rezultatul unei selecţii operate de la început,
pornind de la un număr de componente de sens comune, deci cunoscute şi alese de
la începutul analizei. Analiza componenţială îşi propune să verifice
identitatea de sens a presupuselor sinonime, relevând eventualele diferenţe pe
baza opoziţiilor succesive, diferenţe exprimabile prin seme diferenţiatoare, pe
baza principiului opozitiv preconizat de lingvistica modernă. Aceasta înseamnă că
diferenţele sunt puse în evidenţă din aproape în aproape, verificându-se
echivalenţa sau nonechivalenţa unităţilor presupuse a fi sinonime.
 Situaţiile care se înregistrează sunt variate. De exemplu, seria capiu, năuc,
zăpăcit, buimac, aiurit a fost alcătuită pe baza dicţionarelor care globalizează
termenii prin definiţii comparabile, din care reţinem „ameţit din cauza unei
emoţii puternice, durere etc." (capiu este inclus aici cu sensul său secundar).
Toţi termenii amintiţi se caracterizează prin următoarele trăsături de sens
comune: „(caracteristică) adjectivală", „echilibru”/ „psihic", „momentan",
„cauzat de emotivitate", „apreciere în minus", de unde rezultă suprapunerea
perfectă a sensurilor lor.
Trăsătura „apreciere în plus (sau în minus)" notează faptul că însuşirea
este apreciată ca existând într-un grad mai mare (mai mic) în raport cu ceea ce se
consideră a fi măsura medie, gradul normal de manifestare a acesteia. Deşi
comună membrilor unei clase de sinonime, ea poate fi delimitată pe baza
opoziţiei cu seria antonimică.
Aceeaşi situaţie poate fi ilustrată cu altă serie: etern, veşnic, permanent,
nepieritor, grupaţi pentru sensul „care există dintotdeauna şi care va exista
întotdeauna". Elementele din definiţia lexicografică permit delimitarea
următoarelor trăsături semantice comune: „adjectival", „extensiune",
„temporal", „nelimitat". Această ultimă trăsătură diferenţiază termenii amintiţi de
seria antonimică formată din pieritor, trecător, vremelnic, efemer. Semele
delimitate mai sus sunt comune pentru toţi termenii clasei, deci aceştia sunt
identici sub aspectul formulei componenţiale, adică al sensului.
Din exemplele discutate mai sus rezultă că există , la nivelul limbii, unităţi ale
căror sensuri se suprapun perfect, deci care nu se diferenţiază semantic.
Situaţia este destul de frecventă. Astfel, agresiv, impulsiv, bătăios (despre
oameni) se grupează în aceeaşi serie pe baza semelor comune „adjectival",
„(privitor la) reactivitate psihică", „apreciere în plus". în interiorul acestei serii,
agresiv şi impulsiv se disting de bătăios prin trăsătura „nemotivat", pe când
bătăios prin „motivat".
Deşi grupaţi pe baza unui sens anume şi a unor trăsături de sens comune,
termenii unei clase de sinonime prezintă adesea diferenţe de sens identificabile în
analiză prin opoziţii imediate. Aceste diferenţe sunt cele care limitează adesea şi
utilizările contextuale şi dau un caracter imperfect sinonimiei.
Dar diferenţele nu sunt întotdeauna exprimabile prin seme de substanţă. De
pildă, în seria teamă, frică, spaimă, groază (citată adesea de manualele şcolare
şi alcătuită pe baza dicţionarelor din care reţinem definiţii comparabile), termenii
au în comun următoarele trăsături: „substantival", „stare de emoţie", „provocată
de un pericol". Diferenţa dintre sinonimele amintite este dată de trăsăturile
graduale, astfel: teamă este „nemarcat" sub aspectul gradului în opoziţie cu
restul termenilor „marcaţi" din acest punct de vedere: „grad mare" pentru frică,
„grad foarte mare" pentru spaimă şi „grad maxim" în cazul lui groază. Aceste diferenţe
se pot identifica opunând termenii unii altora. Ele sunt exprimabile prin seme graduale.
În aceeaşi situaţie se află deştept, inteligent, isteţ, ager, genial, definiţi de
dicţionare prin „care are, manifestă inteligenţă (în diferite grade)". Semele
comune tuturor membrilor clasei sunt: „adjectival", „inteligenţă", „apreciere în
plus". Analiza comparativă a acestora pune însă în evidenţă diferenţe de sens care
apar clar în contexte de tipul X este deştept, dar nu este genial. Diferenţele
privesc gradul în care este apreciată „inteligenţa", de aceea, sub acest aspect,
termenii se disting: deştept şi inteligent se caracterizează prin „grad
nedeterminat", isteţ şi ager prin „grad mic" iar genial conţine trăsătura „grad maxim".
În afară de cazurile discutate mai sus, analiza componenţială a
sinonimelor pune în evidenţă şi situaţii în care termenii grupaţi mai mult sau mai
puţin intuitiv se diferenţiază atât prin seme de substanţă, cât şi prin seme
graduale. De pildă, uscat, sec, zbicit, zvântat, deshidratat, secetos, glosaţi în
dicţionar prin definiţii asemănătoare din care reţinem „lipsit de umezeală, apă (în
grade diferite)", se grupează pe baza semelor comune: „adjectival",
„nonumiditate". Dar aceste trăsături de sens nu sunt suficiente pentru a acoperi
conţinutul termenilor. Ei mai au în plus alte trăsături care îi caracterizează şi,
totodată, îi diferenţiază. Astfel, uscat şi sec conţin trăsătura „grad nedefinit", zbicit şi
zvântat se caracterizează prin „grad mic", iar deshidratat şi secetos prin „grad maxim".
In afară de aceste trăsături graduale, termenii se mai diferenţiază prin seme de
substanţă: zbicit, zvântat, deshidratat conţin semul „acţiune realizată", dat fiind că ele
provin din participiile trecute ale unor verbe care numesc acţiunea, iar secetos se
caracterizează prin „cauzat de lipsa precipitaţiilor".
Observaţiile făcute în analiza exemplelor de mai sus duc la concluzia că
restricţia formulată la început, şi anume caracterul comun al unui număr cât mai
mare de seme, nu este suficientă în înţelegerea fenomenului discutat.
Din cele înfăţişate se observă mai multe feluri de seme comune: în primul
rând, semele gramaticale, aceasta înseamnă că nu putem grupa în aceeaşi clasă
decât cuvinte aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire. Dar, evident, semele
gramaticale nu sunt suficiente. Se impune caracterul comun al semelor de
substanţă, cele care descriu propriu-zis conţinutul semantic al termenilor şi care
permit gruparea în aceeaşi clasă, de exemplu, „inteligenţă", „umiditate",
„extensiune", „verticalitate" etc. Din exemplele de mai sus se observă că, în
formula componenţială, numărul semelor din substanţă poate fi mai mic sau mai
mare în funcţie de complexitatea sensului analizat, de relaţiile pe care acesta le
stabileşte cu alte unităţi din limbă şi, chiar, de posibilităţile de formulare în
metalimbaj. De aceea este greu de precizat câte seme de substanţă trebuie să
aibă în comun două cuvinte pentru a fi grupate într-o clasă de sinonime. La această
întrebare nu se poate răspunde decât: atâtea seme cât sunt necesare pentru a descrie, în
mare, conţinutul termenilor. În afară de acestea, semele modale (cele care notează
modul în care se face aprecierea-în plus sau în minus faţă de punctul considerat etalon)
trebuie să fie, de asemenea, comune. Pe baza lor grupăm pe inteligent, deştept, ager,
isteţ într-o clasă, iar pe prost, tont, bleg, într-o altă clasă. Precizarea în legătură cu
semele modale trebuie făcută cu rezervă nu în orice formulă componenţială , acestea
există, de exemplu, în cazul lui şchiop, orb nu avem astfel de seme.
După cum rezultă din exemplele de mai sus, diferenţele între cuvintele
considerate sinonime pot fi de următoarele tipuri: graduale sau substanţiale şi îi
caracterizează numai pe unii dintre membrii clasei.
Din cele prezentate mai sus se observă că seriile de (cvasi)sinonime,
considerate paradigme ca premise şi ca tehnică de analiză, îşi precizează statutul
în urma analizei. Astfel, clasele formate din unităţi a căror perfectă echivalenţă
poate fi demonstrată semic nu sunt paradigme, ci doar clase de variante la acest
nivel al analizei, adică serii sinonimice. Restul claselor, în care se pun în
evidenţă diferenţe între termeni, sunt paradigme, clase de variante, şi se exclud
din acelaşi context.
Prin paradigmă lexico-semantică se înţelege totalitatea termenilor reuniţi pe
baza următoarelor criterii: (1) au proprietăţi semantice comune
materializate la nivel componenţial prin seme comune (gramaticale şi de
substanţă); (2) se diferenţiază unul de altul prin seme variabile rezultate pe
parcursul analizei; (3) toţi termenii reuniţi pe baza criteriilor (1) şi (2) satisfac,
implicit, condiţia de a se afla într-o relaţie paradigmatică („sau...sau"), adică se
exclud din acelaşi context.
Clasele de termeni care satisfac aceste condiţii nu sunt deci o simplă colecţie de
elemente, ci au o organizare internă, determinată de relaţiile lor particulare.
Din punctul de vedere care ne interesează aici ele sunt totuşi foarte
interesante prin relaţia de sinonimie pe care vorbitorii o stabilesc între termeni în
vorbire, ceea ce înseamnă că la un moment dat şi în condiţii determinante se poate face
abstracţie de unele diferenţe, membrii unei asemenea clase funcţionând ca sinonime.
Din materialul înfăţişat mai sus se pot face câteva observaţii teoretice cu
privire la gradul de complexitate a structurilor sinonimice.
Seriile sinonimice (clasele de variante), adică cele formate din termenii
identici semantic, sunt structuri perfect omogene sub aspect componenţial.
Observaţia este interesantă pentru că, dacă facem comparaţie cu alte structuri,
seriile sinonimice sunt singurele în această situaţie. Clasele de invariante, adică
cele formate din termeni care diferă între ei printr-unul sau două seme
(diferenţele sunt de obicei de acest ordin), sunt structuri mai puţin omogene, fără a
atinge totuşi gradul de complexitate constatat la câmpurile lexico-semantice.
Această observaţie este o posibilitate de a determina caracteristica structurilor
sinonimice în raport cu altele.
Verificarea termenilor dintr-o clasă sub aspectul echivalenţei semice este o
etapă obligatorie, dar ea nu este suficientă pentru a decide asupra identităţii
funcţionale a membrilor ei. Analiza componenţială poate pune în evidenţă
identităţi şi diferenţe existente ca virtualităţi la nivelul limbii, nu şi informaţii
asupra felului cum acestea sunt utilizate. De aceea, mai ales în cazul sinonimiei, se
impune o cercetare şi din punct de vedere contextual. O asemenea investigaţie este
necesară şi pentru un alt motiv: a ne opri la analiza componenţială, a absolutiza
deci criteriul semantic, înseamnă să admitem că sinonimia este doar un fapt de
inventar, ceea ce, evident, nu este adevărat. Ea este în primul rând un fapt de uz.
Analiza componenţială are, în afară de cele arătate, şi o importanţă
practică. Examinarea şi relevarea diferenţelor de sens între cuvinte care, la prima
vedere, pot fi considerate sinonime duce la conştientizarea acestor diferenţe, la
deprinderea de a învăţa şi utiliza corect cuvintele limbii şi, în ultimă instanţă, la
obişnuinţa de a opera corect o selecţie între mai multe cuvinte pe care limba ni le
pune la dispoziţie.

ANALIZA CONTEXTUALĂ
Contextul, înţeles ca o secvenţă minimală de termeni sau, mai larg, ca o
variantă stilistico-funcţională, este fundamental pentru determinarea sinonimiei,
întrucât egalitatea semantică se pune în evidenţă mai ales în context, deci
funcţional.
Analiza contextuală trebuie să releve identităţile şi diferenţele în utilizarea
sinonimelor, restricţiile de combinare contextuală,mergând uneori până la cazuri
limită (contexte specifice unui sinonim sau altuia). Utilitatea ei rezultă din aceea că
posibilităţile de substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă, în ultimă
instanţă proba identităţii de sens dintre aceştia.
Analiza contextuală în semantică se face în condiţii speciale (diferite de
cele din fonologie) şi se pretează la mai multe modalităţi de aplicare: ea poate
viza dezambiguizarea prin context a sensurilor cuvintelor polisemantice
(operaţie preliminară obligatorie), poate servi la verificarea identităţii de sens a
două unităţi lexicale sau, în sfârşit, relevă posibilităţile combinatorii ale unei
unităţi lexicale date, stabilite în raport cu clase de contexte. Prima dintre
modalităţile de aplicare nu va constitui obiectul atenţiei în capitolul de faţă,
întrucât cuvintele analizate au fost deja dezambiguizate.
Stabilitatea identităţilor sau diferenţelor de sens într-un context dat
reprezintă, în ultimă instanţă, evidenţierea caracterului funcţional al opoziţiilor
stabilite în analiza semică, deci o posibilitate de rafinare şi de validare a
acesteia. Totodată, precizarea restricţiilor de utilizare contextuală este foarte
importantă nu atât pentru descrierea la nivelul limbii (a sistemului), cât pentru
consecinţele ei în folosirea termenilor respectivi la nivelul vorbirii (al
actualizării).
Întrucât contextele concrete în care apare o unitate lexicală sunt extrem de
numeroase, acestea trebuie grupate în clase pentru a putea opera cu ele în
analiză. De exemplu, spunem că un adjectiv ca inteligent se combină cu
substantive din clasa om, care cuprinde contexte concrete ca profesor, copil,
vecin, pictor etc. Contextele propuse interesează atât individual cât şi ca
reprezentante ale clasei din care fac parte, iar menţionarea unui context concret
dintr-o clasă devine necesară numai în cazuri speciale.
Situaţiile care rezultă din observarea comportamentului contextual al
sinonimelor sunt variate. De exemplu, termenii seriei fertil, roditor, mănos,
bogat sunt identici sub aspect semantic, deoarece se caracterizează prin aceleaşi
trăsături: „adjectival", „fertilitate", „grad nedefinit". Sub aspectul posibilităţilor de
combinare contextuală, se observă însă diferenţe: toţi se pot combina cu
substantive ca sol, teren, pământ, dar în vecinătatea substantivului recoltă nu
sunt admişi decât mănos şi bogat, de asemenea, în combinaţie cu substantivul an nu
apar decât fertil şi bogat. Un alt exemplu: în seria supărat, amărât, abătut,
necăjit, mâhnit, termenii identici sub aspectul sensului, se diferenţiază din
punctul de vedere al combinaţiilor pe care le acceptă: deşi toţi apar în contextul
substantivelor care denumesc persoane şi manifestări umane, dintre aceştia
numai abătut admite şi vecinătatea substantivelor care denumesc animale
(fireşte, în afara „figurilor" de „umanizare").
Se observă deci că în interiorul unei clase de sinonime a căror identitate
de sens a fost verificată pe baza analizei semice, termenii se diferenţiază,
alcătuind subclase, în funcţie de preferinţele de combinare contextuală. Aceasta
înseamnă că, deşi echivalente la nivelul sistemului, sinonimele nu pot fi oricând
substituite în orice context, limitele utilizărilor contextuale fiind impuse de uz.
 Alteori însă, deşi toate sinonimele dintr-o serie admit, în principiu, o clasă de
contexte, ele se diferenţiază sub aspectul posibilităţilor concrete de
combinare cu unele contexte particulare ale acestei clase. Situaţia poate fi
ilustrată detaliind exemplul discutat mai sus. Deşi supărat, amărât, abătut,
necăjit admit, toate, clasa substantivelor care denumesc manifestări umane, între ele
apar diferenţe de distribuţie astfel: toţi termenii se combină cu substantivele privire,
ochi, aer, dar în contextul lui gest nu apar decât supărat şi mâhnit. În seria
ascuţit, înalt, subţire, acut, toţi termenii, definiţi prin „care face parte din registrul de sus
al scării muzicale, cu o frecvenţă mare", se combină, în principiu, cu substantive
denumind sunete. La o analiză de detaliu, constatăm însă că ascuţit, înalt, subţire apar în
combinaţie cu substantive ca voce, glas, sunet, dar acut nu apare decât în vecinătatea lui
sunet, primele două contexte nefiind obişnuite. Diferenţele de distribuţie sunt
determinate uneori de uz, dar în alte cazuri, cum este cel în discuţie, pot avea la bază
caracterul tehnic marcat al unuia din termeni, deci registrul stilistic. De aceea aspectul
contextual şi cel stilistic sunt în strânsă interdependenţă.
Spre deosebire de situaţiile înfăţişate mai înainte, se remarcă şi cazuri în
care un termen apare în aceeaşi clasă de două ori cu valori de sens oarecum
diferite. Acestea nu sunt exprimabile semic. De aceea, deşi sensul este în
principiu acelaşi, menţionarea contextului pentru actualizarea lui devine
obligatorie, întrucât seriile de termeni substituibili se constituie diferit. De
exemplu, gras (despre oameni, animale „care are un strat de grăsime sub piele") şi
gras (despre păr, piele „care conţine grăsime"), deşi componenţial se definesc la
fel prin „adjectival", „(privitor la) grăsime", „apreciere în plus", „grad
nedeterminat", dezvoltă, în raport cu contextele menţionate, serii sinonimice
diferite. Pentru primul caz obţinem seria gras, durduliu, dolofan, plin, iar pentru
contextul păr, piele, seria gras, unsuros, grăsos.
 In aceste cazuri, dependenţa contextuală este evidentă, iar organizarea
seriei sinonimice trebuie să ţină obligatoriu seama de aceste restricţii.
Posibilităţile de substituţie a sinonimelor sunt limitate de factori foarte
diferiţi. În cazul sinonimiei dintre un termen polisemantic şi altul monosemantic,
eventual acesta, al doilea, specializat, numărul contextelor care admit substituţia
este limitat. De exemplu, a mânca şi a coroda se pot înlocui numai în contextele
unor substantive denumind metale a căror suprafaţă a fost alterată de acţiunea
agenţilor chimici. în alte contexte, substituţia nu este posibilă chiar dacă a
mânca îşi păstrează sensul. Aceeaşi situaţie se poate ilustra prin a scoate şi a
extrage. Caracterul tehnic al celui de al doilea termen limitează posibilităţile de
substituţie la contexte cum ar fi dinte, petrol, minereu etc. A extrage nu poate
înlocui sinonimul său în contexte ca a scoate mâna din buzunar. Limitarea
contextuală se datorează, pe de o parte, caracterului monosemantic (un sens
precis, restrâns) al unui termen, iar, pe de altă parte, solidarităţii semantice pe
care un sinonim o manifestă faţă de un anumit context. Această din urmă cauză face
imposibilă utilizarea termenului în alte combinaţii. Dacă transferul se face totuşi, el
generează obţinerea sensurilor figurate, metaforice.
Restrângerile contextuale, determinate de diferiţi factori, nu mai
funcţionează totuşi în cazul sinonimelor cu un singur sens, precis, univoc, care
exclude orice posibilitate de confuzie şi care, fapt important, aparţin aceleiaşi
variante stilistico-funcţionale, de exemplu, agasant şi sâcâitor, detaliat şi
amănunţit. În acest caz, sinonimia este liberă de context. Situaţiile de acest fel nu
sunt foarte frecvente, deoarece aici funcţionează condiţionări de alt tip:
monosemantismul unităţilor şi identitatea de variantă funcţională. Mult mai
frecvente sunt cazurile în care relaţia de sinonimie este condiţionată de context.
Dependenţa contextuală este determinată fie de sensul (de bază sau secundar) cu
care un termen intră într-o serie (în principiu, sensurile secundare au nevoie de un
context pentru a se actualiza), fie de solidarităţile semantice manifestate de unul
din termeni (obligativitatea de a fi utilizat în anumite combinaţii).
Condiţionarea contextuală este impusă uneori de faptul că un context
introduce o perspectivă nouă de apreciere, aduce elementul de identificare. Aici
intră însă în discuţie nu numai contextul înţeles ca o succesiune de termeni, ci şi ca
variantă funcţională.
Din cele prezentate mai sus rezultă că atât analiza componenţială, cât şi cea
contextuală urmăresc să pună în evidenţă identitatea de referent. Dar limitarea
sinonimiei la identitatea referentului ar deplasa problema numai către domeniul
extralingvistic, ori, identitatea de denotatum nu implică obligatoriu o identitate a
sensului. Lingvistic vorbind, şi sinonimia este incontestabil un fapt de limbă,
sinonimele interesează sub aspect funcţional, adică în ce condiţii două unităţi
lexicale denumind acelaşi obiect pot să funcţioneze unul în locul celuilalt.
Aceasta înseamnă să avem în vedere şi aspectul stilistic, întrucât diferenţele
dintre unităţile considerate în mod obişnuit sinonime nu se limitează la cele
semantice şi contextuale.
Analiza contextuală şi cea stilistică se interferează, se implică, după cum s-a
văzut şi din exemplele discutate, mai ales pentru că valenţele stilistice se pun în
valoare sau se estompează numai în contexte. Apare deci problema selecţiei pe
care vorbitorul o operează în momentul formulării unui mesaj, ori, cu aceasta,
ajungem la nivelul actualizării. Utilizarea în practică a sinonimelor presupune o selecţie pe
care vorbitorul o face dintr-o perspectivă determinată şi care nu este dictată numai de
sensul termenilor, dar şi de încărcătura lor stilistică. Această încărcătură poate rezulta din
apartenenţa clară a unui termen la o anumită variantă funcţională, deci când acesta este
marcat stilistic, în limbă, într-un anumit fel. De exemplu, în sinonimia a scoate - a extirpa,
cel de-al doilea termen aparţine limbajului medical. De obicei, dicţionarele ne oferă
indicaţii asupra mărcilor stilistice sau a factorilor care determină un efect stilistic, de
exemplu: figurat, ironic, eufemistic, argotic, rar. Aceste indicaţii sunt însă greu de
sistematizat, pentru că presupun criterii diferite: apartenenţa cuvântului la o anumită
variantă a limbii, frecvenţa, atitudinea subiectivă sau obiectivă a vorbitorului faţă de
obiectul apreciat etc.
Factorii care concură la obţinerea unei valori stilistice sau a alteia sunt numeroşi, iară a
mai vorbi de modificarea acestor efecte în raport cu tipul de text în care un cuvânt este folosit.
Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul, chiar dacă
acestea sunt semantic identice şi chiar dacă în principiu pot apărea în aceleaşi contexte.
De exemplu, membrii seriei a muri, a pieri, a se prăpădi, a deceda, a răposa, a se
stinge, a dispărea, a se duce se diferenţiază stilistic, chiar dacă nu sunt plasaţi într-un
context anume. Semantic, toţi termenii de mai sus se caracterizează prin aceleaşi trăsături
şi se combină cu substantive din clasa denumind persoane. În funcţie de apartenenţa la o
varianta funcţională sau alta, membrii seriei se diferenţiază astfel: (A) cei caracterizaţi prin
marca „literar" — a muri, a piei, a deceda, a se stinge, a dispărea, a se duce, a. răposa şi
(B) termeni marcaţi prin „nonliterar" - a se prăpădi.
In interiorul clasei (A) - termeni literari - se disting: (a) termeni „nemarcaţi
stilistic", adică aparţinând limbajului curent - a muri; (b) termeni „marcaţi stilistic", adică
cei utilizaţi, de preferinţă, într-un anumit limbaj: a pieri, a deceda, a se stinge, a dispărea, a
se duce. Este evidentă marcarea stilistică diferită a acestora: a deceda aparţine limbajului
ştiinţific şi administrativ şi este utilizat cu valoarea sa denotativă, deci „nonfigurativ", spre
deosebire de a pieri, a se stinge, a dispărea, a se duce, care se bazează pe o figură de stil,
intră în această serie cu un sens figurat, eufemistic, prin urmare, din punct de vedere
stilistic ei sunt marcaţi prin „figurativ".
In interiorul clasei (B), a se prăpădi, cu un sens bazat pe o figură de stil, este
popular şi „figurativ".
Din discutarea sumară a acestui exemplu, observăm că mărcile stilistice creează şi
ele noi restricţii în interiorul unei serii sinonimice, noi identităţi şi diferenţe care
influenţează opţiunea în vorbire pentru un termen sau altul. Vorbitorul dispune deci de
anumite posibilităţi de selecţie pe care limba i le pune la dispoziţie şi pe care el le
combină în funcţie de intenţia sa, de bagajul de cunoştinţe sau de alţi factori. Pentru
sinonimie aceasta are o mare importanţă, deoarece de selectarea unui termen sau a altuia
depinde efectul urmărit în mesaj.
Factorii care determină marcarea stilistică a termenilor sunt numeroşi. Lăsând la o
parte situaţia în care sinonimele fac parte din variante funcţionale diferite (de ex. , a muri
— din limbajul comun, a deceda - din limbajul ştiinţific şi administrativ), un factor
important este modul de organizare a sensurilor în conţinutul semantic al termenilor. De
exemplu, diferenţa de marcă stilistică dintre a muri şi a se stinge (analizaţi mai sus) rezultă
din aceea că primul este utilizat cu sensul său principal, denotativ, în timp ce al doilea este
folosit cu un sens secundar, figurat. Raportul se inversează dacă avem în vedere aceleaşi
sinonime: a se stinge şi a muri pentru sensul „a înceta să mai ardă". Intr-un context
ca :Focul murea în vatră, efectul stilistic este determinat de utilizarea lui a muri cu sens
figurat.
In exemplul discutat, ambii termeni aparţin variantei literare a limbii. Diferenţa
dintre ei provine din locul (principal sau secundar) pe care sensul în discuţie îl ocupă în
sfera semantică a cuvântului.
În alte cazuri, expresivitatea, încărcătura stilistică, este rezultatul unui raport, al unei
relaţii. De exemplu, în seria înalt, mare, lung (despre persoane), ultimii doi termeni,
utilizaţi în sens figurat, sunt mai puternici sub aspectul expresivităţii în opoziţie cu primul
termen, care intră în serie cu sensul său de bază (neutru stilistic). Dacă însă toate
sinonimele dintr-o serie sunt folosite în sens figurat, acestea nu se mai diferenţiază stilistic
în principiu. Cel mult, unul dintre sinonime poate fi consacrat de uz, şi atunci valoarea sa
stilistică se estompează. De exemplu, dur, rece, tăios, aspru (despre privire) pot fi toţi
folosiţi cu sensul lor secundar.
 Din cele discutate se observă cu uşurinţă că şi în cazurile când toate sinonimele
dintr-o serie fac parte din varianta literară a limbii, între acestea pot să apară diferenţe
stilistice. Dacă toţi termenii intră în serie cu sensul propriu, selecţia este liberă; dacă unii
sunt figuraţi, selecţia se face în funcţie de intenţia vorbitorului de a obţine un anumit efect.
Problemele pe care la relevă studiul stilistic al sinonimelor sunt foarte variate. Ele
nu ţin numai de expresivitatea termenilor, ci şi de tipul de text în care aceştia sunt utilizaţi.
Textul poate modifica expresivitatea unui cuvânt. De exemplu, în vorbirea curentă,
utilizarea unui termen marcat stilistic într-un anumit fel frapează, ceea ce nu se întâmplă
într-un text specializat. Cord, de pildă, nu poate fi folosit într-un text din limbajul curent
fără ca prezenţa sa să evoce marca stilistică „ştiinţifică", în timp ce sinonimul său inimă nu
antrenează vreun efect. Dacă însă un termen specializat depăşeşte limitele limbajului
special, tinzând să intre în limba comună, marca sa stilistică se estompează. Aşa, de
exemplu, cariat înlocuieşte din ce în ce mai des în limbajul curent pe stricat, fără ca
vorbitorii să mai aibă conştiinţa că transferă un termen din limbajul ştiinţific, deoarece
prin pătrunderea în limbajul comun marca sa ştiinţifică se şterge.
Valoarea expresivă se poate diminua şi în cazurile în care sensul se bazează pe o
figură de stil veche, care astăzi nu mai este înregistrată ca atare de vorbitori. Vechimea şi
frecventa folosire duc la scăderea expresivităţii cuvântului. După cum se vede, aprecierea
valorii stilistice a unui termen este relativă, deoarece ea este condiţionată de punctul de
vedere din care se apreciază. Valoarea expresivă (de exemplu, ştiinţifică) este pusă în
evidenţă numai într-un text sau în relaţie cu un sinonim care nu aparţine acestei variante
funcţionale. În interiorul unui text ştiinţific ea devine normă.
Studiul textelor concrete permite observaţii interesante în ceea ce priveşte
actualizarea raportului de sinonime, modificarea relaţiilor între sinonime. Şi aceasta
deoarece, într-o situaţie concretă, valoarea unui termen se precizează, se conturează.
Aşa, de exemplu, cuvinte pe care le considerăm sinonime, deşi echivalente
semantic, se diferenţiază la nivelul actualizării, cum ar fi a insista şi a stărui într-un context
ca Ai o privire care insistă fără să stăruie. Insistă prin intensitate. Cele două verbe, folosite
în acelaşi context, se diferenţiază prin opoziţie şi prin precizarea care urmează. Aceeaşi
modalitate de a sublinia contextual diferenţa (neidentificabilă uneori paradigmatic) dintre
două unităţi aparent sinonime se realizează şi prin prezenţa unor determinanţi imediaţi
care precizează sensul lexemelor, de exemplu: Când priveşti opera unui mare maestru poţi
s-o studiezi şi să-i înveţi maniera. A învăţa şi a studia greu de diferenţiat paradigmatic,
deci la nivelul sistemului, sunt distinse în vorbire. In aceeaşi situaţie se află politicos şi
deferent dintr-un exemplu ca Nu era numai politicos, ci chiar deferent cu colegii lui. În alte
cazuri, cuvinte care sunt evident diferite, ale căror diferenţe pot fi puse în evidenţă în analiza
paradigmatică (deci cvasisinonime), apărând în acelaşi context, evidenţiază prin repetiţie un
anumit sens rezultat din suma trăsăturilor componente, de exemplu: Am intuit întotdeauna
că sub masca lui de bună credinţă se ascunde făţărnicia, minciuna, şiretenia, perfidia.
 4.ANTONIMIA

Prin antonimie se înţelege acel tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens
dintre două cuvinte care trimit la realităţi nu numai diferite, ci şi contrare sau contradictorii.
Antonimia,ca şi polisemia şi sinonimia ,este un fenomen semantic
fundamental,o modalitate de organizare a vocabularului.
Antonimele sunt mai frecvente la verbe,adjective adverbe. La
substantive,fenomenul nu se întâlneşte la cele concrete. Nu putem găsi,de
exemplu,antonime pentru brad,carte,vioară,sticlă,picior etc. Există şi unele
pronume (nehotărâte şi negative) între care se stabileşte o opoziţie semantică:unul
–toţi,tot-nimic,toţi-nimeni.
Pentru a fi puse în relaţie de antonimie,cuvintele trebuie să aibă una sau mai
multe componente de sens comune care să asigure legătura dintre ele.De
exemplu,în perechea antonimică tânăr-bătrân, amândouă se referă la „vârsta” unei
fiinţe aceasta reprezentând elementul de sens comun,care asigură legătura dintre
cuvinte; în perechea cald-rece,legătura este asigurată de componenta de sens
comună „temperatură”.
De asemenea,antonimele trebuie să aibă în conţinutul lor componente de
sens care să se opună logic(comonente contrare):sus-jos, aproape-departe, aici-
acolo,mare-mic, târziu-devreme etc.
Unele antonime pot fi identificate cu uşurinţă,fără să apelăm la context:
cald-rece, tânăr-bătrân,aici-acolo,mare-mic,rar-des etc.
Sunt situaţii,când pentru identificarea antonimelor apelăm la context,deoarece
pentru acelaşi cuvânt se pot indica mai multe antonime,în funcţie de sensul realizat. Pentru
exemplificare am recurs la antonimele cuvintelor moale şi slab.
 Antonimele cuvântul moale pot fi :
1. tare :Îmi plac prunele când sunt mai moi/tari
2. dur :Această piesă este făcută dintr-un metal moale/tare
3. energic :Fratele meu este mai moale(domol)/energic
4. rigid :Acest material este moale/rigid
5. aspru:Lâna pe care am cumpărat-o este moale/aspră
Şi în cazul cuvântului slab se întâlnesc următoarele antonime:
1. puternic: Afară bate un vânt slab/puternic
2. tare::Coniacul acesta este slab/tare
3. bun: Prietenul meu are o memorie slabă/bună
4. solid:Această construcţie are o fundaţie slabă/solidă
5. roditor:În zona de munte pământul este slab/roditor
6. gras:El este cel mai slab/gras din clasa noastră
7. mare/ridicat:Anul acesta s-a obţinut o producţie slabă/mare(ridicată) la hectar.
Din exemplele prezentate rezultă că putem vorbi de antonimie perfectă,
atunci când acestea sunt bine imprimate în conştiinţa vorbitorilor, şi antonime
imperfecte, atunci când apelăm la context.
Opoziţia exprimată de antonime poate fi: CALITATIVĂ(tânăr-bătrân,mare-
mic,frumos-urât),CANTITATIVĂ (mult-puţin), TEMPORALĂ (acum-atunci,ieri-
azi),SPAŢIALĂ (sus-jos,aici-acolo).
Dacă un cuvânt este polisemantic,antonimia se stabileşte pentru fiecare
dintre sensurile cuvântului polisemantic respectiv. De exemplu cuvântul drept,fiind
cuvânt polisemantic, are trei antonime diferite,deci câte unul pentru fiecare dintre
sensurile pe care le dezvoltă: drept-nedrept (cf. cauză dreaptă-cauză
nedreaptă,război drept-război nedrept);drept-stâng (malul drept-malul
stâng,piciorul drept-piciorul stâng);drept-strâmb (drum drept-drum strâmb,linie
dreaptă –linie strâmbă). În aria semantică a aceluiaşi cuvânt se poate ajunge la
antonimia unor sensuri,fenomen numit polarizarea sensurilor. Astfel ,cuvântul „a
împrumuta”este ambiguu ,deoarece are sensurile a lua (cu împrumut) şi a da(cu
împrumut) care formează un cuplu semantic şi antonimic. Cuvântul cap poate avea
sensurile început şi sfârşit, care sunt antonime ,dar cap poate fi antonim şi cu
coadă. Al. Graur arată că, în cazul antonimelor ,trebuie să avem în vedere relaţiile
unui cuvânt cu contrariul lui şi relaţiile dintre diferite sinonime ale acelui contrar.
De exemplu, cuvântul încet are antonime pe repede şi tare, iar repede are sinonim
pe iute,care intră astfel în polarizare cu încet (încet sau iute la treabă).Tot aşa,prost
se opune lui deştept, care mai are antonim pe adormit (fig.),iar acesta se opune lui
treaz, care mai este antonim cu beat.
Ca şi sinonimele,antonimele se clasifică în lexicale, când au radical
diferit ,afixale, când au radical asemănător şi diferă prin afixe, lexico-frazeologice
şi frazeologice.
Având în vedere părţile de vorbire prin care sunt exprimate, întâlnim
antonime lexicale la următoarele părţi de vorbire:
 substantive:admiraţie-dispreţ,dragoste-ură,lumină-întuneric,pace-
război,optimism-pesimism,prietenie-duşmănie,stimă-dispreţ,viaţă-moarte,virtute-
viciu,regulă-excepţie,tinereţe-bătrâneţe,bucurie-tristeţeetc.;
 adjective:bogat-sărac,tânăr-bătrân,vesel-trist,gras-slab,mare-mic,limpede-
tulbure,leneş-harnic,uşor-greu,concis-prolix,des-rar,mândru-modest,vinovat-
inocent,tare-moale,obiectiv-subiectiv,larg-îngustetc;
 verbe:a (se)agrava-a (se) ameliora,a (se) tulbura-a (se) limpezi,a (se)
dilata-a (se) contracta,a aproba-a nega,a intra-a ieşi, a închide-a deschide,a
strica-a repara,a pleca-a sosi,a urca –a coborî,a ierta-a pedepsi,a muri-a învia,a
cumpăra-a vinde,a râde-a plânge,a iubi-a urî etc;
  adverbe:aici-acolo,acum-atunci,aproape-departe,înainte-
înapoi,pretutindeni-nicăieri,târziu-devreme,încoace-încolo,repede-alene,sus-
jos,totdeauna-niciodată,ziua-noaptea,deseori-rareori,dinăuntru-dinafară etc;
 unele pronume nehotărâte şi negative :tot-nimic,toţi-nimeni,nici unul-toţi;
 unele prepoziţii: cu-fără,deasupra-dedesubt etc;
Între antonimele care aparţin diverselor părţi de vorbire există o strânsă
legătură atât din punct de vedere semantic cât şi sub aspect formal. Legătura
semantică constă în aceea că antonimele pot fi organizate în serii, în funcţie de
natura corectă a opoziţiei exprimate. De exemplu, opoziţia dintre cuvintele
aproape-departe (adverbe) o regăsim în următoarele serii de perechi antonimice:a
(se) apropia-a (se) îndepărta(verbe);apropiat-îndepărtat(adjective);apropiere-
îndepărtare (substantive);opoziţia dintre tânăr-bătrân(adjective) o regăsim în
perechile antonimice a întineri-a îmbătrâni(verbe);tinereţe-bătrâneţe(substantive)
etc.În această situaţie se poate vorbi de o derivare antonimică. Detalii referitoare la
antonimia lexicală pot fi găsite în ampla monografie a lui Richard Sârbu.
Antonimele afixale sunt cele care se realizează prin sufixare şi prefixare.
Prin sufixare se întâlnesc dublete antonimice datorate raportului semantic
dintre sufixele diminutivale şi cele augmentative:căţeluş-căţelandru,băieţel-
băieţandru,căsuţă-căsoi,măturică-măturoi,cărticică-cărţoi,fetiţă-fetişcană,lădiţă-
lădoi,copilaş-copilandru,bubiţă-buboi etc.
Prin prefixare se realizează mult mai multe perechi antonimice. Dintre
prefixele cu ajutorul cărora formăm aceste perechi, menţionăm:
- a:normal-anormal,poetic-apoetic,politic-apolitic,teism-ateism, temporal-
atemporal,silabic-asilabic etc ;
- des:creşte-descreşte,face-desface,califict-descalifica,compune-descompune etc;
 - dez:acord-dezacord,aproba-dezaproba,echilibru-dezechilibru,ordine-
dezordine umfla-dezumfla, lega-dezlega, informa-dezinforma, moşteni-dezmoşteni etc ;
- dis : plăcea-displăcea, preţui-dispreţui,continuu-discontinuu etc.;
- im:pur-impur,perfect-imperfect,ponderabil-imponderabil,precizie-
imprecizie etc.;
- in:accesibil-inaccesibil,activ-inactiv,comod-incomod,util-inutil, uman-
inuman,egal-inegal, capabil-incapabil,disciplină-indisciplină,decis-
indecis,operabil-inoperabil,oportun-inoportun,conştient-inconştient etc.;
- i:moral-imoral, real-ireal,material-imaterial etc.;
- ne:agresiune-neagresiune,articulat-nearticulat, atent-neatent, cinste-
necinste,clar-neclar,cuviincios-necuviincios,feros-neferos,impozabil-
neimpozabil,politicos-nepoliticos,prielnic-neprielnic,sărat-nesărat,sătul-nesătul,săţios-
nesăţios,şansă-neşansă,vătămat-nevătămat,văzător-nevăzător, vinovat-nevinovat etc.
Numărul crescut al antonimelor prefixate este un fenomen pozitiv, deoarece
are un rol important pe calea ordonării acestui subsistem prin crearea unor mijloace
de derivare regulată, specifice mai ales compartimentelor mai bine structurate ale
limbii, ca morfologia sau formarea cuvintelor. Prefixarea prezintă şi avantajul că,
multe dintre prefixele cu care se formează perechile antonimice au un caracter
internaţional. Uneori,ambele elemente ale perechilor antonimice sunt
prefixate:antepus-postpus,antebelic-postbelic,prefaţă-postfaţă, supraaprecia-
subaprecia,supraestima-subestima,unilateral-multilateral etc.
Antonimele lexico-frazeologice presupun opoziţia dintre un cuvânt şi o
expresie frazeologică:a ascunde-a da pe faţă, a critica-a ridica în slăvi,a divulga-a trece
sub tăcere,a dormi-a fi treaz,isteţ-bătut în cap,încet-ca vântul şi ca gândul ,a munci-a
arde gazul(de pomană),a opri-a da drumul,repede-ca melcul (ca ochiul mortului).
La antonimele frazeologice,opoziţia se realizează între două unităţi
frazologice:cu capul pe umeri-cu capul în nori,a da în vileag-a trece sub tăcere,a
da bir cu fugiţii-a ţine piept,de bună voie-cu de-a sila,de nimic-de toată
isprava,într-o doagă- cu scaun la cap ,a începe vorba –a tăcea chitic,a lua la
sănătoasa-a ţine piept, a trage pe sfoară-a fi tras pe sfoară.
Ceea ce trebuie să scoatem în evidenţă este faptul că membrii unei perechi
antonimice trebuie să se caracterizeze prin mărci stilistice identice, adică să
aparţină aceleiaşi variante stilistico-funcţionale ale limbii române.În comparaţie cu
polisemia şi sinonimia ,care au un caracter deschis şi mai relativ, antonimia are un
caracter mai rigid, care se caracterizează prin binarism şi simetrie. Simetria
înseamnă ca sensurile antonimelor să fie organizate paralel, adică alcătuite din
aceleaşi componente de sens,unica diferenţă constând în componentele contrare.
Ca şi sinonimele , antonimele constituie o sursă importantă pentru literatura
artistică. Ele constituie un mijloc de realizare a antitezei, figura de stil care constă
în asocierea ,în acelaşi enunţ ,sau context mai larg ,a unor idei ,imagini sau noţiuni
cu sens contrar,menite să se lumineze reciproc, aşa cum remarca Gh. N.
Dragomirescu. Foarte multe antiteze se întâlnesc în basme :”Fata babei era
slută,leneşă,ţâfnoasă şi rea la inimă. Fata moşneagului era frumoasă ,
harnică,ascultătoare şi bună la inimă”.Ion Creangă foloseşte antonimia,realizând
imagini artistice surprinzătoare:” Veţi fi auzit voi,că popa are mână de luat,nu de
dat;el mănâncă şi de pe viu şi de pe mort”.Tot antonimică este şi sintagma”curat
murdar”,folosită de Pristanda în piesa “O scrisoare pierdută”,numai că aici”curat”
nu este adjectiv,ci devine adverb(este curat murder,cu accent tonic pe a).De
asemenea, antiteza se realizează, de multe ori, prin opoziţia unui şir de antonime,
aşa cum se întâlneşte în versurile poetului Adrian Păunescu:
“Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
Bune, rele,
Şi-nchisori şi libertate,
 Şi-a putea şi nu”
5.CUVINTE POLISEMANTICE

Polisemia (gr. polys "multe", sema "semn, sens") este o categorie semasiologică
care desemnează capacitatea unor cuvinte de a exprima mai multe sensuri.
De exemplu, substantivul stea are următoarele sensuri:
1) (Sens curent) Corp ceresc (cu excepţia lunii) care străluceşte noaptea pe bolta
cerească; 2) (Sens special) Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, format
dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată (în opoziţie cu planetele); 3)
(Fig.) Artistă celebră de cinematograf, de operă etc; vedetă; 4) Obiect, desen etc, care
are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată o stea; obiect
simbolizând o stea; 5) Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe
laptele fierbinte; 6) Component al denumirilor unor plante şi animale (steaua-
pământului, stea-de-mare).
Cuvintele cu mai multe sensuri se numesc cuvinte polisemantice sau
polisemanteme.
Cuvintele polisemantice se opun celor monosemantice, iar polisemia –
monosemiei. În lexicul limbii, alături de cuvinte cu două sau mai multe semnificaţii,
sunt şi multe lexeme cu un singur sens. Astfel, cu un singur sens se folosesc în limba
română un număr considerabil de termeni ştiinţifici şi profesionali (cardiograf,
cartogramă, consoană, edelvais, femur, helion, nostrom etc), o serie de cuvinte
neologice (camping, motel; alunizare, amerizare; a escava, a etatiza etc). Raportul
cantitativ dintre cuvintele monosemantice şi cele polisemantice este în favoarea ultimei
categorii.
După aprecierile unor lingvişti circa 80 % din lexicul activ al limbii este alcătuit
din cuvinte polisemantice. Fără îndoială, această cifră este relativă, întrucât ea diferă de
la o limbă la alta, de la o zonă a vocabularului la alta. Gradul de dezvoltare a
polisemiei este în strânsă interdependenţă cu o serie de alţi factori lingvistici şi
extralingvistici. Astfel, se constată că pletora semantică caracterizează, în special,
lexicul activ, cuvintele cu o mare frecvenţă în vorbire, apte pentru a fi mai întrebuinţate
în contexte variate. De aceea, Al. Graur consideră gradul de dezvoltare a polisemiei
drept indiciu al apartenenţei cuvântului la fondul lexical principal. "Este evident că, cu
cât are mai multe înţelesuri, cu atât cuvântul este mai solid ancorat în mintea
vorbitorilor şi deci în limbă şi cu atât mai greu ar fi să fie părăsit sau uitat. Observaţia se
confirmă şi pe baza unor date statistice asupra polisemiei cuvintelor aparţinând fondului
principal, care arată că majoritatea cuvintelor fondului principal au în medie nu mai
puţin de 3-4 sensuri.
Polisemia se găseşte în raporturi intime cu derivarea şi cu structura morfologică
a cuvintelor. Se constată că lexemele simple au o structură semantică mai complexă
decât derivatele lor prefixale sau sufixale, deoarece morfemele de derivare au darul de
a preciza şi de a restrânge aria semnificaţiei cuvântului. De pildă, am studiat după
DEX, verbul a face care are 39 de sensuri distincte şi o mulţime de nuanţe, în timp ce
la derivatele sale prefixale numărul sensurilor este mai mic: a preface are 3 sensuri, a
reface şi satisface - numai câte două, iar a contraface este un lexem monosemantic.
Gradul de dezvoltare a polisemiei depinde de apartenenţa cuvântului la diverse părţi de
vorbire, care vădesc o predispoziţie diferită pentru acest fenomen lexical. Diversele
tipuri ale polisemiei caracterizează, în primul rând, verbele, substantivele şi adjectivele.
Intr-o măsură mai mică polisemia afectează numeralele, pronumele sau interjecţiile.
Cauzele polisemiei
Cercetarea cauzelor polisemiei lexicale implică o discuţie despre esenţa limbii
în general şi despre natura raporturilor dintre limbă, realitate şi gândire. Prin urmare,
cauzele polisemiei nu sunt numai de natură lingvistică, ci prezintă o sumă de
determinări datorate întretăierii dintre acţiunile unor factori de natură lingvistică,
logică, ontologică şi social - culturală.
 1. Polisemia este rezultatul dezvoltării inegale a limbii în raport cu evoluţia
societăţii, a vieţii şi a cunoştinţelor noastre despre realitatea înconjurătoare. "Existenţa
mai multor sensuri la unul şi acelaşi cuvânt - scrie Iorgu Iordan - se explică prin
contradicţia dintre gândire şi limbă, contradicţie inerentă oricărei unităţi dialectice (iar
gândirea şi limba alcătuiesc o astfel de unitate). Limba rămâne foarte adesea în urma
gândirii, pentru că nu tot ce se întâmplă în lumea înconjurătoare şi, drept urmare, în
gândire capătă o expresie lingvistică nouă. De aceea, numeroase obiecte şi fenomene
noi, adică observate sau produse ulterior, sunt numite cu cuvinte vechi.
2. Polisemia este o manifestare a principiului economiei limbii care
funcţionează în toate compartimentele ei, în fonetică, lexic, morfologie şi sintaxă.
3. Polisemia este generată nu atât în virtutea economiei de mijloace lingvistice,
cât mai ales din necesitatea de a cruţa memoria de solicitări prea mari.
4. Polisemia este generată de disproporţia dintre numărul limitat al mijloacelor
ei materiale (sunete, morfeme şi cuvinte) şi caracterul infinit al experienţei umane.
Limba este nevoită să repartizeze mulţimea infinită de noţiuni în cadrul sferelor
noţiunilor de bază, folosind ca legături funcţionale intermediare diferite idei concrete şi
semiconcrete.
5. Polisemia cuvintelor are cauze gnoseologice, deoarece ea reflectă anumite
legităţi ale cunoaşterii care urmează un drum ascendent şi mereu reversibil.
Oamenii asimilează noul apelând la cunoştinţele deja dobândite, caută să pătrundă în
lumea abstractului plecând de la concret. De aceea, pentru a denumi lucruri şi noţiuni
noi,ei recurg la cuvinte vechi. Transferul de denumire care stă la baza oricărei
polisemii este reflectarea asemănărilor şi legăturilor pe care oamenii le stabilesc între
diferite lucruri şi obiecte. De aceea,se poate afirma că polisemia este oglindirea în
limbă a diverselor analogii şi contingenţe dintre obiectele lumii obiective observate de
reprezentanţii unei comunităţi lingvistice.
6. Polisemia are şi o motivare ontologică, legată de raportul dintre limbă şi
realitate. Lumea obiectelor şi fenomenelor reprezintă un continuum; ea este lipsită de
hiaturi, căci fenomenele şi obiectele se prelungesc unul în altul şi se întrepătrund
reciproc. Nimeni nu ştie exact momentul în care noaptea se transformă în zi, clipa în
care bobocul devine floare, culoarea galbenă devine portocalie, iar apoi roşie etc.
Limba însă, prin natura unităţilor sale, are un caracter discret, căci fiecare cuvânt,
morfem sau propoziţie au o independenţă relativă, au capacitatea de a se izola unul de
celălalt. In tendinţa lui de a identifica diverse obiecte ale onticului, omul recurge la
unităţi discrete (cuvinte) trasând limite şi linii de demarcaţie acolo unde ele nu există
sau sunt estompate. Această contradicţie a procesului de cunoaştere concretizată în
tendinţa de a identifica prin separare şi a separa prin identificare este generată de
asemănările obiectelor cvasidiferite ale lumii obiective, constituind totodată premisa ca
două lucruri să fie denumite prin acelaşi cuvânt. Faptul că prin cuvântul cerc denumim
atât linia respectivă, cât şi suprafaţa cuprinsă de această linie, are un fundament
ontologic, deoarece cele două realităţi sunt inseparabile. In felul acesta, polisemia este
veriga principală prin care limba caută să rezolve opoziţia dintre continuu şi
discontinuu.
7. Polisemia este reflectarea tendinţei spre expresivitate a limbajului.
Transferul denumirii de la un obiect la altul, efectuat pe baza metaforei sau a unui alt
trop, se explică adesea prin dorinţa vorbitorilor de a colora noţiunea, ataşându-i
elementele unei reprezentări vii şi atribuindu-i o parte a conotaţiilor pe care le-a avut
cuvântul vechi. Lingvistul danez Otto Jespersen compara limba lipsită de polisemie cu
un infern în care vorbitorii sunt osândiţi să folosească un limbaj plat şi neputincios.
Analizând cauzele polisemiei se poate afirma că tendinţa semnificantului de a cuprinde
mai multe semnificaţii este nu un fenomen de excepţie, sau o încălcare a unui principiu
ideal, ci lege a funcţionării semnului lingvistic. Prin descrierea cauzelor polisemiei se
explică doar prezenţa şi legitimitatea fenomenului ca atare. Ele însă nu sunt suficiente
pentru a explica factorii care determină modificarea sensului unor cuvinte concrete,
precum şi direcţia sau mecanismul concret de modificare a sensului.

Caracterul de sistem al polisemiei

Teza cu privire la caracterul de sistem al limbii, confirmată mai întâi la nivelul

fonologic şi întărită prin cercetările de morfologie şi sintaxă, era mult timp privită cu
scepticism atunci când se punea în discuţie problema sistemului lexical.
Particularităţile lexicului, datorate caracterului deschis al vocabularului, complexităţii
şi varietăţii elementelor sale componente, dependenţei de factori extralingvistici
ridicau o serie de greutăţi obiective în calea abordării structurale a acestui
compartiment al limbii. Cercetările intense de semantică şi lexicologie descriptivă sau
comparativă efectuate mai ales în ultimul deceniu au adus suficiente argumente şi
probe în sprijinul afirmaţiei cu privire la caracterul de sistem al vocabularului. Lexicul, deşi
prezintă o serie de particularităţi în comparaţie cu alte nivele şi subsisteme ale limbii, este un
sistem organizat, alcătuit din elemente (cuvinte şi expresii) aflate în raporturi de
interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Principalul element coordonator care determină
locul cuvântului pe axa paradigmatică şi sintagmatică a limbii este sensul lexical.
Polisemia lexicală oferă un câmp vast de cercetare a aspectelor structurale
specifice vocabularului. Există două căi de a dezvălui caracterul de sistem al
polisemiei. Primul mod de a sesiza sistemul polisemiei dintr-o limbă îl oferă diacronia.
Încă în secolul trecut lingviştii au observat că modificările de sens nu au întotdeauna
un caracter întâmplător, ci sunt supuse anumitor legităţi; orice schimbare se încadrează
într-un anumit tip de transfer (metaforă, metonimie, sinecdocă), iar diverse schimbări
sunt generate de acţiunea unor factori comuni (factori sociali, factori psihologici etc).
O altă modalitate de a aborda problema caracterului de sistem al polisemiei ni-l oferă
cercetarea sincronică. Modificările de sens determinate de cauze identice sau factori
comuni, generează în limbă anumite tipuri de structuri care se desluşesc nu la nivelul
unui lexem izolat, ci la grupuri întregi de cuvinte.
Reproducerea aceluiaşi tip de transfer (trop) în structura semantică a grupurilor
de cuvinte formează sistemul polisemiilor iterative, care ilustrează în modul cel mai
elocvent caracterul regulat al schimbărilor de sens. în interiorul clasei substantivelor se
desprind serii şi grupuri tematice de cuvinte care au structuri semantice repetabile şi
constante. Astfel, se conturează un subsistem al zoosemiei, format din structurile
semantice ale cuvintelor care denumesc animale, având ca sens figurat (metaforic) o
caracteristică aplicată omului (bou, catîr, măgar, căţea, şarpe, vulpe etc). Un alt tip de
polisemie ni-l oferă terminologia somatică (denumirile părţilor corpului) care
manifestă expansiuni metaforice sau metonimice identice, folosindu-se pentru
denumirea formelor de relief (piciorul muntelui, cotul inului, talpa dealului etc.) sau
pentru diverse mecanisme şi obiecte asemănătoare ca formă sau funcţie (braţul
macaralei, cap de şurub, ochi electronic, gâtul sticlei, creier electronic etc).
Printr-o mare regularitate se caracterizează anumite tipuri de metonimii.
Aproape toate substantivele post-verbale reproduc în sfera lor semantică două sensuri:
1. denumirea procesului sau acţiunii; 2. denumirea rezultatului acţiunii: cercetare — 1.
"acţiunea de a cerceta"; 2. "rezultatul cercetării"; descriere — 1. acţiunea de a descrie;
2. rezultatul descrierii; textul descrierii etc.
Verbele se caracterizează de asemenea printr-o serie de polisemii iterative. De
pildă, pentru denumirea acţiunilor şi proceselor specifice diverselor mecanisme se
folosesc, cu sens metaforic, verbe ce denumeau numai acţiuni umane (maşina
calculează, radioul vorbeşte, calculatorul traduce, maşina merge etc).
Multe vorbe româneşti îşi modifică sensul în funcţie de natura subiectului. Dacă
subiectul acţiunii este o persoană sau un agent însufleţit, verbele exprimă acţiuni, dacă
subiectul este un lucru, verbele respective indică stări sau poziţii în spaţiu (cf. omul
merge - şoseaua merge, ceasul merge). Anumite modificări se produc în sfera verbelor
tranzitive; atunci când sunt folosite cu sens absolut (fără complement), ele capătă o
funcţie de calificare (cf. In familia noastră toţi au o ocupaţie: unul cântă, altul scrie,
altul desenează etc.).
Anumite tipuri de structuri ale polisemiei iterative sunt specifice adjectivelor.
Astfel, adjectivele româneşti au dezvoltată polisemia semantico-sintactică rezultată de
pe urma procesului de substantivizare; aproape orice adjectiv poate fi folosit în funcţie
substantivală prin "substanţializarea" calităţii: nou nou(l), frumos - frumos
(ui), abstract - abstract (ui) etc. În structura adjectivelor derivate din teme substantivele
se reproduc cu regularitate două sensuri: un sens relativ (sau posesiv) şi un sens
calificativ (cf. metalic + de (din) metal; 2. "pătrunzător", strident (voce metalică);
urban — 1. care ţine de oraş; 2. politicos, manierat (ton urban); profesoral = 1. care
ţine de profesor (sală profesorală); 2. "pretenţios, pedant" (ton profesoral) etc.
Prin caracterul său regulat şi iterativ polisemia se aseamănă cu derivarea
morfematică. Ambele procese duc la îmbogăţirea vocabularului, cu deosebirea că
polisemia (căreia i se poate spune şi derivare semantică) îmbogăţeşte limba cu sensuri
noi, iar derivarea afixală pune la dispoziţia vorbitorului cuvinte noi. Tot aşa cum un
cuvânt nou, derivat cu ajutorul unui prefix sau sufix, trebuie să se integreze într-un
anumit model de derivare, sensurile noi apar pe baza unui transfer specific unui grup
de cuvinte. În limbă nu există metafore sau metonimii singulare din punctul de vedere
al relaţiilor care stau la baza acestor transferuri. Fiecare trop concret, inclusiv
metaforele poetice, se integrează într-un anumit model de derivare semantică. In caz
contrar, noul sens nefiind motivat semantic, nu va putea fi decodat de către ascultător
sau cititor. De pildă, când N. Labiş foloseşte metafora toga unui soare (Să vă palpite
viaţa ca-n zbor pe cer colunii, / Sub toga unui soare blajin si ideal) , cu sensul de
"acoperământ; protecţie"; această metaforă funcţională poate fi întâlnită şi în limba
comună, în care denumirile de haine şi veşminte sunt folosite cu sensul de
"acoperământ" (cf. mantia pământului, plapuma zăpezii, hainele / veşmintele
primăverii, calota glacială etc).
Cele două procedee de îmbogăţire a lexicului, derivarea semantică şi derivarea
afixală, se găsesc în raporturi de interdependenţă, de multe ori concurând între ele.
Acelaşi model semantic poate caracteriza atât raporturile dintre sensurile cuvintelor
polisemantice, cât şi relaţiile dintre două cuvinte aparţinând unei paradigme
derivaţionale. De pildă, modelul semantic "acţiune - rezultatul (obiectul) acţiunii" se
realizează în limba română pe două căi: prin intermediul polisemiei infinitivelor lungi
substantivate (cf. acuzare — 1. "acţiunea de a cauza"; 2. "acuzaţie", adăugare - 1.
"acţiunea de a adăuga" 2. "adaos"; afirmare = 1. acţiunea de a afirma; 2. "afirmaţie";
ceea ce se afirmă" etc.) sau pe calea derivării sufixale (acuza — acuzaţie, afirma —
afirmaţie, a adăuga — adaos etc). In felul acesta, se obţin formaţii paralele care
constituie o sursă importantă a sinonimiei româneşti:
acuzare - acuzaţie, demonstrare - demonstraţie, calculare - calculaţie, exclamare
-exclamaţie, insultare - insultă, socotire - socoteală, construire - construcţie etc.

Raportul omonimie – polisemie

Cuvântul polisemantic este uşor confundabil cu cuvintele omonime. Deosebirea
dintre ele constă în aceea că omonimele sunt două, au două intrări sau uneori trei în
DEX, pe când cuvântul polisemantic este unul singur. Se pune întrebarea cum putem
şti dacă avem de-a face cu un cuvânt polisemantic sau de mai multe cuvinte care au
aceeaşi formă. Acest lucru se poate afla numai dacă vom cerceta sensurile. Dacă
sensurile sunt înrudite, înseamnă că avem de-a face cu un cuvânt polisemantic, dacă,
dimpotrivă, sensurile sunt diferite înseamnă că e vorba de cuvinte omonime. De
exemplu, broască "încuietoare" şi broască "batracian" sunt omonime, pentru că între
ele nu există nici o legătură semantică; sitar "pasăre" şi sitar "cel care face site".
 Deci, la cuvintele polisemantice există o verigă de legătură, pe când la cuvintele
omonime această verigă de legătură s-a rupt, sensurile fiind total diferite.
Un cuvânt polisemantic poate fi omonim cu un alt cuvânt. De exemplu,
cuvântul baie care dezvoltă următoarele sensuri: 1 — "încăpere specială destinată în
acest scop", 2 — "cadă", 3 - "scăldătoare", 4 — "staţiune balneară" poate fi omonim cu
baie cu sensul "mină de aur sau de argint".
Cuvântul lamă cu sensurile: 1 — "placă subţire de metal de material plastic,
cu diverse întrebuinţări în aparatura tehnică", 2 — "partea metalică şi tăioasă a
unui instrument", 3 — "placă mică şi subţire din sticlă pe care se aşează substanţele ce
urmează a fi examinate la microscop", 4 — "strat foarte subţire de lichid, liber sau
cuprins între doi pereţi", deci cuvânt polisemantic prin sensurile înrudite pe care le
dezvoltă, asemănătoare prin formă este omonim cu lamă "animal", evident între cele
două cuvinte neexistând nici o legătură semantică.
Nu trebuie să confundăm sensurile unui cuvânt polisemantic cu sensul de bază,
sensul secundar (prin analogie cu sensul de bază) şi sensul figurat (o metaforă) a unui
cuvânt.
De exemplu, cuvântul gură poate avea toate aceste trei sensuri în funcţie de context:
-sens de bază "cavitate bucală": M-am lovit la gură
-sens secundar, prin analogie cu sensul de bază "deschizătură":
Cămaşa e strâmtă la gură,
-sens figurat (o metaforă): "P-un picior de plai / Pe-o gură de rai". (Mioriţa)

Structura cuvântului polisemnatic

Caracterul de sistem al polisemiei lexicale se dezvăluie şi în modul de

organizare a sensurilor din sfera unui cuvânt polisemantic. Lexicologia contemporană,
valorificând în bună măsură experienţa alcătuirii dicţionarelor explicative, a
demonstrat că sfera fiecărui polisemantism este o structură alcătuită din două sau mai
multe sensuri, reunite, pe de o parte, printr-un înveliş sonor comun, iar, pe de altă
parte, sudate între ele prin legături de ordin semantic. Pentru ca polisemantismul să
alcătuiască o structură sunt obligatorii ambii factori. Identitatea formei sonore, atunci
când nu este dublată de o legătură internă dintre sensuri, duce la dezintegrarea sferei
polisemantismului şi la apariţia omonimiei lexicale (cf. lună1 "astrul nopţii" — lună2
"perioadă de timp"). Sensurile cuvântului polisemantic, deşi au valori intensionale şi
extensionale diferite, sunt reunite printr-o serie de trăsături semantice comune.
Existenţa, acestor legături este, de fapt, factorul care înlesneşte transferul denumirii ce
se efectuează prin metaforă, metonimie sau sinecdocă.
In sfera polisemantismului factorul structural determinant îl reprezintă sensul de
bază sau sensul principal, care constituie, de regulă, nucleul tuturor semnificaţiilor.
„Orice cuvânt-arată Tatiana Slama-Cazacu-are un nucleu semantic fundamental relativ
stabil şi care poate fi modificat de context numai în anumite limite:acest nucleu
reprezintă unitatea în varietate”. De exemplu, cuvântul piatră conform DLRM are în
limba română următoarele sensuri: 1. Nume generic dat rocilor comune, dure şi
casante; 2. (In expresia epoca de piatra) — epocă arheologică ce se caracterizează prin
utilizarea de către om a uneltelor de piatră; 3. Bucată de piatră prelucrată; obiect făcut
dintr-o asemenea bucată (cf. piatră litografica)', 4. Material pietros, fabricat pe cale
artificială (cf. piatră de mozaic); 5. Piesă folosită la unele jocuri, confecţionată din
piatră, os sau lemn; 6. (Pop.) Aerolit, meteorit; 7. Grindină; 8. (Pop.) Crustă de săruri
minerale care se depune cu vremea pe pereţii unui vas în care se fierbe apă sau se
păstrează vin;
Toate sensurile derivate au ca punct de plecare sensul de bază al cuvântului.
Structura semantică a acestui cuvânt poate fi redată grafic în felul următoarei scheme.
Legătura dintre sensurile cuvântului polisemantic poate fi evidenţiată prin
intermediul analizei componenţiale, deoarece legăturile dintre sensuri se realizează
prin intermediul unor seme ce alcătuiesc conţinutul semnelor. Sensurile derivate pot
avea ca focar de expansiune sensul principal, în totalitatea semelor componente, sau
numai unul dintre aceste semne.

De exemplu, sensul de bază al cuvântului ac include următoarele seme

componente: S1 — instrument; S2 = serveşte la cusut; S3 = subţire şi ascuţit la capăt; S4
= are o gaură prin care se trece aţa. Toate sensurile derivate se bazează pe asemănarea
dintre ac şi obiectele respective, adică reproduc în sfera lor semul S 3 "subţire şi
ascuţit". Grafic configuraţia polisemantemului ac poate fi redată astfel:
 In alte cazuri, diverse sensuri derivate iradiază de la seme diferite din
componenţa sensului de bază. Astfel, cuvântul sistemul nostru planetar; S 3 =
incadescent şi luminos; S4 = întreţine viaţa pe pământ. De la acest sens derivă alte
sensuri: 2. orice astru care are lumină proprie; 3. lumina şi căldura care vin de la soare;
4. (fig) bunăstare, fericire, soare se poate descompune în următoarele seme: S1 = astru;
S2 = central pentru sistemul nostru planetar; S3 = incadescent şi luminos; S4 = întreţine
viaţa pe pământ. De la acest sens derivă alte sensuri: 2. orice astru care are lumină
proprie; 3. lumina şi căldura care vin de la soare; 4. (fig) bunăstare, fericire.
 Legăturile dintre sensuri au următoarea reprezentare grafică:
Pentru menţinerea integrităţii polisemantemului nu este nevoie ca toate sensurile
derivate să pornească de la sensul său de bază. In limbă există numeroase exemple de
cuvinte polisemantice la care derivarea sememelor se face "în lanţ". De pildă, diversele
sensuri ale cuvântului teatru pot fi ordonate astfel:
 Legăturile dintre sensurile polisemantemului (motivarea semantică) este cu atât
mai vie, cu cât tipul de metaforă, de metonimie sau sinecdocă este mai productiv în
limbă. Iterativitatea legăturilor menţine în conştiinţa purtătorilor limbii integritatea
polisemantemului.
 6. ANEXE

Dicţionar de omonime
Litera B

Ba1 – adv. Nu, nicidecum, deloc

Ba2 – simbol chimic pentru bariu
Ba3 – conj. Si..şi ; sau…sau ; ex: Ba Ovidiu, ba Oliviu veneau să-mi ajute.

Babalâc1 – s.m. om bătrân şi neputincios, ramolit

Babalâc2 – s.m. stâlp gros de lemn care străbate ca o axă verticală centrul morii de vânt, pentru
ca moara să poată fi învârtită în bătaia vântului

Babană1 – adj.f. mare, de dimensiuni apreciabile

Babană2 – s.f. oaie bătrână, fără dinţi

Babă1 – s.f. 1. femeie bătrână 2. la pl. primele nouă zile ale lunii martie, când vremea este
schimbătoare
Babă2 – s.f. ciupercă comestibilă, roşie care creşte pe crăci uscate şi putrede
Babă3 – s.f. zglăvoacă, peşte mic, cu capul mare, din apele de munte
Babă4 – s.f. bârnă de sprijin folosită la poduri, la mori de apă, sau ca reazem pentru acoperişuri

Babiţă1 – s.f. pelican

Babită2 – s.f. nume dat la două specii de ciuperci în forma unei copite de cal, care trăiesc pe
copaci şi din care se prepară iasca
Babiţă3 – s.f. diaree a sugacilor

Bac1 – s.n. 1. ambarcaţie cu fundul şi capetele plate cu care s efac scurte traversări de râuri sau
de lacuri, sau care este folosită pentru serviciile auxiliare ale unei nave; pod umblător platformă
sau ambarcaţie cu vâsle fixată pe apă pentru antrenamentul canotorilor, caiaciştilor şi canoiştilor
3. recipient, vas cu diverse utilizări industriale
Bac2 – s.n. element al sculelor şi dispozitivelor de strângere (menghine, mandrine etc.) cu care se
prind piesele în vederea prelucrării lor
Bac3 -s .n. carte fără valoare
Bac4 – s.n. examen care finalizează studiile liceale; titlu obţinut în urma acestu examen
( abreviere din bacalaureat)

Bacara1 – s.f. cristal de calitate superioară; obiect fabricat din acest cristal
Bacara2 – s.f. joc de cărţi în care nouarii au valoare, iar decarii, numiţi bacara, sunt egali cu zero;
maca

Baci1 – s.n. cioban care conduce o stână

Baci2 – s.m. cel care câştigă şi aruncă primul la jocul de arşice

Bagatelă1 – s.f. lucru, fapt, întâplare de mică importanţă; de mică importanţă; fleac
Bagatelă2 – s.f. piesă muzicală instrumentală scurtă, de obicei cu conţinut liric

Baie1 – s.f. 1. scăldat, scaldă, îmbăiere 2. cadă, vas special de îmbăiat 3. clădire cu instalaţii
spoeciale de îmbăiere; încăpere special amenajată pentru îmbăiere 4. recipient în care se pune un
lichid, o soluţie chimică etc, în vederea unor operaţii tehnice
Baie2 – s.f. mină din care se extrag minerale

Bal1 – s.n. petrecere publică cu dans, organizată seara sau noaptea

Bal2 – s.n. balot
Balanţă1 – s.f. instrument pentru măsurarea greutăţii corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăţi
etalonate
Balanţă2 – s.f. numele unei constelaţii din atmosfera australă
Balanţă3 – s.f. comparaţie, raport între mai mulţi indicatori care trebuie echilibraţi; tabel, situaţie
care conţine o asemenea operaţie. Balanţă de verificare; balanţă comercială
Balâc1 – s.m. calcan
Balâc2 – batog demisetru

Bale1 – s.f. monstru, dihanie, fiară groaznică

Bale2 – s.f. salivă care se prelinge din gură

Balenă1 – s.f. gen de mamifere acvatice lungi de 10-12 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinţi;
(fam.) epitet pentru o persoană forte grasă
Balenă2 – s.f. lamelă flexibilă fabricată din lamele cornoase de balenă sau materiale plastice
întrebuinţată pentru a ţine întinsă pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor

Balon1 – s.n. vehicul aerian constând dint-un corp sferica care se umple cu un gaz mai uşor decât
aerul pentru a se menţine în atmosferă; vas în general de formă sferică, folosit pentru anumite
operaţii chimiceî
Balon2 – s.n. pardesiu uşor de ploaie, confecţionat dintr-o ţesătură impermeabilă de bumbac sau
de mătase

Balot1 – s.n. pachet, legătură mare de diverse lucruri obiecte, mărfuri etc.
Balot2 – s.n. oţel subţire laminat întrebuinţat pentru cercuri, şine de roţi etc.

Balsam1 – s.n. suc gras şi parfumat extras din răşini sau alte substanţe vegetale folosit ca
preparat aromat şi curativ
Fig. Miros foarte plăcut
Balsam2 – s.n. alinare, mângâiere, consolare

Ban1 – s.m. 1. unitate monetară şi konedă egală cu a suta parte dintr-un leu; monedă măruntă
vivizionară a leului 2. la pl. Avere în numerar, parale
Ban2 – s.m. 1. guvernator al unei regiuni de graniţă în Ungaria feudală 2. titlu şi funcţi de mare
dregător în Ţara românească după sec. XV; (în Muntenia) cel mai înalt rang boieresc; persoană
care deţinea acest rang
Bananier1 – s.m. plantă tropicală arborescentă, cu frunze foarte mari şi fructe comestibile
Bananier2 – s.n. navă care serveşte la transportul bananelor

Banc1 – s.n. îngrămădire de nisip, de pietriş sau de nămol formată pe fundul mărilor sau al
fluviilor care ajunge uneori până la suprafaţa apei
Banc2 – s.n. grup mare de scoici sau de peşti
Banc3 – s.n.1. masă sau platformă special amenajată pentru efectuarea de lucrări caracteristice
unei profesiuni manuale: banc de tâmplărie. Banc de ceasornicar 2. banchetă de ambarcaţii mici
Banc4 – s.n. numele unui joc de cărţi
Banc5 – s.n. scurtă anecdotă glumeaţă; minciună

Bancă1 - s.f. scaun lung pentru două sau mai multe persoane; scaun de obicei cu un pupitru în
faţa pentru şcolari.
Bancă2 – s.f. 1. întreprindere financiară cxare efectuează operaţii de plată şi de credit 2. sumă pe
care bancherul o ţine în faţa lui spre a plăti câştigurile celorlalţi jucători

Banchetă1 – s.f. bancă montată în unele vehicule; obiect de mobilier pentru şezut confecţionat
astfel încâr să se poată adăposti şi haine
Banchetă2 – s.f. porţiune orizontală în lungul unui terasament
Banchetă3 – s.f. obstacol natural formată dintr-o moviliţă acoperită cu iarbă

Bandă1 – s.f. 1.ceată, grup de răufăcători care acţionează sub conducerea unui şef; glumeţ, grup
de prieteni . ceată de soldaţi aflaţi su aceeaşi bandieră 3. trupă de muzicanţi, fanfară, taraf de
lăutari.
Bandă2 – s.f. 1. fâşie de stofă, de hârtie, de piele etc. Cu care se înfăşoară, se leagă sau se
întăreşte ceva; bantă; fâşie cu care se împodobeşte de obicei pe margini un atricol de
îmbrăcăminte 2. bandă de magnetofon=fâşie magnetizată pe care se imprimă şi pe care se poit
reproduce suntete cu ajutorul magnetofonului etc. 3. margine elastică a mesei de biliard

Bandură1 – s.f. cârpă de pânză groasă şi aspră; epitet pentru o femeie destrăbălată, cu purtări
urâte
Bandură2 – s.f. instrument muzical popular unrainean ca o chitaro cu gâtul scurt, prevăzut cu 8
până la 24 de coarde

Bar1 – s.m. unitate de măsură a presiunii atmosferice egală cu un milion de barii

Bar2 - s.n. spaţiu, loc de odihnă sau de refugiu dinainte stabilit de jucători
Bar3 – s.n. 1. local în care se vând băutri alcoolice, cafea etc. Şi în care consumatorii satu, de
obicei, în picioare sau pe scaune înalte în faţa unei tejghele; 2. local de nopte cu program muzical
– distactiv; cabaret
Baraboi1 – s.m. plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu flori albe, cu rădăcină comestibilă în formă
de bulb
Baraboi2 – s.m. dans ţărănesc asemănător cu hira; melodia după care se execută acest dans

Bară1 – s.f. 1. bucată de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuinţări 2. stâlp de poartă
la unele jocuri sportive
Bară2 – s.f. 1. parg de nisip situat sub apă, de obicei în faţa gurii de vărsare a unui fluviu 2. val
de mare care urcă odata cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte

Barbetă1 – s.f. favoriţi

Barbetă2 – s.f. parâmă scurtă servind la fixarea sau remorcarea bărcilor de salvare sau a altor
ambarcaţii
Barbetă3 – s.f. platformă de pământ de pe care tunurille pot trage pe deasupra parapetului unei
fortificaţii; blindaj circular fix la tunurile navale

Barem1 – adv. Măcar, cel puţin

Barem2 – s.n. minimum de rezultate care trebuie obţinute pentru apute trece dintr-o etapă de
concurs la alta

Baretă1 – s.f. 1. bentiţă îngustă de piele cu care se încheie un pantof 2. bucată îngustă de metal
fixată transversal pe un obiect tot de metal 3. oanglici de decoraţie; semn distinctiv al unei
decoraţii care reproduce desenul panglicii şi se poartă în locul decoraţiei
Baretă2 – s.f. bonetă de postav sau de catifea, în trei sau patru colţuri purtată de preoţii catolici
şi, în trecut, de unii soldaţi din Occident; tichie

Bariton1 – s.n. 1 registru al vocii bărbăteşti, intermediar între tenor şi bas 2. cântăreţ a cărui voce
se plasează în acest registru
Bariton2 – s.n. instrument de alamă care are, într-o orchestră un rol analog cu acela al baritonului
într-un cor

Bas1 – s.m. vocea bărbătească cea mai gravă; cântăreţ care are o astfel de voce
Bas2 – s.n. instrument care are cel mai grav sunet dintr-o categorie de instrumnente

Basc1 – 1. s.m. f. Persoană originară din Ţara Bascilor, regiune aşezată în Pirinei între Franţa şi
Spania 2 . adj. Care conţine sau este caracteristic bascilor
Basc2 – s.f. beretă cu marginile îndoite înăuntru

Batal1 – s.m. berbec castrat în vederea îmbunătăţirii calităţii cărnii şi a lânii

Batal2 – s.n. groapă de depozitare a ţiţeiului, a noroiului rezultatt prin săpare sau a diverselor
reziduuri de fabricaţie din industria petrolului

Batcă1 – s.f. nicovală mică pe care cosaşul îşi ascute coasa, bătând-o cu ciocanul
Batcă2 – s.f. un fel de capcană folosită la prinderea rozătoarelor mici
Batcă3 – s.f. peşte mic asemănător cu plătica, verde-albăstrui pe spate şi argintiu pe abdomen
Batcă4 – s.f. pelican, babiţă

Bate1 – vb. A se lovi, a se izbi repetat şi violent; a atinge, a lovi; a se lupta, a se război; a palpita,
a zvâcni
Bate2 – 1. despre vânt, a sufla 2. despre ploaie, grindină etc. A cădea 3. despre culori, a se
apropia de..., a avea o nuanţă de...4. a emite sunete ritmice care indică ceva; transmite ceva
Baterie1 – s.f. subunitate de artilerie compusă din 4,6 sau 8 tunuri cu mijloace de tracţiune,
utilajul şi personalul necesar
Baterie2 – s.f. ansamblul elementelor de percuţie într-o orchestră
Baterie3 – s.f. vas cu gheaţă în care se află sticle cu băutură
Baterie4 – s.f. reunirea mai multor elemente producând electricitate

Bază1 – s.f. partea de jos pe care se sprijină un corp, un edificiu etc; ceea ce formează temeiul,
elementul fundamental a ceva
Bază2 – s.f. loc cuprinzând oamenii, mijloacele materiale şi instalaţiile necesare pentru o anumită
activitate
Bază3 – s.f substanţă care, în soluţie apoasă, albăstreşte hârtia roşie de turnesol, iar în reacţie cu
un acid formează o sare

Bazin1 – s.n. 1. rezervor dechis, de mari dimensiuni, construit din diferite materiale pentru
colectare sau păstrare de lichide 2. rezervor de apă amenajat pentru înnot sau alte parte a unui
port unde staţionează vasele
Bazin2 – s.n. 1. regiune delimitată de albiile tuturor afluenţilor unui râu sau ai unui fluviu 2.
regiune geofrafică bogată în zăcăminte de minereuri, în special de cărbuni
Bazin3 – s.n. cavitate situată în partea inferioară a abdomenului şi constituită din oasele iliace;
pelvis

Băcan1 – s.n. lemn de culoare al unui arbore exotic, din care se obţine, prin fierbere, un colorant
roşu
Băcan2 – s.m. negustor care vinde cu amănuntul diverse produse alimentare

Băi1 – vb. A face baie

Băi2 – vb. A lucra într-o mină de aur

Băieş1 – s.m. persoană care face servicii într-o baie publică

Baieş2 – s.m. miner

Băieţel1 – s.m. diminutiv al lui băiat

Băieţel2 – plantă erbacee cu frunze păroase şi flori albastre grupate, care creşte prin fâneţe şi
păşuni

Bălaie1 – adj. Blondă

Balaie2 – s.f. varietate de struguri

Bălăbănit1 – s.n. faptul de a se bălăbăni

Bălăbănit2 – adj. Legănat, şovăitor

Băligar1 – s.n. 1.baligă 2. amestec de baligă şi paie, folosit ca îngrăşământ şi convustibil

Băligar2 – s.m. gândac negru care tăieşte mai mult în baligă

Bălos1 – adj. cu bale, care s-a îngrăşat

Bălos2 – s.m. peşte asemănător cu roşioara; băbuşcă

Băncuţă1 – s.f. dininutiv al lui bancă

Băncuţă2 – s.f. monedă mică de argint din trecut, în valoare de 50 de bani; firfiric.
Monedă de mică valoare; bani, parale.

Bănesc1 – adj. de bani, în bani, relativ la bani

Bănesc2 – adj. de bani; al băniei

Băni1 – vb. 1. a face bani pe cineva 2. a funcţiona ca ban

Băni2 – vb. 1. a trata pe cineva 2. a face mizerii cuiva

Bănişor1 – s.m. diminutiv al lui ban

Bănişor2 – s.m. boier subaltern al banului

Bănuţ1 – s.m. diminutiv a lui ban; monedă de valore sau de dimensiune mică
Bănuţ2 – s.m.germenul oului fecundat
Bănuţ3 – s.m. plantă erbacee cu flori mici şi rotunde, frumos colorate dispuse în capitule

Bărdac1 – s.n. donicioară cu o capacitate de circa o oaca

Bărdac2 – s.m. varietate indigenă pe prun

Bărdacă1 – s.f. ulcică smălţuită de pământ

Bărdacă2 – s.f. varietate indigenă de prune, lunguieţe şi puţin strangulate spre coadă

Bătaie1 – s.f. 1. loviturp repetată dată de cineva cuiva, cu mâna sau cu un obiect 2. luptă, bătălie
Bataie2 – s.f. 1. zgomot ritmic produs de un motor sau de un mecanism în funcţie; fiecare dintre
zvâcniriel inimii sau ale pulsului
Bataie3 –s.f. distanţă până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată; distanţă până la care poate
ajunge vederea
Bătaie4 – s.f. lătrat scurt şi ritmic al câinilor

Bătător1 – s.m.1. băţ, lopăţică în formă de palmă etc. Cu care se bat covoare, perne, etc. Pentru a
le curăţa de praf 2. băţ subţire, la un capăt cu o rotiţă de lemn cu găurele, cu care se bate laptele
prins sau smântâna ca să se aleagă untul 3. parte a meliţei pe care se aşează transversal inul sau
cânepa, spre a fi melţate 4. scândură dreptunghiulară care serveşte la tasarea pământului semănat
din grădină
Bătător2 – adj. izbitor, care atrage atenţias în mod flagrant

Bătătorit1 – s.n. faptul de a se bătători

Bătătorit2 – adj. despre un teren care a devenit tare şi neted; bătut, bătucit, tasat; despre palme
sau mâini cu bătături

Bătătură1 – s.f.teren bătătorit în faţa casei; ogradă, curte

Bătătură2 – s.f. îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor
Bătătură3 – s.f. băteală

Bătut1 – adj. care este sau a fost lovit, care a suferit lovturi
Bătut2 – s.n. batere
Bătut3 – adj. despre flori, plante involt
Bătut4 – adj. despre ţesături, tricotaje cu un ţesut foarte strâns; des
Bătut5 – 1. adj. despre fiinţe care au fost sau sunt lovite, care au suferit lovituri; 2.despre o cale,
un drum etc. pe care se umblă mult ; bătătorit 3. s.f. numele mai multor dansuri populare ;
melodia după care se execută aceste dansuri

Bâzoi1 – s.m. coarda cu timbrul cel mai gros al unor instrumente muzicale
Bâzoi2 – s.m. viespe

Bec1 – s.n. 1. sferă sau pară din sticlă în care se află filamentul unei lămpi elevtrice; lambă
electrică2. sticla unei lămpi de gaz 3. orificiu prin care ţâşneşte un lichid vaporizat, un jet de gaz
sau de amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse
Bec2 – s.m. fundaş la jocuzl de fotbal

Bei1 – s.m. 1. guvernator de provincie 2. titlu dat de turci domnilor români 3. partea concavă la
arşic
Bei2 - vb. A bea

Beldie1 – s.f. prăjină lungă şi subţire; pat lung

Bveldie2 – s.f. cotor, tulpină la unele lante erbacee

Belfer1 – s.m. învăţător, profesor

Belfer2 – s.m. om care se lăfăieşte în lux bogăţie

Benedictin1 – s.m. ,f. Călugăr dau călugăriţă din ordinul întemeiat de sântul Benedic în sec. VI;
adj. care aparţine benedictinilor
Benedictin2 – s.n.. băutură spirtoasă fină, de culoare galbenă, cu gust dulce preparată la început
de benedictini

Berbec1 – s.m. mascului oii; arete

Berbec2 – s.m. constelaţie din emisfera boreală; unul dintre cele 12 semna ale zodiacului
Berbec3 – maşină de război întrebuinţată odinioară la spargerea zidurilor şi porţilor unei cetăţi
asediate; greutate mare, acţionată mecanis sau manual, care serveşte la baterea pilonilor, la
bătucit pământul

Berc1 – s.n. dumbravă, pădurice

Berc2 – adj. 1. despre animale cu coada scurtă sau scurtată; fără coadă 2. despre căciuli fără vârf,
teşit

Bere1 – s.f. 1. băutură alcoolică slabă, obţinută prin fermentarea unei infuzii rezultate din
fierberea în apă a malţului şi a florilor de hamei 2. ţap, halbă, sticlă de bere
Bere2 – s.f. faptul de a bea

Berechet1 – 1. belşug, abundenţă 2. noroc, prosperitate

Berechet2 – s.m. 1. om care aduce belşug, noroc. 2. om şiret, mincinos, smecher, haimaina

Bernardin1 – s.m. câine mare, cu părul lung, de culoare albă cu pete roşcate originar din Elveţia,
dresat pentru găsirea pesoanelor rătăcite în munţi; saint-bernard
Bernardin2 – s.m. , f. Călugăr sau călugăriţă catolică din ordinul care portă numele sfântului
Bernard

Bestiar1 – s.m. gladiator care lupta cu fiarele sălbatice în arenele amifiteatrelor romane
Bestiar2 – s.n. luptă între oameni şi animale care avea loc în circuri
Bestiar3 – s.n. gen de lucrare, caracteristică evului mediu, cuprinzând culegeri de fabule sau de
povestiri alegorice despre animale

Bezoar1 – s.m. specie de capră sălbatică care treăieşte în munţii stâncoşi din Creta, din Asia Mică
din Caucaz
Bezoar2 – s.n. concreţiune calculoasă, formată din resturi vegetale sau din păr, care se întâlneşte
în tubul digetiv al unor patrupede
Bibic1 – s.m. nagâţ
Bibic2 – s.m., f. Termen de dezmierdare adresat unei persoane iubite, bibiloi

Bibilică1 – s.f. pasăre domestică de mărimea unei găini cu pene negre - cenuşii împestriţate cu
alb şi cu o proeminenţă cornoasă pe frunte
Bibilică2 – s.f. plantă erbacee cu flori pestriţe

Bici1 - s.m. taur, ţap

Bici2 – obiect cu care se îndemnă la mers animalele

Bigă1 – s.f. tip special de macara, întrebuinţată la bordul navelor pentru încărcări şi descărcări
Bigă2 – s.f. car roman, de obicei cu două roţi, la care erau înhămaţi doi cai

Bilă1 – s.f. fiere

Bilă2 – s.f. sferă de dimensiuni mici fabricată din diferite materiale şi întrebuinţată cu diverse
scopuri (ca rulmenţi la unele jocuri de copii, la jocuri de popice, ca modalitate de vot etc.)
Bilă3 – s.f. trunchi subţire, mai ales de brad, întrebuinţat în construcţii la schele

Biliard1 – s.n. 1. joc practicat cu bile, care sunt mişcate prin lovirea uneia dintre ele cu tacul 2.
masă specială folosită pentru jocul de scris mai sus
Biliard2 – s.n. bilion= număr egal cu un milion de milioane

Bilon1 – s.m. monedă divizionară cu valoare intrinsecă inferioară valorii sale nominale
Bilon2 – s.m. ridicătură de pământ de-a lungul unui rând de plante culticate

Birlic1 – s.m. as
Birlic2 – s.n. spetează verticală la zeul cu care se joacă copiii

Birou1 – s.m. 1. masă mare de scris cu sertare în care se ţin hârtii, documente etc 2. încăpere în
care se află una sau mai multe mese de scris, la care lucrează persoanele respective; mobilier
pentru o astfel de cameră
Birou2 – s.n. 1. organul executiv şi conducător al unei organizaţii politice, de masă, obşteşti,
ştiinţifice etc. 2. grup de membrii ai unei adunări însărcinate să conducă adunarea respectivă;
reunirea reprezentanţilor unei instituţii ori întreprinderi

Blană1 – s.f. părul sau lâna care acoperă pielea unor animale; piele de animal cu păr cu tot
prelucrată 2. haină îmblănită; haină confecţionată din blană
Blană2 – s.f. scândură goasă

Blac1 – s.n. 1. piele tăbăcită, suplă şi elastică folosită în marochinărie 2. fâşie de material
insensibil adăugată la capetele bobilelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja
Blanc2 – s.n. spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite

Blanchetă1 –s.f. imprimat formular pentru poliţie, pentru telegrame etc.

Blanchetă2 – s.f. mâncare de carne cu sos alb, ciulama

Blat1 – s.n. foaie de aluat special preparată pentru tort.

Blat2 – s.n. a călători sau a merge pe blat sau a face blatul egal, a călători fără bani sau fără
abonament într-un mijloc de transport

Blănărie1 – s.f. 1. meseria blănarului 2.atelier în care se confecţionează îmbrăcăminte din blană;
magazin de vânzare a blănurilor
Blănărie2 – s.f. sortimente de obiecte sau de îmbrăcăminte din blană

Bleandă1 – s.f. sperietoare de păsări; epitet pentru o persoană fără energie; molâie, bleagă
Bleandă2 – s.f lovitură, îmbrânceală, brânci, tiflă

Bleau1 – s. a tăcea din gură, a nu mai scoate o vorbă

Bleau2 – s. n. Tablă de fie care îmbracă osia carului

Blendă1 – s.f. sulfură naturală de zinc, de culoare gălbuie, brună sau negră
Blendă2 – s.n. suprafaţă metalizată folosită pentru reflectarea şi difuzia luminii
Bleojdi1 – vb. A-şi holba ochii; a se zgâi etc.
Bleojdi2 – vb. 1. a se lăsa să atârne pe jos;a pleoşti 2. a se blegi

Blidar1 – s.m. 1. meşteşugar care face blide 2. fig. Lingău

Blidar2 – s.n. raft, dulapuri cu rafturi pe care se păstrează blidele

Bloc1 – s.n. bucată, masă mare dintr-o materie grea şi tare; corp, obiect dintr-o bucată: grămadă
de obiecte, de lucruti etc. Care formează o masă
Bloc2 – s.n. pachet, mapă de foi de hârtie egale, prinse împeună servind pentru a face însemnări,
desene etc.
Bloc3 – s.n. clădire mare cu mai multe etaje
Bloc4 – s.n. 1. blocadă 2.alianţă, înţelegere (între state, partide etc) în vederea unor scopuri
comune 3. grup de voleibalişti care sar la un fileu pentru a-i împiedica pe adverasri să înscrie un
punct dintr-o lovitura de atac

Boală1 – s.f. la om şi la animale, modificare organică sau funcţională a echilibrului normal al

organismului; maladie; afecţiune, beteşug
Boală1 – s.f. capriciu, pasiune pentru ceva sau cineva
Bob1 – s.n. sămânţă de cereale sau de legume care facx fructe păstăi; grăunte, boabă
Bob2 – s.m. plantă leguminoasă cu flori albe sau trandafirii, cu păstăi mari şi cu seminţe ovale,
turtite
Bob3 – s.n. sanie cu un rând suplimentar de tălpici în faţă, care, dirijate, servesc la cotit; sportul
practicat cu acest fel de sanie; bobslei
Bob4 – s.n. instalaţie pentru ridicarea materialelor de construcţie

Boboc1 – s.m. caliciul nedeschis al unei flori; floare care începe să se dechidă
Boboc2 – s.m. pui de raţă sau de gâscă
Boboc3 – s.m. începător într-un domeniu; om lipsit de experienţă; recrut; stdent în primul an

Boc1 – interj. Imită zgomotul produs de lovituri repetate ale ciocanului, etc
Boc2 – s.n. 1. masă pe care se lucrează pieile la bazinul cu lapte de var 2. reg. Suport de lemn cu
trei picioare, folosit împreună cu altul pentru susţinera unei platforme

Boem1 – 1. s.m., f. Personă care face parte din populaţia de bază a boemiei sau este originară de
acolo 2. adj. care aparţine Boemiei sau populaţiei ei; privitor la Boemia sau la populaţia ei
Boem2 – 1. s.m. , f. Artist care duce viaţă de vagabond, de azi pe mâine manifestându-şi astfel
nonconformismul faţă de societate2. adj. care corespunde firii sau felului de viaţă caracteristic
boemilor

Boi1 – s.n. trup, statură, înfăţişare, fizionomie

Boi2 – s.m. taur castrat folosit ca animal de tracţiune şi mai ales pentru carne

Boia1 – s.f. vopsea; fard

Boia2 – s.f. condiment de culoare roşie obţinut din pisarea ardeiului iute, uscat

Boieresc1 – adj. care aparţine boierilor; privitor la boieri; care imită deprinderile boierilor
Boieresc2 – s.n. obligaţie a ţăranilor săraci de a executa munci agricole în folosul moşierilor

Bold1 –s.n. 1. ac cu măciulie, ac cu gămălie; vârf ascuţit 2. băţ ascuţit cu care se îndeamnă vitele;
împunsătură
Bold2 – s.n. prăvălie în care se vindeau diverse mărfuri

Boldi1 – vb a căsca, a holba, a zgâi ochii

Boldi2 – vb. A îmboldi, a împinge

Boltă1 – s.f. arcadă

Boltă2 – s.f. prăvălie, dugheană

Bombă1 – s.f. 1. proiectil încărcat cu materie explozivă incendiară etc. Care se aruncă din avion
asupra obiectivelor terestre 2. lovitură de minge tarasă puternic spre poartă
Bombă2 – s.f. ştire senzaţioanlă
Bombă3 – s.f. loc rău famat; speluncă
Bonetă1 – s.f. scufie pe care o partă mai els copii şi bătrânii; tichie de medic, de bucătar etc.
Acoperământ de cap fără cozoroc
Bonetă2 – s.f. velă ajutătoare care se instaleză numai pe vreme bună la extremitatea velelor
pătrate

Bont1 – s.n. conjuraţie, răzvrătire

Bont2 – adj. ciunt, fără vârf; scurt şi gros

Bor1 – s.n. element chimic, semimetal negru-cenuşiu cristalin

Bor2 – s. n. Margine circulară, răsfântă care înconjoară calota pălăriei

Bornă1 – s.f. 1. stâlp fixat pe marginea unui drum pentru indicarea kilometrajului, a distanţei
până la localităţile de pe şosea etc. 2. stâlp implantat la distanţe regulate pe marginea unui drum
carosabil, a lizierei de pădure etc.
Bornă2 – s.f. piesă de contact montată la capătul unui conductor electric

Bostan1 – s.m. dovleac; pepene verde

Bostan2 – s.n. cap al omului

Boston1– s.n. vals cu mişcări lente

Boston2 – s.n. numele unui joc de cărţi
Boston3 – s.n. presă manuală păentru imprimarea cărţilor de vizită, a afişelor de format redus

Botă1 – s.f. vas din doage de lemn înalt ca o cofă şi înfundat din amândouă capetele, cu o mică
dechidere pe capacul de deasupra, care serveşte pentru transporatarea apei sau pentru păstrarea
băuturolor alcoolice; doniţă
Botă2 – s.f. bâtă
Botă3 – s.f. lovitură de scimă cu floreta sau cu sabia

Botezat1 – adj. care a primit botezul, care a devenit creştin

Botezat2 – falsificat, subţiat, înmulţit cu apă

Botos1 – adj. cu gura mare în formă de bot

Botos2 – obraznic, arogant

Boţ1 – s.n. cocoloş

Boţ2 – s.n. bucată de parâmă sau de lanţ care serveşte la manevrarea lanţurilor unei ancore

Bou1 – s.m. taur castrat, folosit ca animal de tracţiune

Bou2 – s.m. denumire dată unor păsări, insecte, peşti

Box1 – s.n. sport în care dou adversari luptă între ei, pe rinf, după anumite reguli, cu pumnii
îmbrăcaţi în mănuşi speciale; pugilistică, pugilism
Box2 – s.n. armă albă, alcătuită dintr-o placă de metal cu găuri pentru degete şi o creastă de
sinuozităţi, cu care se atacă ţinând pumnul strâns
Box3 – s.n. piele de bovine prelucrată, din care se confecţionează feţe de îmbrăcăminte şi diverse
obiecte de manochinărie

Boxer1 – s.m. sportiv care practică boxul

Boxer2 – s.m. câine de pază puternic cu pielea de pe cap cutată şi părul scurt, aspru, strălucitor

Boz1 – s.m. bozie, soc

Boz2 – s.m. idol

Brac1 – s.m. câine de vânătoare cu părul scurt şi cu urechile lungi şi blegi

Brac2 – s.n. rest, rămăşiţă bună de aruncat, nefolositoare, sfărâmătură, bucată; deşeu rezultat din
cursul fabricării hârtiei

Brad1 – s.m. arbore din familia pinaceelor care creşte în zona muntoasă; nume dat coniferelor
Brad2 – s.m. numele unei hore care se joacă în ajunul nunţii la casa miresei; melodia după care se
execută această horă
Branişte1 – s.f. pădure sau parte din pădure în care este interzisă tăierea lemnelor
Branişte2 – s.f. moşie domnească

Braşoveancă1 – adj. f. Locuitoare din braşov

Braşoveancă2 – căruţă sau trăsură mare cu coviltir

Braţ1 – s.n. parte a membrului superior cuprinsă între cot şi umăr; partea de la umăr la
încheietura mâinii; cantitate care se poate duce în braţe; ramificaţie a unei ape curgătoare
Braţ2 – s.n. manevră cuvenită folosită la orientarea unei vergi în plan orizontal pentru ca velele
să ocupe o anumită poziţie faţă de direcţia vântului

Brăcinar1 – s.n. şiret, sfoară sau curea cu care se strâng în jurul mijlocului iţarii; vergea de oţel
cu care se leagă coarnele plugului pentru a le întări
Brăcinar2 – s.m. pantaloni

Brâncă1 – s.f. mână; împinsătură, ghiont, izbitură; partea de jos a picioarelor animalelor; labă
Brâncă2 – s.f. 1. boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare
şi prin apariţia unor pete violacee. 2. erizipel
Brâncă3 – s.f. plantă erbacee fără frunze, cu flori verzi sau alburii grupate în formă de spic,
folosită în medicina veterinară
Brâncă4 – s.f. ciupercăcu pălăria întinsă şi răsfrântă, prevăzută cu peri asprii
Brâncuţă1 – s.f. diminutiv de la brâncă
Brâncuţă2 – s.f. plantă medicinală

Brâu1 – s.n. 1. cingătoare lată, de lână, de piele etc pe care o poartă ţăranii 2. parte a corpului
omenesc pe care o încinge brâul; mijloc
Brâu2 – s.n.ornament care înconjoară uşile, ferestrele, faţadele etc. unei case
Brâu3 – s.n. numele mai multor dansuri populare; brâuleţ

Breaz1 – adj. (despre animale) cu o pată albă în frunte sau cu dungă albă pe bot
Breaz2 – adj. deştept, isteţ, grozav

Brec1 – s.n. trăsură uşoară cu patru roţi, de obicei neacoperită, cu capra înaltă, având două bănci
aşezate faţă în faţă în lungul sau în latul trăsurii
Brec2 – s.n. comandă dată de către arbitrul unui meci de box atunci când loviturile nu sunt
regulamentare şi la care boxerii sunt obligaţi să facă un pas înapoi pentru a se distanţa unul de
altul
Brec3 – s.n. punct obţinut de un jucător de tenis împotriva adversarului său atunci când acesta are
serviciul

Bretele1 – s.f. obiect de îmbrăcăminte bărbătească confecţionat din fâşii de elastic, pânză, piele
etc. care se trec peste umeri prinzându-se în faţă şi în spate de pantaloni
Bretele2 – s.f. sistem d eramificaţie de cale ferată aşezat între două linii paralele, constituit din
două linii diagonale încrucişate care permite trecerea trenului de pe o linie pe alta în ambele
sensuri

Breton1 – s.n. păr lăsat pe frunte şi retezat în linie dreaptă

Breton2 – s.m. persoană care face parte din populaţia de bază a Peninsulei Bretagne, descendentă
a vechilor celţi

Bric1 – s.n. corabie cu două catarge, cu pânze pătrate, folosită în trecut cu scopuri militare şi
comerciale
Bric2 – adj. cărămiziu

Brichetă1 – s.f. mic aparat de buzunar pentru aprins

Brichetă2 – s.f. produs obţinut prin brichetarea materialului mărunt în forme geometrice regulate
în vederea transportului, a folosirii sau a prelucrării lui ulterioare

Briliant1 – s.n. diamant şlefuit în dublă piramidă, cu numeroase faţete pentru accentuarea
refluxului luminii, folosit ca piatră preţioasă
Briliant2 – s.n. numele celui mai mic corp de literă tipografică
Brişcă1 – s.f. briceag
Brişcă2 – s.f. trăsură mică, uşoară, neacoperită sau acoperită

Broască1 – s.f. nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fără coadă, cu
picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura lungă şi ochii bulbucaţi
Broască2 – s.f. plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene şi cu frunze groase, cultivată ca
plantă de ornament
Braoscă3 – s.f. mecanism montat la o uşă, las un sertar etc. pentru a le încuia cu ajutorul unei
chei

Brodat1 – adj. împodobit cu broderii

Brodat2 – s.n. faptul de a broda

Broşat1 – broşare
Broşat2 – adj despre broderii, cărţi caiete cu colile sau foile aşezate şi legate împreună.

Broşă1 – s.f. bijuterie feminină prevăzută cu un ac, care se poartă prinsă la haină, bluză
Broşă2 – s.f. unealtă de aşchiere cu tăişuri multiple, folosită la prelucrarea suprafeţei unor piese
metalice

Brumar1 – s.m. noiembrie

Brumar2 – s.m. a doua lună din calendarul republican francez

Brut1 – adj. care nu a fost încă prelucrat sau transformat în produs fin
Brut2 – adj. din care nu s-a scăzut daraua; din care nu s-au scăzut cheltuielile aferente sau
impozitul

Buc1 – s.m. imediat, într-o clipă foarte repede

Buc2 – s.m.1. peavă rămasă după vânturarea seminţelor de cânepă sau de in, după măcinarea
boabelor de porumb 2. scame rămase după meliţarea şi pieptănarea inului şi a cânepii

Bucălaie1 – adj. bucălat

Bucălaie2 – s.f. adj. oaie cu lâna albă şi cu botul şi extremităţile membrelor negre sau castanii
închise

Buchet1 – s.n. mănunchi de flori legate împreună; grup de obiecte de acelaşi fel puse împreună;
grup de obiecte de acelaşi fel puse împreună
Buchet2 – s.n. aromă specială a unor vinuri de calitate superioară

Buci1 – s.m. scame rămase de la meliţarea şi pieptănarea inului şi a cânepii

Buci2 – s.f. 1. fese, 2. cele două părţi cărnoase ale obrazului omului, de la tâmplă în jos

Bucium1 – s.n. instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din
coajă de tei sau de răchită, din lemn au din metal şi folosit în special da ciobani pentru chemări
şi semnale
Bucium2 – s.n. 1. trunchi sau buştean de arbore, butuc de viţă de vie. 2. butuc

Budă1 – s.f. construcţie de lemn, în pădure, în care locuiesc tăietorii de arbori

Budă2 – s.f. closet
Buf1 – interj. Cuvânt care imită zgomotul înfundat produs la căderea unui obiect tare, de o
lovitură sau de o explozie
Buf2 – s.n. numele unei figuri la jocul de arşice
Buf3 – adj. cu un caracter comic exagerat, care este compus în genul liric uşor; care s-a
specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de operă muzicală bufă

Bufă1 – adj. cu caracter comic

Bufă2 – s.f. cută înfoiată, fald la un obiect de îmbrăpcăminte
Bufet1 – s.n. dulap în care se păstrează vesela
Bufet2 – s.n. local mic sau cameră într-un local în care se servesc mâncăruri şi băuturi

Buget1 – s.n. bilanţ al veniturilor şi cheltuielilor unui stat, ale unei întreprinderi etc. pe o
perioadă determinată
Buget2 – adj. despre obrazul oamenilor, buhăit, umfat, puhav

Buhai1 – s.m. taur; diferite insecte

Buhai2 – s.n. instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul pe piele, prin care
trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite şi se produce un sunet

Buhăi1 – vb. A se umfla la faţă, s se buhăi

Buhăi2 – vb. A ţipa, a urla, a plânge cu glas tare

Bui1 – vb. A da năvală, a năvăli, a urca

Biu2 – vb.a chema, a răsuna

Bulă1 – s.f. pecete de aur, de argint sau de plumb care se taşa unui act pentru a-l autentifica,
bulă2 – s.f. băşică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui solid, umflătura a pielii,
umplută cu un lichid seros

bulbuc1 – s.m. 1.băşică de apă , de săpun, de spumă etc.2. corp sferic

bulbuc2 – s.n. plantă erbacee tonică din familia ramunculanceelor, răspândită în regiunile de
munte.

Bunină1 – s.f. parâmă pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze
Bulină2 - s.f. capsulă în care se pune un praf luat ca medicament; caşetă

Buline1 – s.n. 1. capsulă în care se pune un praf luat ca medicament; caşetă 2.petic rotund de
zârtie dată pe o parte cu gumă arabică, cu care se lipesc plicuri, dosare etc.3. desen imprimat pe
ţesături
Buline2 – s.f. parâme pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze

Bumb1 – s.m. 1. nasture 2. mic ornament arhitectural de formă sferică

Bumb2 – s.m. dispozitiv cu care se leagă coarda la instrumente cu coarde

Bumben1 – adj. ţeapăn, rigid

Bumben2 – adv. A dormi bumben = a dormi adânc

Bumbuşor1 - s.m. diminutiv a lui bumb; năsturaş

Bumbuşor2 – s.m. 1. bănuţ. 2. buzmburez

Bun1 – adj., s.m., f. Care are calităţi pozitive remarcabile

Bun2 – s.f.,m. Bunic, bunică
Bun3 – s.n. 1. ceea ce este util sau necesar societăţii sau individului pentru a-i asigura existenţa;
proprietate, avere; bogăţie, avuţie 2. element al patrimoniului unei persoane care poate consta
într-un lucru sau dintr-un drept

Bunceag1 – s.n. îngrămădire de trinchiuri căzute, crengi uscate, ierbărie.

Bunceag2 – s.n. covor de muchi

Bundiţă1 – s.f. diminutiv al lui bundă

Bundiţă2 – s.f. bundiţa vântului = plantă erbacee cu flori violete- purpurii, care creşte prin
fâneţe, pe câmpuri, pe dealuri

Bura1 – vb. A ploua mărunt şi des; a burniţa; a ţârâi

Bura2 – vb. 1. a astupa cu un material de buraj spaţiul gol neocupat de explozive, dintr-o gaură
de mină sau dintr-o sondă de minare2. a îndesa balastul sau travessele unei linii de cale ferată

Burcă1 – s.f. bundă

Burcă2 – s.f. turtă din mălai care se coace pe vatră, în spuza
Burduf1 – s.n. sac făcut din pielea netăbăcită a animalelor, în care se păstrează sau transportă
alimente
Burduf2 s.n. stomacul animalelor erbivore
Burduf3 – s.n. copcă în gheaţă

Burduşi1 – vb. A îndesa. A ticsi

Burduşi2 – vb. A bate zdravăn pe cineva
Burduşi3 – vb. A se soroji, a se coşcovi

Burete1 – s.m. nume generic dat unor ciuperci

Burete2 – s.n. 1. animal spongios cu corpul alcătuit din fire elastice şi rezistente; spongieri 2.
obiect fabricat din cauciuc, material plastic etc. care datorită proprietăţii de a absorbi lichidele, se
întrevuinţează în diferite activităţi

Bursă1 – s.f. alocaţie bănească acordată de stat, de o instituţie etc. unui elev sau unui student,
pentru a-şi acoperi cheltuielile de întrebuinţare în timpul studiilor
Bursă2 – s.f. instituţie unde se negociază hârtii de valoare sau unde se desfăşoară tranzacţii de
mărfuri.

Bursier1 – s.m. elev sau student care beneficiază de o bursă

Bursier2 – adj care ţine de bursă; privitor la bursă

Bust1 – s.n. 1. partea superioară a corpului omenesc 2. sculptură sau pictură care reprezintă
partea superioară a corpului omenesc
Bust2 – s.n. dispozitiv pentru măsurarea de scurtă durată a puterii motorului la avioane în
vederea înlesnirii decolării

Busuioc1 – s.f. plantă erbacee de grădină cu miros plăcut

Busuioc2 – s.n. numele unui dans popular asemănător cu hora
Busuioc3 – adj. cu aromă de busuioc; s.f. varietate de viţă de vie; strugure produs de această viţă

But1 – s.n. în butul = în ciuda, în pofida

But2 – s.n. bucată de carne; coapsa de dinapoi a animalelor rumegătoare, a căror carne serveşte
ca aliment
But3 – s.n. fiecare dintre stâlpii porţii în jocul de rugbi; poartă la jocul de fotbal

Buton1 – s.n. piesă mică, în formă de disc care prin apăsare sau învârtire asigură un contact
electric sau o acţiune mecanică
Buton2 – s.m. un fel de nasture mobil din metal sidef sau alte materiale cu care se încheie
gulerele, manşetele etc.

Butuc1 – s.m. 1. bucată dintr-un trunchi de copac tăiat şi curăţat de crengi 2. partea de jos, mai
groasă, a tulpinii viţei de vie 3. bucată groasă de lemn, prevăzută cu găuri în care se prindeau,
altă dată picioarele, mâinile sau gâtul arestaţilor sau prizonierilor
Butuc2 – s.m. partea superioară a jugului
Butuc3 – s.m. talpa sau scaunul războiului de ţesut

Buză1 – s.f. fiecare dintre cele două părţi cărnoase care mărginesc gura şi acoperă dinţii
Buză2 – s.f. margine a unor obiecte, a unor vase,
buză3 – s.f. culme a unui deal, pisc etc.
buză4 – s.f. ascuţiş al unor instrumente de tăiat, tăiş

buzdugan1 – s.n. măciucă, ghioagă de fier, folosită în vechime ca armă de luptă sau ca semn al
puterii domneşti
buzdugan2 – s.n. plantă erbacee cu flori verzui-alburii şi fructe de forma unor piramide
răsturnate; capul – ariciului.
 Dicţionar de paronime
Litera B

Babétă – f. babă
Bavétă – f. bărbiţă

Bacceá – f. bătrân, ramolit

Begeá – f. lucarnu
Bocceá – f. legătură de pânză de purtat ceva în ea

Bacteriolíză – f dizolvarea bacteriilor sub acţiunea anticorpilor, a bacteriofagilor

Bacterioríză – f. simbioză între rădăcinile unor leguminoase şi bacteriile fixatoare de azot

Bairác – n. 1.steag foarte lat 2. unitate militară de voluntari sevind sub drapel
Bairám – n. chef mare, petrecere zgomotoasă

Baladér – n. bucată de piele, la încălţăminte care umple golul de sub călcâi

Baladór – m. persoană căreia îi place mult să se plimbe, plimbăreţ; n. Sistem de roţi dinţate
montate pe acelaşi arbore şi deplasabile în lungul axei, prin care se realizează diferite raporturi de
transformare a vitezei.

Balansór – n. 1.bară lungă şi subţire utilizatăd e dansatorii pe sărmă pentru a-şi menţine echilibrul
2. (la insectel biptere) organ de echilibru pentru zbor, în formă de măciucă, aflat pe netatorace.
Balansoár – n. fotoliu care se balansează pe două tălpi curbate
Balastiéră – f. carieră de nisip sai pietriş
Balastór – n. maşină folosită pentru balastarea liniilor de cale ferată

Baláta – f. gumă extrasă dintr-un arbore din America tropicală, servind la fabricarea izolanţilor, la
impregnarea curelelor re transmisie etc.
Balátă – f. poezie medievală care se cânta pe o melodie de dans, din mai multe strofe şi refren,
interperpretat de obicei în cor.
Baládă – f. poezie populară, medievală, cântată sau recitată; cântec bătrânesc 2. compoziţie
poetică, muzicală, narativă

Balénă – f. mamifer cetaceu, peşte foarte mare care trăieşte în mările reci
Halénă – f. are cald care iese din plămâni; respiraţie rău mirositoare

Bándă – f. 1 grup de răufăcători care acţionează sub conducerea unui şef; grup de prieteni 2. fâşie
de stofo, de piele , de hârtie etc, cu care se înfăşoară, se întăreşte ceva; fâşie cu care se
împodobeşte, mai ales pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 3. fâşie de ţesut care uneşte două
organe; înclinare a unei nave pe un bord sub efectul vântului sau când încărcătura este greşit
repartizată.
Bántă – f. fâşi de pânză cusută pe margine gulerului şi a mânecilor cămăşii

Banderílă – f. suliţă cu un steguleţ în vârf pe care toreadorii o înfig în ceafa taurilor pentru a-i
întărâta
Banderolă – f. 1.steguleţ ( de lance, de catarg etc.) 2. bandă de hârtie lipită în jurul unei cutii, unei
cărţi; bandă de pânză care se poartă la braţ ca semn de recunoaştere, pentru a arăta că acela care o
poartă are anumite însărcinări etc.

Bandúlă – f. piesă de lemn fixată la capătul unei frânghii care se aruncă pe un ţărm pentru a se
lega de ea şi a se trage parâmele la acostare
Bándură – f. 1. cârpă de pânză groasă şi aspră 2. instrument muzical popular în formă de chitară,
cu gâtul scurt prevăzut cu 8 până la 24 de corde
Bándolă – f. instrument muzical cu coarde, asemănător cu bandura

Banieră – f. 1.steag purtat la lance de cavalerii medievali 2.unitate militară feudală

Bandieră – f. steag, flamură a corabiei
Barác – adj. Flocos, cu păr şi mustăţi mari
Barát – m. preot, călugăr catolic

Barbión – n. erecţie a papilelor limbii la bovine, datorită unei tumefacţii

Burbión – n. ţesut modificat, alb, formând partea centrală a unui furuncul

Barbotín – n. roată dinţată care angrenează vinciul ancorelor sau şenila unor vehicule
Barbitón – n. instrument muzical similar cu lira la vechii greci

Barchentină – f. velir cu trei până la cinci arbori şi cu velatură în formă de trapez, în afară de
arborele trinchet prevăzut cu vele pătrate
Bracheínă – f. corabie cu pânze cu trei catarge

Bardór – n. macara mobilă

Bardóu – m. animal hibrid rezultat din împreunarea unui armăsar cu măgăriţă; catâr

Barétă – f. 1.bentiţă îngustă de piele, cu care se încheie un pantof 2. bucată îngustă de metal
fixată transversal pe un obiect to de metal (tabacheră, decoraţie, etc. 3.panglică de decoraţie; semn
distinctiv al unei decoraţii care reproduce desenul panglicii şi se poartă în locul decoraţiei
Beretă – f. şapcă marinărească fără cozoroc; bască

Baronét – m. titlu de nobleţe ereditar dat în Anglia membrilor unui ordin de cavaleri; persoană
care are acest titlu
Balonét – n. cameră de gaz la un dirijabil, care prin umflare şi dezumflare menţine echilibrul în
timpul zborului; flotor la extremităţile aripilor unui hidroavion, care împiedică intrarea acestora în
apă
Balconét – n. balcon mic în uşa unui frigider, unde se pun ouă, sticle, etc.
Bastión – n. lucrare de fortificaţie de formă poligonală, cilindrică, apărată în exterior de un şanţ şi
construită de obicei la colţurile vechilor fortăreţe pentru apărarea lor
Bastón – n. băţ, de obicei curbat la un capăt, servind ca sprijin la mers

Báşca – adv. 1. despărţit, deosebit, separat; în chip deosebit, în alt mod 2. afară de, exceptând,
nepunând la socoteală
Báşcă – f. 1.deci 2. ridicătură de pământ întărită care proteja o fortificaţie în afara zidurilor ei;
redută

Batárd – adj. (despre scriere) cu caracter de rundă şi cursivă; feminin, caracter de literă pentru
această scriere
Bastárd – m. 1.copil nelegitim 2. hibrid

Batánt – n. panou mobil la o poartă sau la o uşă servind la deschidere sau la închidere
Batát – m. plantă perenă, asemănătoare cartofului, foarte bogată în amidon, vitamine şi zahăr,
originară America de Sud; patată

Bată - f. cingătoare din lână; betelie

Batcă – f. 1. nicovală mică pentru cosaş. 2. capcană mică. 3.peşte similar cu plătica
4. pelican, babiţă. 5. monedă mică
batăr – adj. Măcar, barem, cel puţin;

Batír – n. fir de bumbac puţin mai gros decât aţa de cusut, întrebuinţat la însăilat
Vatír – n. ţesătură de bumbac, de in sau da cânepă foarte apretată, folosită pentru întăritură la
haine

Batíst – n. pânză fină de bumbac

baíitsta – f. biucată mică de pânză pentru şters nasul, faţa

Bavúră – f. surplus de material în relief faţă de profilul unei piese metalice, rezultat din prelucrare
Bavúră – f. vitejie, faptă de mare curaj

Bazilică – f. biserică; catredală catolică

Bazilisă – f. soţie unui bazileu
Bazilisc – n. 1. şarpe fantastic.2. şopârlă cu limba groasă din America Centrală. 3. tun pe galere,
lung

Bazón – n. bucată de stofă, de pânză, de piele aplicată pe tivul pantalonilor pentru a-i cârpi sau
întări
Bazón –n. emblemă de stat, de provincie, de oraş, de bresle, de familie nobilă

Baiás – m. bărbat care lucrează intr-o baie publică

Baiés – m. lucrător într-o mină de aur

Bălăcăríe – f. vorbă injurioasă, trivială

Bălăcíre – f. acţiunea de a se bălăci

Băltác – n. băltoacă
Băltág – n. topor mic, coadă lungă, ca armă

Bănár – m. lucrător la monetăria statului

Băsnár – m. .povestiroe, creator de basme 2.flacar
Bănát – n. tristeţe, supărare, jale, ciudă, reproş

Bărbioáră – f. diminutivul lui bărbie

Bărbişoară – f. plantă erbacee cu flori galbene, care devin mai târziu albe

Bătucă – f. pipotă, rânză

Bătúta – f. dans popular
Beleá – f. necaz, bucluc, pacoste
Beleág – n. 1.parolă.2. tabără
Beteág – adj. Bolnav, suferind, neputincios

Belítă – f. exploziv întrebunţat la minele de cărbuni

Belótă – f. joc de cărţi care se joacă pe puncte cu 32 de cărţi, între doi, trei sau patru jucători

Bénă – f. 1.platformă închisă la un autocamion pe care se pune încărcătura. 2. cupa unei

macarale, care ia şi transportă ceva.
Bină – f. 1.scenă. 2.construcţie

Benzedrínă – f. medicament de sinteză cu rol simpaticomimetic, folosit ca excitant al sistemului

nervos central; anfetamină, fenamină
Benzidínă – f. subsanţă cristalină obţinută din hidrazonbenzen şi folosită la fabricarea unor
coloranţi sau ca reactiv în chimia analitică

Banzénic – adj. (despre corpuri sau grupuri moleculare) în a căror compoziţie intă benzenul; care
aparţine familiei benzenului
Benzóic – adj. substanţă cristalină, albă, extrasă din răşini naturale sau fabricate sintetic şi
întrebuinţată în industria coloranţilor, a medicamentelor etc.

Benzól – m. amestec de benzen, toulen şi xilen, folosit drept carburant

Benzoíl – m. radical monovalent derivat din acidul benzoic prin îndepărtatea grupării hidroxil

Bérmă – f. banchetă lată de circa un metru, amenajată pe talazurile mai înalte pentru a le mări
stabilitatea
Bérnă – adj. pavilion, steag naţional coborât pe jumătate, în semn de doliu sau de pericol

Bestiál – adj. de bestie, de o cruzime feroce; animalic, fioros

Bestiár – m. 1. gladiator care lupta cu fiarele sălbatice în arenele amifiteatrelor romane 2. n. În
Evul Mediu culegere de fabule sau de povestiri despre animale.

Biflór – adj. despre plante cu două flori

Bifór – adj. deschidere cu două uşi, cu două canaturi despărţite printr-o colonetă, fiecare
terminându-se printr-un arc

Bilabiál – adj. consoană care se articulează cu amândouă buzele

Bilabiát – adj. despre flori care au petalele sau sepalele reunite, astfele încât seamănă cu o gură

Bilétă – f. semifabricat din oţel cu secţiunea pătrată dein care se laminează bare, sârme şi din care
se ştanţează piese; ţâglă
Bielétă – f. bielă mică articulată la capul bilei principale

Biovulár- adj. bivitelin; care provine din ouă diferite

Biovulát – adj. cu două ouă

Birău – m. primar rural

Biróu – n. 1.masă de scris 2.local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează o persoană
sau un serviciu 3. grup de persoane alese de o adunare constituantă ca să-i organizeze lucrările şi
să asugure buna lor desfăşurare

Birníc- m. cel supus unui bir, dajnic

Birlíc – n. 1.ochi mi8c de geam 2. spetează verticală la zmeul de copii.3. as la jocul de cărţi.

Bismutát – m. sare de bismut

Bismutít – m. carbonat natural de bismot

Bistróu – n. local unde servesc aperitive, gustări, băuturi

Bístru – adj. de culoare brun- închisă
Bisulfát – m. sare a acidului sulfuric în care un atom de hidrogen este înlocuit cu un metal
Bisulfít – m. sare a acidului sulfuros în care un atom de hidrogen este înlocuit cu un metal

Bit- m. unitate de măsură pentru cantitatea de informaţie dintr-un semnal

Bât – m. bătrân, bunic

Bizón – m. 1.animal rumegător, sălbatic din subfamilia bovinelor, cu frunte mare, bombată, cu
coarne scurte, cu umerii mai ridicaţi decât crupa, cu coadă deasă. 2. pielea tăbăcită a acestui
animal; piele de viţel tăbăcită care imită pielea bizonului
Vizón – m. mamifer sălbatic, carnivor asemănător cu vidra, dar de talie mai mare, cu blană
preţioasă, care trăieşte în America de Nord; blana acestu animal

Blam – n. condamnare publică, dezaprobare

Blum – n. lingou de oţel turnat şi eboşat prin laminate

Bláză – f. recipient, vas mare de laborator; cazan

Blázer – n. veston cu dungi colorate, purtat ca uniformă în unele colegii engleze.

Blazón – n. emblema unui stat, oraş, famile nobilă; stemă

Bluzón – n. haină largă, comodă, bufantă până la şolduri

Bluf – n. vorbă sau acţiune de intimidare, cacialme

Buf – 1.adj. comedie realizată de un comic exagerat. 2. interj. Onomatopee care imită zgomotul
unei căderi, a unei explozii

Boálcă – f. ulcică
Boáncă – f. copac gros şi găunos

Bolocán – m. om prost, netot

Bolozán – n. luntre mare

Bor – n. 1.element chimic, semimetal negru- cenuşiu, cristalin. 2. margine circulară, răsfrântă care
înconjoară calota pălariei
Bord – n. marginea din stanga sau din dreapta unei punţi, unei ambarcaţiuni mari
Borz – adj. 1.zbârcit. 2. m. f. insectă, gândac 3. om urât, sperietoare

Borán – m. numer generic pentru compuşii borului cu hidrogenul

Borát – m. sare sau ester al acidului boric

Bordei – n. încăpere săpată pe jumătate în pământ, acoperită cu pământ, paie, stuf

Bordél – n. casă de toleranţă, lupanar

Bort – n. diamant brut cu sructură fibroasă şi luciu întrebuinţat ca abraziv

Bórtă – f. gaură; scorbură, vizuină

Bosă – f. proeminenţă pe suprafaţa unui organ; aptitudine

Boxă – f. compartiment, despărţitură într-o încăpere; incintă acustică

Bostón – n. presă de imprimat mică şi plană

Bosón – m. particulă nucleră elementară al cărei spin se măsoară cu numere întregi

Bou – m. taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tracţiune şi mai ales
pentru carne
Bour – m. 1.taur sălbatic, care trăia odinioară pe teritoriul actual al României, socotit strămoşul
direct al vitelor mari, cornute. 2.vechea stemă a Moldovei, reprezentând un cap de bour. 3. fier
înroşit cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc.

Badifagíe – f. consum lent al hranei

Bradifazíe – f. faptul de a vorbi cu o încetineală anormală
Bradt – n. semifabricat din tocarea fină a cărnii de vită pentru prepararea salamurilor
Brand – n. aruncător de mine cu traiectorie curbă

Brágă – f. băutură răcoritoare, acrişoară, preparată din făină de mei, de secară, de porumb, finită
şi fermentată sau din bucăţele de pâine fermentată în apă
Brahă – f. 1.orz măcinat, folosit la fabricarea berii. 2. reziduu după fabricarea rachiului

Barhiál – adj. dela braţ, al braţului

Branchiál – adj. referitor la branhii

Brasá - vb. a amesteca agitând puternic

Branşá – vb. a face o legătură, un branşament

Braţ – n. partea de la umăr la închietura mâinii

Branţ - n. bucată de piele, de carton sau de plută în interior peste talpa încălţămintei

Brec – n. 1.trăsură deschisă cu patru roţi, capră înaltă, bănci laterale. 2.caroserie de automobil cu
banca amovibilă şi loc de bagaje în spate
Bric – n. 1.navă cu două catarge şi bompres, în trecut navă de luptă. 2. cărămiziu

Bribói – f. planto erbacee cu tulpină păroasă şi cu flori purpurii

Pribói – n. 1.unealtă de oţel în formă de bară, cu un capăt conic, care serveşte, de obicei, la
perforarea sau la lărgirea găurilor materialelor metalice; dorn. 2. băţ lung, terminat la unul din
capete cu o măciulie cu care se bat icrele pentru a le curăţa de pieliţe.3. plantă erbacee cu frunze
plăcut mirositoare şi cu flori roşii sau albe

Brocár – m. agent intermediar în încheierea contractelor de navlosire; curier maritim

Brocárt – n. ţesătură de mătase ornamentală cu flori şi, uneori, cu fir de aur, argint etc.
Brudár – m. podar, conducător de bac
Brumár – m. luna noiembrie

Bruión – n. ciornă, contracept

Bruiór – n. emiţător care serveşte pentru perturbarea emisiunilor radiofonice
Brut – adj. 1.care se găseşte în stare naturală, încă neprelucrat; care nu a fost încă
transformat în produs finit.2. greutatea mărfurilor care este socotită împreună cu ambalajul,
vasul etc. din care nu s-a scăzut daraua; venitul socotit împreună cu cheltuielile.
Brúto – adv. în total, fără a scădea daraua, cheltuielile, ompozitele etc.

Brutál – adj. grosolan, aspru, dur, necioplit

Brutár – m. cel ce face pâine

Brútă – f. om necioplit
Brúto – adv. în total, fără a scădea daraua ,cheltuielile, impozitele etc.

Búclă – f.1. şuviţă de păr răsucită în spirală; zuluf, cârlionţ.2.porţiune de fir textile, răsucită în
timpul tricotării, în formă de buclă.3.curbă dintr-un drum în serpentină.4. cot al unui curs de apă
Buglă – f. 1.nume generic pentru instrumentele de suflat, de alamă din seria tompetei. 2.
trompetă din piele cu sunet mai moale decât acela al unui corn

Búfă – f. cută, fald al unui obiect de îmbrăcăminte

Buféu – n. răbufnire subită, puternică şi trecătoare de febră, puls accelerat, palpitaţii, enervare,
stare de rău etc. provocate de diverse tulburări organice ; mişcare bruscă şi trecătoare ; acces

Buhúr – m. stfă de lână, de mătase ; caşmir

Bulgúr – m. grâu măcinat mare, făină de hrişcă

Bulín – m. 1. capsulă mare în care se pune un praf luat ca medicament ; caşetă. 2. petic rotund de
hârtie dată pe o parte cu gumă arabică, care se lipeşte de plicuri, dosare, etc. 3. desen rotund
imprimat pe ţesături,
Bulínă – f. parâmă pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze

Buníţă – f. bunică
Bundíţă – f. bundă mică, pieptar

Burít – n. 1.fir de mătase naturală, gros şi neregulat obţinut prin macerarea specială a unor
gogoşi 2. ţesătură din mătase fabricată din acest fir; ţesătură din bumbac cu fir gros, noduros.
Buréte – m. animal din încerngătura spongienilor ; scheletul poros al acestui animal.2. obiect
(fabricat din cauciuc, material plastic) care, datorită proprietăţii de a absorbi lichidele se
întrebuinţează în diferite activităţi

Butálcă – f. unealtă de lemn formată dintr-o bară cilindrică, subţire având la unul din capete
două plăci în cruce, folosită la fărâmiţarea cheagului în lapte în vederea formării caşului şi a
eliminării zerului
Butélcă – f. 1. damigeană mică cu gâtul strâmt folosită pentru păstrarea apei şi a vinului etc.2.
 Dicţionar de sinonime
Litera B

ba – adv. 1. nu, deloc, nicidecum ; conj. fie…fie ; sau…sau

babac – tată, părinte
babalâc – moşneag, hodorog, căzătură, baccea, ramolit
baban – adj. mare, voluminos
babă – 1. bătrână, mătuşă, nineacă ; 2. (fam.) soţie, nevastă
babilonie – haos, dezordine, aiureală, zăpăceală, încurcătură
babiţă – pelican
bac – pod plutitor, brod, brudină
baclava – sarailie
bacşiş – atenţie, cadou, şperţ, mită
bacterie – microb
bade – bădie, bădiţă, bade, nene
badijona – vb. a pensula, a unge
baftă – noroc, succes, izbândă
bagaj – balot, catrafuse, calabalâc, încurcătură, pachet
bagatelă – fleac, nimic, mărunţiş
bagateliza – vb. a minimaliza, a subaprecia, a desconsidera
bagdadie – tavan
baghetă – beţişor, vargă
bahic – adj. dionisiac
bahnă – baltă, băltoacă
bai – necaz, neajuns, mizerie, încurcătură
baie – 1. îmbăiere, scaldă, spălare; 2. cadă, vană; 3. mină, subteran
bairam – petrecere, chef, ospăţ, veselie
balama – ţâţână, şarnieră
balamuc – 1. ospiciu, casă de nebuniâ; 2. tărăboi, zgomot, gălăgie, larmă
balans – pendulare, oscilare, clătinare, legănare
balanţă – cântar
balaoacheş – adj. oacheş, brunet
balast 1. lest, povară, încărcătură; 2. greutate, dificultate, sarcină
balaur – monstru, dragon, zmeu, şarpe
balcâz – adj. slut, diform, pocit, urât
balenă – chit
balercă – butoiaş
balerin – dansator
balivernă – minciună, palavre, aiureli, fleacuri, poveşti
baliză – semn, semnal, reper
balon – 1. aerostat; 2. minge ; 3. impermeabil
balot – bagaj, pachet
balsam – 1. elixir, esenţă, doctorie, medicament, mireasmă; 2. alinare, consolare, uşurare,
mângâiere
baltag – topor, toporaş
baltă – heleşteu, tău, băltoacă, mlaştină, smârc, ghiol
balustradă – parapet, mânăcurentă, pălimar
ban – 1. gologan, para, franc, monedă; 2. avere, capital, resurse
banal – adj. comun, obişnuit, anodin, de rând, standard, neinteresant
banalitate – platitudine, loc comun, truism, fleac
banc – 1. glumă, anecdotă; 2. grămadă, nisipiş, pietriş, nămol; 3. cârd (de peşti); 4.postament
bancă – pupitru
banchet – ospăţ, praznic, festin, chef
bancnotă – bani, bilet de bancă, hârtie, monedă
bancrută – faliment, crah
bandaja – vb. a pansa, a lega, a obloji
bandă – 1. gaşcă, coterie, clică, clan, cârdăşie, ceată, şleahtă; 2. fâşie, ştaif; 3. taraf
banderolă – brasardă
bandit – tâlhar, criminal, ticălos
banditism – nelegiurie, crimă, ticăloşie, tâlhărie
baniţă – dublă, mierţă, dimerlie, ferdelă, dublu-decalitru
baptisteriu – cristelniţă
bar – bodegă, local, bistrou
bara – vb. a bloca, a zăgăzui, a închide, a opri, a stopa
baraj – obstacol, zăgaz, stăvilar
bară - 1.drug; 2. lingou
barbar – adj. 1. primitiv, necivilizat, sălbatic ;2. crud, rău, feroce, dur
barbarie – sălbăticie, primitivism, incultură
barbă – bărbie
barbişon – cioc, ţăcălie
barcagiu – luntraş, lopătar, vâslaş
barcă – luntre, lotcă, şaică, cin
bard – poet, versificator, stihuitor
bardă – topor, secure
barem 1. adv. măcar, cel puţin, încai, încaltea; 2. nivel, indice, rezultat
baricada – 1. întăritură, fortăreaţă, fortificaţie, zid ; 2. obstacol, baraj, piedică, oprelişte, stop,
zăgaz
barieră – 1. rampă, oprelişte, zăgaz ; 2. periferie, suburbie, mahala ; 3. greutate, dificultate,
piedică
barosan – adj. mare, grozav, imens, enorm ; 2. bogat, înstărit, cu cheag
barză – cocostârc, stârc
basamac – holercă
bască – beretă
bascula – vb. a oscila, a se legăna, a şovăi, a fi indecis
basculă – cântar, decimal
basm – 1. poveste, fabulă, naraţiune ; 2 născocire, invenţie, minciună, scornire
basma – năframă, tulpan, testemel
basta – interj. destul, ajunge, stop, gata, punct
bastard – 1. copil din flori, nelegitim ; 2. corcitură, hibrid, metiş
bastiment – vapor
bastion – fortăreaţă, întăritură
başca – adv. aparte, deosebit, separat
baştină – origine, obârşie, sursă, izvor
batal – berbec
bată – 1. betelie; 2. bantă; 3. fălcea, fofează, braţ, mână
bate – vb. 1. a lovi, a pălmui, a brutaliza, a maltrata, a altoi, a croi, a scărmăna, a îmblăti; 2. a
izbi, a pocni, a păcăni, a bocăni, a ciocăni; 3. a bătători, a presa, a bătuci; 4. a pulsa, a zvâcni, a
suna, a palpita; 5. a străbate, a cutreiera, a trece, a parcurge; 6. a se lupta, a se război, a se oşti; 7.
a birui, a frânge, a învinge, a întrece, a depăşi
batic – băsmăluţă, fişiu
batişte – curte, ogradă
batjocori – vb. 1. a ocărî, a insulta, a înjosi, a-şi bate joc, a lua în râs, a zeflemisi, a ridiculiza ; 2.
a necinsti, a viola, a dezonora, a profana
batjocoritor – adj. zeflemist, sarcastic, caustic, incisiv, usturător
batjocură 1. bătaie de joc, zeflemea, derâdere, băşcălie; 2. ruşine, ocară, necinste, înjosire
batoză – treierătoare
baza – vb. 1. a se sprijini, a se rezema, a se încrede, a se bizui, ase întemeia, a conta, a crede
bazaconie – ciudăţenie
bazar – piaţă
bază - 1. temelie, fundament, support, temei; 2. valoare, esenţă; 3. sursă, izvor, origine
bazilică – biserică, templu, lăcaş de închinare
bazin – 1. rezervor ; 2. piscină, havuz
băcănie – prăvălie, magazin
bădăran – adj. mitocan, necioplit, primitiv, mahalagiu, jigodie
bădărănie – mijlocie, mitocănie, josnicie, mahalagism
bădiţă – 1. bădică, bădişor; 2. iubit, ibovnic, drăguţ
băga – vb. 1. a vârî, a introduce, a împlanta, a înfige, a îndesa; 2. a angaja, a cheltui, a investi; 3.
a se amesteca, a interveni
băgăcios – adj. înfigăreţ
băhnit – adj. stătut
băiat – 1. prunc, fiu, copil ; 2. tânăr, adolescent, flăcău, puştan, june; 3. valet, fecior, chelner, ospătar
băieţandru – flăcău, adolescent
băieţaş – copil, băieţel
băjenar – pribeag, fugar, refugiat
băjenie – pribegie, fugă, refugiu, înstăinare, emigrare
bălai – adj. blond, bălan, plăvan, plăviţ, blondin
bălăbăneală – legănare, clătinare, oscilare, pendulare
bălăcărie – murdărie
bălăci – vb. a se scălda, a face baie
bălărie – buruieni, beldie, dudău
băligar – gunoi, baligă
bălmăji – vb. 1. a încurca, a amesteca ; 2. a bombăni
băltoacă – baltă, apăraie, mlaştină
bălţat – adj. pestriţ, tărcat
bănat – supărare
băncuţă – firfiric
bănesc – adj. financiar, monetar, economic
bănet – avere, parale
bănos – adj. profitabil, avantajos, rentabil
bănui – vb. 1. a suspecta, a presupune, a crede, a intui, a presimţi, a-şi închipui, a întrezări; 2. a
regreta, a-i părea rău
bănuială – presupunere, suspiciune, închipuire
bănuitor – adj. suspicios, gelos, temător, neîncrezător
bărăgan – câmpie, câmp, şes
bărbat – om, ins, individ, soţ
bărbătesc – adj. 1. viguros, destoinic, tare, viril, masculin, puternic; 2. curajos, îndrăzneţ,
cutezător, temerar, viteaz, neînfricat
bărbăţie – 1. virilitate, tărie, energie, putere, vigoare; 2. curaj, vitejie
bărbie – 1. guşă; 2. barbă
bărbier – frizer
bărbos – adj. neras, nebărbierit, hirsut
bărdacă – ulcică, cană
bărzăun – bondar, gândac, insectă
băşcălie – batjocură, glumă (proastă) , ironie băşică – 1. vezică; 2. bubă, umflătură; 3. clăbuc, bulă
băştinaş – adj. autohton, indigen, aborigen, pământean, neaoş
bătaie – 1. lovire, ciocnire, izbitură, lovitură; 2. încăierare, răfuială, păruială, corecţie; 3. bătălie,
luptă, confruntare; 4. eşec, înfrângere, nereuşită; 5. pulsaţie, palpitare, zvâcnire; 6. suflare, adiere, vântuleţ
bătăios – adj. impulsiv, dinamic, răzbătător, agresiv
bătălie – luptă, război, confruntare, ciocnire, campanie
bătători – vb. a presa, a bate, a îndesa, a bătuci
bătăuş – ciomăgar, mardeiaş, dălcauc
bătrân – adj. străvechi, vechi, vârstnic, trecut, învechit, moş, moşneag, unchiaş
bătrânesc – adj. vechi, patriarhal, tradiţional, învechit
bătuci – vb. a bătători, a presa, a îndesa
bătut – adj. 1. lovit, atins, agresat; 2. îndesat, bătătorit, bătucit; 3. circulat, umblat, frecventat; 4.
învins, înfrânt, biruit; 5. închegat, prins
băţ – bâtă, vargă, nuia
băţos – adj. 1. ţeapăn, rigid, neflexibil; 2. fudul, trufaş, înfumurat
băut – adj. beat, ameţit, cherchelit
băutor – adj. beţiv, alcoolic
bâigui – vb. a îngăima, a bombăni
bâjbâi – vb. 1. a dibui, a obercăi, a pipăi; 2. a mişuna, a furnica, a roi
bâlbâi – vb. a bolborosi, a gângăvi
bâlci – 1. târg, piaţă, iramaroc; 2. zăpăceală, aiureală, încurcătură
bântui – vb. 1. a pustii, a nimici, a distruge; 2. a asupri, a oprima, a năpăstui, a oropsi, a prigoni, a tiraniza
bârfă – bârfeală
bârfeală – cleveteală, bârfă, defăimare, calomnie, hulă, ocară, denigrare, ponegrire, mahalagism
bârfi – vb. a defăima, a ponegri, a calomnia, a cârti, a huli, a ocărî
bârâi – vb. a cicăli, a bombăni
bârlog – adăpost, ascunziş
bârnă – bară, grindă, pociumb, drug, babă, stâlp, bagdadie
bâtă – băţ, ciomag, baston
bâtlan – stârc
bâţâi – vb. a clătina, a (se) fâţâi
bâzâi – vb. 1. a zumzăi, a zbârnâi, a zâzâi; 2. a plânge
bâzdac - toană, capriciu
bâzdâganie – dihanie, monstru, ciudăţenie
bea – vb. a consuma, a înghiţi ( lichide), a suge, a pili
beat – adj. 1. ameţit, băut, cherchelit, turmentat; 2. tulburat, copleşit
beautitudine – fericire, încântare, extaz, euforie
becaţă – sitar, sităruş
becher – burlac, neînsurat, holtei, celibatar
beci – 1. pivniţă, subsol; 2. închisoare, temniţă, răcoare, dubă
becisnic – adj. 1. slab, debil, pirpiriu; 2. ticălos, infam, josnic, mizerabil
bedreag – butuc, lemn
beizadea – principe, prinţ
beladonă – mătrăgună
belciug – verigă
belea – necaz, neajuns, neşansă, nefericire, mizerie
beletristic – adj. literar, estetic, expresiv
belfer – învăţător, institutor, profesor, dascăl
belhiţă – chiţcan
beli – vb. a jupui, a juli, a holba
belicios – adj. agresiv, impulsiv, voilent, bătăios
belşug – bogăţie, opulenţă, abundenţă, îndestulare, rod, prisos, huzur
belvedere – foişor, balcon
belzebut – diavol, dracul, satana, scaraoţchi
benchetui – vb. a chefui, a petrece, a se ospăta
benedecţiune – binecuvântare, blagoslovire
benefic – adj. binefăcător, prielnic, binevenit, avantajos, pozitiv
beneficia – vb. a profita, a câştiga, a se bucura, a se folosi de
beneficiu – câştig, dobândă, avantaj, folos, adaos
benevol – adj. de la sine, nesilit, facultativ, voluntar
benign – adj. curabil, vindecabil, uşor, trecător
berbant – adj. afemeiat, imoral, muieratic
berechet – belşug, prisos, opulenţă, abundenţă, huzur
beregată – laringe, gâtlej, gât
beretă – basc
berneveci – iţari
bestial – adj. sălbatic, feroce, cumplit, fioros, animalic
bestie – animal, fiară
beşteleală – mustrare, dojană, dojenire, critică, ceartă, observaţii
beteag – adj. infirm, suferind, schilod
beteşug – 1. infirmitate, schilodeală, betejeală, vătămare; 2. cusur, defect, neajuns; 3. boală,
suferinţă
betonieră – malaxor
beţie – 1. ebrietate, chercheleală, ameţeală, alcoolism, chef, petrecere; 2. încântare, însufleţire,
entuziasm, elan, extaz
beţiv – adj. alcoolic, băutor, beţivan
beţivă – muşiţă
bezea – sărut, sărutare, pupat
bezmetic – adj. aiurit, zăpăcit, dereglat, pierdut, smintit, ţignit
beznă – întuneric, obscuritate, tenebre, întunecime
biber – castor, breb
biciu – vb. 1. a şfichiui, a flagela, a snopi; 2. a satiriza, a ironiza, a critica
biciuitor – adj. usturător, necruţător, nemilos
biciuşcă – cravaşă, nuia
bidon – canistră, ploscă
biet – adj. sărman, nevoiaş, sărac, mizer, pauper, nenorocit, mizerabil, de plâns; 2. umil, obscur,
neînsemnat, insignifiant
bifurca – vb. a se despărţi, a se desface, a se scinda
bigot – adj. habotnic, fanatic, bisericos
bijuterie – giuvaer, odor, podoabă
bijutier – giuvaergiu
bilanţ – rezultat, evaluare, încheiere, socoteală, situaţie (finală)
bilă – 1. fiere; 2. sferă, glob
bilet – 1. notă, însemnare, act; 2. scrisoare, epistolă, răvaş; 3. bancnotă, hârtie-monedă
bilion – miliard
bilios – adj. nervos
bilunar – chenzinal, bimensual
bina – construcţie, edificiu, eşafodaj
bine – 1. adv. aşa, just, perfect, de acord, desigur; 2. tare, vârtos, zdravăn; 3. plăcut, agreabil,
frumos, simpatic; 4. precis, exact, de tot, deplin; 5. interj. bravo
binecrescut – adj. manierat, civilizat, politicos, cumsecade
binecuvânta – vb. a blagoslovi, a invoca (harul ceresc), a ura (binele)
binecuvântare – benedicţie, blagoslovire, har (ceresc), destin
binecuvântat – adj. 1. sfinţit, blagoslovit, fericit, preamărit; 2. just, legitim, întemeiat,
justificabil, raţional
binefacere – 1. generozitate, faptă bună, ajutor, caritate; 2. folos, avantaj, caştig, profit
binefăcător – adj. 1. sprijinitor, binevoitor, generos, săritor; 2. prielnic, folositor, binevenit, bun,
util, necesar
binefăcut – adj. voinic, zdravăn, solid, vânjos
bineînţeles – adv. desigur, neîndoielnic, cert, categoric, fireşte
bineţe – salut, bună- ziua, noroc
binevenit – adj. oportun, prielnic, bun, folositor, util
binevoi – vb. a consimţi, a catadixi, a se învrednici, a se angaja
binevoitor – adj. serviabial, amabil, săritor, cumsecade, generos
binişor – adv. încet, lin, uşor, uşurel, alene, agale
boografie – f. cronologie (personală), povestea vieţii (cuiva)
bir – n. impozit, dare, contribuţeie, taxe, impunere
birjar – m. vizitiu, droşcar, surugiu
birjă – f. trăsură, droşcă, cupeu
birlic – m. as
birocraţie – f. birocratist, formalism, sciptologie
birou – n, cancelarie, oficiu, administraţie
birt – n. bodegă, restaurant, bistrou, ospătărie
birui – vb. a învinge, a izbândi, a înfrânge, a răzbi, a depăşi
biruinţă – f. învingere, victorie, izbândă, succes
biserică – f. templu, bazilică, catedrală, lăcaş de închinare
bisericesc – adj. clerical, religios, ecleziastic
bisericuţă – f. fig. cârdăşie, gaşcă, şlaztă, coterie
bisturiu – n. cuţit
bişniţă – f. afacere
bitum – n. smoală
bivuac – n. tabără
bizar – adj. ciudat, neobişnuit, curios, extravagant
bizon – m. bour
bizui – vb. a conta, a se sprijini , a spera, a se încrede
blagoslovenie – f. binecuvântare
blajin – adj. blând
blam - n. înfierarea, dezaprobare, reaprobere, vestejire, condamnare
blană – f. cojoc, şiubă, bundă, scândură
blasfemie – f. calomnie, hulă, injurie, înjurătură
blazat – adj. dezgustat, plictisit, indiferent, insensibil, sastisit
blazon – n. stemă, emblemă , armoarii
blănar – m. cozocae
blănd – adj. liniştit, bun, calm, blajin, potolit, domol , paşnic, cuminte, aşezat
blândeţe – f. bunătate, cuminţenie
bleg – adj. 1.nătărău, 2.lălâu, indolent, molâu, mototol
blegi – vb. a se turti, a se moleşi, a se muia
blestem – n.1. imprecaţie, maledicţie, afurisenie 2.dezastru, potop, flagel, catastrofă, nenorocire
blestemat – adj. 1. afurisit, anatemizat, excomunicat, urgisit 2. rău, mizerabil, ticălos, mişel,
infam, hain
blestemăţie – f. nelegiuire, ticăloşie, răutate
bleu – adj. albastru, azuriu, avai
blid – starchină, castron,
bloc – n. 1. stei, bolovan2. imobil, construcţie cu etaje 3. fig. alianţă, grup, coaliţie, grupare
bloca – vb. a închide, a opri, a astupa, a bara
blocadă – f. încercuire, blocus
blond – adj. bălai, bălan, codalb, băl
bluf – n. cacialma, nereuşită, insucces, eşec
boabă – f. picătură, strop
boală – f 1.suferinţă, maladie, afecţiune, beteşug, morb, pătimire 2. pică, ciudă, necaz, ranchiună,
pornire, invidie
boare – f. adiere, vântuleţ, zefir
boarfe – f. pl. – catrafuse, bulendre, calabalâc
bob – m. grăunte, sămânţă, boabă
bobina – vb. a înfăşura, a depăna
bobină – f. mosor
bobârnac – n. lovire uşoară, fam. Ripostă, critică
boboc – m. 1. mugur, 2. pui, puişor 3. ucenic, novice, începător, recrut
boboti – vb. a arde, a dudui
bocăni – vb. a ciocăni, a pocăni
boccea – f. legătură
bocet – n. plângere, tânguire, jelanie
boci – vb. a plânge, a se tângui, a lăcrima, a se văita
bodegă – f. birt, ospătărie, bufet, bar
bodârlău – cufundat, corcodel
bodogăneală – f. 1. mormăială, borboloseală, bâiguială, bombăială; 2. cicăleală, dăscăleală,
sâcâială, molestare
bogat – adj. 1. înstărit, avut, bogătaş, cu cheag, cu stare, prosper, cuărins, pricopsit; 2. roditor,
productiv, fertil, mănos, fecund; 3. abundent, mult, mare, amplu, cuprinzător, întins; 4. fastuos,
strălucitor, grandios, măreţ, impresionat
bogătan – adj. bodat, bogătaş, înstărit
bogăţie – f. 1. avere, avuţie, belşug, prosperitate, prisos, cheag; 2. amploare, abundenţă, vastitate,
întindere, cuprindere, mărime
boi – n. statură, trup
boi – vb. a vopsi, a farda
boiangiu – m. vopsitor
boicota – vb. a submina, a săpa, a roade
boier – m. moşier
boieresc – n. clacă, ruşfet, beilic
boierime – f. aristocraţie, moşierime, nobilime, rotipendadă
boieros- adj. trufaş, arogat, fudul
boşdeucă – f. cocioabă
boşog – m. plămân
bolborosi- vb. a mormăi, a bâigui, a bâlbâi, a îngăima
bold – n. ac (cu gămălie)
boldi – vb. a se holba
boli – vb. a zăcea, a fi la pat
bolind – n. meteorit, aerolit
bolnav – adj. suferind, infirm, beteag, neputincios, incapabil
bolnăvicios – adj. debil, firav, şubred, maladiv
bolovan – m. pietroi, stâncă
boltă – f. 1. cer, firmament; 2. cupolă, boltitură, arcadă, arc; 3. prăvălie, dugheană
bolti - vb. a arcui
bombastic – adj. retoric, emfatic, afectat, declamator, pompos, grandilocvent
bombat – adj. convex, umflat, proeminent
bombăni – vb. a mormăi, a bâigui, a îngăima
bomboane – f. dulcuiuri, zaharicale
bondar – m. bărzăun
bonetă - f. scufie, tichie
bonificaţie – f. rabat, reducere, scăzământ, facilităţi (de plată)
bont – adj. turtit, ciuntit, retezat, fără vârf
bonton – n. politeţe, civilitate
bonz – m. căpetenie, şef
borangic – m. mătase
borcănat – adj. umflat, gros
borceag – m. măzăriche
bord – n. ţărm, margine, mal
bordei – n. colibă
bordură - f. chenar, margine, tivitură
boreal – adj. nordic
borfaş – m. pungaş, hoţ, găinar
borhot – n. tescovină, boştină
boroboanţă – f. ispravă, poznă
borşi – vb. a fermenta
bortă – f. gaură
borţos – adj. 1. burtos, obez, gras; 2. gravidă, însărcinată, grea
borviz – n. apă minerală
boschet – n. tufiş
boscoandă – f. vrajă
boscorodeală . f. bombăneală, cicăleală
boscorodi – vb. a murmura, a cicăli
bostan – n. dovleac, arbuz
bosumflat – adj. supărat, îmbufnat, ţâfnos, capricios, sucit
boşorogeală - f. hernie
bot – n. gură
boteza – vb. 1. a creştina, a da un nume; 2. a falsifica
boţ – cocoloş, ulz
boţi – vb. a mototoli, a cocoloşi, a şifona
box – n. pugilism
boxă – f. compartiment, despărţitură
brac – n. sfărmătură
brambura – adv. alanadala, aiurea, haotic, dezordonat, fără rost, anapoda
brambureală – f. debandada, haos, dezordine
brancardă – f. targă
branişte - f. pădure
branşa – vb. a conecta, a lega, a ataşa
branşă – f. 1. ramură, domeniu, sector; 2. meserie, profesie, ocupaţie, slujbă, funcţie
braşoave – f. pl. fleacuri, poveşti, palavre, minciuni
braţ – n. 1. mână, brâncă; 2. ramură, ramnificaţie, crac
brav – adj. curajos, temerar
brava – vb. a înfrunta, a sfida
bravo – interj. forate bine, excelent, minunat, felicitări
bravură – f. vitejie, eroism, bărbăţie, temeritate, cutezanţă, îndrăzneală
brazdă – f.1. răzor, polog; 2. (fig) făgaş, dâră, urmă, pârtie
brăzdat – adj. ridat
brâncă – f. 1. erizipel; 2. (reg.) mână
brâu – n. 1. cingătoare, centură, cordon, curea, şerpar; 2. mijloc, talie; 3. bordură, chenar, dungă,
brână, ciubuc, vrâstă
breaslă – f. tagmă, corporaţie, rang, categorie, cin
breaz – v. grozav
brebenel – m. dediţel, brebenea, breabăn, ioţă, păştiţă, floarea-paştilor
breşă – f. spărtură, gaură, deschizătură
bretele – f.pl. cozondraci
brevet – n. licenţă, patentă
breveta – vb. a patenta
breviar – n. compendiu, sinteză
brezaie – f. 1.capră ; 2. paparudă
bria – vb. a străluci
briceag – n. cuţitaş, custură, brişcă
brigadă – f. echipă, unitate, grup
brigand – m. tâlhar, bandit, hoţ
briliant – n. diamant
brişcă – f. trăsurică, cabrioletă
britanic – adj. englez
briză – f. v. adiere
broboadă – f. basma, năframă, fişiu
broda – vb. 1. a coase, a înflora; 2. (fig.) a scorni, a născoci, a inventa
brodeală – f. potrivire, nimereală, congruenţă
brodi – vb. a se nimeri, a se potrivi, a concorda
broşa – vb. a lega, a compacta
broşură – f. cărţulie, fasciculă, opuscul
bruftuială – f. muştruluială, dăscăleală, critică, mustrare, reproş
briuon – n. ciornă, schiţă, concept
bruinaj – n. perturbare, tulburare, larmă, zgomot
brumar – m. noiembrie
brumă – f 1. priună ; 2. puţinătate, micime, fleac
brumărel – m. octombrie
brumăriu – adj. fumuriu, vineţiu
brun – adj. negricios, brunet, oacheş, smolit, tuciuriu
brusc – adj. neaşteptat, deocheată, subit, inopinant, spontan, fulgelător
brusca – vb. a repezi, a înghesui, a maltrata
brusture – n. lipan
brut – adj. neprelucrat, nefinista, necioplit, grosolan, primitiv, necizelat
brutal – adj. necivilizat, aspru, dur, silnic, agresiv, rău, neomenos
brutalitate – f. duritate, asprime, răutate, agresivitate, neomenie
brutaliza – vb. a agresa, a maltrata, a vătăma, a lovi, a bate, a ataca
bubă – f. 1. abces, furuncul 2. neajuns, încurcătură, complicaţie
bubui – vb. a tuna, a dudui, a vui, a răsuna
bucată – f. 1,. Fragment, parte, frântură, porţie, crâmpei; 2. compoziţie, lucrare
bucate – f.pl. 1. hrană, alimente, mâncare; 2. cereale, grâne
bucălat – adj. dolofan, grăsuţ
bucăţică – f. fărâmă, părticică, fărâmătură, pic
buche- f. literă
bucher – adj. tocilar
buchet - n. 1. mănunchi, smoc, chită; 2. miros, aromă, parfum
buchiseală – f. învăţare, studiu, toceală, buchereală
bucium – n. corn, tulnic
buclat – adj. ondulat, creţ, inelat
buclă – f. zuluf, cârloinţ, creţ
bucluc – n. necaz, neajuns, încurcătură, mizerie
buclucaş – adj. cârcotaş, agasant
bucolic – adj. idilic, pastoral, campestru
bucolică – f. eglogă, idilă
bucura – vb. 1. a se desfăta, a se veseli, a se amuza, a jubila; 2. a beneficia, a profita, a se folosi
de…
bucurie – f. mulţumire, satisfcaţie, plăcere, desfătare, euforie
bucuros – adj. satisfăcut, vesel, bine-dispus, voios, mulţumit
buf – adj. burlesc, caraghios, grotesc, caricatural, parodic
bufant – adj. înfoiat, umflat
bufet – n. bodegă, bar, bistrou
bufni – vb. 1. a izbi, a lovi; 2. a izbugni, a erupe
bufniţă – f. cucuvea, buhnă, bogză
bufon – m. măscărici, paiaţă, cabaz, ghiduş, caraghios
buhai – n. 1. taur; 2. cârlig, hreapcă, vergea
buhă – f. bufniţă
buhăit – adj. umflat, buget, puhav
buimac – adj. zăpăcit, ameţit, năuc, tehui
buimăceală – f. năucire, zăpăceală, ameţeală, buimăcire
bulă – f. beşică
bulb – m. tubercul, ceapă
bulboană – f. vâltoare, vârtej, volbură, scoc
bulbucătură – f. umflătură, protuberant
buleandră – f. zdreanţă, boarfe
buletin – n.1. revistă, anuar, periodic; 2. înştinţare, anunţ, comunicat; 3. carneţel
bulgăre – m. cocoloş, grunz, bulz
bulibaşă – m. vătaf, şef
bulin – n. comprimat, caşetă, pilulă
buluc – n. grămadă, ceată, gloată
buluci – vb. a înghesui, a înbulzi
bulversa – vb. a încurca, a răsturna , a dezorganiza
bulz – n. cocoloş, bulgăre
bumb – m. nasture
bumbac – n. 1. coton; 2. vată
bun – adj. 1. cumsecade, de treabă, amabil, inimos, generos, binevoitor; 2. blând, blajin, paşnic,
prietenos, calm, cuminte, cuviincios; 3. plăcut, convenabil, binevenit, util, potrivit; 4. destoinic,
iscusit, capabil, dibaci, abil, apt, vrednic; 5. valabil, neuzat, nestricat, nealterat
bun – n. avere, produs, valoare
bună – f. bunică
bună-credinţă – sinceritate, corectitudine
bună-cuviinţă – politeţe, decenţă, maniere
bunăoară – adv. precum, de exemplu, de pildă
bunăstare – f. belşug, avere, bogăţie, prosperitate
bunătate – f. omenie, cumsecădenie, generozitate, nobleţe, bunăvoinţă, amabilitate, blândeţe
bunăvoinţă – f.1. amabilitate, nobleţe, generozitate; 2. silinţă, râvnă, zel
bundă – f. cojoc, pieptar
bun-gust – n. rafinament, distincţie, eleganţă
bunic – m. tată-mare, bun, taică, bunel, tataie
bunică – f. mamă mare, bună, mamaie
bun-simţ – n. sensibilitate, politeţe, bună-creştere, amabilitate
bura –vb. a burniţa, a ţârâi, a cerne
bură – f. burniţă, ţârâială
burduf – n.1. foale, stomac; 2. coş, coviltir
burduhănos – adj. pântecos, umflat
burduhan – n. stomac, burtă, pântece
burduşi – vb. 1. a umple, a îngrămădi, a îndesa, a ticsi; 2. a bate, a snopi, a stâlci, a buşi; 3. a se
coji, a se scoroji, a se coşcovi
burete – m. ciupercă, hrib, mănătarcă
burghiu – n. sfredel
buric – n. ombilic (fig.), centru, mijloc
burlac – m. celibatar, neînsurat, flăcău, becher, cavaler
burlesc – adj. grotesc, caricatural, caraghios, buf, parodic
burniţă – f. târâială, bură, ploaie măruntă
burtă – f. pântece, abdomen, foale
buruiană – f. bălărie, dudău, beldie
burzului – vb. a se supăra, a se enerva, a reacţiona, a a se înfuria
busculadă – f. aglomeraţie, îmbrânceală
busolă – f. 1. compas; 2. (fig.) ghid, călăuză, cicerone
buşi – vb. a împinge, a lovi, a izbi
buşon – n. dop, astupuş
buştean – m. trunchi, butuc, ciump, buturugă
butcă – f. trăsură, rădvan
bute – f. butoi, poloboc, saca, buriu
butelcă – f. sticlă, garafă, butelie
butelie – f. sticlă, butelcă
butnar – m. dogar
butoi – n. bute, polobog, saca, buriu
butonieră – f. cheutoare, gaică
butuc – m. buştean, trunchi, ciolhan, ciump, buturugă
butucănos – adj. grosolan, nefinisat, necioplit, necizelat
buturugă – f. butuc, cioată, ciump, buştean
buză – f. 1. margine, limită; 2. tăiş, ascuţiş
buzdugan – n. ghioagă, măciucă
buzunări – vb. a fura, a şterpeli, a pungăşi.
 BIBLIOGRAFIE

Avram, 1996 - Mioara Avram - Gramatica pentru toţi, Editura Academiei

Române , Bucureşti 1996 - Vocabular actual al limbii
române,
L.L.R nr.3/1997
Beldescu, 1982 - Gheorghe Beldescu – Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Societatea
de
Ştiinţe Filologice , Bucureşti 1982
Colteanu, 1970 - Ion Colteanu - Limba română contemporană, Vol.II,Vocabularul
Edit.Did.şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
Drincu, 1998 Sergiu Drincu - Derivarea cu prefixe de la latină la română, 1998
Graur,1976 - Alexandru Graur - Capcanele limbii române , Editura Ştiinţifică,
Bucureşti , 1976
Gutu, 1982 – Romalo - Valeria Gutu – Corectitudine şi greşeală, Editura
Ştiinţifiică, 1982
Hristea, 1981 - Theodor Hristea - Sinteze de limba română, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1981
Popa, 1994 - Ion Popa - Tematică şi vocabular, Editura Teora 1994
Roman, 1978 - Ion Roman - Vorbiţi mai bine, scrieţi mai bine româneşte
Editura Ion Creangă, Bucureşti 1978
Lefter, 1994 - Ionela Lefter - Limba română – Fonetică vocabular, Editura
Carminis
Piteşti 1994