You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM)

Studies and Sources of Medieval History

Location: Romania
Author(s): Alexandru Madgearu
Title: Despre o pretinsă traducere a liturghiei în limba română efectuată în secolul al XIII-lea
On an alleged Romanian translation of the liturgy in the 13th century
Issue: XXXII/2014
Citation Alexandru Madgearu. "Despre o pretinsă traducere a liturghiei în limba română efectuată în
style: secolul al XIII-lea". Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM) XXXII:397-406.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=271125
CEEOL copyright 2023

DISCUȚII

DESPRE O PRETINSĂ TRADUCERE A LITURGHIEI ÎN LIMBA

ROMÂNĂ EFECTUATĂ ÎN SECOLUL AL XIII-LEA

ALEXANDRU MADGEARU*
amadgearu@yahoo.com

Într-un articol apărut într-o revistă dedicată marelui public iubitor

de istorie, Ovidiu Pecican a susţinut că:
„Dovezile referitoare la utilizarea românei ca limbă de cultură în
secolul al XIII-lea lipsesc. Există numai mărturia care afirmă că în timpul
Papei Inocenţiu al IV-lea (1243-1258 –sic !-) se traducea liturghia şi în
limba română, efortul de tălmăcire fiind o iniţiativă catolică, inspirată
probabil de doctrina originii latine a românilor. Acţiunea de traducere a
slujbei religioase în română se cuvine datată pe la jumătatea veacului al
XIII-lea, fiind o urmare a încoronării Ţarului de către Sfântul Scaun, în
1204, şi a dobândirii pe seama Bisericii ţaratului a statutului autocefal.
Trecerea la traducerea liturghiei în română, concepută, poate, şi ca o
contrapondere la influenţa liturghiei în bulgară, s-a produs într-un context
favorabil, ca parte a unei strategii mai ample de implementare religioasă.
Dar ea putea avea loc în vremea lui Inocenţiu al IV-lea, când deja Ţaratul
Bulgar făcuse joncţiunea cu Biserica creştină răsăriteană, ca o tentativă de
atragere, din nou, a vlahilor în orbita Bisericii romane”1.
O. Pecican nu menţionează de unde a preluat această uluitoare
informaţie. Cercetând actele papei Innocentius IV2, nu am aflat nimic în

*
cercetător științific I, dr., Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie
Militară.
1
O. Pecican, Cât de vechi este scrisul în limba română ?, în „Historia. Revistă
de istorie”, 10, 2010, 102 (iunie), p. 28-29.
2
Acta Innocentii PP IV (1243-1254). E Regestis Vaticanis aliisque fontibus
collegerunt notisque adornarunt Theodosius T. Haluščenskyj et Meletius M. Wojnar
“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXXII, 2014, p. 397-406

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

398 Alexandru Madgearu

acest sens, dar mi-am amintit că în urmă cu peste trei decenii, filologul
Dumitru Şerbu a publicat ceva asemănător, în săptămânalul
Contemporanul, şi apoi în buletinul Noi Tracii3. Din primele rânduri ale
articolului istoricului clujean reiese că el a încercat să „rezume cu
fidelitate unele dintre concluziile lui I. C. Chiţimia”. Nu se precizează
sursa, dar se poate deduce că aceste concluzii provin dintr-un studiu
apărut în serial în Luceafărul, şi reluat în aceeaşi publicaţie Noi Tracii4.
Corect ar fi fost ca O. Pecican să menţioneze sursa informaţiilor sale,
pentru a fi verificate de cercetătorii interesaţi. De fapt, el nici nu şi-a dat
osteneala să corecteze anul morţii papei Innocentius IV, 1254 în loc de
1258, aşa cum apare în studiul lui I. C. Chiţimia. Pentru un medievist,
este surprinzător. În plus, el nu a realizat că în acel studiu se presupunea
traducerea liturghiei nu în timpul lui Innocentius IV, ci cu circa 150 de
ani mai devreme.
D. Şerbu (urmat de I. C. Chiţimia) a preluat un pasaj din Gramatica
lui Nifon Bălăşescu5:
„În cartea intitulată Sazabo Emmauskoe Sveatoe Blagovestvovanie,
tip. la Praga, faţa XVII, nota 12, stă scris cum că românii, în suta XII, pe
la anul 1100 ar fi avut în limba română tradusă Liturghia. Aici, vorbindu-
se de papa Inochenţiu IV (1243-1258 –sic !-) zice aşa: Nam etsi
recentisimis quoque temporibus i.e. vix ab hinc sesquiseculo, Daciae
Valachi slavicam greci ritus liturgiam, ante apud se quoque usitatam
sensium in vernaculam suam converterunt, tacente et connivente ut
videtur, aut vel ignorante et inconsulta Poliplimoni matre
Constantinopolitana, etc. Acest loc mi-l arătă prea Sf. D. Episcopul
Ardealului Andrei Şaguna în această carte, ce se află în biblioteca sa”.
Traducerea textului latin: Într-adevăr, în timpurile cele mai noi, adică de

(Pontificia commissio ad redigendum codicem iuris canonici orientalis. Fontes, series

III, volumen IV, tomus I), Vatican, 1962.
3
D. Şerbu, O scriere în limba română la anul 1100, în „Contemporanul”, 43,
1982, nr. 14 (2 aprilie), p. 7; Idem, Pe urmele limbii dacilor, în „Noi Tracii”, 15, 1986,
134 (ianuarie), p. 4-9.
4
I. C. Chiţimia, Începuturile scrisului în limba română. 6. Discuţii şi „percuţii”
documentare, în „Luceafărul”, 25, 1982, nr. 32 (7 august), p. 7; Idem, Începuturile
scrisului în limba română (II), în „Noi Tracii”, 18, 1989, 175 (mai), p. 18. În ultimii ani,
textul a fost preluat pe diferite site-uri.
5
N. Bălăşescu, Gramatică română pentru Seminariĭ şi clase maĭ înalte, Sibiu,
1848, p. XIII. Acest capitol (Istoria pe scurt a literaturei gramatice române) nu a mai
apărut şi în ediţia a doua (Bucureşti, 1850).

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Despre o pretinsă traducere a liturghiei în limba română (sec. XIII) 399

un secol şi jumătate, valahii din Dacia trecuseră pe nesimţite în limba lor

liturghia slavă de rit grecesc, mai înainte uzitată şi de dânşii, pe tăcute şi
nebăgare de seamă, precum se pare, sau chiar fără ştirea şi neconsultată
fiind „poliplimoni” mama constantinopolitană, etc...”6.
Enigmaticul cuvânt „poliplimoni” este de fapt polútlemoni,
derivat din πολúτoλμoß, adică „mult încercat”. El a fost copiat greşit din
cartea aflată în biblioteca lui Şaguna. Titlul exact al acesteia este: Sazavo-
Emmauzskoje svjatoje blagověstvovanije, nyneze Remeskoje. A fost
publicată de Váceslav Hanka la Praga în 1846 (pasajul se află la pagina
XVII). Lucrarea respectivă este o ediţie a Evangheliarului scris în
chirilică şi glagolitică, aflat din 1574 în catedrala de la Reims7. D. Şerbu
nu a avut posibilitatea să consulte această carte, rezumându-se la ceea ce a
aflat din gramatica lui N. Bălăşescu şi din istoria bisericească publicată
ulterior de mitropolit8. Din Istoria lui A. Şaguna, informaţia a trecut şi în
unele lucrări de istorie a literaturii române9.
I. C. Chiţimia şi-a însuşit afirmaţiile lui D. Şerbu, susţinând că
Hanka „într-una din notele sale vorbeşte de un act emis în 880 de papa
Ioan al XVIII (sic ! – de fapt al VIII-lea) pentru slavii din Moravia şi
Boemia, confirmat pe urmă de Inocenţiu al IV-lea în 1248 (ambele acte
menţionate de textul editat, cu reproducerea de pasaje din ultimul act, în
care se arată că «valahii din Dacia» au tradus liturghia slavă în «limba lor
vernaculară» (populară), cu un secol şi jumătate mai înainte (vix ab hinc
sesquiseculo), ceea ce duce la îngemănarea veacurilor XI şi XII”.
Este incredibil că un slavist de talia lui I. C. Chiţimia s-a lăsat indus
în eroare de dorinţa de a se descoperi o literatură română în secolul al
XII-lea. Pasajul despre români nu are ca reper cronologic epoca lui
Innocentius IV, ci cea în care a fost publicat volumul lui Hanka, aşadar
sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, perioada
6
D. Şerbu, Pe urmele..., p. 7.
7
Pentru acest manuscris, vezi Gh. Mihăilă, Circulaţia europeană şi
particularităţile lingvistice ale unui manuscris celebru: Evangheliarul de la Reims, în
Idem, Studii de lingvistică şi filologie, Timişoara, 1981, p. 28-47.
8
A. Şaguna, Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeiere
până în zilele noastre, vol. II, Sibiu, 1860, p. 69.
9
D. Iarcu, Repertoriu cronologic sau catalog general de cărţile române
imprimate, Bucureşti, 1865, p. 9; I. G. Sbiera, Ortografia română şi dezvoltăciunea sa
istorică, în „Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, 2, 1867,
12, p. 284; I. Popfiu, Poesia şi prosa, I, Oradea Mare, 1870, p. 198.

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

400 Alexandru Madgearu

în care a fost introdusă liturghia în limba română. Faptul a fost clarificat

la scurt timp după apariţia articolului lui D. Şerbu, de către lingvistul
Alexandru Mareş, care a arătat că editorul Hanka a plasat efectuarea
traducerii în limba română în jurul anului 1700, ceea ce este relativ
corect 10 . El a semnalat şi cartea lui I. G. Sbiera, care deşi anterior
acceptase ideea lui Bălăşescu, după ce a avut la dispoziţie lucrarea lui
Hanka, a ajuns la concluzia corectă a datării traducerii cu circa 150 de ani
înainte de 1846. Sbiera a oferit traducerea întregului pasaj din cartea
apărută în 184611.
Deşi I. C. Chiţimia l-a citat pe Sbiera (şi pe Mareş în versiunea
articolului său din 1989), el a susţinut că: „actul lui Inocenţiu a fost
probabil şi el reconfirmat mai pe urmă şi nu se ştie de la care din ele
pleacă cu informaţia sa Hanka. În orice caz, consemnarea unor asemenea
acte nu este o invenţie gratuită, iar spusele din ele vor putea fi verificate la
identificarea actelor respective. În fond, este vremea când Vaticanul
începe să lupte insistent pentru câştigarea românilor de partea lui şi o
făcea prin recomandarea traducerii cărţilor liturgice în limba lor (prin
«liturghie» trebuie să înţelegem aceste cărţi)”. Sunt afirmaţii gratuite, care
arată că I. C. Chiţimia nu a văzut cartea respectivă, nici măcar după
apariţia articolului lui Al. Mareş care stabilea realitatea.
Mai recent, profesorul Gheorghe Gavrilă Copil, cercetând cartea lui
Hanka, a demonstrat acelaşi lucru: că pasajul despre valahi se referă la
liturghia lui Dosoftei (1679) şi, în general, la abandonarea liturghiei
slavone în Biserica din Moldova şi Ţara Românească petrecută în
ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. În articolul său este tradus in
extenso textul buclucaş, pe care nici N. Bălăşescu, nici D. Şerbu şi nici
măcar I. C. Chiţimia nu l-au avut la îndemână. Din acest text se vede că
nu există nici un fel de act din 1248 referitor la valahii din Dacia. De

10
Al. Mareş, O traducere în limba română în jurul anului 1100?, în
„Contemporanul”, 43, 1982, nr. 20 (14 mai), p. 10; I. Gheţie, Al. Mareş, Originile
scrisului în limba română, Bucureşti, 1985, p. 117-118.
11
I. G. Sbiera, Contribuiri pentru o istoriie soţiială cetăţenească, religionară
bisericească şi culturală literară a românilor de la originea lor încoace pînă în juliu
1504, Cernăuţi, 1906, p. 792-794. Traducerea sa: „în timpurile cele mai noauă, adecă
deabia de aici cu un secol şi jumătate îndărăpt, românii Daciei traduseră pe nesimţite în
graiul său naţional liturgia slavică de rit grecesc, uzitată şi la ei mai înainte, tăcînd şi
înţelegîndu-se cum se vede, sau neştind şi neîntrebată fiind mult răbdătoarea maică
(biserică) constantinopolitană”.

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Despre o pretinsă traducere a liturghiei în limba română (sec. XIII) 401

observat că G. Copil nu a cunoscut cartea lui Sbiera, traducerea sa fiind

uşor diferită faţă de a aceluia12.
Înaintea lui D. Şerbu, profesorul de istorie a bisericii Milan Şesan a
preluat şi el informaţia din istoria lui Andrei Şaguna (gramatica lui
N. Bălăşescu i-a rămas necunoscută). Din acel pasaj el a înţeles că Hanka
a citat un izvor latin din secolele XVI-XVII, ceea ce ar fi însemnat că
traducerea liturghiei în română s-ar fi efectuat pe la mijlocul secolului al
XV-lea (studiul respectiv argumenta existenţa limbii liturgice româneşti
în secolul al XV-lea)13.
De fapt, până acum nimeni nu a realizat că Hanka nu a făcut decât
să reproducă un fragment din cartea lui Bartolomeus Kopitar, în care este
expusă istoria recunoaşterii liturghiei slavone de către papalitate. Lucrarea
respectivă nu a fost cunoscută de A. Mareş şi nici de către G. Copil.
Slovenul B. Kopitar (1780-1844) a fost unul dintre fondatorii studiilor de
slavistică (a editat surse chirilice şi glagolitice, a publicat o gramatică a
limbii slovene, precum şi diferite studii)14.
După ce arăta că Memorabile sane est unicum in patriarchatu
Romano privilegium liturgiae vernaculae Slavorum, B. Kopitar scria că:
Nam Romana ecclesia non solum prima S. Methodii inauditam
novationem, re penitius examinata jam A. 880, plusquam integro seculo
ante-Russorum conversionem, approbavit, sed etiam Slavis latini ritus
missale et breviarium glagoliticum, eadem S. Methodii sacra lingua
adornatum, A. 1248 confirmavit; adeo ut utriusque ritus liturgia slavica
coeperit in patriarchatu romano, et alterutrius tantum inde tradita
continuetur in Constantinopolitano, ejusque sobole Russa. Sed de his mox
recitabimus luculentissima diversarum aetatum decreta et testimonia.
Quod autem titulo privilegii acceptam Romae referunt Slavi suae linguae

12
G. G. Copil, Dacia secolelor IX-XIV. Literatura dacoromână veche în context
istoric şi cultural european, în „Luminătorul. Revistă a societăţii culturale şi bisericeşti
„Mitropolitul Varlaam” şi a Mitropoliei Basarabiei”, Chişinău, 2011, 2 (113), p. 14-25.
Traducerea sa: „deşi şi în timpurile foarte apropiate adică abia cu un secol şi jumătate în
urmă valachii din Dacia au tradus puţin câte puţin liturghia slavă de rit grecesc folosită şi
la ei mai înainte, cu tăcerea şi cu îngăduinţa, sau chiar fără ştirea şi consultarea mult
încercatei mame Constantinopolitane”.
13
M. Şesan, Introducerea limbii române în biserică, în MA, 2, 1957, 11-12,
p. 829.
14
Despre el, vezi R. Mârza, Bartolomeus Kopitar and Josef Dobrovsky on
Romanians, în TR, 19, 2010, 1, p. 108-110.

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

402 Alexandru Madgearu

liturgiam, quam olim veteres omnes et ipsi Latini jure communi sibi
sumserant, in causa est recentior aetas, noni scilicet seculi, cui insolita
jam, ne dicam illicita, videbantur quotidiana priorum. Nam etsi
recentissimis quoque temporibus, i. e. vix abhinc sesquiseculo, Daciae
Valachi slavicam graeci ritus liturgiam antea apud se quoque usitatam
sensim in vernaculam suam converterunt, tacente et connivente ut videtur,
aut vel ignorante et inconsulta polútlemoni matre Constantinopolitana,
habemus tamen diversum et longe vetustius exemplum Gothorum, seculo
quarto conversorum; nationis fortissimae et longe nobilissimae et
universim vix minoris numeri, quam sit Slavorum; qui Gothi, quamvis
discipuli Byzantinorum, quorum liberalitatem non cessant crepare
Latinorum aemuli Protestantes, minime gothicas sed nonnisi graecas et
postea latinas audiebant missas, utriusque tum Imperii clero et
imperatoribus barbaram linguam superbe nimis aspernantibus. Sic et
Anglorum apostolus Augustinus, Saxonumque Bonifacius ne cogitavere
quidem de horum populorum missa vernacula. Sic et hodiedum, quamvis
quotidie videant collegas suos, sive Slavos sive Valachos, suis linguis
leitourgoûntaß, graeci presbyteri pergunt sui ritus Albanis et Valachis
Macedoniae Thessaliaeque imo et ipsis ex parte Bulgarismissas graecas
dicere; unice securibenene sic an male respondeant Protestantium de
graecae ecclesiae liberalitate importunae et factiosae fidejussioni 15.
Am reprodus pe larg acest text al lui B. Kopitar pentru a fi clar
pentru oricine că atât el, cît şi V. Hanka s-au referit la traducerea
liturghiei în limba română cu circa un secol şi jumătate în urmă faţă de
momentul 1843, nu în raport cu epoca lui Innocentius IV. Ceea ce scria
B. Kopitar despre Innocentius IV este legat de confirmarea dreptului de a
se celebra liturghia în slavonă, care fost solicitat în anul 1248 de către
episcopul de Senj (Croaţia). Pentru a avea câştig de cauză, acest episcop a
susţinut că alfabetul glagolitic a fost creat de Sfântul Hieronymus 16.
I. C. Chiţimia era convins că a existat un act al lui Innocentius IV
referitor la traducerea liturghiei în limba română, dar se vede că el nu a
avut la dispoziţie cartea lui Hanka, bazându-se doar pe citatul lui

15
B. Kopitar, Evangelia slavice, quibus olim in regnum Francorum oleo sacro
inungendorum solemnibus uti solebat ecclesia remensis vulgo Texte du sacre ad
exemplaris similitudinem descripsit et edidit J. B. Silvestre..., Paris, 1843, p. I-II.
16
A. P. Vlasto, The Entry of the Slavs into Christendom. An Introduction to the
Medieval History of the Slavs, Cambridge, 1970, p. 203; I. Verkholantsev, St. Jerome,
Apostle to the Slavs, and the Roman Slavonic Rite, în „Speculum”, 87, 2012, 1, p. 42-43.

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Despre o pretinsă traducere a liturghiei în limba română (sec. XIII) 403

Bălăşescu dat de D. Şerbu. La rândul său, O. Pecican a preluat şi

amplificat afirmaţiile lui I. C. Chiţimia, fără a avea curiozitatea de a
verifica pe ce se bazează acestea. Cărţile lui Kopitar şi Hanka sunt în
prezent reproduse pe internet, şi este posibil ca ele să fi fost disponibile şi
în 2010, atunci când O. Pecican a descoperit articolul lui I. C. Chiţimia,
probabil după ce acesta a început să circule pe internet.
Pentru a argumenta afirmaţiile sale despre traducerea liturghiei în
limba română în secolul al XIII-lea, O. Pecican a invocat şi legenda
consemnată de Paisie din Hilandar, despre persecutarea românilor care
citeau în latină, de către ţarul Ioan Asan II. Scrisă în 1762, Istorija
Slovenobălgarskaja s-a păstrat în peste 50 de copii, dar manuscrisul
original a dispărut. Prima ediţie, parţială, a apărut cu titlul de Tzarstvenik
la Buda în 1844. Textul integral a fost stabilit de Jordan Ivanov în 1914.
Paisie credea că bulgarii au venit la Dunăre în timpul împăratului Valens
(378), care i-a colonizat pentru a lupta contra goţilor şi avarilor. Pline de
confuzii sunt şi relatările despre perioadele mai noi (de exemplu,
generalul Nikephor Ouranos din vremea lui Vasile II este considerat
împărat). Asan, fondatorul noului stat, ar fi venit din „Valahia”, cea de la
nord de Dunăre, unde se refugiaseră strămoşii săi. Boierii din această
Valahie l-ar fi ajutat pe Asan cu o oaste. Tradiţia, deşi plină de
inexactităţi, a reţinut că românii au fost într-un anumit mod implicaţi în
refacerea ţaratului, dar ca un element auxiliar şi extern. Paisie
menţionează în două rânduri existenţa a două „Valahii” stăpânite de Asan,
dar nu cunoşte nimic despre existenţa unor vlahi la sud de Dunăre,
conlocuitori cu bulgarii. El mai susţinea că la Tărnovo a devenit patriarh
Theophylact, venit de la Ohrida (acel arhiepiscop de Ohrida a existat, dar
a păstorit între 1078 şi 1107). Acesta l-a determinat pe Asan (primul
dintre ţari) să stârpească erezia romană pe care o adoptaseră toţi vlahii.
Ţarul a trecut în „cele două Vlahii”, unde a interzis erezia, pedeapsa
pentru cei care ar mai fi folosit scrierea latină şi ar fi mărturisit erezia
fiind tăierea limbii 17 . Deşi textul este fantezist, mai mulţi istorici au
discutat cu toată seriozitatea această tradiţie, deoarece ea se leagă şi de
problema atât de controversată a utilizării scrierii latine de către români,
înainte de adoptarea celei chirilice şi a slavonei ca limbă oficială şi de

17
At. Popov, L’Histoire Slavo-Bulgare de Paisij de Hilendar. Traduction et
commentaire (Institut National de Langues et Civilisations Orientales. Année
universitaire 2004-2005), Paris, 2005, p. 58-99.

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

404 Alexandru Madgearu

cult. A. D. Xenopol şi Dimitre Onciul au deschis discuţia, acordând, în

mod surprinzător pentru spiritul lor critic, o încredere nejustificată acestui
text. Onciul a admis veridicitatea tradiţiei, deşi recunoştea că opera lui
Paisie nu este un izvor propriu-zis18. Ioan Bogdan a respins credibilitatea
acestei tradiţii, arătând că probabil Paisie a făcut o confuzie cu acţiunea
arhiepiscopului Theophylact de Ohrida de combatere a bogomililor, şi că
şi-a imaginat că românii aveau iniţial cărţi latineşti deoarece erau de
obârşie romană19.
Mai recent, Flavius Solomon aprecia că se poate pune temei pe
tradiţia conservată la Athos şi transmisă ca atare de către Paisie,
referitoare la implicarea lui Ioan Asan II în organizarea bisericească a
românilor nord-dunăreni20. Această implicare a existat. Datorită alianţei
cu Imperiul de la Niceea realizate în 1234, Ioan Asan II a obţinut
recunoaşterea rangului de patriarhie autocefală pentru Biserica Bulgariei,
în 1235 21 . El a fost stimulat şi de faptul că Biserica Serbiei era deja
autocefală. Pentru un timp a persistat şi ierarhia subordonată Romei, iar
papa Grigore IX a încercat să-l atragă din nou pe Ioan Asan II de partea
sa, în 1237. Restabilirea alianţei cu Imperiul de la Niceea în 1238 a
spulberat această speranţă 22 . Acesta este contextul în care au fost
menţionaţi acei „pseudo-episcopi” menţionaţi, în documentul din
14 noiembrie 1234. Ei erau reprezentanţi ai bisericii din Bulgaria care se
îngrijeau de românii din Moldova sau estul Munteniei. Termenul de
“pseudo-episcopi” nu înseamnă “episcopi ortodocşi”, ci episcopi care nu
deţineau funcţia în conformitate cu canoanele. Daniel Barbu şi Flavius
Solomon au arătat că, în concepţia papei, pseudo-episcopii erau prelaţi

18
D. Onciul, Scrieri istorice. Ediţie critică îngrijită de A. Sacerdoţeanu, 1968, I,
p. 406-409, 621-622.
19
I. Bogdan, Analisa critică a câtorva notiţe despre introducerea liturgiei slave
la români, în Cv.L, 23, 1889, 4, p. 301-307.
20
F. Solomon, Politică şi confesiune la început de ev mediu moldovenesc, Iaşi,
2004, p. 93.
21
G. Cankova-Petkova, Griechisch-bulgarische Bundnisse in den Jahren 1235
und 1246, în „Byzantinobulgarica”, 3, 1969, p. 49-51, 55-56, 61; V. Gjuzelev, Bulgarien
und das Kaiserreich von Nikaia (1204-1261), în „Jahrbuch der Österreichischen
Byzantinistik”, 26, 1977, p. 149.
22
V. Gjuzelev, Das Papstum und Bulgarien im Mittelalter (9.-14. Jh.), în
„Bulgarian Historical Review”, 5, 1977, 1, p. 48-49; Ş. Papacostea, Românii în secolul al
XIII-lea între cruciată şi imperiul mongol, Bucureşti, 1993, p. 45-48; F. Dall'Aglio,
"Contra perfidum Assanum": Gregorio IX e il progetto di Crociata contro Bosnia e
Bulgaria, 1235-1241, în „Rivista storica italiana”, 121, 2009, 3, p. 1018-1024.

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Despre o pretinsă traducere a liturghiei în limba română (sec. XIII) 405

care încălcau jurisdicţia legitimă a episcopului cumanilor. Ei erau falşi nu

pentru că erau schismatici, ci pentru că erau consideraţi în afara
dispoziţiilor dreptului canonic, deoarece slujeau ilegal în dioceza altui
episcop. Grigore IX considera Bulgaria ca fiind supusă Romei, iar clericii
care refuzau să se supună erau socotiţi necanonici23. În acest caz, nu poate
fi vorba decât de episcopi subordonaţi ai arhiepiscopiei de Tărnovo,
deplasaţi în episcopia cumanilor. În toamna anului 1234 situaţia era
confuză în privinţa raporturilor Bulgariei cu Biserica Romei şi cu
Patriarhia de Niceea. Ioan Asan II optase deja pentru tabăra ortodoxă
împreună cu noul arhiepiscop Ioachim, dar de la Niceea încă nu venise
acceptarea statutului de patriarhie autocefală. Formal, arhiepiscopia de
Tărnovo era încă subordonată Romei, conform actului de unire din
septembrie 1203. De aceea, Grigore IX cerea soluţionarea problemei
„pseudo-episcopilor” din episcopia cumanilor. Ioan Asan II se aliase deja
cu Ioan III Vatatzes contra Imperiului Latin, iar această coaliţie ortodoxă,
dacă ar fi dobândit o extindere la nord de Dunăre, în teritoriul unde se afla
episcopia cumanilor, ar fi fost o ameninţare pentru Ungaria.
Teoretic, traducerea liturghiei catolice în limba română s-ar fi putut
săvârşi în cadrul episcopiei cumanilor, ori în Banatul de Severin, pentru a
rupe populaţia locală de legăturile cu statul de la sudul Dunării, după
1235. Nu există însă nici o dovadă în acest sens, în afara legendei
consemnate de Paisie. Cu toate acestea, O. Pecican a susţinut că Psaltirea
ar fi fost tradusă în româneşte în timpul ţaratului româno-bulgar, bazându-se
pe concluziile aceluiaşi studiu al lui I. C. Chiţimia. Acesta a presupus o
acţiune de traducere a Psaltirii în limba română pornind de la un original
latin, ale cărui urme au fost identificate în lexicul din manuscrisele din
secolul al XVI-lea (Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea
Voroneţiană şi Codicele Voroneţian). Datarea traducerii româneşti a
psalmilor în secolele XIII-XIV, susţinută doar de către I. C. Chiţimia, este

23
Ş. Papacostea, op. cit., p. 62-64; D. Barbu, Byzance, Rome et les Roumains.
Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge, Bucureşti, 1998, p. 98-99;
F. Solomon, op. cit., p. 89-92; M. O. Căţoi, Ofensivă catolică şi rezistenţă schismatică la
Dunărea de Jos în prima jumătate a secolului al XIII-lea, în Istorie bisericească,
misiune creştină şi viaţă culturală, vol. II, Creştinismul românesc şi organizarea
bisericească în secolele XIII-XIV. Ştiri şi interpretări noi. Actele sesiunii anuale de
comunicări ştiinţifice a Comisiei Române de Istorie şi Studiu a Creştinismului, ed.
E. Popescu, M. O. Căţoi, Galaţi, 2010, p. 189-192; A. Madgearu, Asăneştii. Istoria
politico-militară a statului dinastiei Asan (1185-1280), Târgovişte, 2014, p. 181-183.

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

406 Alexandru Madgearu

incertă, iar continuarea discuţiei pe marginea acestei probleme rămâne în

sarcina lingviştilor. Ion Gheţie, referindu-se la teoria lui I. C. Chiţimia,
aprecia că acele cuvinte de origine latină precum mesereare sau deşidera
nu provin dintr-un izvor latin, ci din limba vorbită în epocă; de asemenea,
că originalele textelor datează cu siguranţă din secolul al XVI-lea 24 .
Alexandru Niculescu consideră că aceste cuvinte latine prezente în
psaltirile din secolul al XVI-lea au fost preluate din mediul catolic din
Transilvania şi Banat25. Există însă şi posibilitatea ca meserere să fie o
reminiscenţă a vechiului limbaj liturgic latin, pe care românii l-au avut
înainte de adoptarea slavonei ca limbă de cult26. Modul în care s-a produs
această adoptare rămâne o chestiune de clarificat, care depăşeşte subiectul
acestui articol27.

24
I. Gheţie, A existat un izvor latin al psaltirilor româneşti din secolul al XVI-
lea ?, în „Limba română”, 31, 1982, 2, p. 181-185; I. Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 43-
48, 297-301.
25
A. Niculescu, Romanitatea românească şi cultura latină în sec. XII-XV, în
„Anuarul Institutului de cercetări etnologice şi dialectologice”, seria A (Comunicări), 2,
1980, p. 249-253 (preluate în Transilvania de la catolici).
26
P. Ş. Năsturel, Une réminiscence roumaine de la messe latine à l'époque de la
liturgie slave, în RSL, 1, 1958, p. 198-209; Idem, Le christianisme roumain à l'époque
des invasions barbares. Considérations et faits nouveaux, în BBRF, 11 (15), 1984,
p. 217-218, 227-228.
27
Vezi opiniile critice ale lui A. A. Rusu, Creştinismul românesc în preajma
Anului O Mie: în căutarea identităţii, în Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban
Papacostea, volum îngrijit de O. Cristea, Gh. Lazăr, Brăila, 2008, p. 39-67.

CEEOL copyright 2023