SENSIBILITATEA

Receptorii sensibilitatii sunt

- Exteroceptori sau receptori cutanati: tactili, termici si durerosi. Ei pun
in legatura sistemul nervos cu mediul extern. Caile sensibilitatii
exteroceptive sunt formate din 3 neuroni: primul se afla in ganglionul
spinal; dendrita sa merge prin nervii periferici la receptorii cutanati,
iar axonul intra in radacina posterioara a nervilor spinali si face
sinapsa cu al doilea neuron din coarnele posterioare medulare. Axonul
acestuia se incruciseaza cu cel de partea opusa si merge la talamus
unde face sinapsa cu al treilea neuron senzitiv. Axonul acestuia ajunge
in girul postcentral al lobului parietal.
- Proprioceptorii culeg stimulii profunzi de la nivelul aparatului
locomotor: muschi, oase si articulatii, informand sistemul nervos
despre starea de tensiune si contractie a mushiului, despre pozitia
segmentelor corpului,etc. Sensibilitatea proprioceptiva este constienta
– impulsurile ajung la scoarta cerebrala, si inconstienta – impulsurile
ajung la cerebel. Cei trei neuroni sunt astfel dispusi: primul in
ganglionul spinal, al doilea pentru cea constienta in nucleii Gall si
Burdach din bulb cu al treilea in talamus si de aici in girul postcentral.
Pentru sensibilitatea proprioceptiva inconstienta al doilea neuron se
afla in coarnele posterioare medulare (nucleul toracic Clark) si de aici
se proiecteaza pe cortexul cerebelos.
- Exista si sensibilitatea visceroceptiva care informeaza sistemul nervos
despre organele interne.
Ariile tegumentare inervate de o pereche de nervi spinali formeaza
dermatoame. Formarea plexurilor nervoase brahial si lombo-sacrat care
inerveaza membrele superioare si inferioare fac ca dermatoamele sa fie mai
usor de identificat la nivelul trunchiului.
Cortexul senzitiv primar aflat la nivelul girusului postcentral are o
organizare somatotopica –homunculus senzitiv, asemanatoare cu
homunculusul motor.
Tulburările de sensibilitate explorate în examenul neurologic cuprind
două categorii principale de manifestări: subiective (spontane) si obiective
(provocate).
I. Tulburari subiective de sensibilitate
Paresteziile (sau disesteziile) reprezintă senzaţii anormale, neplăcute,
descrise de bolnav sub formă de amorţeli, furnicături, arsuri, senzaţie de rece
sau cald, etc. Destul de frecvent paresteziile tactile sunt provocate sau
accentuate la contactul cu solul sau atingerea diverselor obiecte. Paresteziile
se întâlnesc în leziuni ale nervilor periferici : nevrite, polinevrite,
poliradiculonevrite. Paresteziile viscerale (cenestopatlile) sunt resimtite, de
obicei, în sferele cardiacă şi digestivă sub formă de palpitaţii, senzaţie de
oprire a inimii, de tracţiune a stomacului, etc.
Durerile îmbracă aspecte variate, fiind întâlnite în numeroase
afecţiuni neurologice, cutanate, musculare, osteoarticulare sau viscerale.
Durerile care interesează semiologia şi patologia neurologică sunt cele
care relevă o afectare a căilor sensibilităţii. Pentru a putea evidenţia acest
element diagnostic al durerii, vor trebui urmărite:
-topografia;
-modul de desfăşurare în timp;
-factorii declanşatori.
Uneori, durerea poate constitui singurul simptom al bolii (nevralgia
trigeminală sau glosofaringiană); de obicei, însă, ea este asociată şi cu alte
semne neurologice.
Caracterele topografice ale durerii au o importanţă primordială pentru
diagnosticul de localizare. În leziuni ale nervilor periferici, durerea este
localizată în teritoriul nervului respectiv. În atingeri radiculare corespunde
dermatoamelor (teritorii cutanate longitudinale la nivelul membrelor şi în
centură la nivelul trunchiului ; fiecărui dermatom îi corespunde o anumită
rădăcină a nervului spinal). Alteori, durerea are un caracter difuz, neprecis:
în interesarea talamusului, a cordoanelor spinotalamice din maduvă sau în
leziunile traumatice ale unor nervi periferici.
In funcţie de natura şi intensitatea ei, durerea îmbracă mai frecvent
urmatoarele forme:
 • nevralgia: durere de intensitate violentă, cu caracter în general
intermitent, localizată în teritoriul de distribuţie al unui nerv periferic;
• cauzalgia: durere cu caracter de arsură, însoţită de rezonanţă
afectivă şi tulburări vegetative cutanate; este întâlnită, mai ales, în
răniri ale nervului median sau sciatic popliteu extern; durerea
depăşeste teritoriul inervat de nervul respectiv, iradiind la distanţă ;
are un caracter continuu şi poate fi provocată prin atingeri superficiale
ale tegumentelor;
• hiperpatia din leziunile talamice cuprinde, în mod difuz,
teritorii întinse din hemicorpul controlateral, traducandu-se prin
senzaţii dureroase dezagreabile, însoţite de rezonanţă afectivă mare;
apare spontan sau poate fi declanşată de excitanţi care, în mod normal,
nu provoacă dureri (atingere usoara, variatii mici de temperatura în
special frigul, mobilizarea pasiva a membrelor, aplicarea unui
diapazon). Durerea iradiaza difuz in hemicorpul respectiv si persista si
dupa incetarea excitantului.
Dupa modul de desfăşurare în timp, se disting:
• dureri care se dezlănţuie brusc, sub formă de crize
paroxistice de durată scurtă, separate de intervale libere;
• dureri cu caracter continuu, care, chiar când sunt mai puţin
intense decât primele, devin mai supărătoare prin durata lor şi
hiperpatia adesea cauzalgică.
Factorii declanşatori ai durerii trebuie căutaţi cu grijă:
- în nevralgii, zonele cutanate care pot dezlănţui accesul dureros
(,,trigger zone");
- în hiperpatiile cauzalgice sau talamice, aplicarea unor stimuli
simpli tactili sau termici;
 - în durerile radiculare, anumite eforturi (tuse, stranut, defecatie),
schimbarea de poziţie (orto sau clinostatism) sau manevre de
elongaţie (proba Lasegue, Bonnet, Neri).

II. Tulburări obiective de sensibilitate

Tulburările obiective de sensibilitate cuprind modificările puse în
evidenţă de examinator prin aplicarea de excitanţi adecvaţi.
Inainte de a începe examenul, bolnavul va fi instruit asupra modului cum
trebuie să urmarească şi să dea răspunsul adecvat. Bolnavul se examinează
dezbracat, cu ochii închişi, cerându-i să comunice verbal ori de cate ori
percepe un stimul; excitaţiile vor fi aplicate disritmic, la momente suficient
de distanţate între ele. Se vor explora, succesiv, regiunile simetrice în sens
vertical iar limita teritoriilor patologice va fi evidenţiată mergând de la
zonele afectate spre cele sănătoase şi apoi invers. Examenul nu va fi
prelungit mult timp, pentru a nu obosi bolnavul şi a primi date eronate.
Prin examenul clinic al sensibilităţii obiective se explorează
sensibilitatea superficială, profundă şi sintetică.
Sensibilitatea superficială (exteroceptivă) cuprinde excitaţiile cu
punct de plecare de la receptorii cutanaţi şi mucoase; este diferenţiată în
sensibilitate tactilă, termică şi dureroasă.
Sensibilitatea tactilă se cercetează prin atingeri succesive disritmice
ale tegumentelor cu un tampon de vată, bolnavul comunicând percepţia
fiecărui stimul. Pentru explorări de fineţe sunt utilizate esteziometrele Frey,
care conţin fire de păr calibrate ca diametru şi rigiditate.
În explorarea sensibilităţii tactile, trebuie să se ţina seama de unele
teritorii hiperkeratozice mai putin sensibile (palma, planta), precum şi de
repartiţia diferită a corpusculilor tactili pe diverse zone cutanate. Astfel, în
vârful degetelor corpusculii tactili sunt în număr de 135/cm2, în timp ce la
coapsă numărul acestora este de numai 5/cm2.
Sensibilitatea termică se examinează cu două eprubete - una
conţinând apa caldă la temperatura de 40-45C iar cealaltă, apă rece sub
15C. Acestea se aplică succesiv pe tegumente variind ordinea lor pentru a
nu crea un stereotip.
Sensibilitatea dureroasă se cercetează prin apasarea tegumentelor cu
varful unui ac cu gamalie, cerând bolnavului să diferenţieze atingerile cu
partea ascuţită a acului de cele cu gămălia acestuia.
Sensibilitatea profundă (proprioceptivă) cuprinde excitaţiile
recepţionate de la nivelul muschilor, tendoanelor, articulaţiilor şi periostului.
Este diferenţiată în sensibilitatea mioartrokinetică şi sensibilitatea vibratorie.
Sensibilitatea mioartrokinetică este simţul atitudinii şi al deplasărilor
diferitelor segmente ale corpului în spaţiu. Bolnavul având ochii închisi, i se
imprimă succesiv, în diferite articulaţii (în special la degete), miscări pe care
cerem să le denumească sau să le reproducă la membrul opus. Simţul
atitudinilor se poate explora folosind următoarea manevră: se cere
bolnavului, acesta având ochii închişi, să atingă cu indexul de la o mână
indexul de la mâna opusă. În cazuri de tulburare a sensibilităţii profunde,
bolnavul nu va nimeri ţinta, mai ales dacă în timpul manevrei examinatorul
imprimă o nouă poziţie mâinii care trebuie atinsă.
Sensibilitatea vibratorie (palestezie) se examinează cu un diapazon
pus în vibraţie, care se aplică pe eminenţele osoase superficiale - maleole,
creasta tibiei, rotulă, apofizele spinoase ale vertebrelor, extremitatea
radiusului, clavicula, etc.
Tulburări de sensibilitate profundă apar în nevrite, tabes, compresiuni
medulare, în leziuni ale trunchiului cerebral, sindroame talamice şi
sindroame parietale. Consecinţa tulburărilor de sensibilitate profundă este
ataxia de tip tabetic.
Tulburarile obiective de sensibilitate pot fi grupate in urmatoarele
categorii:
1. Hiperestezie (perceperea exagerată îndeosebi a excitaţiilor
dureroase);
2. Hipoestezie sau anestezie (diminuarea sau abolirea senzaţiilor
determinate de diverşi stimuli).
Topografia tulburărilor de sensibilitate este determinată de sediul
leziunii şi are o valoare de localizare a procesului patologic. Astfel, în tipul
nevritic abolirea sensibilităţii are loc în teritoriul de distribuţie a nervului
respectiv: median, cubital, etc. Tipul radicular se traduce prin tulburări de
sensibilitate la nivelul dermatomului respectiv. Tipul polinevritic are
tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor superioare şi inferioare către
extremităţi (deci sunt simetrice, bilaterale şi distale).
Sensibilitatea sintetică (diferenţiată) cuprinde o serie de senzaţii mai
complexe, care rezultă dintr-o diferenţiere şi combinare a senzaţiilor
elementare, atribuite etajelor superioare de integrare (cortexul parietal).
Sensibilitatea sintetică se poate examina numai în absenţa tulburărilor de
sensibilitate superficială sau profundă a pacientului respectiv. Ea cuprinde
testarea topognoziei, a simţului discriminării tactile şi dureroase, a simţului
dermolexic, a stereognoziei şi a inatenţiei senzitive.
Simţul localizării tactile şi dureroase (topognozia), constă în
posibilitatea de a recunoaste, cu ochii închişi, teritoriul cutanat unde s-a
facut o excitaţie tactilă sau dureroasă. Imposibilitatea de localizare poartă
denumirea de atopognozie.
 Simţul discriminării tactile şi dureroase constă în posibititatea de a
percepe, în mod distinct, două excitaţii tactile sau dureroase făcute simultan
la o anumită distanţă. Distanţa minimă la care sunt percepute în mod distinct
reprezintă indicele de discriminare. Ea este variabilă în mod fiziologic:
vârful limbii, buze, pleoape (1 - 3 mm), pulpa degetetor (1 - 2 cm), stern (4 -
5 cm), spate, coapse (6 - 10 cm). Modificările patologice sunt considerate
cele care duc la depaşirea acestor limite, mai ales în raport cu teritoriul
simetric - hemicorpul opus, sănătos. Examenul clinic se face cu compasul
Weber (un compas obişnuit, cu un segment butonat şi altul ascuţit) sau, mai
simplu, în lipsa lui, cu două tampoane de vată sau cu două ace cu gămalie
(folosind pentru discriminarea tactilă extremitatea butonată, iar pentru cea
dureroasa, extremitatea ascuţită).
Simţul dermolexic constă în capacitatea de a recunoaste, fără
participare vizuală, literele, cifrele sau desenele executate de examinator pe
tegumentele bolnavului, cu ajutorul unui excitant tactil. Se compară uzual
palmele celor doua mâini. Cifrele trebuie desenate suficient de mari ca să
ocupe aproape întreaga suprafaţă palmară. Imposibilitatea de a recunoaşte
numerele sau literele se numeste adermolexie.
Stereognozia este capacitatea persoanei examinate de a recunoaste, cu
ochii inchisi, obiectele care-i sunt puse în mână de câtre examinator. La
elaborarea identificării participă un complex de senzaţii: tactile, termice,
dureroase şi barestezice.
Stereognozia se referă la capacitatea de a recunoşte obiecte obişnuite
prin palpare, prin recunoaşterea formei, texturii şi mărimii lor. Pacienţii vor
identifica obiectul cu fiecare mână, pe rând. Astereognozia este incapacitatea
de a recunoaşte obiectul plasat într-o mână, fără ajutorul ochilor.
 Inatenţia senzitivă se evidenţiază prin stimularea concomitentă a două
puncte simetrice. Bolnavul percepe în acest caz numai stimulul aplicat pe
hemicorpul normal, deşi la stimularea separată pentru fiecare hemicorp în
parte un stimul cu aceeaşi intensitate putea să fie perceput.
După modul cum diverse forme de sensibilitate superficială sau
profundă participă la starea anestezică, deosebim o disociaţie siringomielică
şi o disociaţie tabetică.
Disociaţia siringomielică constă în pierderea sensibilităţii termice şi
dureroase cu păstrarea sensibilităţii profunde şi tactile. Se întâlneşte în
leziuni ale măduvei spinării situate în regiunea canalului ependimar.
Leziunea interceptează fibrele scurte care conduc sensibilitatea termică şi
dureroasă care se încrucişează preependimar. Tulburările de sensibilitate au
o topografie suspendată corespunzătoare segmentului medular lezat. Se
întâlneşte în siringomielie, în hematomielie şi în tumori intramedulare la
început.
Disociaţia tabetică constă în pierderea sensibilităţii profunde
conştiente, cu păstrarea celei superficiale. Se datoreşte lezării cordoanelor
posterioare ale măduvei spinării şi se întâlneşte în tabes, sindromul
neuroanemic, etc.
Sindroamele senzitive in functie de localizarea leziunii
Afectiunile nervilor periferici
Polineuropatiile se caracterizeaza prin parestezii si/sau hipoestezie
simetrice cu distributie ``in ciorap si manusa``.
Mononeuropatia produce tulburare de sensibilitate in teritoriul unui singur
nerv. De exemplu nervul radial inerveaza senzitiv treimea mijlocie de pe fata
posterioara a bratului si antebratului, 2/3 laterale din fata dorsala a miinii,
predominind pe fata dorsala a primului spatiu interosos. Pareza acestui nerv
determina tulburari de sensibilitate pe acest teritoriu.
Plexopatiile afecteaza teritoriile cutanate ale mai multor nervi. Este strict
necesara cunoasterea teritoriilor senzitive si motorii ale nervilor si plexurilor
nervoase pentru un diagnostic topografic corect.
Sindromul senzitiv radicular genereaza durere in dermatomul corespunzator.
Un dermatom este deservit de 3 radacini: radacina posterioara care poarta
acelasi nume cu dermatomul inervat, si radacinile supra si subiacente. Pentru
a obtine anestezia unui dermatom leziunea trebuie sa cuprinda cele trei
radacini.
Sindroamele medulare
Sindroamele de trunchi cerebral
Siringobulbia prezinta disociatie de sensibilitate faciala de tip
siringomielic.
Sindromul Wallenberg poate fi cauzat de obstructia arterei
vertebrale, de obstrucţia arterei cerebeloase postero-inferioare sau de artera
fosetei laterale a bulbului. Este un infarct lateral bulbar reprezentat clinic de
o serie de simptome: de partea leziunii întâlnim:

-un sindrom vestibular (reprezentat prin vertij puternic rotator, greaţă,

vărsături, nistagmus orizonto-rotator),

-tulburări de deglutiţie şi fonaţie (datorate paraliziilor nervilor bulbari

IX, X şi XI),

-sughiţ şi tulburări respiratorii (prin atingerea centrilor respiratori din

formaţia reticulată),

-un sindrom Claude-Bernard-Horner (mioză, enoftalmie, îngustarea

fantei palpebrale),
 -un sindrom cerebelos (cu dismetrie, ataxie),

-parestezii şi anestezia termoalgică a hemifeţei respective.

De partea opusă leziunii există anestezia termoalgică a hemicorpului

respectiv. Evolutia este cel mai frecvent favorabilă.

Sindromul talamic este rar si apare ca urmare a AVC. Initial

apar parestezii sau hipoestezie pe hemicorpul opus leziunii, urmate in
timp de hiperpatia talamica care afecteaza hemifata si membrele
controlaterale leziunii. Hiperpatia talamica cuprinde, în mod difuz,
teritorii întinse din hemicorpul controlateral, traducandu-se prin
senzaţii dureroase dezagreabile, însoţite de rezonanţă afectivă mare;
apare spontan sau poate fi declanşată de excitanţi care, în mod normal,
nu provoacă dureri (atingere usoara, variatii mici de temperatura în
special frigul, mobilizarea pasiva a membrelor, aplicarea unui
diapazon). Durerea iradiaza difuz in hemicorpul respectiv si persista si
dupa incetarea excitantului.
Se insoteste uneori de pseudoatetoza. Se trateaza cu antiepileptice si
antidepresive.

Sindromul senzitiv cortical iritativ genereaza crize epileptice sensitive

de tip jacksonian. In cazul leziunii girusului postcentral sensibilitatea algica
si tactila pot fi conservate dar apar tulburarile sensitive sintetice: in leziunile
de dimensiunimici corticale poate pare numai inatentia senzitiva.

In AVC afectarea arterei silviene determina deficit senzitiv predominant

facio-brahial, afectarea arterei cerebrale posterioare deficit predominant
crural. Afectarea ariilor de asociatie din emisferul non-dominant genereaza
sindromul Anton-Babinski –tulburari de schema corporala:
hemiasomatognozie (bolnavul uita membrele stangi), anozognozie (bolnavul
isi neaga boala, hemiplegia), anosodiaforie (indiferenta fata de boala),
neglijarea hemispatiului controlateral leziunii, hemipareza controlaterala.

Cefaleea, unul dintre cele mai frecvente sindroame algice, reprezintă şi

unul din cele mai frcvente motive de prezentare la medic.
Pentru un diagnostic adecvat IHS ( International Headache Society,
2003) a propus următoarea clasificare:

Cefaleea primară – cefaleea ca afecţiune independentă:

1. migrena
2. cefaleea “ de tensiune”
3. cefaleea “ cluster”
4. alte cefalee primare.

Cefaleea secundară – cefaleea ca simptom în cadrul unei alte

afecţiuni:
1. cefaleea posttraumatică
2. cefaleea asociată patologiei cerebro- vasculare:
- ischemia cerebrală
- hemoragia cerebrală
- hemoragia subarahnoidiană
- malformaţia arterio-venoasă
- arterite
- disecţia arterială
- tromboflebite cerebrale
- puseu hipertensiv
3. cefaleea din afecţiunile intracraniene non- vasculare:
- creşterea / scăderea presiunii LCR
- infecţii intracraniene
- neoplasme intracraniene
4. cefaleea atribuită unor substanţe
5. cefaleea din infecţiile sistemice
6. cefaleea din tulburările metabolice:
- hipoxie
- hipercapnie
- hipoglicemie
- insuficienţa renală cronică
7. cefaleea secundară afecţiunilor craniului, gâtului, ochilor, nasului,
urechilor, sinusurilor, cavităţilor bucale
8. nevralgiile craniene ale feţei:
 - afecţiuni demielinizante ( nevrita optică)
- ischemia nervilor cranieni ( neuropatia diabetică)
- afecţiuni inflamatorii ( herpes zoster)
- nevralgia trigeminală primară şi secundară
- nevralgia gloso-faringiană
9. durerea talamică.

Pentru orientarea diagnostică şi abordarea terapeutică adecvată sunt

utile:
- anamneza minuţioasă
- examenul clinic general şi examenul neurologic
- examen paraclinic ţintit.

Anamneza
Datele anamnestice corect evaluate orientează spre diagnostic la un
număr important de cazuri:
1. datele generale: vârstă, ocupaţie, etc.
2. caracterele durerii:
- calitatea ( pulsatilă, surdă, arsură, junghi)
- intensitatea durerii : foarte mare ( HSA, migrenă, meningită,
encefalopatie hipertensivă); mare ( procese expansive, abcese
cerebrale, afecţiuni oculare şi ORL)
- localizarea durerii
- influenţa activităţilor cotidiene asupra durerii ( effort, ortostaţiune,
clinostatism, somn).
3. circumstanţele debutului şi evoluţia
4. factori agravanţi, declanşatori, amelioranţi
5. antecedente personale şi familiale
6. răspunsul la medicaţia analgezică uzuală
7. semne şi simptome de acompaniament:
- tulburări vizuale:
a) fotofobie : migrenă, HSA, meningită
b) scotoame : migrenă
c) tulburări ale vederii colorate : glaucom.
- tulburări digestive:
a) greţuri şi vârsături : migrenă, HSA, glaucom, hematom subdural
b) vărsături ( fără greaţă) : sindrom de HIC.
c) meterorism : cefalee “ de tensiune”

Examen clinic
 Se fac examenul clinic general: temperatura, TA, puls, examen FO, şi
examenul neurologic complet.

Examen paraclinic
1. examinări biochimice
2. examen LCR – dacă e posibil, să fie precedat de neuroimagistică,
dar obligatoriu de examenul FO
Examenul LCR se indică dacă se suspectează:
- HSA ( în cazul în care CT e normal)
- Meningită, encefalită
- Carcinomatoză leptomeningiană.
Puncţia LCR e contraindicată dacă:
- trombocitopenie < 50000/mm3
- sindrom de HIC.
3. neuroimagistica – în cazul în care anamneza şi examenul
neurologic arată semne îngrijorătoare:
- cefalee severă brusc instalată
- agravarea progresivă a intensităţii/ frecvenţei unei cefalee
- vârsta peste 50 ani
- cefalee + semne neurologice de focar
- cefalee + simptome generale: febra, redoare de ceafă, vărsături
- cefalee + somnolenţă, dezorientare, sindrom confuzional
- cefalee în relaţie cu un TCC
- cefalee + edem papilar.

Migrena
Este o cefalee recurentă, având caracter pulsatil şi de hemicranie, care
apare pe fondul unei predispoziţii genetice şi în contextul existenţei unor
factori predispozanţi şi declanşatori.

Factori predispozanţi:
- sexul feminin
- vârsta ( în 50% din cazuri primul atac este înainte de vârsta de 20
ani, şi 90% înainte de 40 ani)

Factori declanşatori:
- variaţii importante ale mediului înconjurător ( presiune atmosferică
şi temperatură, lumină şi zgomote puternice)
- alimente: ciocolata, vin roşu
 - emoţii, stress, efort intelectual prelungit, privarea de somn,
menstruaţia.

Tabloul clinic:
Migrena poate fi precedată de aură.
Aura dureaza 5 – 60 min şi este sub formă de: scotoame, fosfene,
parestezii, tulburări de limbaj.
Cefaleea:
- durata între 4 -72 ore
- caracter de hemicranie
- pulsatilă
- intensitate severă
- agravare la efort
- în timpul crizei pot să apară: greţuri, vomă, fotofobie, fonofobie.

Tratamentul:

Măsuri generale:
Se vor evita:
- alimentele care pot declanşa criza
- anticoncepţionalele orale
- temperaturile extreme, efortul fizic excesiv, privarea de somn,
hipoglicemia
În criză:
- repaus într-o încăpere liniştită.

Tratamentul crizei:
AINS:
- Aspirină 500 – 1000 mg
- Paracetamol 500 – 1000 mg

Sumatriptan 100 mg /zi

Metoclopramid 10 -30 mg/zi.

Tratamentul profilactic:
Beta- blocante:
- propanolol : 60 – 120 mg/zi
- metoprolol 50 – 150 mg/zi
- atenolol 50 – 100 mg/zi.
 Antidepresive triciclice:
- amitriptilina
- doxepin

Antagonişti Ca:
- verapamil 240 mg/zi.

Antiepileptice:
- acid valproic : 500- 1500 mg/zi.
- topiramat: 50-100 mg/zi.

Cefaleea ‘ cluster’
Cefalee de mare intensitate, cu localizare strict unilaterală, cu tendinţă
la grupare şi revenire a crizelor ( evoluţie ‘ în ciorchine’).
Este mai frecventă la sexul masculin.

Tabloul clinic:
Debut brusc, la ore fixe, în general noaptea şi cu durată a crizei între
15-180 min. Frecvent durerea este însoţită de hiperemie conjunctivală,
lacrimare, edem palpebral, catar nazal unilateral.
În timpul crizei pacientul are tendinţa de a se mobiliza permanent.

Tratament:
În criză: oxigenoterapie.
Profilactic:
- prednison 50 -60 mg/zi cu scădere progresivă ( 2- 3 săptămâni).
- Verapamil 240 – 480 mg/zi.
- Anticonvulsivante: acid valproic, gabapentin, topiramat.
la.