Comunicarea este un ansamblu de actiuni ce au în comun transmiterea de

I n f o r m a t i i , sub formă de mesaje, stiri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise
între două persoane, numite interlocutori.
Comunicarea înseamnă mult mai mult decât ceea ce transmitem prin cuvinte. Tonul vocii noastre
atunci când vorbim, atenţia pe care ne-o acordă interlocutorul, mesajele care ni se transmit
nonverbal, modul în care mutăm și poziţionăm corpul, dar mai ales precizia și claritatea a ceea ce
transmitem sunt, de asemenea, elementele cheie ale unei bune comunicări. Cinci metode
importante de comunicare sunt:
• Ascultarea și participarea (inclusiv reclamaţii din partea pacientului, familiei sau aparţinătorilor)
• Comunicarea nonverbală
• Comunicarea verbală
• Chestionarul/interviul
• Comunicarea în scris
Diagnosticul de boala nu afectează numai pacientul, ci și familia acestuia, în
egală măsura prin schimbarea rolurilor în cadrul familiei, cu influență în
statutul socio- economic, prin afectarea emoțională si prin creșterea nevoile
celui iubit. În acest context, termenul de familie capătă o forma extinsă,
cuprinzându-i pe toţi cei legaţi afectiv de pacient care doresc să se implice în
îngrijirea acestuia. Cercetare în ultimele trei decenii a demonstrat influența
majora pe care rudele sau însoțitorii o pot avea în tratamentul pacientului, în
toate etapele de evoluție a bolii.

Comunicarea în cadrul familiei pacientului se face pe planuri diferite:

comunicarea familie – pacient, comunicarea medic - familie și
comunicarea între membrii aceleiași familii.
Dacă, din analiza pacientului și familiei acestuia, intuim c ă nu sunt î nc ă
pregătiți pentru a afla severi t a t e a diagnosticului sau situației prezente,
recomandăm:
- în cazul necesității comunicării diagnosticului, se poate evita cuvântul
„cancer”, dar trebuie înlocuit cu „o boală destul de gravă/gravă”;
- în cazul tratamentului, optam pentru detalierea corectă a acțiunii,
reacțiilor adverse și schemei terapeutice;
- în cazul evoluției nefavorabile a bolii, „boala nu a răspuns așa cum ne-am
dorit, la tratament”;
- în cazul îngrijirii terminale, evitarea frazelor precum „sigur vă veți
face bine” sau „sigur nu veți muri”; putem spune „încercam să vă facem
să vă simțiți mai bine”
Familia pacientului trebuie sfătuită să păstreze o relație sinceră și cât mai
apropiată cu pacientul, trebuie avertizată de schimbările care pot aparea în
timpul evoluției bolii, pentru că pacientul va experimenta simptome severe,
care necesită atenție sporită, de multe ori necesită supraveghere permanentă,
astfel încât răbdarea, obediența și compasiunea vor deveni
sentimentele principale în interiorul familiei

O dată cu evoluţia nefavorabilă a bolii, necesităţile pacienţilor de a fi în cadrul unei familii devin din
ce în ce mai mari, astfel încât rolul membrilor familiei devine tot mai complex, pe lângă suportul
psihoemoţional, social, ei trebuie implicaţi în tratament. Apropiaţii pacientului trebuie învăţaţi cum
să administreze tratamentul, cum pot fi administrate diferite forme medicamentoase la domiciliu,
cum trebuie pacientul alimentat, eventual pansat.
Cea mai dificilă perioada, rămâne starea terminală a pacientului, perioada în
care emoțiile și simptomele devin din ce în ce mai puternice, când organismul
pacientului este la limita resurselor, iar familia este foarte
frecvent obosită, anxioasă, cu solicitări crescute la
personalul medical, fiind cel mai frecvent nepregatiți pentru
aceste momente dificile. De cele mai multe ori, chiar dacă au
fost corect informați pe toată perioada bolii, în aceste
momente, majoritatea membrilor familiei cred „într-o minune”.
Această perioadă este caracterizată de o comunicare frecventă
cu medicul , fiecare simptom nou apărut trebuind tratat,
iar acum toate lucrurile rămase „nespuse” încep să iasă la
lumină sub formă de îndoieli, frustrări, regrete. Comunicarea medic – familie
se axează pe câteva principii ale îngrijirii paliative (inutilitatea transfuziilor,
perfuziilor, tratamentului intensiv, intubării și resuscitării). Familia trebuie să
știe că aceste momente sunt unice și sunt ultimele, că acesta este momentul
pentru a-și lua rămas bun, pentru a-și cere iertare, pentru a-și spune ceea ce a
rămas nespus. Îngrijitorii necesită sfaturi privind organizarea îngrijirii
pacientului terminal (pacient imobilizat la pat, cu risc crescut de a
dezvolta escare, cu dureri care pot necesita manipularea seringilor, cu stări
de confuzie, delir), sfaturi pentru înmormântare și primele săptămâni de
„doliu”.
O altă provocare în îngrijirea paliativă a pacienților din
spitalele noastre este reprezentată de familiile numeroase, în
care fiecare membru al familiei dorește să fie informat despre
boală, tratament și evoluție, cel mai frecvent această
comunicare trebuie făcută „neapărat” de „dl./dna. doctor”. În
aceste situații, pacientul și restul familiei trebuie să
desemneze un reprezentat, persoană cu autoritatea cea mai mare,
care să fie cel care comunică cu echipa medicală, iar el
transmite mai departe celorlalți membri.
In concluzie, consideram ca una dintre cele mai importante etape in legatura
dintre pacient, medic si familie o reprezinta o comunicare adecvata, care
necesita o exprimare coerenta si concludenta a simptomatologiei si a
diagnosticului, ce poate fi pe intelesul acestora, dar si empatie si sprijin moral,
disponibilitatea unei noi explicatii in cazul in care anumite lucruri nu au fost
intelese si timp dedicat pacientului respectiv.