COMUNICAREA CU PACIENTUL ŞI FAMILIA ÎN

ÎNGRIJIRILE PALIATIVE
 Comunicarea terapeutică cu pacientul în
nursing paliativ
• Comunicarea reprezintă o parte esenţială a bunelor
practici în nursing şi este baza construirii unei
relaţii de încredere, având ca scop creşterea
calitatii îngrijirilor, reducerea anxietatii şi stresului
pacienţilor, aparţinătorilor acestora şi echipei
multidisciplinare de îngrijire .
• În nursing arta îngrijirii înseamnă să cunoști
pacientul, să traduci, informezi, explici, instruiești şi
educi bolnavul, stabilind o relaţie bazată pe
încredere.
• Modul în care pacientul este sprijinit psihic şi
spiritual are impact asupra păcii interioare a
pacientului, asupra serenităţii şi calmului interior
în stadiile terminale ale bolilor. Împacarea cu
sine şi ceilalţi este benefică înaintea morţii şi are
un impact major asupra modului în care familia
pacientului face faţă pierderii acestuia şi
doliului. Aceste aspecte explică necesitatea unui
dialog interactiv, efectiv şi plin de înţeles cu
pacienţii şi familia în îngrijirea paliativă, pentru ca
sprijinul emoţional şi spiritual să fie plin de
conţinut în etapa finală a vieţii.
 Comunicarea medic-asistent medical –
pacient – familie
• Comunicarea în paliație presupune
împărtăşirea informaţiilor şi sprijin emoţional.
Stresul considerabil, tensiunea emoţională şi
oboseala ce însoţesc bolile cu prognostic grav
fac ades necesar ca pacientul şi familia să aibă
nevoie să audă de mai multe ori o informaţie
pentru a o recepţiona.
• Frica de moarte nu este o emoţie izolată, ci suma mai multor
emoţii:
- frica de suferinţa fizică (durere, greaţă, dizabilitate),
- frica de efectele psihologice ale bolii (neajutorare,
suferinţă),
- frica de moartea propriu-zisă (frica existenţială şi temeri
de natură religioasă, spirituală),
- frica de a deveni o povară pentru familie sau de a nu fi în
stare să îi ofere siguranţa financiară, în special atunci cand
pacientul este principalul sprijin economic al familiei.
• De foarte multe ori în îngrijirea paliativă pacienţii doresc
să-şi verbalizeze aceste temeri, dar unii profesionişti din
sănătate sunt reticenţi în a dialoga cu bolnavii terminali şi
familiile acestora.
• Multe dintre cadrele sanitare au un grad ridicat de
anxietate în privinţa morţii, ce ar putea explica de ce
sunt reticenţi în a se angaja în conversaţii
semnificative cu pacienţii terminali şi familiile
acestora.
• Temerile personalului medical legate de comunicarea
cu pacienţii aflaţi în stadiile terminale sunt multiple:
teama de a nu fi învinovăţit (blamarea mesagerului),
frica de lucruri pe care nu le-am învăţat, frica de a
declanşa o reacţie negativă (lacrimi, furie), frica de a
spune “nu ştiu”, frica de a-şi exprima propriile emoţii,
frica de ierarhia medicală, temeri şi anxietate legate
de propria moarte. Aceste temeri reprezintă o barieră
importantă în comunicare
• Unii pacienţi s-ar putea să nu-şi dorească să poarte
conversaţii intens emoţionale cu cadrele medicale,
menţinând dialogul la un nivel monden. Însă este
importantă discutarea bolii şi prognosticului cu
pacientul,chiar dacă nu toţi doresc să fie informaţi.
• Înainte de a spune ceva, este necesar să întreabăm
și să folosim întrebări deschise: “Ce vi s-a spus
despre boală până acum?”, ori “Care credeţi că este
motivul pentru care vi s-a efectuat CT?” Răspunsul
pacientului relevă înţelegerea actuală despre boala sa
și ne permite să corectăm informaţiile greşite și să ne
orientăm asupra dorinţelor acestuia, de exemplu va
dezvălui existenţa unor aşteptări nerealiste, negarea
bolii sau absenţa unor date esenţiale despre boala lui.
• Pentru a putea răspunde îngrijorărilor pacientului,
asistenţii medicali trebuie să folosească următoarele
abilităţi:
- ascultare activă, eficientă
- punerea de întrebări deschise,
- reflecţia asupra sentimentelor şi emoţiilor,
- construirea unei relaţii empatice.
• Răspunsul empatic este un element esenţial al
comunicării cu pacientul şi familia sa.
• Empatia presupune “simţirea lumii celuilat ca pe a ta”,
fără a te identifica însă cu aceasta, dată de abilitatea de
a înţelege într-un mod emoţional ce simte altă persoană.
• Rolul abilităţilor de comunicare este de a deține
controlul terapeutic al simptomatologiei și este
parte esenţială a terapiei, uneori singura posibilă.
• Există un protocol pentru comunicarea eficientă –
CLASS în 5 trepte folosit în interviul medical:
- Contextul (ambianţa fizică),
- Listening skills (abilităţile de ascultare activă),
- Aknowledging emotions (conştientizarea
emoţiilor şi managementul acestora),
- Strategia managerială
- Sumarul şi încheierea conversaţiei.
 C – Contextul (Ambianţa fizică)
• Pregătirea contextului fizic al interviului presupune 5
componente majore: aranjarea optimă a spaţiului, limbajul
corpului, contactul vizual, atingerea şi introducerile.
1. Aranjarea optimă a spațiului:
- presupune asigurarea intimităţii pacientului, tragerea
perdelelor patului, televizorul, PC-ul sau radioul să fie
închise
- Ne așezăm pe scaun astfel încât să fim alături de pacient,
- Înainte de începerea dialogului pacientul trebuie plasat
confortabil, mai ales dacă a fost supus unei proceduri
diagnostice sau terapeutice recente.
- Distanţa la care ne plasăm faţă de pacient este de 1-1,5 m,
zona de confort și de discuții personale.
- Dacă participă şi familia la discuţie, încercăm
să ne plasăm în poziţia cea mai apropiată de
pacient, lăsându-i pe membrii familiei mai
departe, semnalizând astfel că pacientul este
centrul discuţiei
- să avem la îndemână batiste de hârtie, astfel
încât dacă pacientul sau membrii familiei
încep să plângă să le putem oferi, arătând
astfel că plânsul este un comportament
acceptat şi face persoana respectivă să se
simtă mai puţin vulnerabilă.
2. Limbajul corpului: încercaţi să păreţi relaxat şi
negrăbit, deşi de cele mai multe ori nu sunteţi aşa,
asezat pe scaun, umerii relaxati și mâinile pe
genunchi, adoptând “poziţia neutră
3. Contactul vizual: menținut cu pacientul în timp ce
vorbeşte. Dacă începe să plângă sau să fie furios, este
util pentru pacient să întrerupeţi contactul vizual.
4. Atingerea pacientului: poate fi utilă în cursul
dialogului, dacă este percepută ca neameninţătoare,
atingerea mâinii sau antebraţului.
5. Inițierea dialogului
 L- Listening skills (Ascultarea activă)
• Cele patru elemente centrale ale acestei etape sunt: utilizarea
întrebărilor deschise, tehnicile de facilitare, clarificarea şi utilizarea
timpului şi întreruperilor.
a. întrebările deschise sunt esenţiale pentru a afla ce simte pacientul şi a
imagina un sistem de sprijin.
b. Tăcerea este prima şi una dintre cele mai importante tehnici de
facilitare în cadrul dialogului Când pacientul vorbeşte, nu interveniţi
peste el, nu-l întrerupeţi. Alte tehnici simple de facilitare:
încuviinţarea, pauzele, zâmbetul, răspunsuri ca :”Da”, “Mmhmm”,
“Povestiţi-mi mai mult!”
c. Clarificarea îi permite interlocutorului să elaboreze anumite afirmaţii
anterioare sau să sublinieze un anumit aspect din cele spuse.
d. Alocăm timpul necesar pacientului și în caz că trebuie să ne retragem, îi
spunem pacientului că regretăm întreruperea şi că vom reveni curând la
conversaţia cu el.
A –“Aknowledgement and exploration of
emotions” (recunoaşterea şi explorarea
emoţiilor)
• Răspunsul empatic este o tehnică utilă într-un
interviu încărcat emoţional, este o tehnică de
recunoaştere, care îi demonstrează pacientului că
emoţiile i-au fost recunoscute şi înţelese.
• Presupune trei paşi:
- identificarea emoţiei trăite de pacient;
- identificarea originii acelei emoţii
- răspunsul într-o manieră care să-l facă pe pacient
să înţeleagă acestea.
 S: Strategia de management
• Determinaţi strategia medicală optimă, definind
(în mintea dumneavoastră sau cu voce tare) planul
ideal de management
• Evaluaţi (în mintea dumneavoastră sau întrebând
pacientul) care sunt aşteptările sale referitoare la
condiţia sa, tratamentul şi evoluţia bolii (rezumaţi
în mintea dumneavoastră sau cu glas tare).
• Recunoaşteţi emoţiile pacientului pe măsură ce
apar şi continuaţi până ce negociaţi cu bolnavul un
plan de management pe care acesta să-l urmeze.
 S: Sumarul şi încheierea
• Sumarul marchează sfârşitul dialogului. El
trebuie să conţină trei elemente:
- rezumatul discuţiei cu principalele teme
abordate,
- ce alte aspect sau temeri ale pacientului nu au
fost abordate (chiar daca nu aveţi timp pentru
ele, pot fi atinse într-o conversaţie ulterioară)
- Stabilirea clara pentru următorul dialog.
• Comunicarea indeplineşte un rol deosebit de
important in asistenţa complexă acordată
pacientului terminal. Vestea inrăutăţirii bolii şi
a imposibilităţii de a opri degradarea stării
generale, produce o impovărare emoţională
puternică atat asupra pacientului cat şi asupra
aparţinătorilor acestuia. Dar, adevărul
impărtăşit poate contribui la conştientizarea
timpului rămas, care devine din ce in ce mai
limitat, pentru a-l folosi cat mai eficient.
• Comunicarea veştilor rele este un proces care
seamănă mai mult cu o negociere. Pacientul are
dreptul, dar nu şi obigaţia de a afla o veste rea.
• Principiile cardinale care stau la baza practicii
medicale in general, deci şi in ingrijirea paliativă
sunt:
- respectul autonomiei pacientului (alegerea
pacientului)
- beneficienţa (a face bine)
- non-maleficienţă (minimalizarea efectelor
secundare)
- utilizarea justă a resurselor disponibile.