Căsătoria era momentul întemeierii unei familii.

Vâlcenii erau familişti,

căsătoria începând la 12-13 ani pentru fete şi la 17-18 ani pentru băieţi. Ponderea
cea mai mare de tineri căsătoriţi era la sat, în timp ce la oraş era mai mică,
deoarece la oraş se întâlneau mai puţine situaţii de căsătorii la vârsta de 13-17
ani. Căsătoria era mai curând o ,,afacere” a părinţilor decât a copiilor, deşi,
inspiraţi din lectura romanelor de dragoste, tinerii visau la o căsătorie fericită,
întemeiată pe dragoste. De obicei, căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup
social., definit prin avere, statut social sau studii. Ofiţerii nu se puteau
căsători decât după 25 de ani cu tinere din familii înstărite care aveau o dotă de
peste un milion de lei şi numai cu consimţământul scris, dat de autoritatea
militară superioară. Preoţii erau obligaţi şi ei să obţină aprobarea organului
ierarhic superior înainte de a se căsători, astfel ca viitoarea preoteasă să
provină dintr-o familie înstărită şi onorabilă.
Un capitol important din viaţa cotidiană a fiecărui individ, dar şi a societăţii
privite ca ansamblu, îl constituie alimentaţia şi obiceiurile culinare. Alimentaţia
vâlcenilor era condiţionată de nivelul veniturilor, dar era şi în funcţie de
obiceiuri, mentalităţi, medii de locuire, anotimpuri etc. Locuitorii din zona
muntoasă consumau multe produse lactate cu mămăligă şi carne de miel şi vită,
fructe şi mai puţine legume. Cei din zona de deal şi câmpie, mâncau multă mămăligă,
legume şi mai puţină carne. Religios, ţăranul vâlcean ţinea toate posturile, care
însemnau mai mult de jumătate din zilele unui an; atunci mânca fasole, cartofi,
varză, prune uscate etc. Vesela era alcătuită din mai multe vase de lut (oale şi
străchini), ceaun, linguri de lemn, un cuţit mare.
În perioada interbelică, portul (îmbrăcămintea) era diferit în funcţie de situaţia
materială şi de mentalitatea individului şi a colectivităţii în care acesta îşi
desfăşura activitatea. Pentru unii, îmbrăcămintea răspundea unei necesităţi fizice,
pentru alţii (sau mai ales altele), hainele constituiau un etalon al bogăţiei şi al
modernităţii. La ţară, îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie; din in sau
cânepă (cămăşi, izmene), din lână (pantaloni, fuste, flanele), din blană (cojoace,
căciuli), din piele (opinci). Costumele naţionale erau purtate cu mândrie, mai ales
de bătrânii satului.
sursa: istorielocala.ro