fundamentale ale unei astfel de ordini precum cea existentă in politica
mondială trebuie să privim nu spre Liga Naţiunilor, Naţiunile Unite şi
alte asemenea organizaţii, ci spre instituţiile societăţii internaţionale care
au apărut înainte ca aceste organizaţii internaţionale să fie stabilite şi
care vor continua să opereze (deşi într-un mod diferit), chiar dacă aceste
organizaţii nu vor exista.
Pînă şi rolul jucat de Naţiunile Unite şi de alte organizaţii
internaţionale este cel mai bine înţeles nu în termenii obiectivelor şi
aspiraţiilor oficiale ale acestor organizaţii sau ai speranţelor investite în
mod obişnuit în ele, ci în termenii contribuţiei pe care ele o aduc la
funcţionarea unor instituţii fundamentale. Acesta este motivul pentru
care referiri, precum sunt cele făcute la Naţiunile Unite şi la alte
organizaţii similare, apar în capitolele care se ocupă de balanţa de putere,
dreptul internaţional, diplomaţie, rolul marilor puteri şi război. Acestea
din urmă sunt instituţiile efective ale societăţii internaţionale; Liga şi
Naţiunile Unite, aşa cum a arătat cândva Martin Wight, sunt considerate
pseudo-institutii. Am fost, de asemenea, influenţat de sentimentul că
Naţiunile Unite, datorită marii mase de documentaţie pe care o generează,
a fost arhistudiată şi că aceasta tinde să îndepărteze atenţia specialiştilor
de la celelalte surse ale ordinii internaţionale care sunt mai importante.
În cele din urmă, scopul meu în scrierea acestei cărţi nu este de a
prescrie soluţii sau de a dezbate meritele vreunei viziuni aparte asupra
ordinii mondiale sau ale vreunei căi aparte care ar putea conduce la ea.
Scopul meu, sau cel puţin scopul meu conştient, este unul pur intelectual
de a investiga un subiect şi de a urma argumentaţia oriunde ar duce ea.
Desigur, nu vreau să sugerez ceva atât de absurd precum faptul
că acest studiu «nu include valoarea». Un studiu de acest fel, care nu a
derivat din premise morale şi politice de vreun fel, ar fi imposibil şi,
chiar dacă ar fi posibil, ar fi steril. Ceea ce este important Într-o examinare
academică a politicii, nu este a exclude premisele Încărcate de valoare,
ci a supune aceste premise investigaţiei şi criticii, a trata apariţia
problemelor morale şi politice ca parte a investigaţiei. Nu sunt cu nimic
mai capabil decât altcineva să fiu detaşat în privinţa unui asemenea
subiect. Eu cred însă în valoarea încercării de a fi detaşat sau mai dezinteresat
şi îmi este clar că unele abordări ale studiului politicii mondiale sunt mai
detasate sau dezinteresate decât altele. Cred, de asemenea, că investigaţia
dată îşi are propria moralitate şi este, în mod necesar, subversivă faţă de
instituţiile politice şi mişcările de tot felul, atât bune cât şi rele.
Partea 1
NATURA ORDINII ÎN POLITICA MONDIALĂ
1. Conceptul de ordine în politica mondială
Un studiu al ordinii în politica mondială trebuie să înceapă cu
întrebarea: ce este ordinea? Voi arăta ce înţeleg prin ordine în viaţa
socială în general şi apoi voi continua să analizez semnificaţia ei în
sistemul de state şi în politica mondială în general.
~'
i
~'
ii Ordinea în viata socială
il A spune despre un număr de lucruri că împreună ele indică ordine
înseamnă, în cel mai simplu şi mai general sens al termenului, a spune
că ele sunt legate unul de altul potrivit unui model, că relaţia lor nu este
una pur întâmplătoare, ci conţine un principiu identificabil. Astfel, un
şir de cărţi pe un raft indică ordine, în timp ce o grămadă de cărţi pe
if podea nu indică.
1',:,',11."
Când vorbim însă despre ordine ca fiind opusă dezordinii, în viaţa
socială, avem în minte nu orice model sau aranjament .metodic între
II fenomenele sociale, ci un model de un gen aparte. Căci un model poate
fi evident şi în comportamentul indivizilor sau grupurilorîn cadrul unui
~ conflict violent," deşi aceasta este o situaţie pe care ar trebui să o
.t'
I
, caracterizăm drept una de dezordine. Statele suverane aflate în situaţie
~ de criză sau război pot acţiona în moduri obişnuite şi metodice; indivizi
1 trăind în condiţii de teamă şi nesiguranţă, precum cei descrişi în lucrarea
I
'1 lui Hobbes despre starea naturală, se pot comporta în conformitate cu

un model recurent, Hobbes însuşi spune că ei procedează astfel; acestea
nu sunt însă exemple de ordine în viaţa socială, ci de dezordine.
Ordinea pe care o caută oamenii în viaţă nu este vreun model sau
vreo regularitate În relaţiile indivizilor sau gmpurilor umane, ci un model
ce conduce la un rezultat deosebit, un aranjament al vieţii sociale care
promovează anumite scopuri sau valori. În acest sens precis sau
functional
,'J un număr de cărti indică ordine când nu sunt doar asezate
' cială, eu înţeleg un model al activităţii umane ce susţine scopuri
Într-un rând, ci aranjate potrivit autorului sau subiectului, pentru a servi
scopului sau a îndeplini funcţia de selecţie. Această concepţie despre
ordine, ce include un scop, este cea pe care Augustin o avea în minte
când o definea ca pe «o bună dispunere a părţilor c\iscrepante, fiecare în
locul cel mai potrivit»'. Aceasta este o definiţie care, aşa cum vom vedea,
implică un număr de probleme, dar, deoarece prezintă ordinea nu ca pe
orice model, ci ca pe un gen particular de model şi pentru că pune accentul
pe finalităţi sau valori, ea oferă un punct de plecare util.
Definiţia lui Augustin generează întrebarea: bună sau potrivită
pentru ce? Ordinea, în acest sens care implică un scop, este, în mod
necesar, un concept relativ: un aranjament (să zicem de cărţi) care se
află În ordine în raport cu un scop (găsirea unei cărţi, a unui autor anume)
poate fi În dezordine în raport cu un alt scop (găsirea unei cărţi despre
un subiect anume). Acesta este motivul pentru care există un dezacord
în privinţa faptului dacă un set anume de aranjamente sociale
Întruchipează sau nu ordinea şi dacă sistemele politice şi sociale aflate
în conflict unele cu altele pot, ambele, exprima ordinea. Sistemele politice
şi sociale ale ancien regime-ului şi al Franţei revoluţionare sau cele de
azi din lumea occidentală şi din ţările socialiste, reprezintă fiecare o
dispunere a părţilor discrepante care este bună sau cea mai potrivită
pentru un set de valori sau finalităţi diferite.
În timp ce ordinea, în acest sens augustinian, există numai în relaţie
cu scopuri date; unele din aceste scopuri ies în relief ca elementare sau
primare, în măsura În care realizarea lor, Într-o anumită proporţie, este
o condiţie nu doar a unui sau altui fel de viaţă socială, ci a vieţii sociale
ca atare. Indiferent ce alte scopuri urmăresc, toate societăţile recunosc
aceste scopuri şi includ aranjamente care le promovează. Trei asemenea
scopuri pot fi mentionare în mod deosebit. Mai întâi, toate societăţile
2
caută să se asigure că viaţa va fi, într-o anumită măsură, la adăpost de
violenţa ce generează moarte sau vătămare corporală. În al doilea rând,
toate societăţile caută să se asigure că promisiunile, odată făcute, vor fi
ţinute sau că acordurile stabilite vor fi puse în practică. În al treilea
rând, toate societăţile urmăresc scopul de a se asigura că posesiunea
asupra lucrurilor va rămâne stabilă într-o anumită măsură şi nu va fi
supusă unor provocări constante şi nelimitate". Prin ordine în viaţa so-
elementare, primare sau universale ale vieţii sociale precum cele
menţionate. Deoarece această definiţie este esenţială pentru tot ce
urmează în prezentul studiu, merită să ne oprim asupra ei pentru a adăuga
câteva clarificări, Nu se sugerează că aceste trei valori de bază ale oricărei
vieţi sociale - numite uneori ale vieţii, adevărului şi proprietăţii ---
reprezintă o listă exhaustivă a scopurilor comune tuturor societăţilor
sau că termenului ordine i se poate da conţinut doar În relaţie cu ele.
Trebuie Însă ca ele să fie incluse pe orice listă a acestor scopuri de bază,
Întrucât ilustrează ideea de scop fundamental.
Toate cele trei scopuri se poate spune că sunt elementtire: o
constelaţie de persoane sau grupuri între care nu există nici un nivel de
aşteptare privind asigurarea împotriva violenţei, onorarea întelegerilor
sau stabilitatea posesiunii nu prea poate fi numită societate. Scopurile
sunt, de asemenea, primare în sensul că, indiferent ce alte scopuri îşi
stabileşte o societate, ele presupun, într-o anumită măsură, realizarea
celor trei. Dacă oamenii nu se bucură de o anumită siguranţă împotriva
amenintării morţii, ei nu sunt capabili să-şi dedice destulă energie sau
atenţie altor obiective pentru a le realiza. Dacă nu există o prezumtie
generală în privinţa faptului că înţelegerile convenite vor fi puse în
practică, nu se poate concepe că oamenii vor stabili înţelegeri pentru a
facilita cooperarea În indiferent ce domeniu. Dacă detinerea în posesie a
obiectelor ele către persoane sau grupuri poate fi, Într-o anumită măsură,
stabilizată sau convenită (nu este semnificativ aici dacă aceasta se
realizează prin pf<?prietate privată ori comună sau in ce măsură e o
combinaţie a ambelor), atunci, elat tiind faptul că fiinţele umane sunt
ceea ce sunt şi că lucrurile pe care vor să le posede au o abundenţă
limitată, e dificil de imaginat relaţii sociale stabile de orice fel. Desigur,
aşa cum a fost argumentat de către I-luI11esi altii nevoia resimtită de
, " I
către societăţi, de a stabiliza dreptul de posesiune, e condiţionată. Dacă
3
 oamenii, în dorinţa lor de a poseda lucruri, ar fi pe deplin egoisti,
stabilizarea posesiunii prin reguli de proprietate sau posesie ar fi
imposibilă - la fel, dacă oamenii ar fi total altruisti în relaţie cu aceste
dorinte, , o asemenea stabilizare ar fi inutilă. Tot asa,, dacă ar exista o
lipsă totală de lucruri pe care oamenii doresc să le posede, ar fi imposibil
ca regulile privind proprietatea să fie eficiente, iar dacă ar exista o totală
abundenţă a acestor lucruri, regulile privind proprietatea ar fi inutile.
Dat fiind însă altruismul uman limitat şi abundenţa limitată a lucrurilor
pe care le doresc oamenii, încercarea de a stabiliza posesia asupra acestor
lucruri este un scop primar al oricărei vieţi sociale. Cele trei scopuri
sunt, de asemenea, universale în sensul că toate societăţile actuale par
să ţină cont de ele.
Următorul punct de clarificat este definirea ordinii în viaţa so-
cială ca un model al activităţii umane - dispunerea părţilor discrepante
ce susţine scopuri elementare sau primare precum acestea. Eu nu caut
să argumentez că aceste scopuri ar trebui să aibă prioritate asupra altora;
nu caut, în acest punct al argumentului, nici să le avansez ca fiind
valoroase sau de dorit. Eu susţin că, dacă aceste scopuri nu sunt realizate
Într-o anumită măsură, nu putem vorbi de existenţa unei societăţi sau a
vieţii sociale, că realizarea acestor scopuri presupune realizarea într-un
anumit grad a scopurilor de bază şi că, de fapt, toate societăţile caută să
le promoveze. Aceasta nu înseamnă că, atunci când apare un conflict
între aceste scopuri şi altele, societăţile le dau întotdeauna sau ar trebui
să le dea prioritate. De fapt, aşa cum se întâmplă în perioade de război
sau revoluţie, oamenii recurg frecvent şi, se poate argumenta, uneori
îndreptăţit, la violenţă, încalcă acordurile şi violează drepturile de
proprietate, în goana lor după alte valori. Aşa cum s-a argumentat în
introducere, ordinea nu este singura valoare în raport cu care poate fi
modelat comportamentul uman, nici n-ar trebui să presupunem că este
mai importantă decât alte valori.
Nu se argumentează aici că ţelurile elementare sau primare ale
vieţii sociale au sau ar trebui să aibă prioritate asupra altora, nici nu se
susţine că aceste ţeluri sunt obligatorii câtuşi de puţin. În particular, nu
doresc să adopt poziţia exponenţilor doctrinei dreptului natural, con-
form căreia acestea şi alte scopuri elementare, primare sau universale
ale vieţii sociale sunt obligatorii pentru toţi oamenii sau că forţa
constrângătoare a regulilor de comportare ce le susţine, este evidentă
4 5
pentru toţi oamenii. Este adevărat că poziţia pe care am adoptat-o aici
se poate spune că face parte din echivalentul empiric al teoriei dreptului
natural , care căuta să trateze conditiile, elernentare sau primare ale
existenţei sociale în limbajul unei ere diferite. Într-adevăr, tradiţia
dreptului natural rămâne una din sursele cele mai bogate de introspecţie
teoretică, în problemele tratate în prezentul studiu. Nu este însă intenţia
mea aceea de a reînvia tezele centrale ale gândirii dreptului natural.
Un punct clarificator trebuie adăugat despre relaţia ordinii în
viaţa socială, aşa cum am definit-o, cu regulile sau cu principiile im-
perative generale de comportament. Ordinea socială este uneori definită
în termenii obedienţei faţă de regulile de comportament; alteori este
definită, mai specific, ca obedienţă faţă de reglementări de drept. De
fapt, ordinea în viaţa socială este foarte strâns legată de conformarea
comportamentului uman la regulile de comportare, dacă nu la re-
glementările de drept. În majoritatea societăţilor, ceea ce ajută la crearea
modelelor de comportare ce se conformează scopurilor elementare ale
asigurării împotriva violenţei, ale onorării acordurilor şi stabilităţii
posesiunii, este existenţa reglementărilor ce interzic crima şi atacul vio-
lent, a reglementărilor ce interzic încălcarea contractelor şi a celor privind
proprietatea. Cu toate acestea, am cautat în mod deliberat să găsesc o
definiţie a ordinii în viaţa socială ce exclude conceptul de reglementare.
Aceasta - din motivele discutate în cap. 3; cred că ordinea poate exista
în viaţa socială, în principiu, fără reglementări şi că e mai bine să tratăm
reglementările ca pe un mijloc răspândit şi aproape ubicuu de creare a
ordinii în societatea umană, mai curând decât ca parte a definiţiei ordinii
însăşi.
Trebuie, de asemenea, să precizez relaţia dintre ordine în viaţa
socială, aşa cum este definită aici şi legile sociale de un fel diferit; nu
reglementări sau principii imperative generale de comportare, ci legi
ştiintifice sau propoziţii generale afinnând o legătură cauzală Între o
clasă de evenimente sociale şi alta. Se spune uneori că ordinea în viaţa
socială înseamnă a suporta conformarea comportării în societate la astfel
de legi ştiinţifice - sau, mai exact, că acel comportament care este
ordonat este cel previzibil, mai exact cel care se conformează legilor ce
pot fi aplicate cazurilor viitoare, cât şi celor trecute şi prezente. Încă o
dată, există, de fapt, o legătură strânsă între ordine, În sensul în care este
 definită aici, şi conformarea comportării faţă de legile ştiinţifice ce per-
mit o bază pentru prezicerea unui comportament viitor. Una din
consecinţele unei situaţii În care scopurile elementare sau primare ale
coexistenţei sociale sunt constant susţinute este că modelele obişnuite
de comportament devin cunoscute, sunt formulate ca legi genera le şi
permit o bază de aşteptări privind comportamentul viitor. În plus, dacă
întrebăm de ce oamenii pun preţ pe ordine (şi eu susţin că aproape oriunde
se întâmplă acest lucru, aceasta fiind tot atât de mult parte a perspectivei
unui revoluţionar, cît şi a unui conservator), cel puţin o parte din
răspunsuri este că ei apreciază mai marea previzibilitate a compor-
tamentului uman ce apare ca o consecinţă a conformării la scopurile
elementare sau primare ale existenţei. A defini însă ordinea în viaţa
socială în termenii dreptului şi previzibilităţii ştiintifice înseamnă a
confunda o posibilă consecinţă a ordinii sociale şi motivul de a o
considera valoroasă cu lucrul în sine. Comportamentul care e dezordonat,
în sensul În care termenul e folosit aici, se poate, de asemenea, conforma
dreptului ştiinţific şi serveşte drept bază de aşteptare pentru viitor:
întreaga literatură teoretică despre trăsăturile recurente ale războaielor,
conflictelor civile şi revoluţiilor, atestă în comportamentul social
dezordonat posibilitatea conformării la dreptul ştiinţific.
Ordinea internaţională
Prin ordine internatională înţeleg un model de activitate ce susţine
scopurile elementare sau primare ale societăţii de state sau ale societăţii
internaţionale. Înainte de a explica în detaliu ce anume implică acest
concept de ordine internaţională, voi crea mai întâi cadrul, indicând ce
înţeleg eu prin state, sistem de state şi prin societatea de state sau
societatea internaţională.
Punctul iniţial al relaţiilor internaţionale este existenţa statelor
sau a comunităţilor politice independente, fiecare din ele avându-si pro-
pria guvernare şi afirrnându-si suveranitatea în relaţie cu o anumită
porţiune a suprafeţei pământului şi un anumit segment al populaţiei
umane. Pe de o parte, statele afirmă, în relaţie cu acest teritoriu şi cu
6 7
această populaţie, ceea ce s-ar putea numi suveranitate internă, aceasta
însemnând supremaţia asupra tuturor celorlalte autorităţi în cadrul acelui
teritoriu şi a acelei populaţii. Pe de altă parte, ele afirmă ceea ce s-ar
numi suveranitate externă, prin care nu se înţelege supremaţia, ci
independenţa faţă de autorităţi exterioare. Suveranitatea statelor '- şi
cea internă, şi cea externă, se poate spune că există atât la nivel normativ,
cât şi faptic. Pe de o parte, statele îşi afirmă dreptul la supremaţie asupra
autorităţilor din cadrul teritoriului şi populaţiei lor şi independenţa faţă
de autorităţile din afara lui; pe de altă parte, ele exercită, de asemenea,
în grade diferite, o astfel de supremaţie şi independenţă în practică. O
comunitate politică independentă ce pretinde doar un drept la suveranitate
(sau e considerată de altele ca având un asemenea drept), dar nu poate
afirma acest drept în practică, nu este un stat în adevăratul sens al
cuvântului.
Comunităţile politice independente, care sunt state in acest sens,
includ oraşele-state precum cele din Grecia antică sau din Italia
renascentistă, cât şi statele-naţiuni moderne. Ele includ state în care
guvernarea se bazează pe principii de legitimitate dinastică aşa cum
sunt cele predominante în Europa epocii moderne până la Revoluţia
Franceză, cât şi state în care guvernarea se bazează pe principii de
legitimitate populare sau naţionale cum sunt cele predominante în Europa
de atunci încoace. Includ state multinaţionale cum sunt imperiile
europene ale sec. al XIX-lea, cât şi state cu o singură naţionalitate. Sunt
incluse, de asemenea, state al căror teritoriu este risipit în mai multe
părţi, cum ar fi imperiile oceanice ale Europei Occidentale, cât şi statele
al căror teritoriu este o singură entitate geografică.
Există totuşi o mare varietate de comunităţi politice independente
ce au intrat în istorie, dar nu sunt state în acest sens. Popoarele germanice
ale Evului Mediu timpuriu, de exemplu, erau comunităţi politice
independente, dar.Jn timp ce conducătorii lor şi-au afirmat supremaţia
asupra unei populaţii, ele nu şi-au afirmat-o asupra unui teritoriu dis-
tinct. Regatele şi principatele creştinătăţii occidentale din Evul Mediu
nu erau state: ele nu aveau suveranitate internă, deoarece nu aveau
supremaţia asupra autorităţilor din cadrul teritoriului şi populaţiei lor;
în acelaşi timp, ele nu erau independente faţă de papă sau, în unele cazuri,

de împăratul Sfântului Imperiu Roman. În anumite părţi ale Africii,
Australiei şi Ocean iei, înaintea intruziunii europene, existau comunităţi
politice independente unite prin legături de descendenţă şi înrudire, care
nu cunoşteau o asemenea instituţie precum guvernarea. Entităţi precum
acestea rămân în afara orizontului relaţiilor internaţionale, dacă prin
aceasta înţelegem (aşa cum se întâmplă în general) nu relaţiile naţiunilor,
ci relaţiile statelor în sens strict. Relaţiile acestor comunităţi politice
independente ar putea fi cuprinse într-o teorie mai largă a relaţiilor dintre
puteri, în care relaţiile statelor ar figura ca un caz special dar s-ar afla în
afara domeniului relaţiilor internaţionale în sens strict).
Un sistem de state (sau un sistem internaţional) se formează când
două sau mai multe state au contact suficient Între ele şi au un impact
suficient unul asupra deciziilor celuilalt pentru a le face să se comporte-
cel puţin într-o oarecare măsură - ca părţi ale unui întreg. Două sau
mai multe state există, desigur, fără să formeze un sistem internaţional
în acest sens: de exemplu, cornunitătile politice independente ce existau
în Americi înainte de călătoria lui Columb nu au format un sistem
internaţional cu cele ce existau în Europa; comunităţile politice
independente ce existau În China în Perioada Statelor Combatante (circa
481-221 î. Chr.) nu au format un sistem internaţional cu cele ce existau
în Grecia şi în zona Mediteranei în acel timp.
Acolo însă unde statele sunt în contact permanent unele cu altele
şi unde, în plus, există suficientă interacţiune între ele pentru a face
comportamentul fiecăruia un element necesar în calculele celuilalt, putem'
vorbi despre formarea unui sistem. Interacţiunile dintre state pot fi directe,
ca atunci când două state sunt vecine sau concurează pentru a obţine
acelaşi lucru sau sunt partenere în aceeaşi întreprindere. Interacţiunile
lor pot fi indirecte - consecinţa afacerilor pe care fiecare le are cu o a
treia parte, sau doar a impactului pe care fiecare îl exercită asupra
sistemului ca Întreg. Nepaiul şi Bolivia nu sunt nici vecine, nici adversare,
nici partenere într-o întreprindere comună (cu excepţia, poate, a faptului
că sunt membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite). Ele se influenţează
însă una pe alta, prin lanţul de legături dintre state în care sunt incluse
ambele. Interacţiunile dintre state, prin care se defineşte un sistem
internaţional, pot lua forma cooperării, dar şi a conflictului sau chiar a
neutralităţii sau indi fcrentci faţă ele obiectivele celuilalt. Interacţiunile
pot fi prezente Într-o gama Întreagă ele activităţi - politice, strategice,
8
economice, sociale - aşa cum sunt astăzi, sau numai într-una sau două;
ar fi suficient, aşa cum sugerează definiţia lui Raymond Aron dată
sistemului internaţional, ca aceste comunităţi politice independente «să
menţină relaţii permanente unele cu altele» şi «să fie toate capabile să
se implice într-un război generala".
Martin Wight, clasificând diferitele feluri ele sisteme de state,
distinge ceea ce el numeşte sistem internaţional de state de sistemul de .
state suzerane'. Cel dintâi este un sistem compus din state suverane în
sensul în care termenul a fost definit aici. Al doilea este un sistem în
care un stat îşi afirmă şi îşi menţine dominaţia sau supremaţia asupra
restului. Relaţiile imperiului roman cu vecinii săi barbari ilustrează
conceptul sistemului de state suzerane; la fel o fac şi relaţiile Bizanţului
cu vecinii săi mai mici, cele ale Califatului Abasid cu puterile
înconjurătoare mai mici sau ale Chinei imperiale cu statele tributare ei.
Într-unele din ceea ce Martin Wight ar numi s-a presupus că, în orice
moment, e de aşteptat să existe o putere hegemonică sau dominantă:
sistemul oraşelor-state greceşti din epoca clasică, de exemplu, şi sistemul
ulterior al regatelor helenistice, au cunoscut o competiţie permanentă
prin care se decidea care elin ele era hegemon. Ceea ce distinge un sistem
de state suzerane, precum China şi vasalii ei, de un sistem internaţional
de state, în care unul sau altul din state exercită, la un moment dat,
puterea hegemonică, este faptul că, în cel dintâi, o putere exercită o
hegemonie care este permanentă şi, din raţiuni practice, de necontestat,
în timp ce în al doilea, hegemonia trece de la o putere la alta şi este, în
mod constant, subiect de dispută.
În termenii abordării dezvoltate aici, doar ceea ce Wight numeşte
sistem internaţional de state este un sistem de state. Dintre entităţile
politice independente ce constituie un sistem de state suzerane aşa cum
este China şi vasalii ei, doar un stat - statul suzeran - posedă
suveranitate şi, prin urmare, una din condiţiile de bază ale existenţei
unui sistem de state.acela de a include două sau mai multe state suverane,
este absentă.
O a doua distincţie făcută de Martin Wight este cea dintre sistemele
primare de state şi sistemele secundare de state". Primele sunt compuse
din state, iar cele din urmă din sisteme de state - adesea din sisteme de
state suzerane. El dă ca exemple de sistem secundar de state relaţia
9
 dintre creştinătatea orientală, creştinătatea occidentală şi Califatul Abasid
în Evul Mediu, precum şi relaţia dintre Egipt, hitiţi şi Babilon în Epoca
Armana. Aceasta este o distincţie care se poate dovedi utilă, dacă o
analiză istorică a structurii politice a lumii ca întreg - astăzi un teritoriu
aproape în întregime neexplorat - ar fi întreprinsă vreodată. Distinctia
nu ne ajută foarte mult dacă, precum aici, ne limităm atenţia la ceea ce
sunt în mod strict sistemele de state. Dacă sistemele din care sunt for-
mate sistemele secundare de state conţin fiecare o multiplicitate de state,
atunci, dacă există contact si
,. interactiune suficiente Între acestea si
, altele ,
statele, ca Întreg, formează un sistem primar de state. Dacă, pe de altă
parte, sistemele implicate nu contin . state - asa. cum nu continea .
creştinătatea occidentală, de exemplu -- atunci interacţiunile între astfel
de sisteme sunt de interes pentru o teorie a politicii mondiale, dar nu
SW1tsisteme de state câtuşi de puţin. în termenii prezentei noastre abordări
trebuie să ţinem cont doar de sistemele primare de state.
Termenul sistem international estc unul la modă printre cei ce au
studiat recent relaţiile internaţionale, în principal, ca o consecintă a
scrierilor lui Morton A. Kaplan". Utilizarea de către Kaplan a termen;llui
nu este diferită de cea folosită aici dar, ceea ce distinge lucrarea sa, este
încercarea de a folosi conceptul de sistem pentru a explica şi prezice
comportamentul internaţional, mai ales prin tratarea sistemelor
internaţionale ca pe un gen particular de sistem de acţiune". Nu se
. intenţionează aici nimic asemănător, iar termenul este folosit doar pentru
a identifica un gen particular de constelaţie internaţională.
Ar trebui totuşi recunoscut faptul că termenul sistem de state a
avut o lungă istorie şi a căpătat sensuri destul de diferite înainte de a
ajunge la cel actual. Se pare că aceasta a început cu Pufendorf al cărui
opuscul, De svstematibus civitatum, a fost publicat în 16759. Pufendorf
nu se referea Însă la sistemul european de state ca întreg, ci la grupuri
particulare de state din acel sistem care sunt, în acelaşi timp, suverane şi
legate Între ele pentru a Iorma un singur corp - asemeni statelor ger-
mane după Pacea din Westfalia. în timp ce termenul sistem a fost aplicat
statelor europene ca întreg de către scriitorii sec. al XVIII-lea precum
Rousseau şi Netrelbladr, scriitorii din perioada napoleoniană cum sunt
Gentz, Ancillon şi Ilccrcn ali (os I cei care au dat termenului o largă
10
: întrebuinţare. Într-un timp în care creşterea puterii franceze ameninţa să
I distrugă sistemul de state şi să-I transforme Într-un imperiu universal,
1.
i' aceşti scriitori căutau să atragă atenţia asupra existenţei sistemulu i şi,
,1
r
1
de asemenea, să arate de ce merită a fi păstrat; ei nu erau doar analişti ai
sistemului de state, ci erau şi apologetii sau protagoniştii lui. Dintre
lucrările lor, cea mai importantă a fost cartea lui A. H. L. Heeren,
Handbuch der Geschichte des Europaischen Staatensvstems und seiner
Kolonien, publicată pentru prima oară în 1809. Termenul sistem de state
a apărut pentru prima oară în engleză în traducerea acestei lucrări publicată
în 1834, traducătorul notând că termenul «nu era strict englez»!".
Pentru Heeren sistemul de state nu a fost doar o constelaţie de
state aflate într-un anumit grad de contact şi interacţiune; aşa cum este
ea definită aici. El implica mult mai mult decât conexiunea cauzală dintre
anumite seturi de variabile reciproce pe care Kaplan le foloseşte pentru
a defini un sistem de acţiune", Un sistem de state era pentru Heeren
«uniunea mai multor state învecinate ce se aseamănă Între ele prin
maniere, religie şi grad de dezvoltare socială, şi care sunt strâns legate
printr-o reciprocitate de interese»!'. Cu alte cuvinte, el a văzut un sistem
de state ca implicând interese comune şi valori comune şi bazându-se pe
o cultură sau o civilizaţie comune. În plus, Heeren avea sentimentul
fragilitătii sistemului de state, a libertăţii membrilor sau de a acţiona
pentru a menţine sistemul sau a permite distrugerea lui aşa cum sistemul
de oraşe-state grecesc a fost distrus de Macedon şi cum, mai târziu,
sistemul statelor helenistice care i-au urmat imperiului lui Alexandru a
fost, la rândul său, distrus de Roma. Într-adevăr, Heeren în Prefata la
prima şi a doua ediţie a cărţii sale, considera că Napoleon a distrus, de
fapt, sistemul european de state şi că el îi scria epitaful. O astfel de
concepţie a sistemului de state diferă fundamental de ceea ce, în prezentul
studiu, e numit un sistem internaţional, şi este mai apropiată de ceea ce
am numit aici societate internaţională.
O societate de state (sau o societate internaţionalăş există când
un grup de state, conştient de anumite interese şi valori comune, formează
o societate în sensul că ele se consideră a fi legate, în relaţiile dintre ele,
printr-un set comun de reglementări şi contribuie la funcţionarea
instituţiilor comune. Dacă, astăzi, statele formează o societate
internaţională (în ce măsură o fac este subiectul capitolului următor),
11

aceasta se întâmplă, deoarece, recunoscând anumite interese comune şi
poate unele valori comune, ele se consideră legate prin anumite
reglementări în relaţiile dintre ele, astfel încât să-şi respecte unele altora
pretenţiile la independenţă, să-şi onoreze acordurile pe care le-au stabilit
şi să se supună anumitor limitări, în exercitarea forţei, unul împotriva
altuia. În acelaşi timp, ele cooperează la funcţionarea instituţiilor cum
sunt formele procedurilor dreptului internaţional, maşinăria diplomaţiei
şi organizarea internaţională generală şi obiceiurile şi convenţiile legate
de război.
a societate internaţională, în acest sens, presupune existenţa unui
sistem internaţional, însă poate exista un sistem internaţional care să nu
fie o societate internaţională. Cu alte cuvinte, două sau mai multe state
pot fi în contact unul cu altul şi interacţiona astfel încât să fie factori
necesari în calculele celuilalt, fără să fie conştiente de interesele sau
valorile comune, concepându-se pe ele însele ca supuse unui set comun
de reglementări sau cooperând pentru funcţionarea instituţiilor comune.
Turcia, China, Japonia, Coreea şi Siamul, de exemplu, au fost parte a
sistemului internaţional dominat de europeni înainte de a fi parte a
societăţii internaţionale dominată ele europeni. Mai exact, ele erau în
contact cu puterile europene şi interacţionau semnificativ cu ele în război
şi comerţ înainte ca ele şi puterile europene să recunoască existenţa
unor interese sau valori comune, să se considere unele pe altele ca fiind
supuse aceluiaşi set ele reglementări şi cooperând la funcţionarea
instituţiilor comune. Turcia a fost parte a sistemului internaţional dominat
ele europeni din timpul apariţiei sale în sec. al XVI-lea, luând parte la
războaie şi alianţe ca membru al sistemului. Totuşi, în primele trei secole
ale acestei relaţii, ambele părţi au negat că puterile europene şi Turcia
aveau interese sau valori comune; se susţinea, de către ambele părţi, că
acordurile stabilite nu erau obligatorii şi că nu existau instituţii comune,
cum erau cele care uneau puterile europene, pentru a căror funcţionare
acestea cooperau.Turcia nu a fost acceptată de către statele europene ca
membru al societăţii internaţionale până la Tratatul de la Paris din 1856
ce a încheiat Războiul din Crimeea şi, poate, nu a câştigat deplină egalitate
În drepturi în cadrul societăţii internaţionale până la Tratatul de la
Lausanne din 1923.
În acelaşi fel, Persia şi Cartagina au făcut parte dintr-un singur
sistem internaţional împreună cu oraşele-state din Grecia clasică, dar n-au
12
fost parte din societatea internaţională greacă. Aceasta Înseamnă că Persia
(şi Cartagina, Într-o măsură mai mică) a interacţionat cu oraşele-state
greceşti şi a fost întotdeauna un factor esenţial În ecuaţia strategică, fie
ca o ameninţare exterioară împotriva căreia oraşele-state greceşti erau
gata să se combine, fie ca o putere capabilă să intervină în conflictele
dintre ele. Persia era însă percepută de greci ca o putere barbară; ea nu
împărtăşea valorile comune ale grecilor, exprimate prin limba greacă,
jocurile pan-elenice sau consultarea oracalului de la Delphi; nu se
supunea regulilor care cereau oraşelor-state greceşti să-şi limiteze
conflictele unele cu altele şi nu era participantă la acel amphictyonae în
care avea loc cooperarea între statele greceşti sau la instituţia diplo-
matică numită proxenoi.
Atunci când, precum în cazul întâlnirilor dintre statele europene
şi ne-europene, în perioada cuprinsă între sec. XVI-XIX, statele sunt
participante la un singur sistem internaţional, dar nu membre ale unei
singure societăţi internaţionale, pot exista comunicări; schimburi de soli
sau mesageri şi înţelegeri nu numai referitoare Ia comerţ, ci şi la război,
pace şi alianţe. Aceste forme de interacţiune nu demonstrează, prin ele
însele, că există o societate internaţională. Comunicarea poate avea loc,
pot fi schimbaţi soli si se pot stabili Înţelegeri, fără să existe un senti-
ment al intereselor sau valorilor comune care dau unui astfel de schimb
substanţă şi o perspectivă de permanentă, fără nici un sentiment că există
reguli ce stabilesc felul în care interacţiunea ar trebui să continue şi fără
încercarea părţilor implicate de a coopera în cadrul unor instituţii în a
căror supravieţuire deţin un rol. Când Cortes şi Pizarro au purtat discuţii
cu regii azteci şi incasi, când George al III-lea l-a trimis pe lordul
Macartney Ia Pekin sau când reprezentanţii reginei Victoria au stabilit
înţelegeri cu şefi de trib maori, cu sultanul din Sokoto sau cu kabaka din
Buganda, toate acestea erau în afara cadrului oricărei concepţii
împărtăsite de ambele părţi asupra unei societăţi internaţionale ai cărei
membri aveau drepturi şi îndatoriri asemănătoare.
Dacă aceste trăsături distinctive ale unei societăţi internaţionale
sunt prezente sau nu într-un sistem internaţional, nu este întotdeauna
uşor de determinat, deoarece între un sistem internaţional care este, în
mod clar, şi o societate internaţională şi un sistem care, în mod limpede,
nu este o societate, există cazuri: în care un sens al intereselor comune
13
 este empiric şi rudimentar; În care reglementările comune percepute
sunt vagi şi rău formate şi există îndoială în privinţa faptului dacă îşi
merită numele de reguli; sau în care instituţii comune - legate de
maşinăria diplomatică sau de limitările în caz de război - sunt implicite
sau embrionice. Dacă punem în legătură cu societatea internaţională
întrebările «când a început?» sau «care au fost limitele sale geografice?»
suntem, pe dată, implicaţi în probleme dificile privind trasarea granitelor.
Anumite sisteme internationale au fost Însă, în mod destul de clar,
şi societăţi internaţionale. Exemplele principale sunt sistemul de oraşe- .
state din epoca Greciei clasice; sistemul international format de regatele
eJenistice în perioada dintre dczintegrarea imperiului lui Alexandru şi
cucerirea romană; sistemul internaţional al Chinei în Perioada Statelor
Combatante; sistemul de state ale Indiei antice; şi sistemul statelor
moderne care a apărut în Europa şi acum este mondial.
O trăsătură comună a acestor societăţi intemaţionale istorice este
aceea că ele au fost toate fondate pe o cultură sau civilizaţie comună sau
cel puţin pe elementele unei astfel de civilizaţii: o limbă comună, o
epistemologie şi o înţelegere a universului comună, o religie comună,
un cod etic comun, o estetică sau o tradiţie artistică deopotrivă comune.
E rezonabil să presupunem că, acolo unde asemenea elemente ale unei
civilizaţii comune se află la baza unei societăţi internaţionale, ele
facilitează funcţionarea ei în două feluri. Pe de o parte, ele fac posibilă
o comunicare mai uşoară, o conştientizare şi o înţelegere mai strânsă
Între un stat şi altul facilitând, astfel, definirea reglementărilor comune
şi evoluţia instituţiilor comune. Pe de altă parte, ele pot Întări sentimentul
intereselor comune ce determină statele să accepte reglementări şi
institutii comune cu un sentiment al valorilor comune. Aceasta este o
chestiune la care ne vom întoarce atunci când, ulterior, analizăm, în
acest studiu, controversa potrivit căreia societatea .intematională glo-
bală a sec. al XX-lea, spre deosebire de societatea internaţională creştină
a sec. al XVI-lea şi al XVII-lea sau societatea internaţională europeană
a sec. al XVlTI-lea şi al XIX-lea, nu are o cultură sau o civilizaţie comună
(vezi cap.13).
După ce am elaborat concepţia despre state, despre un sistem de
state şi o societate de state, putem reveni la propunerea cu care am început
14
această sectiune: aceea că, prin ordine internaţională, se în(elcgc un
model sau o dispunere a activităţii internaţionale care susţine acele
scopuri ale societăţii de state ce sunt elementare, primare sau universale.
Asadar care sunt aceste scopuri?
. in primul rând, există scopul conservării sistemului şi a societăţii
de state însăsi, Indiferent care sunt diviziunile dintre ele, statele moderne
au fost unite 'în credinţa că ele sunt actorii principali în polit.ica mondială
şi principalii purtători ai drepturilor şi îndatoririlor din cadrul e~.
Societatea de state a căutat să se asigure că va rămâne forma predorni-
nantă de organizare politică universală de fapt şi de drept. Pr~vocările
la adresa existentei continue a societăţii statelor a venit uneon de la un
anumit stat dominator - Imperiul Habsburgic, Franţa lui Ludovic al
XIV -Iea Franta lui Napoleon, Germania lui Hitler, poate America de
după 1945 - 'care părea capabil să răstoarne sistemul şi .societatea de
state si s-o transforme într-un imperiu universal. Provocările au fost, de
asemenea, lansate de alţi actori decât statele ce ameninţă să le deposedez~
de poziţia lor de actori principali în politica mondială ~au purtăton
principali ai drepturilor şi îndatoririlor din cadrul ei. ~cton s.u~ras!atall
cum sunt, în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, papahtatea ŞI împăratul
Sfântului Imperiu Roman sau, în sec. al XX-lea, Naţiunile Unite (~e
gândim mai ales la rolul său de actor violent în criza din 1960/6 l din
Congo) repezintă o asemenea ameninţare. Actori substatali. ce opereaZă.
în politica mondială din interiorul unui anumit stat sau actori transstatal:
care sunt grupuri ce depăşesc graniţele statelor pot, de asemenea, sa
conteste poziţia privilegiată a statelor în politica mondială sau dreptul
lor de a se bucura de ea; în istoria societăţii internaţionale moderne,
manifestările revoluţionare şi contrarevoluţionare ale solidarităţii umane,
generate de Reformă, de Revoluţia Franceză şi de Revoluţia Rusă, sunt
exemplele principale.
În al doilea rând, există scopul de a menţine independenţa sau
suveranitatea externă a statelor individuale. Din perspectiva oricărui stat,
ceea ce acesta speră.să câstige prin participarea la societatea statelor
este recunoaşterea independenţei sale faţă de autoritatea exterioară şi,
în particular, a suprem ei sale jurisdictii asupra supuşilor săi şi a teritoriului
său Principalul preţ pe care trebuie să-I plătească pentru aceasta este
recunoaşterea unor drepturi asemănătoare, la independenţă şi suveranitate,
altor state.
15
 Societatea internaţională a tratat, de fapt, păstrarea independenţei
anumitor state ca pe un scop subordonat însăşi păstrării societăţii de
state; aceasta reflectă rolul predominant jucat în conturarea societăţii
internaţionale de către marile puteri care se consideră a fi custozii acesteia
(vezi cap. 9). Astfel, societatea intemaţională a permis ca independenţa
statelor individuale să dispară, la fel ca în marele proces de divizare şi
absorbţie a micilor puteri de către cele mari, în numele unor principii
precum compensaţia şi balanţa de putere, ce a produs un declin con-
stant al numărului de state din Europa de la Pacea din Westfalia, în
1648, până la Congresul de la Viena din 1815. În acelaşi fel, societatea
internaţională, cel puţin din perspectiva marilor puteri care se consideră
paznicii ei, tratează independenţa anumitor state ca subordonată
conservării sistemului ca întreg, atunci când tolerează sau încurajează
limitarea suveranităţii sau independenţei micilor state prin astfel de
mijloace, cum sunt înţelegeri le asupra sferelor de influenţă sau acordurile
de creare a statelor-tampon sau neutralizate.
În al treilea rând, există scopul păcii. Prin aceasta nu se înţelege
scopul de a stabili o pace universală şi permanentă, aşa cum a fost visul
ireniştilor., sau teoreticienilor păcii, care este în contrast cu experienţa
istorică reală; acesta nu este un scop pe care se poate spune că societatea
de state l-a urmărit în mod serios. Ceea ce se înţelege este, mai curând,
menţinerea păcii, în sensul absenţei războiului, între statele-membre ale
societăţii intemaţionale, drept condiţie normală a relaţiei lor, ce poate fi
Încălcată doar În împrejurări speciale şi potrivit unor principii ce sunt
general acceptate.
Pacea, în acest sens, a fost considerată de către societatea
internaţională ca un scop subordonat celui de conservare a însuşi
sistemului de state, pentru care s-a susţinut amplu că poate fi drept să se
poarte război: subordonat, de asemenea, păstrării suveranităţii sau
independenţei statelor individuale care au insistat asupra dreptului de a
purta război de autoapărare şi de a proteja şi alte drepturi. Statutul
subordonat al păcii, În raport cu aceste alte scopuri, este reflectat în
expresia pace şi securitate, ce apare În Carta Naţiunilor Unite. Securitatea
în politica internaţională Înseamnă nimic mai mult decât siguranţă: fie
siguranţă obiectivă, siguranţă ce există În fapt, fie siguranţă subiectivă,
cea care e simţită sau cunoscută Ceea ce încearcă statele să asigure nu
16
este doar pacea, CI ŞI independenţa lor, şi existenţa c~ontinuă a insesi
societătii de state pe care o cere acea independenţa;~ pen~ru a.cestc
obiective asa cum am remarcat, ele sunt gata să recurga la război ŞI I~
amenintarea cu războiul. Alăturarea celor doi termeni În Cartă reflecta
judecat~ că cerinţele de securitate se pot afla ~n conflict cu cele ?e .pace
si că în acest caz, cele din urmă nu vor avea, m mod necesar, pnonta~e.
, 'În al patrulea rând, trebuie remarcat faptul că, între scopurile
elementare sau primare ale societăţii de state, se află cele ~espre ca~e la
începutul acestui capitol se spunea că sunt comune oricărei VI~ţl SOCIale:
limitarea violenţei ce conduce la moarte sau vătămare corpo~ala, ~norarea
promisiunilor şi stabilizarea posesiunii prin r:gulil~ propr.letăţu.. _
Scopul Iimitării violenţei este reprezentat 111soc~et~te.a.mternaţlOnala
În mai multe feluri. Statele cooperează în cadrul societătu internaţionale
pentru a-şi menţine monopolul asupra violenţei şi nea~ăd!~ptul alt~,r
grupuri de a o folosi. Statele acceptă, de a~em~nea, l\lnItar~le ~supla
propriului lor drept de a folosi violenta: l~. limită, ele accepta ca nu-şi
vor ucide reciproc trimişii sau mesageru, deoarece ac~asta. ar ~ace
comunicarea imposibilă. Dincolo de asta, ele acceptă ca războiul sa fi~
dus doar pentru o cauză justă sau o cauză a cărei justeţe poate fi
argumentată în termenii regulilor comune. Ele şi-au proclama~ co~stant
si aderenta la reguli care cer ca războaiele să se poarte în anurmte limi te,
, '
numite temperamenta belli. . ..
Scopul ţinerii promisiunilor e reprezentat prin principiul pacta
sunt servanda. Între state, ca şi între indivizi, cooperarea poate avea loc
doar pe baza înţelegeri lor, iar înţelegeri le îşi pot îndepli.ni funcţia în
viaţa socială doar pe baza presupunerii că, o dată conve~lte,. ele ~o~ fi
respectate. Societatea internaţională se adaptează la pr~slUl1lle pnvll1~
schimbarea ce duce la încălcarea tratatelor şi, În acelaşi timp, salveaza
principiul însuşi prin doctrina rebus sic =r=: . . ~
Scopul stabilităţii posesiunii este reflectat în socletate~ ll1t~~naţlO.nala
nu doar prin recunoaşterea reciprocă de către state a proprierătu ~elUll~lt,
ci si într-un mod mai profund, în convenţia de recunoaştere reciproca a
suveranitătii, prin care statele îşi acceptă unul altuia sferele de jurisdicţie:
într-adevăr, ideea suveranităţii statului, a derivat, din punct de vedere
istoric, din ideea că anumite teritorii şi populaţii erau proprietatea sau
patrimoniul conducătorului.
17
 Cele de mai sus se află printre scopurile elementare sau primare
ale societăţii internaţionale moderne şi ale altor societăţi internaţionale.
Nu se sugerează aici că această listă este exhaustivă, nici că nu ar putea
fi formulată într-un alt mod. Nu face parte din teza mea nici ideea că
aceste scopuri ar trebui acceptate ca bază valabilă de acţiune, ca
legalizând comportamentul corect în relaţiile internaţionale. Ar trebui
spus, de asemenea, că în acest stadiu al argumentării ne interesează doar
ceea ce poate fi numit statica ordinii internaţionale şi nu dinamica ei; ne
preocupă doar să exprimăm clar ceea ce implică ideea de ordine
internaţională, nu să urmărim cum este ea materializată în instituţiile
istorice supuse schimbării.
Ordinea mondială
Prin ordine mondială eu înţeleg acele modele sau dispoziţii ale
activităţii umane, ce susţin scopurile elementare sau primare ale vieţii
sociale în cadrul omenirii ca întreg. Ordinea internatională este ordine
Între state; statele Însă sunt doar grupuri de oameni, iar oamenii pot fi
grupaţi astfel încât să nu formeze state. În plus, acolo unde sunt grupaţi
În state, ei sunt dispuşi şi în alte moduri. Legate de întrebările pe care le
punem privitor la ordinea dintre state, sunt alte probleme, mai profunde,
de o importanţă mai durabilă, referitoare Ia ordine în marea societate a
întregii omeniri.
De-a lungul istoriei umane, înainte de sec. al XIX-lea, nu a existat
nici un sistem politic care să fi acoperit întreaga lume. Marea societate
a întregii omeniri, la care au făcut aluzii exponenţii dreptului canonic
sau ai dreptului natural, a fost o societate imaginară ce a existat sub
privirea lui Dumnezeu sau în lumina principiilor dreptului natural: nici·
un sistem pol itic real nu-i corespundea. Înaintea ultimei jumătăţi a sec.
al XIX-lea, ordinea mondială a fost doar suma diverselor sisteme politice
care au adus ordine în diverse părţi ale lumii.
Totuşi din ultima parte a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea,
a apărut, pentru prima oară, un singur sistem politic care este global în
mod autentic. Ordinea la scară globală a încetat să fie doar suma
diverselor sisteme politice care generează ordine la scară locală; ea este
18
şi produsul a ceea ce poate fi numit un sistem politic mondial. Ordinea
din lume - să spunem, în 1900 - era încă suma ordinii asigura te În
cadrul statelor europene şi americane precum şi a teritoriilor lor de peste
mări, în Imperiul Otoman, imperiile chinez şi japonez, în hanatele şi
sultanatele ce-şi păstrau existenţa din Sahara până în Asia Centrală, în
sistemele politice african şi oceanic, nedistruse încă de impactul
european, dar a fost şi consecinţa unui sistem politic ce le lega pe toate,
operând la nivelul întregii lumi.
Primul sistem politic global a luat forma unui sistem de state glo-
bal. Responsabilitatea principală pentru apariţia unui grad de interacţiune
Între sistemele politice de pe toate continentele lumii, suficient pentru a
ne da posibilitatea aă vorbim de un sistem politic mondial, o deţine
expansiunea sistemului statelor europene la nivelul întregului glob şi
transformarea sa într-un sistem de state de dimensiune globală. In prima
fază a acestui proces, statele europene s-au extins şi au incorporat sau
dominat restul lumii, începând cu călătoriile de explorare ale portughezilor,
În sec. al XV-lea, şi tenninând cu împărţirea Africii în sec. al XIX-lea.
În a doua fază, ce se suprapune, În termeni temporali, Cll prima, zonele
lumii astfel incorporate sau dominate s-au eliberat de sub controlul
european şi şi-au luat locul ca state-membre ale societăţii internaţionale
Începând cu Revoluţia Americană şi terminând cu revoluţia anticolonială
africană şi asiatică din timpuri le noastre. Este adevărat că
întrepătrunderea diferitelor părţi ale lumii nu a fost doar opera statelor;
indivizi şi grupuri şi-au jucat rolul lor ca exploratori, comercianţi,
emigranţi, misionari, şi mercenari, iar expansiunea sistemului de state a
fost parte a unei răspândiri mai largi a schimburilor sociale şi economice.
Cu toate acestea, structura politică, la a cărei apariţie au contribuit aceste
evoluţii, a fost doar una de sistem global şi de societate de state.
Însă în timp ce sistemul politic mondial, care există În prezent, ia
forma unui sistem de state sau ia, în principal, această formă (V0111
argumenta mai târziu faptul că apare un sistem politic mondial în care
sistemul de state e doar o parte), ordinea mondială ar putea, în principiu,
să se realizeze prin alte forme de organizare politică universală, iar)
întrebare permanentă este aceea dacă ordinea mondială Il-ar putea ri
mai bine servită de aceste din urmă forme. Alte forme de r iaruznrc
19
 politică universală au existat în trecut pe scară mai puţin globală; în
mişcarea largă a istoriei umane, într-adevăr, forma sistemului de state a
fost o excepţie mai curând decât o regulă. În plus, e rezonabil să
presupunem că, în viitor, pot fi create noi forme de organizare politică
universală care nu se aseamănă celor existente în trecut. În partea a treia
a acestui studiu vom analiza dacă sistemul de state actual lasă loc unei
alte forme de organizare politică universală şi dacă ordinea mondială ar
fi mai bine servită, dacă ar lăsa loc unei astfel de forme.
Aici trebuie să subliniem doar că În acest studiu ordinea mondială
determină ceva diferit de ordinea internaţională. Ordinea la nivelul
omenirii ca Întreg este ceva mai larg decât ordinea între state; ceva mai
fundamental şi mai primordial decât aceasta; de asemenea, ar trebui să
argumentez, ceva anterior ei, din punct de vedere moral.
Ordinea mondială este mai largă decât ordinea internaţională,
deoarece, pentru a o prezenta, trebuie să ne ocupăm nu numai de ordinea
Între state, ci şi de ordinea la scară internă sau dom estică, asigurată în
cadrul anumitor state, şi de ordinea în cadrul sistemului politic mondial
În care sistemul de state este doar o parte.
Ordinea mondială este mai fundarnentală şi primordială în raport
cu ordinea internaţională, deoarece unităţile ultime ale marii societăţi a
Întregii omeniri nu sunt statele (sau natiunile
, , triburile , imperiile , clasele ,
partidele), ci fiinţele umane individuale, ce sunt permanente şi indestructibile
În sensul În care grupări ale lor, de un fel sau altul, nu sunt. Acesta este
momentul pentru relaţii internaţionale, dar problema ordinii
internaţionale apare indiferent de structura politică sau socială a globului.
Ordinea mondială, în cele din urmă, este, din punct de vedere
moral, anterioară ordinii internaţionale. A adopta această perspectivă
Înseamnă a pune În discuţie problema valorii ordinii mondiale şi a locului
său în ierarhia valorilor umane, pe care am evitat-o până acum, dar pe
care o voi discuta În cap. 4. Este necesar totuşi la acest punct, să spunem
că, dacă se ataşează ordinii o valoare În cadrul politicii mondiale, atunci
ordinea În Întreaga omenire este cea pe care trebuie s-o considerăm ca
având o valoare primară, nu ordinea in cadrul societăţii de state. Dacă
ordinea internaţională are valoare, aceasta este doar pentru că ea este
esenţială pentru scopul ordinii în societatea umană în întregul său.
2. Există ordine în politica mondială?
Am clarificat deja ce se înţelege, în acest studiu, prin ordine în
politica mondială. Întrebarea la care trebuie să răspundem acum este:
există ea? . ..
Ordinea în politica mondială ar putea cândva să ia f~nna menţI~en~
scopurilor elementare ale vieţii sociale îI~tr-o singură ~o~Ietate mondială
sau societatea mare a întregii omeniri. In ce măsura sIs.temuI de stat~
face loc unei astfel de societăţi şi dacă este sau nu de dont ca aceasta sa
se întâmple, sunt întrebări ce vor fi analizat~ ulteri~r în a~est stu~~u. Cu
toate acestea, nu se poate argumenta că societatea intregu om~nlll ~st~
deja o preocupare constantă. În faza prezentă suntem înc~ obisnuiti sa
concepem ordinea în politica mondială ca fiind conStltUlta_ dm ordinea
intemă sau ordinea în cadrul statelor şi ordinea internaţională sau ordinea
dintre ele.
Nimeni nu vă nega că există, în cadrul anumitor state, un grad
înalt de ordine internă sau municipală. Cu toate acestea, se argu?1entea~ă
adesea că ordinea internaţională nu există decât ca o aspiraţie, Iar istona
I
relatiilor internationale constă doar din dezordine sau luptă. Multor
I
oameni ideea d~ ordine internaţională le sugerează nu ceva ce s-a
întâmplat în trecut, oi doar o viitoare stare posibilă sau de d_ori~a relaţiilor
intemaţionale, despre care a111putea specula sau asupra careia am ~utea
acţiona pentru a o realiza. Celor care adoptă această perspectiva, un
studiu al ordinii internaţionale le sugerează eloar un proiect pentru o
lume viitoare în tradiţia lui Sully, Cruce, St. Pierre şi alţi irenisti sau
teoreticieni ai păcii. . . _
Acest studiu adoptă ca punct de plecare afirmaţia că, dimpotrivă,
ordinea e parte a caracterului istoric al relaţiilor internaţionale, iar în
particular că statele moderne au format şi continuă să formeze nu doar
un sistem de state, ci şi o societate internaţională. Pentru a consolida
această afirmaţie, voi începe prin a arăta mai întâi că de-a lungul istoriei
statelor moderne, ideea ele societate internaţională a fost întotdeauna
prezentă, proclamata de filozofi şi publicişti şi inclusă în retorrca
21