TERAPIA DE FAMILIE ȘI CUPLU

Concepte teoretice în terapia de cuplu și familie.....................................................................2

Abordarea cognitiv-comportamentală În terapia de familie................................................3
Rolul terapeutului.................................................................................................................7
Evaluare și intervenție în terapia de cuplu și familie................................................................8
terapia de familie................................................................................................................. 8
Schema de evaluare......................................................................................................... 8
Ipoteze și diagnostic.........................................................................................................8
Obiective în terapia de familie........................................................................................10
Strategii și tehnici comune în terapia de cuplu și familie...............................................11
Intervenția......................................................................................................................12
Terapia de cuplu.................................................................................................................13
Tipuri de cupluri care apelează la terapie.......................................................................14
Terapia comportamentală de cuplu...............................................................................15
Principii.......................................................................................................................16
Tehnici de comunicare............................................................................................... 16
Terapiile de cuplu cu contract....................................................................................17
Alte tehnici comportamentale în terapia de cuplu.....................................................18
Terapia cognitivă de cuplu..............................................................................................18
Terapia cognitiv-comportamentală de cuplu de scurtă durată......................................20
Rezultatul îmbinării terapiei comportamentale și a celei cognitive............................21
Suferința primară și secundară în relația de cuplu.....................................................26
Implicații ale suferinței primare și secundare pentru terapia scurtă de cuplu...........27
Criterii și metode de evaluare pentru a decide între terapia de cuplu scurtă durată și
psihoterapia cognitiv-comportamentală tradițională.................................................29
Abordări ale disfuncțiilor sexuale în terapia de cuplu....................................................30
Clasificarea disfuncțiilor sexuale.................................................................................30
Disfuncțiile sexuale feminine......................................................................................31
Disfuncțiile sexuale masculine....................................................................................31
Factori psihologici care pot contribui la disfuncțiile sexuale......................................32
Aspecte ale abordării terapeutice..............................................................................33
Moduri de tratare a anumitor disfuncții sexuale la femei..........................................34
Moduri de tratare a anumitor disfuncții sexuale la bărbați........................................36
Bibliografie............................................................................................................................. 38

1
CONCEPTE TEORETICE ÎN TERAPIA DE CUPLU ȘI
FAMILIE
„VIAȚA ÎN DOI” este cel mai fascinant domeniu de studiu, nu numai pentru psihologii avizați,
cât și pentru omul de rând, care în fiecare etapă a existenței sale se confruntă cu probleme,
dificultăți, suferințe generate de o comunicare defectuoasă în familie – acel loc minunat ce
ar trebui să constituie adevărata pavăză împotriva greutăților vieții. Vine o vreme când grijile
serviciului, mai ales în actuala și acuta luptă pentru ceea ce simbolic – și nu numai – numim
supraviețuire, demascarea mirajelor copilăriei și pierderea părinților sunt dramatic
resimțite. Fiecăruia i se pare că dacă ar exista rețete, dacă s-ar scrie în cărți cum să-ți
păstrezi partenerul, cum dragostea să dăinuie veșnic – căsătoria și aderarea la statutul de
familist ar fi mai simplă. Unicitatea noastră structurală, morală, cognitivă și emoțională ne
face să receptam diferit trecerea anilor, dar dincolo de aceasta există o relativă ciclicitate
firească, mutuală, traversată oarecum universal și fără excepții, de acea entitate spirituală
nou creată și veche ca biblia însăși, numită cuplu.

TERAPIA DE FAMILIE s-a născut în 1950, a crescut în anii 1960 și s-a maturizat în anii 1970.
Perioada dintre anii 1975 – 1985 poate fi privită ca fiind vârsta de aur a terapiei de familie.
Acei ani au văzut înflorirea abordărilor cele mai imaginative și vitale de tratament, a fost o
perioadă plină de entuziasm și încredere. Terapeuții de familie poate aveau puncte de
vedere diferite în ceea ce privește tehnica, dar ei împărtășeau optimismul și scopul comun.

Tendințele dominante ale ultimelor decenii au fost construcționismul social (ideea că

experiența noastră este în funcție de modul în care gândim despre aceasta), terapia
narativă, abordările integrative și o preocupare în creștere pentru problematica socială și
politică.

Terapia de familie are o istorie scurtă, dar un trecut îndelungat. De mulți ani terapeuții au
rezistat la ideea de a vedea membrii familiei pacientului, pentru a salva caracterul privat al
relației pacient-terapeut. Freudienii au exclus familia reală pentru a descoperi familia
inconștientă, introvertită; rogerienii au ținut familia departe pentru a asigura o privire
pozitivă necondiționată, iar psihiatrii de spital au descurajat vizitele familiei deoarece ele
puteau să distrugă mediul benign din spital. În momentul în care familia a devenit pacient s-
a simțit nevoia unor noi căi de gândire despre și de tratament ale problemelor umane. În
anii de început, terapeuții de familie erau însuflețiți de un simț senzațional al entuziasmului
și convingerii. Astăzi, ca urmare a criticilor postmoderne, sănătății instituționalizate și a
renașterii psihiatriei biologice suntem mai puțin siguri de noi înșine. Terapeuții de familie de
astăzi au gestionat sinteza ideilor noi creatoare cu unele din cele mai bune modele timpurii.
Dar, dacă cercetăm fiecare din modelele celebre în profunzime, vom vedea și unele idei
bune pe care le-am neglijat.

2
Terapeuții de familie ne învață că familia este mai mult decât o colecție de indivizi separați,
ea este un sistem, un tot organic ale cărui parți funcționează într-un fel care transcend
caracteristicile individuale. Dar, chiar dacă avem calitatea de membrii ai unui sistem de
familie, nu încetam să fim indivizi, cu inimi, minți și dorințe numai ale noastre. Chiar dacă nu
este posibil să înțelegem oamenii fără să luăm în considerare contextul lor social – în special
familia – am greși dacă ne-am limita numai la suprafața interacțiunilor – la comportamentul
social separat de experiența internă. Ideea este aceasta: pentru a pune la dispoziție un
ajutor psihologic eficient și de lungă durată, psihoterapeutul are nevoie să înțeleagă și să
motiveze indivizii și să influențeze interacțiunile lor.

Între anii 1970-1985, au înflorit faimoase școli de terapie, s-au înființat centre de formare și
s-au studiat implicațiile sociale ale noilor modele. Cele trei linii terapeutice principale
individuale (comportamentală, psihanalitică și experiențială) au dat naștere unor abordări
de familie similare: terapii de familie psihodinamice, cognitiv comportamentale și
experiențiale, fiind completate de trei linii terapeutice ce nu au derivat din nici o terapie
individuală, ci din revoluția sistemică: terapia de familie structurală, strategică și Bowniană
(R. Schwartz, M. Nichols, 2001).

Pionierii terapiei de familie au avut orientări clinice diferite și pregătiri diverse, lucru care s-a
reflectat în orientările care le-au succedat în epoca de aur a terapiei de familie. Întreaga
complexitate a câmpului terapiei de familie nu ar trebui să piardă din vedere ideea de la
care a plecat: familia este contextul problemelor umane, și ca toate grupurile umane, familia
are o serie de proprietăți emergente - întregul nu este dat de suma părților. Indiferent de
multitudinea și varietatea proprietăților emergente, toate se împart în două categorii: de
structură și proces. Structura familiei include triunghiuri, subsisteme și granițe iar procesele
care descriu interacțiunile în familie sunt: reactivitate emoțională, comunicare
disfuncțională, circularitate - decât să caute sursa (cine a început) terapeuții se concentrează
pe înțelegerea și tratarea problemelor ca pe o serie de reacții și reacții la reacții, în cercuri
repetitive.

PRINCIPALELE ȘCOLI DE TERAPIE de familie de obicei sunt grupate în literatura de specialitate în

două mari grupe: școlile clasice ale terapiei de familie și școlile recente ale terapiei de
familie (M.P. Nichols, R.C. Schwartz, 2001). În prima grupă, a celor clasice, sunt incluse după
aceiași autori: teoria lui Bowen, terapia de familie experiențială, terapia de familie
psihanalitică, terapia de familie structurală, terapia de familie cognitiv-comportamentală. A
doua grupă, cea a terapiilor care au suferit influența secolului XXI, include: terapia de scurtă
durată, terapia narativă, modelul integrativ de terapie de familie, terapia medicală de
familie și psihoeducația, precum și teme speciale cum ar fi feminismul și terapia de familie,
sărăcia și clasele sociale, homosexualitatea și lesbianismul, violența domestică etc.

Dintre școlile clasice ale terapiei de familie voi aborda doar terapia de familie cognitiv-
comportamentală.

3
ABORDAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ ÎN TERAPIA DE
FAMILIE
Terapia cognitivă de familie a urmat aceeași progresie ca terapia cognitivă a cuplurilor – mai
întâi ca o componentă suplimentară a abordării comportamentale și, apoi, mai mult ca un
sistem cuprinzător de intervenție. Munson (1993) observa că existau cel puțin 18 tipuri
diferite de terapie cognitivă folosită de practicieni diferiți. Abordarea cognitiv-
comportamentală care echilibrează accentuarea cunoașterii și a comportamentului, ca o
abordare mai extinsă și mai inclusivă prin concentrarea mai profundă asupra patternurilor
interacțiunii familiei. Relațiile de familie, percepțiile, emoțiile si comportamentul sunt
văzute ca exercitând o influență reciprocă una asupra alteia, astfel o interferență cognitivă
poate evoca emoția și comportamentul, iar emoția și comportamentul pot influența
percepția.

Abordarea cognitiv-comportamentală a familiilor este compatibilă cu teoria sistemică și

include premisa că membrii unei familii sunt influențați simultan și se influențează unul pe
celălalt. În consecință, comportamentul unui membru al familiei declanșează
comportamente, percepții și emoții în ceilalți membrii care, în schimb, aleg percepții,
comportamente și emoții reactive în membrul familiei de origine. Așa cum acest proces se
expune, volatilitatea dinamicii familiei crește, făcând familia vulnerabilă la spiralele negative
ale conflictului. Terapeuții de orientare comportamentală au aplicat principiile teoriei
învățării pentru a antrena părinții să-și modifice comportamentele, să învețe cuplurile
tehnici de comunicare și de rezolvare de probleme. Problemele de comportament sunt
privite ca fiind cauzate de patternuri disfuncționale de întărire între părinți și copii, sau între
soți.

Simptomele familiei sunt considerate ca fiind niște răspunsuri învățate, achiziționate

involuntar și întărite pe parcurs. Conform teoriei învățării sociale, un comportament este
învățat și menținut de consecințele sale, dar poate fi modificat în egală măsură prin
modificarea acestor consecințe. Tratamentul este determinat în timp și centrat pe simptom.

ABORDAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ creează un echilibru între cogniții și comportament,

se focalizează mai mult pe patternurilor de interacțiune dintre membrii familiei și constituie
o bază pentru terapia sistemică. Relațiile din familie, emoțiile, cognițiile și comportamentul,
sunt văzute ca exercitând o influență mutuală asupra membrilor, așa încât o inferență
cognitivă poate declanșa comportamente, emoții și invers, menținând în familiile
disfuncționale o buclă de feedback. Pe măsură ce acest proces de influențare reciprocă se
desfășoară, se pot crea spirale negative de conflict. Odată cu creșterea numărului de
persoane implicate în conflict, dinamica devine mai complexă, conflictul devenind mai ușor
de escaladat. Epstein și Schlessinger (1996) citează patru modalități prin care cognițiile,
comportamentele, emoțiile membrilor familiei pot interacționa, creând un climat instabil:

1) cognițiile, emoțiile și comportamentul individului privind propria familie (de ex.,

persoana care se percepe ca retrasă față de membrii familiei);

4
 2) acțiunile membrilor familiei față de individ;
3) acțiunile combinate (nu întotdeauna în consens) ale membrilor față de individ;
4) caracteristicile relațiilor dintre ceilalți membri ai familiei.

Beck accentuează importanța SCHEMEI, sau a ceea ce numește el credințe adânci. Teoria
cognitiv-comportamentală nu spune că procesele cognitive sunt cauza tuturor
comportamentelor din familie, dar accentuează că au un rol semnificativ în interrelaționarea
evenimentelor, cognițiilor, emoțiilor și comportamentelor (Epstein, 1988). În procesul
terapeutic cognitiv-comportamental, restructurarea credințelor distorsionate are un impact
esențial asupra schimbării comportamentelor disfuncționale.

Într-o familie schema cognitivă funcționează într-un mod similar, formându-se de fapt,
SCHEMA FAMILIEI. Dattilio (1993,1998) sugerează că această schemă este formată din credințe
despre familie formate de-a lungul anilor, în urma integrării interacțiunilor dintre membri.
Există două seturi de scheme: cea a familiei de origine și cea legată de familie în general.
Ambele influențează felul în care individul gândește, simte sau se comportă în familie
(credințe despre cum ar trebui să fie relațiile în familie, cum ar trebui să se poarte soții între
ei, ce probleme sunt suspecte de a apărea în familie și cum ar trebui rezolvate, ce
responsabilități ar trebui să aibă fiecare membru, distribuția rolurilor, ce costuri și beneficii
ar trebui să se obțină în urma mariajului, etc). Se deduce că este foarte important rolul
familiei de origine a fiecărui partener în modelarea schemei familiei curente. Această
schemă devine subiect al schimbării în funcție de apariția unor evenimente de viață
semnificative (moarte, divorț) sau în funcție de rutina zilnică.

Sfârșitul anilor ‘80 și începutul anilor ‘90 este marcat de aplicarea mai intensă a modelului
cognitiv-comportamental în terapia de familie de către Epstein, Schlessinger, Dryden. Mai
recent, Dattilio (1998) preluând modelul pionierilor, încearcă integrarea strategiilor cognitiv-
comportamentale cu variate modele terapeutice de cuplu, de familie, prin aceasta
demonstrând compatibilitatea tehnicilor cognitiv-comportamentale cu alte modele
terapeutice.

În anii 1970, TERAPIA COMPORTAMENTALĂ aplicată la probleme de familie s-a dezvoltat în trei
mari direcții: educația părinților (parent training), terapia comportamentală de cuplu și
terapia sexuală.

Premisa centrală a terapiei comportamentale este că un comportament este menținut de

consecințele sale. Dacă un nou comportament nu oferă consecințe mai plăcute, vechiul
comportament va fi rezistent la schimbare. Ecuația comportamentală poate cuprinde
termenii: stimul, răspuns, întărire. Întărirea presupune consecințe care afectează rata
comportamentului, prin accelerarea (se numesc întăritori) sau încetinirea (sunt numiți
inhibitori) lui.

Consecințele care întăresc un comportament se pot grupa în două categorii: pozitive, sau de
recompensare, și negative, sau adversive. Astfel, un părinte poate întări pozitiv un

5
comportament al copilului (a face curat în cameră) prin recompensarea lui după ce a
efectuat sarcina, sau negativ, prin a-l cicăli până face curat.

Stingerea se produce când răspunsul nu este urmat de întărire. Neatenția este de obicei cel
mai bun răspuns la un comportament care nu ne place.

Relația dintre un răspuns și consecințele sale definește cadrul ce guvernează acel răspuns.
Schema de întărire descrie relația dintre răspuns și apariția consecințelor. Când întărirea se
realizează la intervale neregulate, răspunsul devine din ce în ce mai rezistent la stingere.

Pentru mulți, acest model terapeutic poate părea mecanicist deoarece ignoră sentimentele
și gândurile oamenilor. Dacă acest lucru era valabil în trecut, astăzi terapeuții au devenit din
ce în ce mai conștienți de necesitatea integrării behaviorismului cu teoriile cognitive.
Evenimente interne cum ar fi cognițiile, verbalizări și sentimente sunt considerate astăzi ca
mediatori care funcționează ca stimuli în controlarea comportamentului.

Terapeuții au început să deplaseze interesul de la individul singur la relațiile familiale,

apelând la teoria schimbului social (Thibaut și Kelley, 1959). Conform acestei teorii, oamenii
au tendința de a maximiza recompensele și de a minimaliza costurile. Aplicarea acestei teorii
la relația maritală ajută la înțelegerea mecanismelor de reciprocitate dezvoltate între soți.
Astfel, interacțiunile din cadrul cuplurilor care nu se înțeleg, se caracterizează frecvent prin
comportamente negative reciproce: dacă un partener reacționează negativ, celălalt este
înclinat să-i răspundă în același mod și se produce un lanț de interacțiuni negative (Gottman,
1979). Într-un cuplu reușit, ambii parteneri se străduiesc să maximizeze recompensele
reciproce și să minimalizeze costurile.

Pentru că behavioriștii s-au centrat pe comportamentele deschise, observabile, au avut

tendința de a se centra pe beneficiile vieții de familie în termenii unor evenimente tangibile
și manifeste. De aceea au omis faptul că beneficiile inconștiente sunt o sursă puternică de
satisfacție și stabilitate în viața familiei, și faptul că autoevaluarea are un rol important - în
contextul vieții de familie aceasta este influențată de modelele anterioare (mai ales părinți),
și de imaginea partenerului ideal, care poate să intre în contradicție cu comportamentul real
al partenerului de viață, generând puternice insatisfacții.

ABILITĂȚILE DE COMUNICARE sunt considerate cea mai importantă trăsătură a unei relații
sănătoase (Gottman, Markman, Notarius, 1977; Jacobson, Waldron, Moore, 1980).
Comunicarea clară îi ajută pe membrii familiei să discrimineze între evenimente și să-și
îmbunătățească abilitățile de a înțelege și oferi suport.

CONFLICTUL este inerent vieții de cuplu. Familiile care apelează la terapie vor de multe ori să
se elibereze de problemele care-i copleșesc, întrucât singuri nu au abilitățile necesare de a
face acest lucru. Aici iese în evidență componenta puternic educativă a acestui tip de terapie
întrucât furnizează, îi învață pe indivizi o serie de abilități pentru a face față problemelor în
prezent și eventual pe viitor, dacă mai apar. În gândirea obișnuită se propagă deseori mitul
că, pentru a face o relație să meargă, oamenii trebuie doar să se iubească si să se

6
potrivească. Dar nimeni nu detaliază conținutul expresiei „să se potrivească” și se așteaptă
ca potrivirea să vină de la sine. Mariajul perfect nu cade din cer, ci este produsul unui proces
de învățare reciproc, desfășurat în timp și permanent îmbunătățit.

După Patterson și Reid (1970), reciprocitatea există întotdeauna și între părinți și copii:
părinții care se comportă adversiv față de copiii lor, primesc același lucru în schimb. Părinții
și copiii dezvoltă patternuri de întăriri negative. Atunci când copiii devin conștienți de aceste
patternuri, pot deveni manipulativi.

Schemele care contaminează relațiile sunt învățate în procesul de creștere în propria

familie. O parte dintre aceste credințe disfuncționale sunt presupuneri despre rolurile
familiale, în timp ce altele sunt presupuneri despre interacțiunile familiale în general. Aceste
scheme formează osatura internă a formulărilor tip „trebuie”, a profețiilor care se auto
împlinesc, citirea gândurilor, geloziei, neîncrederii care otrăvește relațiile interfamiliale prin
distorsionarea răspunsurilor membrilor la diverse comportamente.

ROLUL TERAPEUTULUI
„În terapia cognitiv-comportamentală terapeutul are un rol activ, directiv care implică în
egală măsură procese precum: orientare, ghidare, colaborare, parteneriat. Putem sintetiza
rolul și atitudinea terapeutului în terapia cognitiv-comportamentală astfel:

1) Culege datele și efectuează analiza funcțională a comportamentului;

2) Explică, informează, dedramatizează;
3) Definește simptomul țintă, identifică factorii de menținere și cercetează beneficiile
secundare ale acestuia;
4) Alege strategia terapeutică;
5) Stimulează motivația de participare la terapie a pacientului;
6) Aplică tehnica terapeutică;
7) Pune capăt relației terapeutice (conform contractului terapeutic).

Terapeutul nu trebuie să fie într-un anumit fel (M.P.Nichols, R.C.Schwartz, 2001) ci trebuie
să facă ceva. Terapeuții de familie de orientare behavioristă pun accent pe prezent și
analizează secvențe curente de comportament. Se subliniază rolul directiv al terapeutului
care, totuși, se pune în poziția expertului. El decide care sunt comportamentele a căror
frecvență va fi mărită sau scăzută. Pentru accelerarea comportamentului se aplică Principiul
Premack (Premack, 1965): comportamentul cu o mare probabilitate de apariție (mai ales o
activitate plăcută) devine întăritor pentru comportamentul cu mai mică probabilitate de
apariție.

Clienții se așteaptă ca terapia să fie un fel de lecție ce trebuie învățată, iar terapeuții acestui
curent au tendința de a opera în stil didactic, construind un model tipic al problemei
părinților, și alegând soluțiile care ar fi folositoare. Dezavantajul este că, atunci când terapia
se reduce numai la a preda și educa, terapeuții nu mai descoperă și rezolvă conflictele
responsabile de menținerea problemelor și nici nu le mai aduc în primul plan. Astfel că,

7
avantajele terapiei cognitiv-comportamentale, de a fi o abordare directă cu strategii simple,
devine un dezavantaj în mâinile unui terapeut care presupune în mod eronat că, dacă
principiile de întărire sunt simple atunci așa ar trebui să fie și terapia. Ceea ce îi diferențiază
de alte abordări, este felul în care aplică principii experimentale la probleme clinice, și
atenția cu care verifică rezultatele procedurii aplicate.

EVALUARE ȘI INTERVENȚIE ÎN TERAPIA DE

CUPLU ȘI FAMILIE
TERAPIA DE FAMILIE
SCHEMA DE EVALUARE
I. Colectarea datelor de identificare și stabilirea fazei actuale a ciclului de viață a
familiei;
II. Colectarea de date cu ajutorul interviului:
a. Care este problema de familie actuală?
b. De ce a venit familia pentru tratament acum?
 Evenimentele recente de familie și stresuri importante
c. Care este istoria problemei de familie?
d. Care este istoria încercărilor trecute de tratament sau modalități de a rezolva
problema? Ce alte probleme de familie au avut?
e. Care sunt obiectivele și așteptările familiei de la terapie?
f. Care sunt punctele sale forte, motivațiile, și rezistențele?
III. Formularea și înțelegerea zonelor cu probleme de familie:
a. Evaluare dimensiunilor importante ale funcționării familiei
1) Comunicare;
2) Rezolvare a problemelor;
3) Roluri și coaliții;
4) Reacții afective și implicare;
5) Controlul comportamental;
6) Credințe și povești de familie care încă mai funcționează.
b. Clasificarea familiei și diagnostic
IV. Planificarea abordării terapeutice
V. Contract terapeutic

IPOTEZE ȘI DIAGNOSTIC
În formularea ipotezelor și stabilirea diagnosticului pentru terapeutul de familie, sunt
importante mai multe dimensiuni ale familiei cum ar fi:

1) localizarea și tipul de problemă (de exemplu conflictul marital este problema de

familie sau un conflict părinte-copil cu violență);
2) severitatea problemei identificate;

8
 3) severitatea disfuncției generale de familie;
4) descrierea sistemului problematic care include atât istorie și modelele actuale de
comunicare, rolul, afecte și așa mai departe.

Este extrem de important să se determine dacă problema de familie este de fapt problema
unuia dintre membrii care conduce la disfuncții în familie (de exemplu, un copil cu
schizofrenie într-o destul de bună funcționare a familiei) sau este o problemă de familie (de
exemplu, probleme de relaționare în cuplu, soldate cu violență și aflați în mijlocul unui
divorț).

Stabilirea unui diagnostic, presupune o formulare atât sistemică cât și dinamică, ambele
formulări fiind făcute atât pentru individ cât și pentru familie.

ÎNTREBĂRILE DE CLARIFICARE ALE TERAPEUTULUI

• Cum poate fi explicată cel mai bine problema?

• Care este nivelul de funcționare al familiei, și care este funcția familiei (probleme și
procese de familie)?
• Există unul sau mai mulți membri de familie cu diagnostic pe Axa I, II, sau III
conform DSM-IV?
• Dacă există o boală gravă psihiatrică la unul sau mai mulți membrii, cum se implică
sau cum este implicată familia?

TIPURI DE PROBLEME DE FAMILIE

I. Tulburări relaționale în cadrul unei singure generații:

a. tulburări relaționale severe în cupluri:
i. tulburare conflictuală, cu sau fără agresiuni fizice;
ii. disfuncție sexuală;
iii. abuz sexual;
iv. divorțul;
v. tulburări psihotice induse de o substanță.
b. Tulburări relaționale severe între frați:
i. probleme conflictuale;
ii. agresivitate fizică și / sau abuz sexual;
iii. induse de tulburări psihotice.
II. Tulburări relaționale intergeneraționale:
a. Probleme referitoare la sugari, copii și adolescenți:
i. Cu abuz fizic deschis sau neglijare:
1. Cu abuz sexual asupra copiilor din familie;
2. Fără abuz sexual.
ii. Cu probleme de angajament:
1. Supraimplicare;
a. Implicare intruzivă;

9
 b. Abuz emoțional;
c. Tulburări de separare a familiei:
i. de preadolescenți;
ii. de adolescenți;
2. Neimplicare:
a. Tulburare reactivă de atașament;
b. Imposibilitatea de a se dezvolta.
III. Probleme de control:
a. Deficit de control;
b. Supracontrol;
c. Inconsecvență de control;
IV. Probleme de comunicare:
a. Comunicarea deficitară (de exemplu, exprimare emoției în exces);
b. Lipsa comunicării afective;
V. Problemele între adulți și părinții lor:
i. abuzul fizic sau neglijare;
ii. probleme de angajament:
1. părinți povară;
2. supraimplicare;
iii. probleme de comunicare:
1. întreruperi;
2. conflict verbal sever.

OBIECTIVE ÎN TERAPIA DE FAMILIE

Un mod convenabil de a conceptualiza obiectivele de tratament este de a distinge scopurile
finale (rezultatele finale dorite).

Există obiective generale în terapia de familie care pot fi adaptate fiecărei familii în parte în
funcție de specificul și unicitatea fiecăreia. Acestea cuprind domenii largi, care permit o
flexibilitate considerabilă în funcție la specificul fiecărei familii. Strategia terapeutică ar
trebui să fie stabilită în funcție de obiective specifice. Terapia de multe ori începe cu
probleme care par a fi cel mai importante pentru familie (situațiile de criză). Numai după o
anumită stabilitate a familiei este posibil ca terapeutul să înceapă să intervină față de familie
în zonele în care va fi, de asemenea, nevoie.

OBIECTIVE INTERMEDIERE

1) Stabilirea unei alianțe de lucru. Legătura de început între terapeut și fiecare

membru de familie este crucială pentru rezultatul final al muncii.
2) Specificarea problemei sau problemelor. Specificarea include delimitarea detaliată a
sentimentelor membrilor familiei și comportamentele din jurul valorii de simptome
sau probleme care au adus familia la tratament.

10
 3) Clarificarea soluțiilor încercate. Multe familii au încercat soluții la problemele lor,
înainte de a concluziona că au nevoie de intervenție. Deoarece, aproape invariabil,
aceste soluții au eșuat, terapeutul trebuie să determine ce nu a funcționat.
4) Clarificarea și specificarea de dorințele individuale și a nevoile. Dorințele fiecărui
membru al familiei și nevoile acestora trebuie să fie clarificate și specificate.
Neexprimarea acestora, lipsa de claritate în jurul nevoilor conduce familia la conflicte
și patologie.
5) Modificarea așteptărilor individuale sau a nevoilor. Terapeutul trebuie să ajute
fiecare membru al familiei să înțeleagă că fiecare persoană se poate schimba și că
schimbări individuale mici conduc la schimbări majore în familie.
6) Recunoașterea contribuțiilor mutuale la problemă(e). Formatul de intervenție
implică recunoașterea reciprocă a contribuției la problemă sau cel puțin
recunoașterea reciprocă a aportului pentru soluții.
7) Redefinire a problemei(lor). Redefinirea problemei complet sau redefinirea în părți
diferite, dintre care unele sunt problematice și altele nu, sunt măsurile necesare
pentru soluții posibile.
8) Îmbunătățirea abilităților de comunicare.
9) Schimbarea rolurile inflexibile și perturbante și a coalițiilor. Schimbarea rolurilor și a
coalițiilor pot include ajutarea la îmbunătățirea autonomiei și individualizarea unor
membrii ai familiei, promovarea unui stil mai flexibil în conducere de către anumiți
membrii ai familiei în special când circumstanțele o cer, facilitarea îndeplinirii sarcinii
sau obiectivelor de către unul sau mai mulți membri.
10) Îmbunătățirea cunoștințelor de familie cu privire la boli psihice. În familiile care au
unul sau mai mulți membri cu patologie gravă, cum ar fi schizofrenie sau boli
recurente afective, un obiectiv comun este de a îmbunătății informațiile despre
boala de familie, cursul său, reacția la mediu, inclusiv la familie.
11) Ajutarea familiei să facă asocieri între factorii istorici și probleme curente sau între
modelele actuale de interacțiune.

OBIECTIVE FINALE

1) Reducerea sau eliminarea simptomelor sau a comportamentului simptomatic la unul

sau mai mulți membrii ai familiei;
2) Creșterea intimității în cuplul marital;
3) Flexibilizarea și adaptarea în matricea de familie;
4) Creșterea toleranței față de dificultăți în funcție de nivelul de dezvoltare al fiecăruia;
5) Echilibrarea balanței în cuplul marital în ceea ce privește împărțirea sarcinilor față
copii;
6) Creșterea stimei de sine;
7) Formarea abilității de a comunica adecvat, clar.

11
STRATEGII ȘI TEHNICI COMUNE ÎN TERAPIA DE CUPLU ȘI FAMILIE
1. Îmbunătățirea mecanismelor de adaptare prin ascultare activă, suport, psihoeducație.
Ajutarea familiei să folosească strategii existente și să dezvolte noi strategii pentru a face
față. Exemplele includ furnizarea de informații în legătură cu problema care generează stres
în familie (psihoeducație) despre bolile unui membru al familiei și despre abilitățile
parentale.

O tehnică se referă la „starea de martor”: recunoașterea și înțelegerea experienței familiei

sau a durerii emoționale sau traumatice prin care familia trece.

2. Recadrarea. Fiecare individ vede realitatea din propria lui perspectivă unică. Atunci când
terapeutul înțelege cadrul de referință al familiei și îl înlocuiește cu o altă perspectivă, acest
lucru se numește recadrare.

3. Focalizarea: terapeutul de familie este inundat cu o multitudine de date de la pacienți,

astfel că terapeutul trebuie să selecteze informațiile și temele importante pentru progresul
terapiei.

4. Stabilirea limitelor se referă la modificarea distanței psihologice între doi sau mai mulți
membrii.

5. Dezechilibrarea: Terapeutul de familie utilizează tehnici de dezechilibrare pentru a

schimba relația ierarhică a membrilor unui sistem de familie sau subsistem. Există trei
moduri de bază de dezechilibrarea a ierarhiei familiei și distribuirea puterii:
a) afilierea cu anumiți membrii de familie;
b) ignorând unii membrii ai familiei;
c) intrarea într-o coaliție cu unii membri ai familiei împotriva altora.

Dezechilibrarea poate avea consecințe nedorite și ar trebui să fie efectuată cu un scop clar
pentru a se asigura că funcționează.

6. Crearea unui sistem realist prin utilizarea tehnicilor cognitive de familie: intervenții prin
care se încearcă să ajute persoanele din familie să perceapă și să înțeleagă funcționarea
reciprocă, în interdependență și apartenența la o entitate (de familie), care este mai mare
decât ei înșiși. Membrii unei familii în general se percep pe ei ca indivizi care acționează și
reacționează la un membru din familie fără a vedea imaginea mai mare a familiei și
consecințele comportamentului asupra familiei.

7. Formarea unor abilități de exprimare emoțională. Competențe de bază sunt de

ascultare, activă precum și încurajarea răspunsului de susținere afectivă la emoțiile unui
membru. Tehnici: validarea și normalizarea emoțiilor.

8. Dezvoltarea abilităților interpersonale. Reorganizarea structurii familiei prin:

 reformularea problemelor prezentate;
 stabilirea granițelor;
 tehnici paradoxale;

12
9. Provocarea insight-ului prin: tehnici psihodinamice cum ar fi clarificarea, confruntarea,
interpretarea.

10. Ajutarea familiei să înțeleagă și să modifice narațiunea ei prin tehnici ce implică

ajutarea familiei de a spune povestea lor și de a găsi alternative și soluții (înțelegere și
redefinire a poveștii de familie).

INTERVENȚIA
Mulți terapeuți de familie pornesc de la premisa că nu individul ci familia reprezintă
problema, așa că întreaga familie ar trebui să o rezolve.

Terapeuții behavioriști, pe de altă parte, acceptă punctul de vedere al părinților – copilul

reprezintă problema, și în general se întâlnesc cu un singur părinte, și copilul (sunt terapeuți
care se întâlnesc cu ambii părinți și chiar cu ceilalți frați). Părinții sunt învățați cum să aplice
teoria învățării pentru a-și putea controla copiii, cuplurile sunt ajutate să substituie controlul
adversiv cu cel pozitiv, partenerii cu probleme sexuale sunt ajutați să decondiționeze
anxietatea.

Multitudinea de tehnici dezvoltate în timp, poate fi grupată în trei categorii:

CONDIȚIONARE OPERANTĂ: foarte mult utilizată, deoarece întăririle folosite pot fi tangibile sau
sociale (zâmbetul, mândria, atenția). Tehnicile operante sunt: modelarea, „token
economies” sau acumularea de economii, legătura condiționată, managementul
condiționării și "time out".

Modelarea sau configurarea (Schwitzgebel si Kolb, 1964) constă în întărirea schimbării

produsă cu pași mici îndreptați spre scopul final.

Strângerea de economii (Baer si Sherman, 1969) se folosește de un sistem de puncte și

steluțe recompensatoare care sunt primite de copil atunci când îndeplinește un
comportament de succes. La strângerea unui anumit număr de puncte copilul este răsplătit
cu o recompensă stabilită împreună cu el anterior programului. Kristin Robinson a dezvoltat
un program de reducere a agresivității în fratrie, pornind de la această teorie (A group
contingency program, 2000).

Managementul condiționării (Schwitzgebel, 1967) constă în a da și a retrage recompense

sau pedepse, în funcție de comportamentul copilului.

„Time out” (Rimm si Masters, 1974) reprezintă o pedeapsă prin care copilul este pus la colț
sau trimis în camera lui.

CONDITIONARE CLASICĂ: implică modificarea răspunsurilor fiziologice. Mai comune sunt

desensibilizarea sistematică (Wolpe), antrenamentul asertiv (Lazarus), terapii adversive
(Risley, 1968), terapii sexuale (Master și Johson). Majoritatea acestor terapii sunt aplicate
adulților în primul rând și aceștia la rândul lor, le pot aplica pe copiii lor.

13
TEHNICI COGNITIV-AFECTIVE: includ stoparea gândurilor, terapia rațional-emotivă (Ellis),
modelarea (Bandura), reatribuirea (Kanfer si Philips) și auto-monitorizarea (Rimm si
Masters).

TERAPIA DE CUPLU
Terapia de cuplu a cunoscut două modele succesive: mai întâi, terapia comportamentală,
fondată pe principiile de învățare operantă și învățare socială prin observarea modelelor,
apoi modelul cognitiv. Terapia comportamentală de cuplu a fost pusă la punct de către
Jacobson și Margolin (1977) care s-au axat în mod principal pe dezvoltarea competențelor
sociale, a comunicării pozitive și capacităților de rezolvare a problemelor. Terapia cognitivă
de cuplu a fost dezvoltată de Beck (1988), apoi Datillio și Padesky (1990) se folosesc de
modelul tratamentului informației și caută să crească percepția relațiilor și distorsiunilor
cognitive, să modifice gândurile negative automate și schemele cognitive disfuncționale și
utilizează multe sarcini cognitive. Suprapunerea a două metode este importantă și
majoritatea clinicienilor le combină.

TIPURI DE CUPLURI CARE APELEAZĂ LA TERAPIE

Evaluarea relației de cuplu poate indica faptul că pentru cea mai mare parte a timpului
aceștia au avut o istorie de interacțiuni care au satisfăcut nevoile ambilor parteneri și au
permis cuplului să facă față în mod eficient exigențelor vieții de zi cu zi, cum ar fi cele legate
de slujbă, treburi casnice și creșterea copilului. În momentul în care se prezintă la
psihoterapeut se întâmplă ca pentru cuplul respectiv recent să aibă loc evenimente
perturbatoare cum ar fi: boala severă a unui copil sau pierderea locului de muncă a unuia
dintre parteneri. Aceste cupluri au adesea o istorie de bunăvoință reciprocă și par să aibă
nevoie mai curând de asistență pentru a face față cererilor care au creat o criză, exprimată
la momentul respective prin starea lor de suferință și dezorganizare.

Un al doilea tip de cupluri care vin la terapie este cel în care unul sau ambii membri s-au
comportat într-un mod care să creeze o criză prin care amenință bunăstarea partenerului lor
și bunăstarea relației de cuplu. Astfel, cuplurile în care există abuzuri fizice și / sau
emoționale, infidelitate, pierderi datorate jocurilor de noroc, conduc spre pierderea
încrederii reciproce și au legătură cu comportamentul negativ al partenerilor între ei înșiși.

În plus, odată ce încrederea a fost pierdută, multe dintre aceste cupluri au dificultăți în
restaurarea acesteia, chiar și atunci când ambii parteneri fac eforturi concertate să se
comporte în mod pozitiv. Pe de o parte, persoana care a fost trădată (își) asumă faptul că
partenerul nu va face ceva care să îl afecteze în mod intenționat (pe el sau ea) și pe termen
scurt comportamentul poate avea un impact minim asupra persoanei, iar relația devine
nesigură. Pe de altă parte, autorul comportamentului acut negativ poate fi parte a unui
model problematic cronic, cum ar fi abuzul, care recent escaladează la acest punct de criză.
În cuplurile cu modele cronice negative lipsește bunăvoința și dorința de a colabora în
rezolvarea problemelor.

14
Un al treilea grup de cupluri nu prezintă probleme acute, dar inițiază demersul terapeutic
atunci când ei sunt convinși de faptul că nu mai pot tolera o relație cronică nesatisfăcătoare.
Uneori, unul dintre parteneri vorbește despre faptul că un anumit eveniment a schimbat
perspectiva sa, ca atunci când o persoană află că un prieten este în divorț și apoi începe să
vizualizeze divorțul ca pe o opțiune.

În alte cazuri unul dintre parteneri spune: „M-am trezit într-o zi și am decis că eu nu vreau să
trăiesc întreaga mea viață într-o relație care nu mă face fericit.” Partenerii din acest tip de
cupluri au de obicei modele de lungă durată a relației de cuplu în familiile lor de origine, dar
în cuplul prezent acestea nu reușesc să le îndeplinească nevoile lor personale. De exemplu,
un membru al cuplului poate prefera autonomie mult mai mult decât celălalt, și
dezacordurile cuplului în acest sens pot conduce la frustrare pentru ambele persoane.

În mod similar, dacă unul dintre membrii cuplului prezintă o psihopatologie cronică,
depresie sau o tulburare anxioasă, cuplul poate interacționa în moduri care mențin sau
exacerbează simptomele astfel instalându-se distres pentru ambii parteneri. Alte cupluri au
experiențe stresante, deoarece caracteristicile lor personale vor face dificil pentru ei să
lucreze împreună în mod eficient, și să se ocupe de problemele specifice din viața cotidiană.
În cazul în care ambii membri ai unui cuplu sunt în general dezorganizați și neatenți, cuplul
poate avea o casă murdară, facturi neplătite, lucruri care contribuie la o atmosferă de
disfuncțional persistent. În toate aceste cazuri, anumite evenimente pot motiva unul sau
ambii partenerii în a iniția terapia de cuplu pentru a aborda dificultățile cronice pe care le
percep în relația lor.

TERAPIA COMPORTAMENTALĂ DE CUPLU

Modelul ce va fi prezentat va fi cel a lui Bornstein și Bornstein (1986). El se fondează pe
studiul factorilor ce influențează neînțelegerea și divorțul.

 Factorii sociali și economici. În mod special creșterea nivelului de viață, cultura din
jur, care valorizează narcisismul, și riscurile economice sunt factori bine cunoscuți
pentru divorț.
 Factorii personali. Ei rezultă din așteptările individuale și din idealurile romantice.
Astfel, Bornstein și Bornstein (1986) definesc 12 iluzii romantice despre cuplu
întâlnite în clinică (tabelul 15-3). Putem rezuma aceste iluzii prin concluzia celebrei
melodii „Love Story” : „A iubi înseamnă a nu spune niciodată că suntem dezolați”.

12 iluzii romantice despre cuplu:

 Dragoste este eternă.
 El/Ea îmi va anticipa gândurile și dorințele.
 El/Ea nu se va supăra niciodată pe mine.
 El/ea va încerca mereu să îmi facă pe plac.
 Dragostea înseamnă că nu trebuie să fii niciodată supărat pe partener.
 Dragostea înseamnă a vrea mereu să fim împreună.

15
  Interesele, scopurile și valorile noastre vor rămâne aceleași.
 Partenerul/a va fi mereu sincer/ă, direct/ă și deschis/ă.
 Voi fi mereu respectat/ă, înțeles/easă, indiferent de ceea ce fac.
 Ar fi teribil dacă el/ea m-ar critica, m-ar face de rușine sau m-ar desconsidera.

 Factorii relaționali contribuie la transformarea relației pozitive în relație negativă

prin mecanisme deseori subtile de pedeapsă și ne-comunicare.
 Anumite comportamente devin neplăcute.
 Anumite comportamente sunt pedepsite.
 Reciprocitatea pozitivă face loc unei reciprocități negative.
 Comunicare negativă: intenția pozitivă poate fi interpretată negativ.
 Factorii cognitivi contribuie la anumite postulate frecvente cu privire la viața de
cuplu, ca de exemplu:
 Dezacordul este mereu distructiv;
 Trebuie să fim „ghiciți” de alții;
 Partenerul/a nu se poate schimba;
 Trebuie atinsă perfecțiunea sexuală;
 Stereotipul de rol sexual primează: femeia și bărbatul au nevoi relaționale
diferite.

Terapeutul trebuie să aibă încredere în el și să dezvolte o atitudine umană și înțelegătoare.

El trebuie să fie capabil să se autodezvăluie, ceea ce permite identificarea folosind soluția
propriilor dificultăți ca model. El trebuie să controleze și să structureze terapia. El este activ,
intervine deseori, utilizând un limbaj clar și fără ambiguități. El stabilește punți între afecte și
comportamente. Relația terapeutică pozitivă este la egală distanță de cei doi membri ai
cuplului. El va utiliza frecvent umorul ca tehnică de decentrare.

PRINCIPII
Mai întâi va fi înfățișată istoria cuplului apoi va fi prezentat modelul de intervenție. Ne
putem folosi de următorul plan:

 istoria cuplului;
 istoricul „romanului” cuplului;
 ce iubiți la el-ea?
 decadrarea și recadrarea acuzațiilor mutuale;
 comportamente și întăriri;
 schimbarea celuilalt pornind de la propria schimbare;
 a căuta compromisul;
 bazele: respect, înțelegere, sensibilitate față de celălalt;

TEHNICI DE COMUNICARE
Jocul de rol este metoda cea mai des utilizată. Este mai ușor pentru doi terapeuți de sexe
diferite. Scopul este de a specifica comportamentele-problemă și de a face analiza

16
funcțională și apoi de a o modifica. Specificarea comportamentului se va efectua prin
intermediul întrebărilor directe după jocul de rol.

1) „Ce ați simțit?”

2) „Care comportament al partenerului a provocat acest sentiment?”
3) „În ce condiții a avut loc comportamentul partenerului dumneavoastră?”

 lectura gândurilor: „Știu ce gândește”,

 comportamente nonverbale,
 comportamente „moleculare” verbale și nonverbale, pozitive sau negative.

Apoi este util să utilizăm grila permițând analiza funcțională a comportamentelor

„moleculare” din interacțiune (tabelul 15-4).

Tabelul 15-4 – Comportamente „moleculare”

Pozitive Negative
1. pozitiv Arțăgos, posac
2. maleabil Întrerupt
3. scurt Catastrofic
4. afirmativ Certăreț
5. non-defensiv Generalizat
6. personal („eu”) „Întotdeauna, niciodată”
7. aprobator Pe lângă subiect
8. voce apreciativă Exigent, rănește
9. exprimă afecțiune Insultă
10. sinceritate mai mult măsurată Sarcasm, critică dureroasă
decât brutală
Terapeutul va ajuta pacienții să dezvolte exprimarea sentimentelor care pot fi inhibate de o
educație rigidă. Vor fi modificate treptat comportamentele prin intermediul jocurilor de rol,
feedback, modele prezentate de terapeut sau terapeuți, repetiție, instrucții, dublare,
supervizare etc. În fine, vor fi stabilite sarcini comportamentale și vor fi stabilite contracte.

TERAPIILE DE CUPLU CU CONTRACT

Contractele cu cuplul servesc la de-escaladarea situațiilor agresive din cadrul cuplului,
precizând ce comportamente va schimba fiecare în funcție de schimbările din celălalt.

Reguli de bază în contractele cu cuplul

 Contractele descriu ceea ce fiecare trebuie să facă și în ce situații.

 Negocierea unui contract trebuie să fie deschisă și sinceră, lipsită de coerciție
explicită sau subtilă.

17
  Contractul are ca plan utilizarea unei înțelegeri în termeni de „aici” și menține
modalitățile cuplului, pentru a proteja o mai bună viață viitoare împreună.
 Abordarea nu se interesează de ceea ce cuplul a putut face înainte. Fără învinuiri,
fără acuzații și fără reacuzări.
 Nu va exista, în nici un moment, coerciție de nici un fel, veți negocia împreună o
înțelegere.
 Consultantul este interesat doar să faciliteze procesul de negociere.
 Aranjamentul va specifica ce vreți unii de la ceilalți și ceea ce veți da în schimb.

Caracteristicile contractelor cu cuplurile

 Termenii utilizați trebuie să fie simpli, expliciți și ușor de înțeles.

 Pentru ca un contract să fie eficient, el trebuie să ofere ocazia pentru fiecare
participant să obțină un nivel maxim de întărire și să-și diminueze costurile și
pierderile din partea sa de viață acoperită de contract.
 Comportamentele incluse în contract trebuie să facă parte din repertoriul persoanei
care este de acord să le efectueze.
 Cuplului trebuie să îi fie clarificate regulile de bază.
 Trebuie să se instaleze o alianță terapeutică.

ALTE TEHNICI COMPORTAMENTALE ÎN TERAPIA DE CUPLU

Apropierea corporală a cuplului are ca scop învingerea fobiei de corp, centrând subiectul pe
piele. Se stabilește o interdicție temporară a contactelor sexuale care are ca scop
diminuarea angoasei anticipatorii cu privire la relațiile sexuale, care sunt apoi reluate la
două niveluri: un nivel la care jocurile sexuale sunt pur negenitale și un nivel la care sunt
genitale. Se sugerează cuplului să caute plăcerea și să se abandoneze fără a căuta
performanța.

Metoda „simbolul nuclear al cuplului” poate fi utilizată în timpul terapiei, urmată apoi de
sarcini pentru acasă. El corespunde unei amintiri comune (muzică, colț, situație) care a
marcat cristalizarea și formarea cuplului. Se cere cuplului să le rememoreze împreună și să
se apropie treptat fizic.

Rezolvarea problemei: această metodă constă în a considera conflictul din cuplu ca o

problemă comună ce trebuie rezolvată. Terapeutul ajută cuplul să parcurgă cele șapte faze
ale rezolvării de probleme după ce a identificat problema și alege momentul și locul pentru
a o rezolva:

1) Definirea cu precizie a problemei.

2) Acceptarea problemei și căutarea unei soluții.
3) Specificarea scopurilor.
4) Vizualizarea tuturor soluțiilor posibile (brainstorming).
5) Alegerea unei soluții: în general un compromis.
6) Aplicarea soluției și evaluarea rezultatului.

18
 7) Ameliorare, revizuire, renegociere.

Menținerea cuplului nu este întotdeauna cea mai bună rezolvare a problemei și în anumite
cazuri despărțirea constructivă a cuplului va fi cea mai bună soluție.

Menținerea și prevenirea: este asigurată de sarcini ale căror scop este de a crește în
intensitate acele comportamente naturale întărite în mediu. Întărirea terapeutică este
diminuată treptat. Se stabilește un sistem de „control prin stimuli”: locuri, momente și
persoane asociate cu interacțiunile pozitive ale cuplului: se găsește acolo simbolul nuclear al
cuplului, se sugerează dezvoltarea autocontrolului și rezolvarea de probleme fără terapeut.
În final, în caz favorabil, are loc o terapie mutuală în cadrul cuplului.

TERAPIA COGNITIVĂ DE CUPLU

Se diferențiază de terapia comportamentală prin accentul pus pe scheme și rolul modificării
lor în procesul terapeutic. De asemenea, este important de subliniat că conceptualizarea
interacțiunii din cadrul cuplului după modelul cognitiv aduce o clarificare suplimentară la
analiza funcțională strict comportamentală. Modelul propus de Dattilio, care este reprodus
în figura de mai jos arată etapele acestei conceptualizări.

Terapia cognitivă se servește de următoarele tehnici:

1) Tehnici de recadrare: repozitivarea în scris a trăsăturilor negative.

2) Modificarea distorsiunilor negative.
 Cuplul trebuie să învețe modelul cognitiv.
 Cercetarea gândurilor automate.

19
  Descoperirea distorsiunilor și schemelor.
 Modificarea gândurilor automate.
 Argumente pro și contra schemei din trecut.
 Alternative ale schemelor disfuncționale ale celor doi.
 Testarea schemei prin experiențe comportamentale.
 Avantaje și dezavantaje ale schemei.
 Punerea sub semnul întrebării a predicțiilor cu privire la schemă.
3) Comunicare.
 Ascultare:
o A nu întrerupe;
o A clarifica;
o A reflecta asupra a ceea ce s-a înțeles.
 A vorbi:
o A vorbi cu atenție;
o Întrebări deschise;
o A accepta tăcerea;
o A nu interoga în manieră intruzivă;
 A rezuma.
4) Rezolvarea problemei.
5) Negocierea.
6) Evaluarea și schimbarea strategiilor de aversiune.
7) Managementul furiei.
8) Pauza („time out”).

TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ DE CUPLU DE SCURTĂ DURATĂ

TCC de cuplu de scurtă durată (CBCT) este o abordare relativ structurată, care poate fi
folosită pentru a trata toate problemele amintite mai sus. Cu toate că CBCT este, în general
destinată să se concentreze asupra dificultăților curente ale cuplurilor și să se desfășoare pe
termen scurt, aceasta se adresează totodată istoriilor personale de viață ale celor doi
parteneri cât și evoluției relației de cuplu. Astfel, fiecare persoană aduce o istorie personală,
provenită din familia de origine, plus experiențele din alte relații care au precedat relația
prezentă a cuplului. În aceste relații anterioare persoana a dezvoltat pe baza caracteristicilor
individuale un model de comportament față de ceilalți semnificanți, inclusiv modalități de a
răspunde la conflict și nemulțumiri.

De exemplu, teoria și cercetarea pe stilurile de atașament adulte (Sperling & Berman, 1994)
sugerează că unii indivizi intra în relația de cuplu cu stiluri de atașamente nesigure
dezvoltate devreme în viață, constând în așteptări negative și stres emoțional, considerând
că partenerii lor nu vor fi disponibili din punct de vedere fizic sau emoțional. Mai mult, unele
persoane au avut experiențe traumatizante, cum ar fi abuzul sau abandonul în relațiile
anterioare. Experiențele traumatice pot produce în mod condiționat răspunsuri emoționale
negative, cum ar fi:

20
  anxietatea;
 de asemenea percepțiile negative, legate de faptul că celălalt semnificativ se va
comporta în cele din urmă într-un mod dureros;
 și un comportament problematic, cum ar fi retragerea excesivă față de partener.

Intervențiile cognitiv-comportamentale pot fi utilizate pentru a reduce aceste răspunsuri

disfuncționale. De exemplu, prin contestarea așteptărilor negative, prin utilizarea metodelor
individuale de reglementare a anxietății și furiei, prin coaching individual în care subiectul
este învățat să-și exprime nevoile în mod asertiv.

Dincolo de istoriile celor doi parteneri, un cuplu are un mod de interacțiune special și
dezvoltat în timp, astfel poate că unul dintre parteneri caută o mai mare intimitate iar
celălalt menține mai mult distanță. De obicei, aceste modele devin automate de-a lungul
timpului, astfel încât partenerii ajung să își răspundă rapid reciproc fără să le conștientizeze.
În plus, evenimente traumatice din trecutul cuplului au efecte negative de durată asupra
relației. De exemplu, atunci când un membru al cuplului a descoperit infidelitatea celuilalt,
poate continua să fie hipervigilent, anxios, supărat, și răzbunător indiferent de ceea ce
partenerul necredincios a făcut, ulterior, pentru a încerca să salveze și să îmbunătățească
relația lor (Glass și Wright, 1997; Spring, 1996).

Procedurile CBCT (discuția în ceea ce privește standardele nerealiste ale dragostei,

gestionarea simptomelor de anxietate și furie, și formarea de abilitățile de comunicare în
cuplu) sunt concepute pentru a ajuta cuplurile în contracararea efectelor cronice negative
individuale cât și în ceea ce privește experiențele negative din trecutul cuplului, și pentru
modificarea modele de interacțiune nesatisfăcătoare.

Astfel, intervențiile cognitiv-comportamentale se aplică pentru probleme acute și cronice de

relaționare în cuplu. În general, CBCT tinde să fie limitată în timp, și pune accentul pe
identificarea obiectivelor specifice de tratament și pe însușirea de abilități care să permită
cuplurilor modificarea percepțiilor, a comportamentului, și a răspunsurilor emoționale în
cadrul relaționării (Baucom & Epstein, 1990; Epstein & Baucom, 1998, 2002). Cu toate
acestea, există încă o distincție semnificativ care se face între CBCT de scurtă durată (un
număr de ședințe desfășurate într-un interval de timp de, probabil, până la trei luni) și CBCT
standard.

REZULTATUL ÎMBINĂRII TERAPIEI COMPORTAMENTALE ȘI A CELEI

COGNITIVE
Modelul teoretic CBCT s-a dezvoltat pe parcursul ultimelor trei decenii, ca expresie a
extinderii tipurilor de intervenții psihoterapeutice utilizate. În abordarea sa inițială modelul
a fost axat pe raportul dintre comportamentele negativ-pozitiv pe care membrii cuplurilor
aflate în dificultate îl aveau unul cu celălalt. Acest model s-a bazat pe teoria schimbului
social (Thibaut și Kelley, 1959), care a descris relația intimă în termeni de „schimb
economic”, în care schimburile de satisfacție ale membrilor cuplului sunt realizate în funcție
de raportul dintre beneficiile primite și costurile suportate. Psihoterapeuții

21
comportamentaliști, Jacobson și Margolin (1979) și Stuart 1980) au utilizat în cadrul training-
ului de comunicare în cuplu, modalități de rezolvare a problemelor și contracte bazate pe
comportament pentru a crește partea pozitivă comportamentală și a diminua actele
adversive (ale celor doi protagoniști).

Comunicarea eficientă și abilitățile de rezolvare a problemelor contribuie la beneficiile

relației de cuplu deoarece permit cuplului să își rezolve problemele de viață cu care se
confruntă. Competențele de comunicare reamintesc membrilor cuplului cum să
împărtășească gânduri și sentimente în mod constructiv și eficient. Scopul principal este de
a-l ajuta pe fiecare partener să înțeleagă cealaltă persoană și să fie la rândul său înțeles într-
un mod respectuos, indiferent dacă cei doi sunt sau nu sunt de acord unul cu celălalt.
Cuplurile sunt învățate să folosească două roluri în comunicare: vorbitor și ascultător.
Vorbitorul învață să-și exprime gândurile și sentimentele, prin utilizarea declarațiilor care
încep cu “Eu...”, să fie scurt și să își exprime sentimentele și experiențele personale
subiective, lăsând de-o parte judecățile despre "adevăr", astfel moderându-și impactul
exprimării emoțiilor negative. Ascultătorul învață să utilizeze un comportament adecvat
non-verbal în timp ce vorbitorul se exprimă (dând din cap, păstrând contactul vizual), și este
învățat să reflecte și să rezume ceea ce vorbitorul a spus.

Formarea competențelor de rezolvare a problemelor implică parcurgerea a patru etape: (a)

identificarea problemei în termeni de comportament observabil; (b) identificarea soluțiilor
posibile fără evaluarea acestora; (c) deciderea pentru o soluție care este fezabilă și
acceptabilă pentru ambii parteneri; și (d) deciderea unei perioade de probă pentru a pune în
aplicare și a evalua eficiența soluției. Ca și în cazul training-ului de comunicare, scopul este
de a ajuta cuplul să dezvolte abilități pe care le pot folosi ori de câte ori este nevoie.

Contractele de comportament pot varia în gradul lor de formalitate. Astfel contractele de tip
quid pro quo implică acordul fiecărei persoane să se comporte într-un mod special dorit de
către partenerul său, în schimbul comportamentului special, dorit de celălalt. Detaliile
privind acțiunile sunt scrise în contract și semnate de către cei doi parteneri. Uneori riscul
unor acțiuni neprevăzute poate crea un impas pentru unele cupluri care refuză să își
schimbe comportamentul.

Un alt model de contract este cel de bună credință, astfel în schimbul efectuării unor
comportamente pe care el sau ea le alege dintr-o listă scrisă de acțiuni pe care partenerul a
cerut-o, persoana primește recompense.

Un format mai puțin structurat este cel utilizat într-un contract holistic (Stuart, 1980), în
care indivizii sunt de acord informal pentru a încerca să crească comportamentele pozitive
pe care partenerii lor le-au enumerat, fără a preciza schimbările pe care intenționează să le
adopte și ce recompense, dacă este cazul, vor primi în schimb.

Rezultatele studiilor au indicat faptul că aceste intervenții comportamentale sunt de succes

în creșterea satisfacției relației la nivel mondial pentru unele cupluri, dar nu în toate cazurile

22
(Baucom & Epstein, 1990; Baucom et al, 1998;. Jacobson & Addis, 1993). Eficacitatea
limitată a intervențiilor comportamentale a dus la extinderea modelului cognitiv-
comportamental. O primă zonă de dezvoltare a fost identificarea, evaluarea și modificarea
tipurilor de cogniții care pot contribui la întreținerea problemelor în relația de cuplu fie
direct, fie prin influențarea comportamentului crescător negativ unul față de celălalt
(Baucom & Lester 1986; Eidelson & Epstein, 1982; Ellisetal, 1989.; Epstein, 1982; Epstein &
Eidelson, 1981). Baucom et al., 1989 a identificat cinci tipuri de cogniții care pot contribui la
funcționarea unor relații pozitive-negative: asumpții, standarde, percepții selective, atribuții,
și expectații.

Asumpțiile sunt credințele de bază pe care fiecare persoană le deține cu privire la

caracteristicile relațiilor de cuplu. De exemplu, indivizii variază în măsura în care ei cred că
există diferențe înnăscute între nevoile și personalitatea femeilor și a bărbaților, că
dezacordul deschis este distructiv pentru o relație, sau că partenerii nu pot schimba pattern-
urile stabile de relaționare (Eidelson & Epstein, 1982 ; Epstein & Eidelson, 1981). Asumpțiile
sunt derivate dintr-o varietate de experiențe de viață și din observarea sau participarea la
alte relații. Persoanele care au asumpții/presupuneri nerealiste despre relația de cuplu au
tendința să sufere mai mult în aceasta.

Standardele sunt convingerile pe care partenerii le dețin cu privire la relații și felul în care
partenerii "trebuie să fie". Deși este normal pentru indivizi să dețină standarde personale
(de exemplu, partenerii să nu abuzeze unul de celălalt), anumite standarde se pot asocia cu
disfuncționalitatea relației, dacă acestea sunt nerealiste sau extreme (Eidelson & Epstein,
1982). Baucom et al. (1996) a constatat că persoanele care nu sunt mulțumite de modul în
care standardele lor sunt îndeplinite în relațiile lor sunt mult mai triste, mai nemulțumite și
se angajează în comunicarea negativă.

Percepția selectivă se referă la procesul de concentrare doar un subset de informații

disponibile într-o situație în timp ce se ignoră alte date. În timpul interacțiunii între membrii
unui cuplu, multe evenimente se întâmplă rapid, și există un mare potențial pentru ca
fiecare persoană să percepe selectiv numai aspecte particulare ale acestora. Acest lucru
poate deveni problematic pentru un cuplu atunci când percepția este părtinitoare. De
exemplu, cercetările au indicat faptul că partenerii își selectează reciproc comportamentul
negativ și trec cu vederea actele pozitive (Baucom & Epstein, 1990; Epstein & Baucom,
1993).

Atribuirile sunt inferențe pe care partenerii le fac pentru a explica comportamentul celuilalt.
Atribuirile pot fi variate în acuratețe, și persoanele de obicei presupun că inferențele lor
sunt valide, fără a solicita informații suplimentare. Atunci când indivizii atribuie problemele
de relație de cuplu caracteristicilor globale și stabile ale partenerilor lor, ei comunică mai
mult în mod negativ și sunt mai nemulțumiți de relația lor (Bradbury & Fincham, 1990;
1992).

23
Expectațiile sunt inferențe pe care indivizii le fac cu privire la viitorul relației și
comportamentelor partenerilor lor. Cu toate că expectațiile au o funcție utilă pentru cuplu
prin anticiparea și identificarea comportamentelor în timp, în cazul în care așteptările sunt
bazate pe informații inexacte sau pe asumpții nerealiste, ele pot deveni problematice. De
exemplu, un individ care prezice inexact că un partener va respinge ideile lui poate alege să
nu-și exprime gândurile și emoțiile importante. Pretzer et al. (1991) a constatat că
persoanele care au avut niveluri mai scăzute ale expectanțelor în ceea ce privește
posibilitățile de rezolvare a problemelor de relație au prezentat și disfuncționalități în relația
de cuplu.

Recunoașterea importanței cognițiilor în relația de cuplu a condus la utilizarea intervențiilor

de restructurare cognitivă (Baucom & Epstein, 1990; Dattilio & Padesky, 1990; Epstein &
Baucom, 1998, 2002; Epstein et al, 1997;. Rathus & Sanderson, 1999). Unele intervenții sunt
cognitive, cum ar fi ghidarea clientului în a lua în considerare atribuiri alternative pentru un
comportament negativ; sau modalități de coaching ale individului prin care acesta să
identifice aplicabilitatea unui anume standard cântărind avantajele și dezavantajele pentru
relația de cuplu.

Alte intervenții se bazează pe tehnici comportamentale pentru prezenta partenerilor de noi

informații cu privire la validitatea sau oportunitatea percepțiile lor selective. De exemplu,
partenerii care practică abilitățile de a asculta nu numai că pot dezvolta un comportament
de comunicare constructiv, dar, de asemenea, sunt în stare să facă un schimb de informații
importante despre valorile preferințele și intențiile celuilalt.

Noile informații pot contracara atribuirile partenerilor negative despre motivele celuilalt. În
mod similar, cerând partenerilor să joace un "rol-inversat", în care fiecare persoană joacă
rolul celuilalt, în care se discută despre gândurile și emoțiile lor, poate crește înțelegerea
reciprocă.

În general, terapeuții cognitiv-comportamentali de cuplu au propus experimente

comportamentale în care membrii unui cuplu încearcă să se comporte în moduri noi și să
observe efectele, în scopul de a schimba punctul de vedere al indivizilor unul față de altul.
Un obiectiv major al intervențiilor pentru schimbarea percepțiilor este de a dezvolta abilități
proprii cuplului în identificarea și modificarea propriilor lor gânduri. În terapia cognitiv-
comportamentală de cuplu terapeuții sugerează că unele tipuri de cogniții pot fi mai dificil
de modificat decât altele. De exemplu, ar putea fi mai ușor de crescut gradul în care
membrii unui cuplu observă reciproc încercările lui de a se comporta pozitiv decât maniera
de modificare a standardelor lor extrem de divergente cu privire la ce tipuri de acțiuni
constituie echivalentul unui comportament grijuliu. Adesea, asumpțiile și standardele
constituie scheme cognitive de lungă durată sau un sistem de convingeri cu privire la
relațiile de cuplu puternic interiorizat. Acest lucru constituie un criteriu de departajare în
utilizarea tehnicilor CPCT de scurtă durată versus CBCT clasic, astfel că este important să se

24
ia în considerare natura cognițiilor în necesitatea de modificare și amploarea intervențiilor
care pot fi necesare pentru o astfel de abordare.

O a doua problemă importantă în terapia de cuplu cognitiv-comportamentală a implicat

atenție sporită acordată factorilor emoțional în relația de cuplu. Emoțiile sunt văzute nu
numai ca produse finale ale cognițiilor și comportamentelor partenerilor dar și ca experiențe
subiective care influențează gândurile și acțiunile acestora.

Terapeuții cognitiv-comportamentali au considerat în mod tradițional că înțelegerea

reciprocă a sentimentelor celuilalt, pozitive și negative, reprezintă o contribuție importantă
la satisfacția relației de cuplu, așa că au militat pentru creșterea mijloacelor de ascultare
empatică (Baucom & Epstein, 1990: Jacobson & Margolin, 1979).

În plus față de creșterea mijloacelor de comunicare partenerilor despre emoțiile resimțite

terapeuții cognitiv-comportamentali s-au concentrat pe intervenții pentru modificarea
persistenței emoțiilor extreme sau negative care interferează cu funcționarea cuplului.
Weiss (1980) descrie un proces de "sentiment supraexpus", în care sentimentele unei
persoane față de un partener determina reacții ale acestuia la comportamentul actual mai
mult decât gradul în care partenerul se comportă într-un mod pozitiv sau negativ. Astfel, un
individ la care mânia este omniprezentă (față de celălalt partener) poate reacționa cu furie
chiar și atunci când partenerul se așteaptă ca acesta să se comporte într-un mod suportiv. În
consecință, terapeuții cognitiv-comportamentali s-au concentrat pe calitatea globală a
răspunsurilor emoționale, adresându-se originii acestora și ghidând subiectul să țină cont de
dezavantajele de actualizare și chiar de pedepsirea răspunsurilor pozitive primite de la
celălalt.

În terapia cognitiv-comportamentală se utilizează o varietate de alte intervenții pentru a

reduce emoțiile negative globale ale indivizilor față de partenerii lor. De exemplu, Neidig &
Friedman (1988) au procedat la aplicare unor tehnici cognitive și comportamentale (relaxare
și utilizarea de alte forme de auto-calmare, practica de auto-declarații pentru controlul
furiei, tehnici de asertivitate de formare, și utilizarea de procedeului de „time-out” în scopul
de distanțare temporară de partener), pentru a reduce răspunsurile de furie distructivă în
cuplu. În activitatea recentă, terapeuții încorporează o varietate de intervenții pentru
creșterea gradului de conștientizare emoțională și exprimare a emoțiilor în rândul
persoanelor care se confruntă cu inhibarea acestor emoții în relația lor de cuplu, precum și
intervențiile pentru moderarea expresiei afectelor negative în rândul persoanelor care au
dificultate cu reglementarea emoțiile lor (Epstein & Baucom, 2002). De exemplu, atunci
când lucrează cu o persoană care își inhibă emoțiile, terapeutul poate cere detalii despre
experiențele persoanei, poate utiliza ascultarea empatică pentru a valida sentimentele
acestuia, și poate repeta termeni încărcați cu emoții, menționați de către client (exemplu,
„A fost ca și când mă dădeam cu capul de un perete”) pentru a spori emoțiile individului. În
contrast, un individ care experimentează rapid furia și o trăiește intensă în timpul discuțiilor

25
cu un partener poate fi antrenat în dobândirea și utilizarea tehnicilor de relaxare pentru a
reduce efectele acesteia.

Decizia cu privire la utilitatea CBCT de scurtă durată trebuie să ia în considerare astfel și

modul inhibat sau din contră cel al răspunsurilor emoționale puternice pe care membrii îl
utilizează în relația lor de cuplu. Pe de o parte, unii indivizi reușesc să controleze
răspunsurile emoționale adaptându-se la condițiile specifice din relația lor, și trebuie ținut
cont de faptul că intervențiile de schimbare a acestor condiții poate duce la schimbări ale
emoțiilor. Pe de altă parte, unii indivizi au dificultăți generale în reglementarea emoțiilor și
pot avea nevoie de ajutor complex care să le dezvolte capacitatea de a face față în cazul
unui conflict cu partenerii lor. În astfel de cazuri, modificarea situațiilor particulare care
declanșează la un individ răspunsurile emoționale puternice față de partener este ca și cum
cineva ar încerca să stingă incendiile multe mici, atunci când există o problemă cu un
incendiu mult mai mare. Indivizii pot avea nevoie de o intervenție de lungă durată pentru a
le crește capacitatea de a reglementa răspunsurile emoționale puternice.

Alegerea de a utiliza o intervenție de scurtă a psihoterapiei de cuplu cognitiv-

comportamentale poate depinde de informațiile pe care membrii unui cuplu sunt motivați
în a le oferi pentru a controla experiența lor și de capacitatea demonstrată de a-și modera
răspunsurile emoționale în anumite situații. În ceea ce privește motivația, unele persoane au
o credință puternică în represalii („Oricine mă rănește trebuie să plătească scump pentru
acest fapt”) și o dorință de a-și pedepsi partenerii. Poate fi nerealist să credem că terapia de
cuplu cognitiv-comportamentală de scurtă durată va fi suficientă pentru a demonstra
dezavantajele unei astfel de convingeri pentru un individ răzbunător și merge spre o alianță
rapidă.

În ceea ce privește abilitățile partenerilor de a-și modera propriile emoții în unele situații, o
dovadă a succesului anterior cu alte persoane decât partenerul, sau cu partenerul din alte
momente, sugerează că intervențiile CBCT de scurtă durată pot fi suficiente pentru a
îmbunătăți abilitățile emoționale. În schimb, în cazul în care evaluările individuale și de
cuplu arată că o persoană are răspunsuri puternice emoționale pe relații și situații
perpetuate în timp, puțin probabil că CBCT de scurtă durată va fi eficientă.

În rezumat, CBCT standard se concentrează asupra comportamentului, percepțiilor și

emoțiilor pe care membrii cuplului le prezintă în relație, precum și pe patternul diadei în
interacțiune. Se presupune că există o interacțiune între comportament, cogniție, și emoție
în determinarea a cât de bine relația de cuplu satisface nevoile celor doi parteneri și permite
cuplului să se adapteze în mod eficient la cererile cu care se confruntă din afară, precum și
în cadrul relației lor. Toți acești factori comportamentali, cognitivi și afectivi sunt relevanți
pentru înțelegerea și tratarea problemelor acute sau cronice de cuplu. Terapia cognitiv-
comportamentală de cuplu are mijloace active de intervenție care au ca scop modificarea
modelelor de răspunsuri comportamentale, cognitive și afective ce contribuie la
disfuncționalitatea unui cuplu, fie aceasta acută sau cronică.

26
SUFERINȚA PRIMARĂ ȘI SECUNDARĂ ÎN RELAȚIA DE CUPLU
Este de menționat faptul că, orice cuplu se confruntă cu adaptarea la o varietate de cerințe
pe parcursul vieții. Prin cerință se face referire la orice caracteristică situațională (sau
evenimentul) care pune presiune pe cuplu și căreia cei doi parteneri trebuie să-i răspundă.
Cerințele pot implica caracteristici individuale ale partenerilor (de exemplu, depresia unuia
dintre parteneri), caracteristicile lor ca diadă (nevoia de intimitate care devine
conflictogenă) sau factorii din afara relației (copii, locuri de muncă) (Epstein & Baucom
2002). Deși multe cerințe implică caracteristici negative și evenimente pe care majoritatea
oamenilor le-ar descrie ca factori de stres, altele se bazează pe caracteristici pozitive și pe
nevoile cuplului.

Definirea suferinței primare se referă la gândurile și emoțiile negative subiective pe care

membrii unui cuplu le experimentează atunci când felul lor de a interacționa nu reușește să
rezolve cerințele din relația lor.

Suferința secundară apare atunci când membrii unui cuplu dezvoltă modalități negative de a
încerca să facă față surselor primare de suferință.

Gottman (1994) a realizat studii observaționale ale comportamentelor specifice pe care

membrii cuplurilor le prezintă atunci când li se cere să discute problemele din relația lor. În
concordanță cu conceptul definit mai sus de răspunsuri negative care produc suferință
secundară, el a identificat patru tipuri de comportament în interacțiunile de cuplu care
prezic stres marital, separare, și divorț:

 critica,
 disprețul,
 comportamentul defensiv, și
 blocajul sau comportamentul de retragere.

Astfel, nu numai că aceste tipuri de răspunsuri sunt ineficiente în rezolvarea problemelor din
relația de cuplu, ci ele devin, de asemenea, sursele majore de stres (suferință) în sine, și
amenințări adresate supraviețuirii relației de cuplu.

IMPLICAȚII ALE SUFERINȚEI PRIMARE ȘI SECUNDARE PENTRU TERAPIA

SCURTĂ DE CUPLU
Din ce în ce mai mult, terapeuții cognitiv-comportamentali și-au concentrat atenția asupra
conținutului de probleme în relația de cupluri, în plus fiind adăugat procesul prin care
aceștia încearcă să facă față aspectelor amintite. În general, participarea la procesul
interacțiunilor a fost un criteriu în terapia de cuplu și în cea de familie, și va continua să fie
un punct forte al abordării cognitiv-comportamentale.

Observația principală care se desprinde în urma analizei terapiilor de cuplu este aceea că un
procent mare de probleme pe care cuplurile le aduc în terapie implica interacțiuni care
produc stres/suferință secundar/ă, și că intervențiile cognitiv-comportamentale au fost

27
concentrate într-o mare măsură pe reducere a acestor interacțiuni negative și percepțiilor
negative asociate cu acestea într-o perioadă relativ scurtă de timp.

De fapt, cele mai multe studii publicate în care apar rezultatele obținute în urma aplicării
CBCT au demonstrat efectele pozitive ale intervențiilor care au fost administrate pe
parcursul a 11 ședințe săptămânale (media) (Hahlweg & Markman, 1988). În cadrul acestor
intervenții de scurtă durată au fost utilizate tehnici de comunicare și de formare de
competențe în rezolvarea problemelor, schimbarea de comportament, și cupluri au fost
învățate să conștientizeze credințele lor în raport cu potențialul real și modalitățile de
atribuire cu privire la celălalt partener (Baucom & Epstein, 1990; Baucom et al., 1998).
Rezultatele studiilor au sugerat că aceste tipuri de intervenții pot fi eficiente în reducerea
interacțiunile negative implicate în suferința secundară, creând o atmosferă mai pozitivă în
relația de cuplu.

Intervențiile cognitive utilizate cel mai des în psihoterapia CBCT de scurtă durată au avut în
vedere dezvoltarea abilităților partenerilor de cuplu în monitorizarea percepțiilor negative
ale acestora cu privire la partenerii lor și examinarea informațiilor cu privire la validitatea și
adecvarea acestor cogniții.

S-a constatat că atribuirile negative tind să fie asociate cu afectele de deznădejde în privința
îmbunătățirii relației, precum și mai puțin cu un comportament constructiv de rezolvare a
problemelor (Bradbury & Fincham 1992; Pretzer et al, 1991).

În timpul ședințelor, terapeuții au cerut membrilor cuplului să se gândească la alte posibile

explicații pentru acțiunile partenerilor lor, și să ofere reciproc un feedback corectiv cu privire
la motivele lor inițiale de atribuire (Baucom & Epstein, 1990; Epstein & Baucom, 1998, 2002;
Epstein et al., 1997).

În CBCT de scurtă durată psihoterapeuții au încercat de asemenea să modifice ipotezele

partenerilor de cuplu nerealiste sau extreme, cât și standardele negative autoimpuse ale
acestora. În câteva studii existente, rezultatele intervențiilor cognitiv- comportamentale,
(Baucom și Lester, 1986; Baucom et al.,1990; Halford et al. 1993) au relevat modalitatea de
lucru prin care psihoterapeuții au propus cuplurilor să facă scurte descrieri ale
presupunerilor nerealiste și au folosit tehnica de flexibilizare a gândirii în delimitarea
gradului în care au avut loc astfel de convingeri.

Pe de altă parte se sugerează că CBCT de scurtă durată nu permite terapeuților explorarea și

provocarea ipotezelor propuse de partenerii unui cuplu în suficientă profunzime. În schimb,
în CBCT tradiționale terapeuții pot folosi o varietate de tehnici, cum ar fi cea de "săgeată în
jos" metoda prin care se pot cerceta implicațiile legate de percepțiile membrilor cuplului ("Si
daca partenerul tău nu vrea să-și petreacă mai mult timp împreună cu tine ce ar însemna
asta pentru tine ") pentru a identifica convingerile de bază ale acestora.

În ciuda rezultatelor încurajatoare arătate de rezultatele studiilor privind intervențiile CBCT

de scurtă durată, nu au fost, de asemenea, indicații clare ale limitelor în eficacitatea

28
tratamentului (Baucom et al, 1998.). Majoritatea cuplurilor au menținut îmbunătățirea până
la un an, dar recidiva apariției de probleme a crescut dincolo de această perioadă.

CBCT de scurtă durată pare bine adaptată pentru a reduce interacțiunile negative ale
partenerilor asociate cu suferința secundară și pentru a crește interacțiunile pozitive, în
scopul de a crea o atmosferă favorabilă în care partenerii să poată lucra împreună pentru a
putea aborda problemele fundamentale ale relației care implică suferința primară.

Pentru multe cupluri, modele cum ar fi atacul reciproc, retragerea, sau evitarea mutuală pot
plasa relația de cuplu la un grad mai mare de risc față de problemele de bază în care se
încadrează nevoile lor, stilurile de personalitate, standardele personale, etc.

Rezultatele pozitive demonstrate în cadrul CBCT de scurtă durată scurtă, care în principal nu
are ca țintă sursele de suferință primară, sugerează că în unele cazuri concentrarea pe
suferința secundară poate constitui o temă terapeutică majoră.

Odată ce cuplul interacționează într-un mod pozitiv, de colaborare, membrii acestuia pot
avea nevoie de puțină orientare (oferită de un terapeut) în identificarea problemelor lor de
bază și a elaborării unor metode noi de rezolvare a acestora.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală de cuplu de scurtă durată poate fi o condiție

esențială prealabilă, dar nu suficientă pentru rezolvarea problemelor dintr-o relație de bază.
Este rezonabil să recunoaștem că suferința primară necesită intervenții suplimentare, ale
căror amploare va depinde de severitatea, și de caracteristicile individuale și de cuplu, care
cauzează această suferință (primară).

Cercetătorii domeniului nu sugerează neapărat că problemele suferinței primare sunt

practic netratabile cu CBCT de scurtă durată, ci mai degrabă că valoarea CBCT de scurtă
durată rezidă în impactul acesteia asupra interacțiunilor negative tipice de suferință
secundară.

CRITERII ȘI METODE DE EVALUARE PENTRU A DECIDE ÎNTRE TERAPIA DE

CUPLU SCURTĂ DURATĂ ȘI PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
TRADIȚIONALĂ
În scopul de a identifica factorii implicați în suferința primară și secundară, este important să
se efectueze interviuri despre istoriile personale ale partenerilor și asupra istoriei cuplului
(Baucom & Epstein, 1990; Epstein & Baucom, 2002). O procedură comună pentru colectarea
de informații este de a realiza unul sau mai multe interviuri în comun de evaluare cu cei doi
membrii ai cuplului, plus un interviu individual cu fiecare partener. Interviurile comune pot
acoperi procesul de dezvoltare a relației de cuplu, incluzând modul în care cei doi s-au
întâlnit, ce caracteristici i-au făcut să fie atrași unul de celălalt, cum au decis să devină
reciproc mai angajați în această relație, modul în care s-au confruntat cu cerințe diferite și
probleme care au apărut în cadrul și în afara relației lor, și orice evenimente traumatice care
au avut efect de durată asupra lor.

29
În plus, cuplul poate fi intervievat cu privire la modalitățile lor actuale referitoare la
relaționarea care există între aceștia, fiind incluse aici și problemele actuale cât și setul de
răspunsuri comportamentale, cognitive, afective pe care cei doi membri le utilizează pentru
soluționarea acestora (sau nesoluționare!).

Terapeutul se poate folosi și de auto-evaluările modelelor negative asociate cu suferința

secundară (completate de partenerii din cuplu) care pot fi obținute în timpul ședințelor de
psihoterapie. Observațiile terapeutului asupra comportamentului cuplului pot fi facilitate de
asemenea prin intermediul sugestiei date cuplului de a discuta o problemă pe care cei doi
au identificat-o în relația lor de cuplu și care este sursă de conflict, având scopul de a încerca
să facă progrese spre soluționarea acesteia, în timp ce terapeutul doar îi privește fără să
intervină. Filmarea interacțiunii va permite terapeutului să examineze secvențele de
interacțiuni ale cuplului mai îndeaproape. Terapeutul poate solicita atunci cuplului să
folosească răspunsurile pe care partenerii și le dau în timpul unei discuții, aceleași pe care le
folosesc atunci când dezbat probleme importante la domiciliu.

În plus, deși amintirile celor doi parteneri legate de evenimente din trecut pot fi diferite,
terapeutul poate solicita cuplului să compare tiparele actuale de interacțiune cu cele pe care
le-au folosit anterior în relația lor. Uneori, un cuplu raportează faptul că interacțiunea
actuală cu nuanțe negative este o continuare a modelelor care au existat dintotdeauna în
relația lor reală, mai degrabă decât un răspuns la mai recente aspecte specifice nerezolvate.
Scopul urmărit de psihoterapeut este de a stabili care sunt condițiile în care prezintă
partenerii își dau răspunsuri negative reciproc.

Situația răspunsurilor specifice poate fi mai accesibilă în cadrul terapiei de scurtă durată față
de răspunsurile globale cronice, deoarece intervențiile pot viza schimbări în condițiile
existente precum și pentru fiecare răspuns negativ dat de fiecare partener.

De exemplu, un cuplu poate raporta că folosește retragerea de mai multe ori, atunci când
încearcă să abordeze problemele în momentele în care se simt stresați și epuizați de
cerințele venite din partea locurilor de muncă și copiilor. Intervenții terapeutice de scurtă
durată pot ajuta cuplul să elaboreze noi strategii de gestionare a cerințelor celorlalți în viața
lor, alegând pentru a discuta aceste aspecte ale relației de cuplu atunci când condițiile sunt
mai favorabile, și folosind constructiv - expresiv și abilități de ascultare în timpul discuțiilor
lor.

Astfel, terapia de scurtă poate fi adecvată pentru a ajuta cuplurile să se adapteze și să

lucreze împreună în mod mai constructiv în ceea ce privește răspunsurile la cerințele venite
din mediu. CBCT de scurtă durată poate fi utilă mai ales atunci când istoria unui cuplu
sugerează că acesta a funcționat bine înainte ca abilitățile lor de adaptare să devină
inadecvate sau când partenerii au fost copleșiți de cerințe mult prea mari.

30
Terapia CBCT de scurtă durată poate oferi oportunități membrilor cuplului în încurajarea ca
aceștia să nu mai apeleze la mecanismele de retragere înainte de a experimenta
interacțiunile cu partenerul.

Principalele țeluri ale acestei abordări terapeutice sunt:

 Reducerea interacțiunilor negative care se regăsesc în cadrul relației de cuplu, și care

privesc diferențierea stilurilor personale;
 Oferirea de ajutor cuplului în achiziționarea unor strategii de rezolvare de probleme
într-un mod mutual reciproc acceptabil.

ABORDĂRI ALE DISFUNCȚIILOR SEXUALE ÎN TERAPIA DE CUPLU

CLASIFICAREA DISFUNCȚIILOR SEXUALE
Tabelul următor prezintă o scurtă și rapidă clasificare a disfuncțiilor sexuale:

Categoria Femei Bărbați

Apetit sexual Apetit sexual scăzut Apetit sexual scăzut
Excitare Excitarea sexuală scăzută Disfuncția erectilă
Orgasm Disfuncție a orgasmului Ejaculare precoce
Altele Vaginism Ejaculare întârziată/absentă
Ejaculare dureroasă
Dispareunie Dispareunie
O altă problemă sexuală, absența satisfacției sexuale, nu este grupată în mod
corespunzător laolaltă cu disfuncțiile sexuale, dar este importantă în rândul oamenilor care
caută ajutor. Majoritatea cuplurilor care caută ajutor la clinicile unde se tratează disfuncțiile
sexuale nu sunt mulțumite de relațiile lor sexuale; o parte dintre aceștia nu au disfuncții
propriu-zise dar se plâng de “lipsa plăcerii”. La nemulțumirile lor pot contribui diverși factori,
precum probleme generale în relație, faptul că partenerii nu-l mai consideră atrăgător pe
celălalt, și rutina în relațiile sexuale. Uneori însă, această problemă poate fi secundară
afecțiunii de apetit sexual scăzut.

Chiar și în cazurile privitoare la disfuncțiile fizice, reacțiile psihologice față de respectiva

tulburare pot agrava problema și justifica terapia sexuală. De exemplu, bărbații care suferă
de afecțiuni timpurii asupra nervilor periferici din cauza diabetului devin adesea îngrijorați
pe măsură ce constată că le e tot mai greu să aibă și să mențină o erecție. Drept urmare, din
cauza acestei anxietăți, răspunsul erectil poate deveni și mai deficitar.

DISFUNCȚIILE SEXUALE FEMININE

APETIT SEXUAL SCĂZUT (Alți termeni - “libido scăzut”; “dorință sexuală inhibată”). Aceasta este
cea mai răspândită disfuncție sexuală la femei. Nivelul “normal” de apetit variază foarte
mult de la o femeie la alta. Apetitul sexual este determinat de frecvența actelor sexuale
între parteneri, de gânduri de natură sexuală și masturbare. Cel mai bun reper către o
disfuncție sexuală secundară este comparația cu nivelul precedent al apetitului sexual.
Această afecțiune este adesea asociată cu probleme generale în relație și depresie.

31
EXCITARE SEXUALĂ SCĂZUTĂ. Absența unui răspuns psihologic normal (ex. congestionare a
vaginului și lubrifiere) la stimuli sexuali și lipsa senzațiilor asociate cu excitarea sexuală.
Afecțiunea este rar întâlnită la femei care nu suferă de libido scăzut, exceptând perioada
post-menopauză și naștere. Poate fi întâlnită la femei cu inhibiții mari față de sexualitate.

DISFUNCȚIE A ORGASMULUI. Include de obicei orgasme rare sau chiar absența acestora.
Important este, în scop terapeutic, să fie făcută distincția între femeile care nu pot avea
orgasm cu un partener dar pot avea masturbându-se, și acelea care nu pot ajunge deloc la
orgasm sau care nu s-au masturbat. Disfuncția orgasmului este adesea asociată cu probleme
generale în relație.

VAGINISMUL. Raporturi sexuale imposibile sau extrem de dureroase datorate spasmului

mușchilor vaginali la penetrare (însoțite adesea de un precedent legat de introducerea de
tampoane nereușită). Această afecțiune este de regulă o problemă principală, deși poate
apărea ca problemă secundară în caz de răni la nivelul vaginului sau infecții. Femeile care
suferă de vaginism au adesea o imagine distorsionată asupra capacității și a altor
caracteristici ale vaginului. Cele mai multe femei suferind de vaginism sunt, totuși, receptive
normal la stimuli sexuali.

DISPAREUNIA. Afecțiune constând în contacte sexuale dureroase. Poate fi localizată la

intrarea în vagin (“superficială”, ex. vaginism ușor, lipsa excitării, infecții vaginale, chistul
glandei Bartholin) sau “adânc” în vagin (determinată probabil de o cauză fizică – ex. infecție
pelviană, endometrioză – deși poate apărea și din cauza lipsei excitării). Se recomandă
control ginecologic.

DISFUNCȚIILE SEXUALE MASCULINE

APETIT SEXUAL SCĂZUT. Deși rar întâlnită, această problemă se află la baza unor cazuri de
disfuncție erectilă. Apetitul sexual scăzut ca afecțiune secundară este adesea asociat cu
probleme generale în relația cu partenerul sau cu depresia. În ambele cazuri, atât ca
problemă principală cât și secundară, cauzele organice (ex. hipogonadismul) nu trebuie
luate în calcul.

DISFUNCȚIA ERECTILĂ. Cel mai des întâlnită problemă în rândul bărbaților care caută ajutor –
bărbați de regulă mai în vârstă decât cei cu alte disfuncții. Mecansimul și răspunsul erectil
sunt vulnerabili la o serie de factori, atât de natură psihologică (anxietate, distragerea
atenției, așteptări legate de performanțele sexuale) cât și fizică (ex. diabet, probleme
circulatorii, leziuni la nivelul coloanei vertebrale, medicație antihipertensivă).

EJACULAREA PRECOCE. Afecțiune dificil de definit – este, poate, cel mai bine să se folosească
evaluarea personală a cuplului asupra controlului bărbatului și dacă acesta este satisfăcător
(unii oameni au așteptări exagerate). Această afecțiune este de regulă o problemă
principală. Masturbarea rapidă poate fi un factor determinant. Ejacularea precoce este des
întâlnită la tineri care au primele lor raporturi sexuale, în condiții de stres și când eliberarea

32
sexuală nu este posibilă temporar – ejacularea precoce nedorită trebuie privită ca o
disfuncție doar atunci când persistă.

EJACULAREA ÎNTÂRZIATĂ/ABSENTĂ. O disfuncție relativ rar întâlnită care afectează atât

ejacularea cât și orgasmul. Nu trebuie confundată cu ejacularea retrogradă care, din cauză
unei afecțiuni fizice, intervenții chirurgicale (ex. prostatectomie) sau medicație (eg.
thioridazine), duce la orgasm dar sperma trece în vezică. Ejacularea poate avea loc doar
prin masturbare dar nu și cu o parteneră sau doar în somn, ori deloc (ceea ce sugerează o
cauză fizică). În cazul ejaculării retrograde stimularea sexuală trebuie continuată foarte mult
timp pentru ca ejacularea să aibă loc.

EJACULAREA DUREROASĂ ȘI DISPAREUNIA. Ejacularea dureroasă (sau o senzație de usturime în

uretră după ejaculare) este adesea rezultatul unei infecții (ex. uretrită, prostatită, cistită).
Sensibilitatea ridicată a glandului după ejaculare este normală. Dispareunia (durere în
timpul actului sexual) se datorează de asemenea unor cauze fizice (prepuț strâmt, frenul
rupt, infecție).

FACTORI PSIHOLOGICI CARE POT CONTRIBUI LA DISFUNCȚIILE SEXUALE

Factori predispozanți:
 Educație restrictivă, incluzând atitudine parentală inhibată/percepție distorsionată
față de sex;
 Relații familiale tulburate, incluzând relații parentale necorespunzătoare, lipsa
afecțiunii;
 Experiențe sexuale timpurii și traumatizante, incluzând abuz sexual și incest;
 Educație sexuală insuficientă.

Factori precipitanți:
 Neînțelegeri în relație în general;
 Naștere (deși aceasta poate cauza probleme sexuale și din cauza depresiei sau a unor
factori fizici);
 Infidelitate;
 Disfuncții ale partenerului;
 Eșecuri;
 Depresie/anxietate;
 Experiențe sexuale traumatizante;
 Înaintarea în vârstă;
 Reacții psihologice la factori organici;

Factori care întrețin disfuncțiile:

 Anxietate legată de performanțe (ex. nevoia permanentă a bărbaților de a fi amanți
desăvârșiți, sau cea a femeii de a avea orgasm la fiecare contact sexual pentru a-si
mulțumi partenerul);
 Teama de eșec (ex. pierderea erecției);

33
  Așteptările partenerului;
 Comunicare deficitară (mai ales în ceea ce privește nevoile sau anxietățile celuilalt);
 Vină (ex. din cauza unei aventuri);
 Lipsa atracției față de partener;
 Neînțelegeri în general în relație;
 Teama de intimitate emoțională;
 Informații sexuale insuficiente (ex. despre stimularea eficientă a partenerului);
 Preludiu limitat (ex. astfel încât partenera nu este excitată suficient);
 Depresie/anxietate.

ASPECTE ALE ABORDĂRII TERAPEUTICE

În timpul interviului de evaluare a fiecărui partener trebuie atinse anumite puncte:
1) Problema sexuală
2) Mediul familial și copilăria
3) Dezvoltarea și experiențele sexuale
4) Informații despre viața sexuală - sursă,
5) Relația cu partenerul/a
6) Studii, ocupație, pasiuni, credințe religioase
7) Istoricul medical – incluzând orice medicație curentă
8) Istoricul psihiatric
9) Consumul de alcool și droguri
10) Aspect și atitudine (starea psihică)
Consult fizic medical (dacă este cazul)

În urma acestor aspecte ale evaluării are loc conceptualizarea cazului (cum s-a ajuns la
existența problemei sexuale). În funcție de această conceptualizare se face o schemă de
consiliere sau terapie, care includ în mod obligatoriu aspecte despre psihoeducație
(cunoștințele despre psihosexualitate sunt foarte limitate în general) și teme pentru acasă.
După îmbunătățirea situației, se pune problema încheierii terapiei, dar sunt recomandate
ședințe de urmărire în perioada imediat următoare a încheierii.

Prima sarcină a psihoterapeutului este aceea de a ajuta cuplul să-și dezvolte capacitatea de
înțelegere. Acesta poate începe prin a explica faptul că sentimentele sau comportamentele
nu apar de nicăieri ci se bazează pe idei sau imagini. Cuplul poate fi apoi încurajat să
identifice percepțiile pe care le are atunci când se confruntă cu o problemă. Pentru unele
cupluri este destul de ușor s-o facă, pe când altele au nevoie considerabilă de ajutor. O
abordare eficientă este aceea de a ajuta cuplurile să se gândească la cât mai multe explicații
pot (oricât de improbabile ar părea acestea), și să le evalueze pe fiecare în parte până când
este găsită o explicație plauzibilă. Adesea, terapeutul este cel care sugerează câteva dintre
posibilități.

Educația asupra sexualității trebuie oferită atât în mod familiar, prin terapie, cât și într-un
mod mai oficial, sub forma recomandării de materiale pentru citit și a unei ședințe de

34
educare. Multor cupluri li se pare util să citească o carte despre sexualitate în prima parte a
programului. Dat fiind că ignoranța și dezinformarea sunt adesea factori care contribuie la
dezvoltarea disfuncțiilor sexuale, este indicat ca cea mai mare parte a uneia dintre ședințele
de tratament să fie dedicată oferirii de informații (undeva între a treia și a șasea ședință).
Terapeutul trebuie să descrie cu ajutorul desenelor sau fotografiilor, în termeni simpli,
anatomia sexuală și stadiile excitării sexuale. Trebuie discutate și miturile despre sexualitate
(ex. “un bărbat știe automat cum să dezmierde o femeie”; “sexul este reușit doar atunci
când ambii parteneri au orgasm simultan”). această ședință trebuie adaptată în funcție de
nivelul educațional și nevoile cuplului. De exemplu, în cazul unui cuplu mai în vârstă, este
indicat ca efectele normale ale îmbătrânirii asupra sexualității să fie descrise într-o manieră
reconfortantă.

Masters și Johnson (1970) au delimitat cel mai clar temele pentru acasă cele mai folositoare,
numindu-le „etape ale programului de evaluare acasă”. Printre acestea se numără:
1) Concentrarea asupra senzațiilor non-genitale, metodă al cărei scop este să ajute
cuplul să stabilească o apropiere intimă fizică într-un mod liniștit și relaxat și să
permită comunicarea deschisă despre sentimente și dorințe.
2) Concentrarea asupra senzațiilor genitale, metodă al cărei scop este să faciliteze
mângâierile excitante, fără anxietate exagerată.
3) „Conținerea” vaginală, care este o etapă intermediară înaintea începerii actului
sexual propriu-zis.

Principalele cauze pentru care cuplurile nu beneficiază de terapie sexuală includ probleme
generale majore în relație, dorința unuia sau a ambilor parteneri să mențină status quo-ul
(probabil datorită temerii că una din consecințe poate fi o schimbare în relația sexuală), și
tulburări psihiatrice sau probleme psihologice majore ale unuia dintre parteneri. Teama față
de intimitate emoțională este un exemplu din ultima categorie; în astfel de cazuri
psihoterapia individuală bazată pe cogniție-comportament, poate fi o abordare inițială
potrivită.

MODURI DE TRATARE A ANUMITOR DISFUNCȚII SEXUALE LA FEMEI

DISFUNCȚIE A ORGASMULUI. Dacă o femeie nu a avut niciodată orgasm, se poate lua în calcul
exersarea masturbării, deoarece celor mai multe femei le este mai ușor să aibă orgasm
singure. Deși această abordare este tratamentul de preferat în cazul unei femei care nu are
un partener, cele mai multe cupluri doresc să încerce împreună să rezolve problema, în
contextul activității lor sexuale împreună.

În cazul unui program de masturbare pentru femei se recomandă următorii pași. Ritmul în
care partenera acționează trebuie determinat de cât de confortabil se simte ea față de
planul de lucru, și nu pe baza unui program strict. În fiecare etapă trebuie analizate părerile
femeii față de ceea ce i se cere să facă și față de ceea ce a făcut deja. Dacă se identifică
sentimente negative pronunțate, poate fi nevoie de mai multă muncă la nivel cognitiv.

35
 1. Autoexaminarea generală. Acest exercițiu destinat cunoașterii de sine poate fi de
ajutor mai ales dacă femeia are o atitudine negativă față de corpul său.
2. Autoexaminarea genitală. Această metodă presupune examinarea vizuală a
organelor genitale, folosind o oglindă și identificând diverse zone care au fost
prezentate în prealabil de către terapeut într-o diagramă, urmată de explorarea
aparatului genital cu degetele, atât în exterior cât și în interior.
3. Exerciții ale mușchilor pelvieni
4. Masturbarea Stimularea genitală cu scopul de a produce excitare sexuală,
acordând o atenție deosebită trăirilor și senzațiilor erotice.
5. Auxiliare masturbării Următoarele materiale auxiliare pot fi sugerate pentru o
intensificare a excitării sexuale:
 Literatură erotică
 Fantezii sexuale
 Vibrator, dacă nu s-a ajuns la orgasm după câteva săptămâni de masturbare
obișnuită. Trebuie discutate temerile referitoare la folosirea vibratorului și mai
ales posibilitatea de a deveni dependentă de acesta. Multe femei care au avut
orgasm cu ajutorul vibratorului sunt în curând capabile să aibă orgasm fără
ajutorul lui.

VAGINISMUL. Există câteva etape în tratarea vaginismului:

1. Încurajarea femeii în dezvoltarea unei atitudini pozitive față de organele sale
genitale.
2. Exercițiile mușchilor pelvieni Acestea au rolul de a o ajuta pe femeie să capete
control asupra mușchilor din jurul intrării în vagin = Ex. Kegel.
3. Penetrarea vaginului (cu degetul) Odată ce femeia s-a familiarizat cu anatomia
externă a organelor sale genitale, trebuie să înceapă să exploreze cu degetele
interiorul vaginului.
4. „Conținerea” vaginală: când se încearcă „conținerea” vaginală se recomandă
folosirea exercițiilor mușchilor pelvieni cât și loțiuni care să ajute la relaxarea
mușchilor vaginali, făcând penetrarea mai ușoară.

DISPAREUNIA. Dacă dispareunia este cauzată de factori psihologici, în principal incapacitatea

de excitare, terapia trebuie să pună accent pe ajutarea femeii să devină excitată prin
intermediul programului de stimulare. Chiar și în astfel de cazuri însă, și în cele unde durerea
este cauzată de factori fizici (ex. endomerioză), partenerii ar trebui sfătuiți cu privire la
pozițiile propice "conținerii" vaginale și actului sexual propriu-zis unde penetrarea vaginală
nu este foarte adâncă (ex. ambii parteneri stau întinși pe o parte, față în față).

APETIT SEXUAL SCĂZUT. Nu sunt folosite metode speciale în tratarea acestei probleme,
accentul căzând pe crearea condițiilor ideale pentru activitate sexuală, reducerea anxietății,
crearea unui preludiu satisfăcător, îndreptarea atenției către stimuli și cunoaștere erotică și
rezolvarea problemelor generale din cuplu.

36
EXCITARE SEXUALĂ SCĂZUTĂ. Programul general de sarcini pentru acasă este și în acest caz
strategia principală pentru a rezolva această problemă. Explorarea fanteziilor sexuale poate
stimula uneori excitarea.

MODURI DE TRATARE A ANUMITOR DISFUNCȚII SEXUALE LA BĂRBAȚI

DISFUNCȚIA ERECTILĂ. Bărbații care suferă de disfuncție erectilă psihogenă încep adesea să
aibă erecție în timpul etapelor de concentrare pe senzații non-genitale sau genitale. Dacă
medicul sugerează ca bărbatul să încerce să nu aibă erecție în faza inițială, acest lucru poate
avea efect opus. Cum am menționat anterior, bărbații cu disfuncție erectilă au adesea
probleme în a reacționa la stimuli erotici, mai ales când erecția are loc, având tendința să se
gândească la calitatea erecției sau dacă vor fi capabili s-o mențină.

Când „conținerea” vaginală este introdusă în program, aceasta trebuie să fie scurtă la
început și partenera să ofere stimulare genitală suplimentară dacă se observă o pierdere a
erecției.

EJACULAREA PRECOCE. În timpul stimulării genitale, cuplul trebuie învățat fie tehnica “stop-
start” (Semans 1956), fie tehnici ale strângerii (Masters & Johnson 1970).

EJACULAREA ÎNTÂRZIATĂ/ABSENTĂ. Când un bărbat nu a ejaculat niciodată, cu excepția poluției

nocturne, se recomandă de regulă un program individual de masturbare.

Un program de exersare a masturbării poate fi benefic în tratamentul ejaculării

întârziate/absente, al ejaculării precoce sau a disfuncției erectile, deși tipul de program
diferă în funcție de disfuncția sexuală existentă. În fiecare caz, trebuie observată întâi reacția
bărbatului la ceea ce i s-a sugerat.

Pot fi sugerați următorii pași în tratamentul ejaculării absente/întârziate:

1. Explorarea organelor genitale și a zonelor înconjurătoare – cu mâinile și degetele

pentru a identifica zonele sensibile.
2. Masturbarea - variind intensitatea stimulării. Se poate folosi o loțiune pentru a
crește excitația și previne durerea.
3. Materiale adiacente masturbării:
 Fanteziile sexuale
 Literatura erotică
 Vibrator

În tratarea ejaculării precoce, bărbatul trebuie încurajat să mențină masturbarea pentru o

perioadă determinată de timp (ex. 15 min.) înainte de a ejacula. Mai târziu, ar fi indicat să
folosească o loțiune pentru a se putea obișnui cu o stimulare și excitare mai intensă.

În tratarea disfuncției erectile, în timpul masturbării, bărbatul trebuie să lase să îi treacă

erecția o vreme înainte de a continua autostimularea și să repete acest procedeu de două
sau trei ori. Acest lucru îl ajută să capete încredere în capacitățile sale erectile.

37
APETITUL SEXUAL SCĂZUT. Din nou, ca și în cazul femeilor, pentru rezolvarea acestei probleme
nu se folosesc procedee psihologice speciale, principalul scop fiind acela de a stabili un tipar
satisfăcător al comportamentului sexual și rezolvarea oricăror probleme interpersonale care
contribuie la persistența acestei probleme. Stabilirea unui program săptămânal ca rezultat al
unui compromis nu pare să aibă prea mare efect atunci când este vorba de apetit sexual
scăzut la bărbat.

38
BIBLIOGRAFIE

Beck, Aaron T. 2012. Iubirea nu e de ajuns. Editura Trei, București.

Ellis, Albert. 2014. Sex fără vinovăție în secolul XXI. Editura Trei, București.

Ellis, Albert. 2015. Evoluția unei revoluții. Bazele psihoterapiei rațional-emotive. Editura
Trei, București.

Gottman, John M. Silver, Nan. 2016. Cele șapte principii ale unei căsnicii fericite – Ghid
practic elaborat de cel mai renumit expert în relațiile de cuplu. Editura ASCR, Cluj-Napoca.

Holdevici, Irina. 2009. Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Editura Trei,

București.

Holdevici, Irina. 2011. Psihoterapii de scurtă durată. Editura Trei, București.

Levine, Amir. Heller, Rachel S.F. 2015. Stilurile de atașament. Editura ASCR, Cluj-Napoca.

Lupu, Viorel. 2010. Abordarea cognitiv-comportamentală în sexologie. Editura ASCR, Cluj-

Napoca.

Richter, Horst-Eberhard. 2016. Familia ca pacient. Terapia conflictelor în cuplu și familie.

Editura Trei, București.

Satir, Virginia. 2010. Arta de a făuri oameni. Editura Trei, București.

Satir, Virginia. 2011. Terapia familiei. Editura Trei, București.

39