Argument

Viata de fiecare zi preseaza intelegerea copilului, implicatia lui ca spectator al ei, fapt ce
constituie un altfel de „joc” mai subtil in care se desfasoara evenimente, incidente, accidente si
nevoia de a le evalua ca permise sau nepermise, condamnabile sau scuzabile.

Tinand seama de mobilitatea si de receptivitatea copilului, de setea de cunoastere, de

interesul pentru descoperire, de bucuria si satisfactia scolarului de a da raspuns la intrebari, cat si
de a intreba, actul educational din scoala trebuie sa vizeze dezvoltarea intregii personalitati a
copilului, prin toate structurile regimului pedagogic de zi.

Scolarii se intereseaza in mod deosebit de natura. Fenomenele caracteristice fiecarui

anotimp, diferitele aspecte din viata plantelor si animalelor atrag atentia copiilor, le trezesc
curiozitatea, ii preocupa. Scolarii incep sa se intereseze de aceste fenomene si aspecte ale naturii,
isi pun intrebari si cauta sa afle de la cei din jurul lor explicatiile necesare.

Aceasta curiozitate pe care copiii o manifesta fata de fenomenele naturii trebuie

mentinuta si transformata intr-o puternica dorinta de a o cunoaste si de a o intelege din ce in ce
mai bine.

Programa scolara stabileste pentru fiecare clasa cunostintele ce se transmit copiilor despre
mediul ambiant, viata sociala si natura. Aceste cunostinte difera de la o clasa la alta. Volumul
lor se imbogateste treptat, astfel incat de la o clasa la alta se realizeaza o crestere atat din punct
de vedere cantitativ, cat si calitativ.

Activitatea didactică de cunoaşterea mediului corespunde unor nevoi de informare a

copilului, de dezvoltare a capacităţii de observare, investigare, explorare pentru o cunoaştere, o
înţelegrere a componentelor din mediul înconjurător, a proceselor sau fenomenelor naturale şi
pentru o exprimare într-un limbaj adecvat a fundamentelor ştiinţifice legate de lumea vie sau
nevie din jurul copilului.De asemenea, noile cunoştinţe vor contribui la formarea unei atitudini
pozitive faţă de mediul înconjurător.

Metodica stiintelor naturii valorifica experienta cea mai buna care s-a acumulat in
decursul timpului in practica predarii acestor discipline. Ea popularizeaza noul si ia pozitie fata
de ceea ce este perimat sau gresit.
 Prin cunoasterea experientei celei mai bune, invatatorul isi perfectioneaza munca.
Pretuind si aplicand in mod creator aceasta experienta, invatatorul poate deveni el insusi un
cercetator, un novator in probleme de didactica.

Importanta cunoasterii mediului inconjurator

de catre elevi
Educatia este o activitate sociala complexa care se realizeaza printr-un lant nesfarsit de
actiuni exercitate in mod constient, sistematic si organizat, in fiecare moment un subiect –
individual sau colectiv – actionand asupra unui obiect – individual sau colectiv – in vederea
transformarii acestuia din urma intr-o personalitate active si creatoare, corespunzatoare atat
conditiilor istorico-sociale prezente si de perspectiva, cat si potentialului sau biopsihhic
individual.
”Fiecare om se naste capabil sa dobandeasca cunoasterea lucrurilor, omul ca sa devina
om trebuie educat” (Comenius)
Disciplina de stiinte ale naturii în scoala deţine un loc important atat di punct de vedere
psihologic cat şi pedagogic.
Din punct de vedere al dezvoltării psihice mediul înconjurător oferă principala sursă de
impresii care vor stă la dezvoltarea procesului instructiv-educativ. Această sursă va contribui la
dezvoltarea intelectuală a copilului. În contact cu obiectele sau fenomenele din mediu se va
dezvolta şi perfecţiona sensibilitatea organelor de simţ. Se va dezvolta sistemul nervos,
neuroendocrin care vor contribui la dezvoltarea funcţiilor de relaţie cu mediul extern. În acest
fel, lectiile coordonate de stiinte ale naturii vor avea un rol hotărâtor în dezvoltarea psihică,
cognitivă (intelectuală), pshiho-motorie şi atitudinală, emoţională, afectivă a elevului.
Disciplina de stiinte ale naturii presupune o activitate intelectuală intensă din partea
elevilor care necesită o educare a efortului intelectual, a comportamentului conştient cognitiv şi
afectiv pentru însuşirea unor cunoştinţe. Stiintele naturii ca disciplina didactică se pretează cel
mai bine pe baza observaţiilor concrete asupra materialului intern natural, însă obiectele şi
fenomenele din mediu observate, nu pot fi lăsate izolat, ele trebuie intercorelate, înlănţuite logic
pentru a conduce la concluzii, decizii ştiinţifice (elevul va avea astfel o viziune globală asupra
mediului înconjurător).
În acest scop, educaţia trebuie să dea o atenţie deosebită capacităţii intelectuale ale
copiilor, a mecanismelor gândirii lor (analiza, sinteza, comparatţia...)
Importanţa cunoasterii mediului constă în activizarea gândirii elevului în procesul de
însuşire a cunoştinţelor despre stiinta printr-o exersare intensivă a capacităţilor operatorii ale
gândirii. Activarea gândirii va influenţa trecerea de la o gândire concretă-obiectuală la o gândire
abstractă, conceptuală prin explicarea demonstrativă, prin argumentarea concluziilor obţinute
elevul, prin/ sub directa îndrumare a invatatoarei trebuie sa-şi dezvolte simţul de observaţie, să
opereze printr-o gândire inductivă (de la simplu la complex, de la particular la general),
deductivă, anticipativă sau prin analogie.
Sub îndrumarea invatatoarei gândirea logică a copilului poate fi dezvoltată printr-o gamă
largă de întrebări care să solicite efortul de gândire gradat prin analize, sinteze, comparaţii,
abstractizări şi generalizări.
Exerciţiile de observare, investigare, prin experienţe sau experimente simple permit o
dezvoltare a competenţelor de cunoaştere, înţelegere a probelmaticilor complexe, a mediului
ambiant şi îmbogăţirea vocabularlui respectiv a capacităţilor de comunicare într-un limbaj
adecvat ştiinţei.Ontogenia repetă pe scurt filogenia, dezvoltarea individului duce la dezvoltarea
speciei.
Fiecare ştiinţă este o cucerire a spiritului uman. Orice ştiinţă reprezintă un proces istoric
cu trecut, prezent şi viitor. Metodicile activitatăţii didactice din înv. primar pot fi definite (sunt)
ştiinţe care proiectează şi organizează transmiterea de noi cunoştinţe, deprinderi, abilităţi şi
atitudini pentru a fi accesibile şcolarilor pe baza unor principii pshipedagogice generale, a logicii
interne a diferitelor discipline şi în raport direct cu cerinţele şcolii şi ale vieţii social-economice.
Termenul de metodică derivă din grecescul methodiki care semnifică un sistem complet şi unitar
de mijloace didactice care apar în predarea-învăţarea-evaluarea procesului instructiv-educativ.
In scoala generala, la obiectul cunostinte despre natura, elevii primesc un volum de cunostinte
suficiente pentru a intelege in mod stiintific obiectele si fenomenele din natura inconjuratoare,
relatiile dintre ele, pentru a-si forma o conceptie despre lume si viata. In primele 4 clase, elevii
isi insusesc acele cunostinte cu ajutorul carora sa poata intelege in mod stiintific trasaturile
generale ale obiectelor si fenomenelor din natura. Totodata, cunostintele despre stiintele naturii
insusite in aceste clase trebuie sa formeze o baza perceptiva solida, pe care sa se sprijine
invatarea temeinica a acestor discipline in clasele V-VIII.
“Prin funcţiile ei culturale şi socio-pedagogice, educaţia pune în valoare cea
mai preţioasă energie - energia umană, furnizând un agent al dezvoltării care, prin calitatea lui,
areun impact direct asupra calităţii vieţii sociale şi a productivităţii muncii, în toate sectoarele
deactivitate.” (G. Vaideanu)
Mediul înconjurător în care copiii îşi desfăşoară activitatea, prin variatele lui aspecte,constituie
un prilej permanent de influenţare asupra personalităţii acestora.
Pentru copil, mediul -prin condiţiile materiale şi culturale pe care le oferă- constituieun
cadru necesar dezvoltării lui şi în acelaşi timp, principala sursă de impresii, care vor sta la baza
procesului de cunoaştere a realităţii.
Cunoaşterea mediului înconjurător de către copiii reprezintă o importanţă deosebită
îndezvoltarea lor multilaterală, precum şi o sarcină de bază a procesului instructiv-
educativdesfăşurat în şcoală. În acest sens, orele de cunoaşterea mediului contribuie în mod
deosebit laeducaţia intelectuală a şcolarilor.
 Mai întâi de toate, mediul ambiant oferă copilului posibilitatea de a veni mereu încontact
cu ceva nou pentru el, care îi stârneşte curiozitatea, dorinţa de a-l cunoaşte. Astfel, dincontactul
cu obiectele şi jucăriile sale, cu lucrurile personale şi cele ale adulţilor, apar diferiteîntrebări din
care rezultă că elevul se interesează de denumirea, calităţile sau provenienţa lor.Adulţii în
familie, precum şi învăţătorul la şcoală, trebuie să satisfacă aceste interese. Prinrăspunsul dat se
transmit atât cunoştinţele solicitate de copil, cât şi atitudinea pe care trebuiesă o aibă copilul faţă
de fiecare lucru sau fiinţă. Cu alte cuvinte, concomitent cu transmitereade cunoştinţe, se
formează copilului o atitudine corespunzătoare, un anumit mod decomportare.
Astfel, se înlesneşte cunoaşterea treptată a mediului înconjurător, ca şi integrarea dince în
ce mai corectă a copilului în acest mediu. Totodată, noile cunoştinţe dobândite devin unîndreptar
preţios al acţiunilor întreprinse ulterior.
Curiozitatea pe care copiii o manifestă faţă de fenomenele naturii trebuie menţinută
şitransformată într-o puternică dorinţă de a o cunoaşte şi înţelege din ce în ce mai
bine.Observarea sistematică a dezvoltării şi schimbării în timp a plantelor, a creşterii şi
îngrijiriianimalelor educă atenţia, spiritul de observaţie, deprinderea de a sesiza schimbările din
naturăşi dorinţa de a cunoaşte cauzele acestora. Noile cunoştinţe transmise copiilor cu
prilejulobservării diferitelor fenomene ale naturii sunt înţelese şi memorate cu multă uşurinţă.
Răspunzând la întrebările elevilor, invăţătorul trebuie să le explice fenomenelerespective
în raport cu capacitatea lor de înţelegere.
Astfel, orizontul de cunoaştere al copiilor se îmbogăţeşte treptat, ceea ce permite
săînţeleagă că plantele şi animalele au nevoie de anumite condiţii de dezvoltare (hrană,
căldură,lumină, adăpost), că trebuie îngrijite de om; sau că fiecare fenomen este rezultatul unei
cauze,că fenomenele sunt legate între ele şi depind unele de altele.
Înţelegerea treptată, pe baza cunoştinţelor transmise de învăţător, a fenomenelor naturii, a
interdependenţei dintre ele, a cauzelor care le-au provocat contribuie din plin laînsuşirea de către
copii a unor elemente ştiinţifice despre natură.
Observarea sistematică a naturii de către copii, sub îndrumarea învăţătorului contribuiela
îmbogăţirea cunoştinţelor lor, la înţelegerea adecvată a fenomenelor naturii, la
dezvoltareaspiritului de observaţie, a gândirii şi limbajului. Observând natura, copiii pot, de
asemenea,sub îndrumarea adultului să sesizeze frumuseţile ei şi să o îndrăgească.
Metode si procedee de predare ale cunostintelor
despre natura in clasele I-IV

Studierea pedagogiei a prilejuit insusirea cunostintelor generale despre metode,

clasisficarea lor si eficacitatea in functie de scopul lectiei si varsta elevilor.
Metodica stiintelor naturii pentru clasele I-IV se va opro inseosebi asupra acelor metode
si procedee care se pot utiliza cu bune rezultate la aceste clase pentru indeplinirea prevederilor
programei, a cerintei obiectului si a posibilitatilor psiho-fizice ale scolarilor.
Cunoscand posibilitatile multiple de care dispune obiectul, metodica va insista asupra
cailor de realizare a unui invatamant formative in stransa concordanta cu tendintele de
modernizare a lectiilor.
1.Povestirea
Se foloseste la clasele I-IV numai atunci cand obiectul sau fenomenul care urmeaza a fi
facut cunoscut nu poate fi perceput nemijlocit de catre elevi.
La clasele I-III, povestirea se va alcatui dupa specificul fiecarei varste. Astfel, elevii
clasei I nu se pot concentra mult timp. Ei au un vacabular putin dezvoltat si o gandire concreta.
De aceea la clasa I povestirea va dura 3-4 minute, va avea un continut simplu si va fi expusa in
propozitii scurte, alcatuite din cuvinte bine cunoscute de elevi.La clasa a II-a, durata povestirii se
va prelungii pana la 7-8 minute, iar la clasa a III-a pana la cel mult 15 minute. Daca se depaseste
timpul, povestirea devine obositoare, iar elevii inceteaza sa mai urmareasca invatatorul. Pentru
clasele II-III, vocabularul devine mai bogat, iar continutul povestii mai complex.
La clasa a IV-a, expunerea directa poate fi folosita pentru ilustrarea anumitor parti ale
lectiilor de la sfarsitul anului scolar. Expunerea didactica trebuie sa dureze cel mult 15 minute, sa
aiba o logia perfecta, un vocabular adecvat si o forma clara si atragatoare. Expunerea
profesorului trebuie sa fie in acelasi timp si un model de expunere pentru elevi.
2.Conversatia
Invioreaza activitatea clasei si, bine folosita, da rezultate excelente: dezvolta spiritual de
observatie, conduce intuitia, exerseaza atentia, invata elevul sa vorbeasca in propozitii, oblige la
activitatea psihica a tuturor elevilor.
 Pentru aceasta, intrebarile invatatorului trebuie sa indeplineasca anumite cerinte:
a. Sa fie precise: se va intreba “Ce culoare au florile de cires?” si nu “Cum sunt florile de
cires?”.
b. Sa cuprinda notiuni nou invatate pe care elevul sa fie obligat sa le foloseasca: se va
intreba “Ce fel de roca este petrolul?” si nu “Ce este petrolul?”.
c. Sa il puna pe elev in situatia de a gandi: se va intreba: “De ce se sparg vasele de sticla
pline cu apa, lasate afara in ger?” si nu “Ce se intampla cu vasele de sticla pline cu apa
lasate afara in ger?”.
d. Sa fie corecte din punct de vedere gramatical.
e. Sa ceara un singur raspuns.

Raspunsurile elevilor arata calitatea insusirii cunostintelor. Un raspuns bun este formulat
precis, fara limbaj echivoc, intr-o forma gramaticala corecta.Un raspuns bun se concretizeaza
rapid intr-o activitate: recunoasterea unui anumit material didactic, a unui fenomen, executarea
unei experiente.
Folosirea conversatiei se va face insa cu atentie, deoarece in anumite conditii ea
diminueaza efectul instructiv-educativ al lectiei. De aceea se recomanda ca metoda conversatiei
sa fie folosita impreuna cu celelalte metode.
3.Demonstratia
Se aplica larg in toate formele muncii instructiv- educative la stiintele naturii. Ea poate
insoti oricare din celelalte metode, fiind utilizata mai ales atunci cand invatatorul trebuie sa arate
elevilor un anumit fenomen pe care acestia nu-l pot percepe direct si nici nu-l t deduce prin
intuirea proprie.
Pentru a-si atinge scopul, demonstratia trebuie sa indeplineasca anumite cerinte: sa fie
bine organizata, sa urmeze indeaproape demersal real al momentelor care alcatuiesc un anumit
fenomen, sa fie clara si sugestiva. Pentru aceasta, invatatorul va studia bine obiectul
demonstratiei si va alcatui un plan al acesteia.
4.Desenul pedagogic
Este un procedeu important in predarea cunostintelor despre natura. El il ajuta pe elev sa
retina forma generala a obiectelor, structural lor, coloritul. In clasele III-IV il ajuta sa fixeze
garfic etapele anumitor fenomene, de exemplu: circuitul apei in natura, miscarea apei la
suprafata pamantului. Desenul didactic exerseaza simtul proportiilor, al exactitatii si al
frumosului. Il ajuta pe elev sa-si insuseasca cunostintele mai usor, mai repede si mai temeinic.
5.Observatia
La stiintele naturii, elevul primeste cunostinte despre obiectele si fenomenele din natura.
La clasele I-IV, obiectul de studiu este reprezentat de elemente din natura inconjuratoare pe care
scolarul o cunoaste mai bine. “Activiatea de cunoastere presupune interactiunea cu obiectul
cunoasterii”, iar aceasta se poate realiza in primul rand prin observare.
 Conducerea observatiei consta in indreptarea atentiei spre acele puncta care sa duca la
formarea unor perceptii corecte, stabilirea acelor comparatii care sa conduca la precizari,
evidentierea acelor insusiri care sunt caracteristice pentru obiectul sau fenomenul stabilit.
Pentru a-l ajuta pe elev sa-si insuseasca un sistem correct de observare, este bine ca in
lectie sa se urmareasca cu atentie, esalonat anumite caracteristici ale obiectului: marimea, forma,
invelisul corpului si culoarea.
6.Exercitiul
Aplicat in situatii cat mai diverse, prezentate de invatator in mod atragator, va grabi
formarea unor priceperi si deprinderi corecte de comportament pe care elevul trebuie sa le aiba in
raport cu obiectele din mediul sau inconjurator.
Exercitiul se refera deopotriva si la vorbirea corecta, frumoasa a elevului, pentru ca una
dintre sarcinile importante ale predarii stiintelor naturii este dezvoltarea vorbirii.
In concluzie metodele de invatamant sunt demersuri tipice, cu etape si caracteristici
previzibile folosite in procesul de invatamant atat de catre cadrul didactic cat si de catre copilul
educat, pentru sporirea cantitatii si calitatii cunostintelor si pentru dezvoltarea capacitatilor de
cunoastere ale acestuia.
In functie de complexitatea obiectivelor, se vor folosi anumite metode didactice. Cea mai
mare valoare formative o au metodele active prin care elevul ajunge la cunostinte prin intense
activitate proprie, prin descoperire, nu prin preluarea informatiilor elaborate de adult. Activitatea
de cunoastere poate fi directa, exercitata de subiectul cunoscator asupra obiectului de cunoscut,
ca in cazul observatiei, demonstratiei, sau indirecta, pornind de la cunostintele sale anterioare, ca
in cazul conversatiei, explicatiei. Prin diversitatea lor, metodele pot raspunde principalelor
sarcini didactice: dobandirea, consolidarea sau verificarea de cunostinte.
 Bibliografie

1. Constanta Teodorescu-“Metodica Predarii Stiintelor Naturii”-

Clasele I-IV-Manual Licee Pedagogice

2. Mariana Marinescu- “Metodica Predarii Stiintelor

Naturii/Geografiei in Invatamantul Primar”

3. https://biblioteca.regielive.ro/licente/psihopedagogie/folosirea-
jocurilor-didactice-la-activitatile-de-cunoastere-a-mediului-
inconjurator-370193.html